La New York, chiar din primele zile când am ajuns acolo, acum 23 de ani, aveam să mă întâlnesc cu două nume, adventista Ellen G. White și ocultista Elena Blavatsky, contemporane, au trăit în sec. XIX, ale căror cărți mistice erau foarte populare, precum Doctrina secretă a lui Blavatsky, care anticipează Antropozofia lui Rudolf Steiner. Dar o bate Steps to Christ / Calea către Hristos de Ellen White, care a fost tradusă în peste 140 de limbi, iar The Great Controversy / Marea controversă, în 77 de limbi și tipărită în zeci de milioane de exemplare. A fost tradusă și la noi, la Ed. Viață și Sănătate, cu titlul Tragedia veacurilor, carte masivă, de 573 de pagini, aflată la a 14-a ediție revizuită! Și are un subtitlu care nu poate să te lase indiferent: Marea luptă dintre Hristos și Satana. Autoarea face o istorie a acestei lupte nemiloase de la distrugerea Ierusalimului și persecuțiile din primele secole până la criza finală, marcată de Eliberarea poporului lui Dumnezeu, faza distopică, Devastarea pământului și armaghedonul, Sfîrșitul marii lupte.
Cartea ar putea fi o mostră de ceea ce înseamnă civilizația iudeo-creștină, dezastrele pe care le-a adus ea pe pământ, puse pe seama lui Satan, șirul de violențe biblice și consecințele grave, pericolul care amenință dispariția omului, cu apogeul cunoscut, neprevăzut de White (ea nu e Nostradamus), Holocaustul, o formă apocaliptică de care nu este străină nici aventura lui Putin, ale cărui crime se fac cu binecuvântarea patriarhului Kiril al Moscovei, care aghezmuiește tunurile și bombele care cad pe capul ucrainenilor, ucigând femei și copii, distrugând spitale, biserici, muzee și tot ce au creat oamenii acolo. Cartea lui White se vrea profetică. Bunăoară, Eliberarea poporului lui Dumnezeu se face speculativ, în stilul mâniei iudaice din Psalmii lui David și Apocalipsa lui Ioan. Nimic nou față de textile apocaliptice, dimpotrivă, interpretarea este superficială, plină de iluzii de fericire și pace după ce Dumnezeu îi va elibera pe copiii Săi. Ultimele capitole sunt o traducere a Apocalipsei pe înțelesul credulilor, al celor care n-au citit originalul, care nu știu că toată apoteoza victoriei lui Dumnezeu asupra Satanei s-a petrecut în primii 2 000 de ani d.H. Perioadă care a trecut, teologul Ioan o atribuie trecutului, dar White, ca un profet mincinos, o plasează în viitor. Stilul ei este în spiritual textelor iudaice, de fapt, nu face nimic decât citează din Apocalipsă și profeți. Recurge adică la joncțiunile cunoscute dintre Isaia, Ieremia, Iezechel, Daniel și citatele din Apocalipsă. A doua moarte, a doua venire și a doua înviere a lui Hristos au fost, s-au petrecut scriptic în primii 2 000 de ani d.H. Dar nu este comentat textul care spune: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră” (Apocalipsa 21: 1). Deci pieriseră! Pierise Facerea! Dacă bisericoșii ar înțelege acest text, sau nu s-ar mai preface că nu-l înțeleg, și-ar pierde pâinea, adică meseria de profeți mincinoși! Căci această promisiune nu s-a împlinit. Nu este limpede că Dumnezeu s-a dezis de lumea în care trăim?
Cărțile lui White, vândute în milioane de exemplare, fac mare rău omenirii. În primul rând arată nivelul superficial la care se află starea de sănătate mentală, cât de dispuși sunt oamenii să primească mesaje neștiințifice, din sfera iluziilor oculte, apoi cât de șubredă este credința autoarei, implicit lipsa ei de talent literar. Și să ne gândim doar la faptul că profețiile ei de speranță datează de acum 150 de ani, când ea nu a trăit Holocaustul și nu a cunoscut masacrele staliniste și putiniste, venite sub umbrela lumii creștine, bineînțeles. Și cât de ridicolă este demonstrația ei legată de „marea mișcare adventistă”, din 1844, când se aștepta venirea lui Mesia, când Sanctuarul (pământrul) va fi „curățit”! Evident, nu s-a întâmplat nimic atunci!
Cartea marchează chiar o tragedie a lumii creștine, incapabilă să găsească soluții realiste, normale, la criza pe care o demască. Însăși „ostilitatea dintre om și Satana” este privită la modul comercial, adică superficial, interpretând acest conflict pe marginile citatelor bibice, numai în sfera lor. Și toată cartea este așa. De ce? Fiindcă toată viziunea lui White stă sub ghilotina biblică, este tributară concepției neștiințifice legate de prima geneză. Ea pune interpretarea sa sub această umbrelă, considerând că intrarea păcatului în lume se datorează obrăzniciei lui Adam care a mâncat din fructul cunoașterii. Neascultarea lui ar fi cauza tuturor dezastrelor din care este alcătuită Istoria! Adică dezastrele se datorează tocmai discernământului, faptului că omul a putut deosebi binele de rău? Era mai bine să fie orb? Dar înainte de imaginarul Adam nu au existat oameni? Ghilgameș a trăit cu mii de ani înainte de Adam. Dar pe Ellen White nu o interesează decât sfera strict creștină, ea face comerț cu citatele biblice și cu locurile comune din sfara lumii creștine, cunoscute de popor sau moștenite și consolidate de biserică.
