Da, Grecia a inventat „agora”, dar nu aceasta este cel mai vechi tip de piață; aceasta aparține vechilor aromâni (vlahi; Geți de Aur primordiali) adunați în jurul Marelui Arbore din timpul începutului de lume ce a venit după ultimul mare potop, fiind numită „Platia” (posibil de la arborele platan). De altfel, la Iliohori, Dobrinovo, sat aromân din Zagori de răsărit, se află unul dintre cei mai bătrâni pomi din Grecia. Acesta are o circumferință de 11 metri, iar crengile formează o coroană de 35 de metri în diametru. Sub el se desfășoară întreaga viață a comunității; acolo se adună cogeabașii, acolo se țin sărbătorile, acolo se întâmplă totul. Legătura cu acești copaci face parte dintr-o filozofie mai veche a acestui popor, în care viețile oamenilor erau considerate frunze (legătură cu renașterea sufletului – frunză pe Ram, revenirea sufletului în materie). De aceea o parte dintre coroanele regilor antici daco-geto-traci sunt din frunze de aur (Sheutes al III-lea / Săuță). De aceea campionii primeau ca premiu o coroană de lauri. Sus, pe meterezele Bisericii Omului de la Adamclisi (numit și Monumentul Triumfal Tropaeum Traiani) din Dobrogea) apare fiecare seminție a Vechii Lumi, reprezentată de un bărbat legat (prins) de Pomul Vieții neamului său (soarta). De aceea trofeele de război erau făcute dintr-un copac pe care se expuneau armura și armele celor învinși… La Adamclisi, sus, pe așa zisul trofeu al monumentului (originalul din muzeu, nu copia aflată acum pe monumentuul resconstituit), sub axila dreaptă, apare un dac ce stă așezat pe simboluri ale norocului și vieții veșnice (trifoi cu patru foi și pomi ai vieții) și închină un rhyton divinității a tot creatoare și distrugătoare (cea ascunsă și apărată de patru scuturi).
Continuând călătoria și urcând în munți întâlnești localitățile Kalarrytes (Călărași) și Syrrako (Seracu, Săracu). Stau față în față pe doi versanți opuși. Jos în vale este mănăstirea vlahă de la Kipina, a cărei biserică se continuă cu o peșteră naturală, lungă de 20 de kilometri (în ideea unui zeu Mitra, născut din piatră, dintr-o peșteră; și Iisus s-a născut într-un grajd găzduit într-o grotă). Satul Kalarrytes (Călărași) este atestat de pe la anul 1000, când era locuit tot de vlahi. La nord de Dunăre nu avem încă un sat atestat la acea vreme (nu-s documente). Kalarrytes și Syrrako aveau relații comerciale importante, cu Veneția și Franța. Făceau țesături prețioase și bijuterii. În Zagori (din slavă: „dincolo de munte”) mai sunt 46 de sate, spre granița cu Albania, locuite tot de aromâni. Peisajele sunt de poveste, iar dintre acestea se decupează ca unicat canionul râului Vikos, intrat în cartea recordurilor datorită pereților lui ce ajung la 1 km. înălțime. Zagori este un loc încă sălbatic și natural unde se vorbește vlaha. Ne aflăm în așa zisa „Vlahohoria” – adică țara vlahilor… La distanță de două ore de Kakavja, vama dintre Albania și Grecia, și patru de la Korcea, ajungi în ținutul străvechi al Zagoriei din Epir, alcătuit din 46 de sate agățate pe pantele munților și locuite de aromâni (vlahi), în special, albanezi și greci. Cândva, aceste cătune de piatră (dintre care amintim Mesovouni, Aristi, Megalo Papingo, Mikro Papingo, Agia Kiriatis, Agios Yannakis, Monodendri, etc.), răspândite pe o suprafață de peste 1000 de kmp, au constituit o confederație, legate între ele prin poteci înguste și pietruite. Străvechi așezări de oieri, satele sunt faimoase prin peisajele muntoase virgine, recunoscute ca având cele mai curate ape din Europa, iar minunea numită Cheile râului Vikos, sunt protejate prin lege. Este declarat cel mai adânc canion din lume în proporţie cu lăţimea sa. Canionul Vikos se întinde pe o lungime de peste zece kilometri, adâncimea să variază între 450 m până la 900 m., iar distanţa între pereţi poate atinge 1100 metri la partea superioară şi doar câţiva metri, în partea cea mai îngustă. Conform „Guinness Book of World Records 1997”, Canionul Vikos a fost declarat cel mai adânc defileu din lume, cu toate că sunt guri care contestă acest fapt. Peste 160 de poduri arcuite („Kamares”, în lb.gr.) peste râuri și pâraie au fost construite în zona Zagoria, în secolele XVIII- XIX, de meșteri pricepuți care au folosit piatra locală. Aici case sunt de piatră și răspândite pe versanții muntelui, drumurile sunt de piatră, biserici de piatra, chiar și adăposturile pentru oi sunt din piatră.
