Am primit de la artistul plastic Ioan Cuciurcă, grafician de elită, curatorul Salonului de grafică anuală al României, un ciclu fotografic, în 13 episoade, numit – Street Photography in Bucharest / Fotografii stradale în București. Vă mărturisesc că de la artistul fotograf Vasile Blendea nu am mai văzut așa ceva. Bucureștiul văzut de Ioan Cuciurcă este o imagine de paradis. Încadrările și linia compozițională dau o dinamică aparte imaginilor și ne revelează un oraș „ascuns”, plin de mister. Sunt imagini de vis ale orașului București, care ne introduc în timp, în Bucureștiul de altădată, în lumea pionierilor, a arhitecților care au construit acest oraș, care au făcut din el Micul Paris. E o mare iubire a artistului pentru un oraș mereu sluțit de edilii lui, fiecare făcând mari promisiuni, ca unul Pasalelă, care spunea că a vorbit deja cu arhitecți japonezi și că Bucureștiul va arăta ca Tokio, cu șosele suspendate!
E bine că orașul a rămas ne-suspendat, ci doar primarul-medic a fost suspendat undeva pe la pe la Jilava. Numai primari cu vorba. O expoziție organizată la Academie de Răzvan Theodorescu a relevat capodoperele arhitectonice ale Bucureștului total abandonate de edili. Măcar dacă unii mai breji ar fi fost și ar fi în stare să întrețină acest oraș, să renoveze vechile clădiri din belle epoque și interbelic. Să facă o autentică întreținere a lui, nu ce face toboșarul Nicușor. Păcat că Ioan Cuciurcă nu i-a făcut și lui Nicușor o poză, cu o tobă de gât, cu explicația „Nicușor are o tobă, bum, bum bum…”
Dar e foarte frumos că el nu a politizat orașul. Iar clădirile înalte le-a fotografiat în așa fel încât par un fel de zgârie-nori, o felie din New York, urmărind într-adins à la Jean-Michel Basquiat acest efect extra-planetar, pozând îndeosebi clădirile și zidurile pline de graffiti. E uluitor că nu vedem nimic murdar în Capitala Romîniei, de parcă ar fi o capitală de viitor, pe care am dori-o așa, curată. Ciclul lui Cuciurcă ar fi demn de un album turistic, fiindcă în America, la rafturile bibliotecilor, România nici nu există, toate țările sunt prezente prin albume fotografice, numai România, nu!
Acest ciclu, Fotografii stradale, ar merita o atenție din partea UAP, a Ministerului Culturii, a Guvernului, să investească într-o astfel de carte de vizită fotografică. Minunate sunt pozele din Cișmigiu. Unghiurile alese, felul cum cade lumina, cum se reflectă pădurea în apa lacului, peisajele cu instantanee umane, fac din Cișmigiu un parc magic.
Nu demult, am scris și publicat un articol în care arătam ce dezastru a făcut Nicușor din acest parc. L-a răscolit cu totul. Iar crima lui cea mai mare a fost că acolo unde era altădată iarbă și flori, a pus pietriș. A astupat pământul din jurul Pavilionului central numai cu pietriș. Pe vremea lui Ceaușescu, exista un sistem de irigații, care menținea parcul viu, iarba și florile. În loc ca Nicușor să refacă acest sistem, să ude parcul, el a găsit soluția să-l omoare. Lipsa de ploaie din acestă vară, a făcut din el un maidan. Și acum nu mai există nici un fel de iarbă în el, totul este uscat și bătătorit.
De curând, s-au instalat noi aparate de joacă ptentru copii, după modele occidentale. Îl invit pe Ioan Cuciurcă să realizeze un ciclu numit Copilăria. În racord cu citatele lui Brâncuși despre copilărie. Nu există ceva mai frumos decât acest spectacol ludic, al copiilor care se joacă, al vieții dumnezeiești, în care citești viitorul țării. Mi-a plăcut îndeosebi faptul că pe artistul-fotograf îl interesează viața, oamenii! Dar nu cancanul, nu senzaționalul, ci firescul. Imaginile sunt pline de tineri, de tot felul de oameni în ipostaze cotidiene, tot felul de instantanee, care configurează viața umană a orașului.