Mai mult, viziunea lui Ellen White este tradițională, ține de concepția fermă că „Biblia este revelația lui Dumnezeu”. Care Dumnezeu? White nu ne spune, nici nu se întreabă. Ea îl ia de-a gata pe Dumnezeul care i-a dictat lui Moise cele zece porunci acum 1600 de ani, înainte de Hristos. Dar înainte de Moise nu au existat profeți? Nu au existat pe pământ scrieri și o tradiție orală? Biblia este opera a 40 de autori și a fost scrisă timp de 1 500 de ani. Dar încă 500 de ani a fost ignorată Apocalipsa lui Ioan, fiindcă n-a fost înțeleasă nici de Sfinții Părinți. Și chiar dacă a fost înțeleasă de unii, nu o puteau accepta, nu puteau accepta ideea că Dumnezeu s-a dezis de lumea pe care a creat-o la prima geneză, că l-a aruncat pe Satana în iezerul de foc, că l-a legat în lanțuri timp de o mie de ani, dar apoi l-a eliberat și acum Satana zburdă nestingherit. Însăși White nu înțelege, nu a descifrat acest sens, ea merge pe clișeele Apocalipsei, pe mânia lui Dumnezeu. Dar de unde apare mânia, nu se întreabă? Nu din cauză că lumea creată de El la prima geneză este strâmbă, iar El este nemulțumit de creația Sa? Dumnezeu a greșit, și își recunoaște greșeala. Numai un om luminat poate să facă așa ceva.
Am analizat cu atenție Apocalipsa și în ea l-am descoperit pe Dumnezeul Disident. Toate datele din Biblie sunt acum istorie, dar Biserica le ia ca și cum sunt vii. Așa cum ia și euharistia. Nimic din ceea ce este în Biblie nu mai este viu. Totul este mort, fiindcă Biblia e plină de violențe, de mascare, iar partea vie din ea este doar literatura. Este o valoroasă carte literară, dar nu mai valoroasă decât Legenda lui Ghilgameș sau Iliada lui Homer. Ceea ce este peste timp, sunt parabolele lui Iisus, care a avut ideea să-și comunice învățătura pe calea acestei formidabile forme literare.
În Apocalipsă, Dumnezeul bibic a promis o a doua geneză, „un cer nou și un pământ nou”, dar pe care nu a mai făcut-o. Cum arată noul cer și pământul cel nou? Nu știm. Mi-am permis să arăt eu. Și am creat utopia Civitas Innocentiae. Care nu e lipsită de Dumnezeu, îl are în centrul ei pe Dumnezeul Disident și pe Fiul său, care este Inocentul Absolut. Interesant că în Biblie se vorbește, vorbește Petru, despre un popor de neprihăniți care se ridică în picioare la a doua venire a lui Iisus. Marea problemă, marea controversă, dacă ar fi să fie, este legată de întrebarea de ce Dumnezeu a avut nevoie de Fiul său, de ce s-a întrupat într-un om, ca să-l piardă, să-l răstignească? Avea nevoie de această pildă? Atunci de ce s-a dezis și de Fiul Său, care striga de pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani? / Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?
Cartea lui White e înecată în citate biblice, în interpretările lor comune sau nuanțate, cum este ideea „profeților mincinoși”, fără ca autoarea să aibă o opinie proprie, fără să înțeleagă că însuși Sfântul Pavel este un profet mincinos, ca toți ceilalți, fiindcă a atribui unui Dumnezeu imaginar toate faptele cosmice este o eroare. O eroare este și cartea ei, care nici o clipă nu se îndoiește de aberațiile pe care le preia ca fiind atribuite acestui Dumnezeu imaginar. Sf. Augustin s-a îndoit de acest Dumnezeu, dovadă că el a identificat Civitas Dei cu Biserica! Da, fiindcă trebuia să-și justifice tronul ca Episcop de Hipona. Așadar, a considerat că nu există o Lume de Apoi și că această Lume de Apoi nu e alta decât Biserica. El nu a cunoscut marea voce a Sf. Ioan Gură de Aur, care a dat o grea lovitură Bisericii, acestei viziuni augustiniene, când a spus că „Iisus s-a răstignit nu pentru ziduri de piatră, ci pentru aceste biserici vii, care sunt oamenii”. âDe aceea eu apăr Credința simplă, singura cale care readuce lucrurile pe făgașul normal, adică la izvor.
Lasă un răspuns