Păstoritul este una dintre ocupațiile străvechi ale oamenilor din Zagori (păstoritul a salvat omenirea din multe necazuri; oaia mănâncă iarbă, dar mănâncă și fân (iarbă uscată), dându-ne lapte, brânză și la nevoie carne; de aceea zeii aveau locuințele pe munți), însă aceștia sunt renumiți în medicina naturistă pentru meșteșugul valorificării plantelor culese de ei, tradiție cunoscută încă din secolul al XVII-lea, după mărturiile ziarelor din București din veacul al XIX-lea, care îl promovau pe medicul I. Pertalis și terapiile sale cu plante aduse din canion. Până în anii ‘50 ai secolului trecut ajungeai cu greu în Zagoria, măgarul și calul fiind cei mai buni prieteni ai localnicilor, fapt care a protejat oarecum regiunea împotriva agresiunilor venite din partea atacatorilor de orice fel, a poluării, defrișărilor, construcțiilor agresive de vile și hoteluri. Totuși, oastea sultanului Murat al II-lea, condusă de Sinan Pașa, reușește să cucerească Epirul în 1430. Ca urmare, paisprezece sate din Zagoria se organizează într-o confederație și negociază cu Înalta Poartă un statut special, cunoscut sub numele de Voiniko, ce prevedea unirea satelor sub conducerea unui singur lider, ales o dată la șase luni, secondat de un Sfat al Bătrânilor alcătuit din reprezentanți ai fiecărei așezări. Străzile și ulițele legendare, de piatră, au fost gândite atât de înguste încât atunci când au fost construite erau accesibile doar pentru un cal cu un car mic, specific, nefiind prevăzute dimensiuni pentru jeep-urile și turiștii exuberanți de mai târziu, aflați în căutare de unic și exotic. De aceea au un farmec și o magie aparte, de o factură antică, de cetate construită în jurul unei piețe centrale, numită platia, ca în greacă (de la Platan, arborele din centru). În mijlocul pieței tronează un copac foarte bătrân, de obicei un platan, un fel de Axis Mundi care face legătura între Pământ și Cer, între om și divinitate. Ciobanii aromâni, aflați în transhumanță, plantau câte un copac în locurile în care voiau să se așeze cu familia, iar dacă pomului îi mergea bine câțiva ani la rând, în jurul lui construiau biserica, școala, casele, semn că viața lor viitoare va decurge bine și va fi ferită de rele, arborele fiind întruparea unui spirit benefic, purtător de fericire și belșug. Binele lui era binele făgăduit și trimis de Dumnezeu pentru a-i ocroti. Era și este arborele cosmic, Centrul Lumii, care întărea legătura mistică dintre cer și pământ, unde localnicii împreună cu cogeabașii (dregători) se strângeau la sfat, țineau sărbătorile, făceau comerț, hotărau regulile de păstorit și conviețuire.
Cel mai renumit și bătrân platan din regiunea Zagoria și din toată Grecia se află în satul aromân Iliohori, cu circumferința de 11 metri și are crengile răsfirate pe treizeci și cinci de metri. La umbra binefăcătoare a pomului și în intimitatea arhitecturii de piatră a caselor, spațiul și timpul își refac matricea originară după dimensiunile străvechi ale locuirii. Un fel de agora grecească, dar mult mai mult, căci se crede că platia vlahilor, cu pomul simbolic din mijloc, aparține unor civilizații și culturi arhaice ivite pe aceste meleaguri încă din zorii istoriei. De curând, localitatea Nimfeio („Neveasca”, în dial. aromân) din zona Florina a primit titlul de „Cel mai frumos sat tradițional al continentului”. Caracteristice pentru Nimfeio, ca și pentru celelalte sate din Zagoria și Vlahohoria, cum numesc grecii așezările locuite de aromâni, în afara stilului amfiteatru în care satele par că se cocoață pe munți, sunt bisericile numeroase, patru-cinci, raportate la doar câteva sute de locuitori, ceea ce arată nu numai credința creștină strămoșească, ci și nivelul economic, prosperitatea acestora de-a lungul anilor.
Această parte a Epirului a fost multă vreme ocolită de vechii greci, însă regiunea a căpătat notorietate sub administrație romană, fiind o importantă răscruce a posesiunilor romane din est, unde numeroși coloniști romani, soldați, legionari etc., vorbitori ai latinei vulgare, au fost așezați de-a lungul pasurilor montane. Despre ei se crede că sunt strămoșii aromânilor din zonă. Unele din aceste locuri cu vlahi au fost grecizate în secolul al XVIII-lea de călugărul Cosma, care a propovăduit că doar greaca e limba lui Dumnezeu și orice altă limbă e limba diavolului. Însă ei, în ciuda dominațiilor de orice fel, și-au păstrat limba de sorginte latină, vorbită acum mai mult de vârstnici, motiv pentru care ar trebui ca dialectul aromân să fie înscris pe lista patrimoniului imaterial al UNESCO. Prin anii 1780-1790, Epirul, împreună cu alte provincii din nordul Greciei de azi – cunoscute sub denumirea generică de Rumelia -, au intrat sub suzeranitatea căpeteniei albaneze de religie musul¬mană Ali Pașa, capitala fiind la Ianinna. Toate aceste stăpâniri au avut unele influențe în fondul principal de cuvinte al vlahilor, în unele obiceiuri, în gastronomie, dar fundamentul latin s-a păstrat în forma lui arhaică, originară.