Ioan Cuciurcă este un artist al fotografiei. Calitatea aceasta deosebită a fotografiilor, care sunt foarte dinamice, foarte cinematografice, are drept cauză faptul că artistul este un grafician de elită, cum am spus, fapt dovedit și prin ceea ce a expus în Saloanele de grafică, dar mai ales în expoziția sa de la „Simeza”, de acum câțiva ani, unde, pe lângă lucrări de grafică, a expus și fotografii artistice, precum seria unui bărbat legat cu funii, înlănțuit, la concurență cu Mihai Stănescu! Iar grafica sa digitală, peisajele liniare, ca niște săbii Ninja, superbe spectacole viu colorate, concurează abstracționiștii americani, cum sunt cei care expun curent la Pace Gallery. Fotografiile sunt marcate de această experiență. Artistul plastic din el își spune cuvântul atunci când privește prin obiectivul aparatului de fotografiat, care nu este o năzdrăvănie modernă, cu calități și lentile de ultimă oră, este un modest „Canon”.
Mijloacele contează în artă, desigur, dar nu ele sunt cheia valorii, ci felul cum le folosești, cum le valorifici. Fotografiile stradale merită o expoziție amplă, cu proiecții, să le vadă toată lumea! Mi-aduc aminte cum i-am organizat lui Vasile Blendea o expoziție la Cinemateca Română, în care el a expus o Istorie a literaturii române în imagini, de la Arghezi la Nichita Stănescu, cu explicații cum i-a fotografiat pe Bogza, Marin Preda, D.R. Popescu și pe toți corifeii literaturii cărora le-a bătut la ușă. Iar eu, în sala de proiecții a Cinematecii, prezentam filmul Brâncuși-Cioplitorul de suflete! Eveniment rar, cum nu a mai existat în România. Trebuie să reînviem această tradiție, a marilor fotografi-cineaști ai României.
Ioan Cuciurcă trebuie să expună ce a creat, fiindcă fotografiile sale sunt adevărate opere plastice. Și acestă expoziție trebuie să aibă loc la cea mai vie galerie din București, Kulterra, și să devină itinerantă, să meargă în toată țara. Ministerul și UAP trebuie să o finanțeze.
De la Vasile Blendea nu am mai văzut în România vreo expoziție de fotografie valoroasă.
În America galeriilor expozițiile de fotografii sunt mai numeroase decât cele de artă plastic propriu-zisă. Fiindcă americanii pun la baza filmului fotografia. De aceea se și numește țara filmului. Pe aripile vântului, de pildă, este modelul unui mare fotograf-cineast, Victor Fleming, care a fost un renumit fotograf, iar imaginile din filmul său sunt memorabile, fiindcă sunt fotografice, fiecare secvență semănând cu o serie de tablouri filmate. Este filmul care deține recorduri de vizionări și încasări.
Atenția fotografului este mai mare decât cea a operatorului, care se bazează mai mult pe calitățile tehnice ale aparatului de filmat. De aceea, în multe filme imaginea este stângace, neglijentă. În cazul unui artist-fotograf, acest lucru nu este posibil. Și dacă vreți o judecată de valoare asupra filmului românesc, vă spun că majoritatea filmelor bune sunt creația operatorilor lor. Imaginea este cea care triumfă în ele. Operatori ca Nicolae Barbelian, Ovidiu Gologan, Grigore Ionescu, Alexandru Întorsureanu, Călin Ghibu, Iosif Demian, Florin Mihăilescu, Nicolae Mărgineanu sau Dinu Tănase și-au pus amprenta pe filmele pe care le-au creat, nu-i de mirare că unii dintre ei au devenit și regizori, au făcut filme.
La nivelul școlii românești de imagine nu s-a situat nici un alt compartiment. Și cred că Noul Val al filmului românesc datorează performanțele tot operatorilor tineri (generația Marius Panduru, Oleg Mutu), care continuă tradiția marilor artiști-fotografi-operatori ai acestei arte.
Fotografiile stradale sunt tablouri în mișcare, fiindcă episoadele lui Ioan Cuciurcă sunt legate, au o unitate de privire, de viziune, datorită și fondului sonor, muzicii chopiniene care le ilustrează și ne dă iluzia mișcării. E suficient să vedeți fotografiile alb-negru ale lui Ioan Cuciurcă, sunt excepționale! Imaginile alb-negru și cele color se armonizează perfect. De aceea, eu îl îndemn pe artist să meargă la Kulterra, unde va găsi un pasionat al noului, Ștefan Vezure, și să organizeze împreună o expoziție, să le vadă pe viu cât mai multă lume.
Lasă un răspuns