În urma războaielor balca¬nice și a Primului Război Mondial, sudul Epirului a devenit parte a Greciei, în timp ce nordul a devenit parte a statului nou creat, Albania. Însă, dialectul aromân păstrează elemente atât de arhaice, încât lingviștii greci spun că aceasta e vechea limbă a lui Homer. Satele montane, fără asfalt multă vreme (primele șosele au apărut în anii ’80 ai secolului trecut), accesibile doar prin potecile înguste de piatră, au conservat o cultură străveche, ce reprezintă un fenomen similar poate civilizațiilor precolumbiene ale incașilor și mayașilor. Pentru argumentare aducem în discuție satul izolat între două canioane, Vradeto, aflat la 1340 de metri altitudine, cel mai înalt dintre cele 46 de sate din Zagoria. Așezarea a fost întemeiată în 1616 de păstorii vlahi și, ca să se poată ajunge aici, ei au construit o scară din piatră, singura cale de acces până în anul 1973. Această scară din secolul al XVII-lea, supranumită „Balconul Zagorului”, are peste 1000 de trepte săpate în peretele canionului, pietruite printr-o tehnică cunoscută cu un cuvânt împrumutat din turcă, kaldarimi („caldarâm”). Bătrânele și mușatele (femeile) vin la liturghie în costum popular armânesc sau îmbrăcate în veșminte negre, așa cum se poartă din moși-strămoși. Oamenii sunt foarte calzi, buni și ospitalieri. „-Bună dzuua!”, îți spun dacă te întâlnesc pe uliță. „-Bună ziua!”, le răspundem. „-Cum hii, cum eshtă?”, continua dialogul, iar apoi te invită acasă la o vorbă și un pahar de tărie, bucuroși că vii din România. „-Ghini vinishi! Trisets! Shedz s-nâ sheadă pruxinitslji!” (adică „Bine ai venit! Intră! Șezi ca să ne șeadă pețitorii!”). Și după ce ai fost răsfățat ca „oaspili”, cu o discuție despre lumea ta și a lui, cu prezența celor din familie și cu plăcinte tradiționale, la plecare, „nicuchirlu” (adică „capul familiei”) îți urează „-Armîj ghini! Cali bunâ și S-ai câshtiga!” („Rămâi cu bine! Drum bun! și Să ai grijă!”), revii pe uliță buimăcit de amintiri și parcă își amintești vorbele aromânului mai în vârstă: „-Di undi hiți? Ditu Rumânie? O, Him frați!” („-De unde ești? Din România? O, suntem frați!). „-Fugim” (adică „plecăm”, cum zic aromânii), cu un „doru” românesc și aromânesc, căci dorului i se spune la fel și acolo și aici, însemnând tot durere, iubire, nostalgie, pasiune (conform „Dicționarului dialectului aromân. General și etimologic” din 1963 și 1974, întocmit de Tache Papahagi). „-Voi cum zițeți? Apă? Apă zițem șî noi! Carne? Carne zițem șî noi!”… Dacă ai călcat aici, vei pleca din Zagoria cu aceste cuvinte în inimă, vorbind așa, de unul singur sau cu interlocutori imaginari: „-Armânets ghini! Oară bună!” („Rămâneți cu bine! Să fie într-un ceas bun!”). Jurnalista Maria Dobrescu a fost tare impresionată de vizita pe care a făcut-o aici și a scris minunat despre tot.
Frații noștri milenari, aromânii din Zagori („de dincolo de munte”) din vechea Vlahohorie din Grecia se adunau „în Platia” – piața cea mare (piața centrală), în jurul celui mai mare arbore și hotărau soarta localității. „Platia” era piața, poate de aici și „plata” ce trebuia dată la schimb, pentru că trebuia să plătești dacă ceva își dorești. Iar produsele lor și ale turmelor lor sunt naturale și într-un fel, indispensabile vieții. La distanţă de 13 ore de Bucureşti, după ce străbaţi aproape 1000 de km prin Ruse, Kulata, Salonic, Ioannina, ajungi în ţinutul străvechi al Zagoriei din Epir. Aici trăiesc aromânii, despre care lingviştii greci cred că a lor limbă, aromâna, e vechea limbă a lui Homer. Așa să fie!
Lasă un răspuns