Într-un spațiu și un moment când atragerea maselor are ca singur scop slava personală, adevărul devine irelevant. De ce să scrii dacă nu ești în trenduri? De ce să spui că aplauzele sunt nemeritate, când ceilalți aplaudă în extaz?! De ce nu scuipi când ceilalți scuipă?! De ce să nu crezi ce îți spun alții să crezi? De ce să gândești in loc sa repeți sloganuri?! Să vezi, să analizezi, să filtrezi, să pui cap la cap – și să înțelegi că ceea ce rezultă nu este nici discursul oficial, nici ce se se baga cu forța pe gat societății, cu titlu de adevăr absolut si de dreptate făcută – e mai mult decât greșit. Este eres. În momentul în care individul încearcă să își trezească semenii din amorțire, când încearcă să atenționeze, când ii vrea să îi facă să își pună singuri întrebări în loc să le servească pe tavă lucrurile pe care au voie și este indicat să le aprobe și susțină, individul devine persoana non-grata.
Aceia care ridică întrebări deranjând autoritatea, care pun la îndoială corectitudinea unor decizii luate cel puțin arbitrar, sunt indezirabili. Nimeni nu își dorește asemenea oameni. Mai ales acum, in acest context. Oamenii care încearcă măcar sa înțeleagă ce se întâmplă nu sunt și nu vor fi niciodată aplaudași. Oamenii care gândesc nu plac nimănui. De ce să placă?! Gânditul întrerupe nesimțit mulțumea care se hlizește, care își freacă mâinile, care se bucură atunci când vede ceva care este rău în esență.
Oamenii își doresc circ si sunt fericiți când îl primesc. De ce s-ar întreba vulgul ce este in spatele fiecărei acțiuni apărute în spațiul public?! De ce s-ar întreba ce exact se află în spatele fiecărei acțiuni de discreditare apărute fix la țanc, ca si cum ar exista un program? Nu există niciun motiv! Generațiile anterioare au fost educate prin frică în ale obedienței sociale și au transmis cu sfințenie preceptele obedienței sociale urmașilor, insuflându-le aceeași frică de a ieși din turmă. Procesul gândirii individuale trebuie stârpit din fașă. Este aducător de necazuri. De ce s-ar încăpățâna cineva să privească lucrurile in ansamblul lor in loc să se concentreze pe lucrul acela infinitezimal de mic care i se bagă sub nas? De ce să încerce careva să tulbure apele, de ce sa întrerupă discursul celor care nu doar tolerează, ci le acordă ranguri iudelor?! Acțiunea de a atrage atenția asupra a ceea ce este scos din context și denaturat, demascarea intereselor, contracararea silogismelor greșite, sancționarea imposturii, a nefirescului, demascarea semidoctismului, a minciunii, lupta împotriva calomniei, a mizeriei sunt acțiuni futile. Nu înseamnă nici pe departe refuzul complicității, ipocriziei, comodității, imposturii, otrăvurilor și otrăvitorilor progresiști. Să nu gândești, să nu judeci spre despărțirea grâului de neghina nu se numește complicitate! Înainte se numea că ești un bun membru de partid, un promotor dedicat al comunismului. Acum se numește, după caz, că ești om cu frica Lui Dumnezeu sau salvator al planetei, antiputinist, susținător al corectitudinii politice, al incluziunii sociale.
De frica de a nu judeca pe alții nici din perspectiva creștină, nici din perspectiva progresistă, omul preferă să nu mai judece deloc. În acest mod, chiar nu poate greși. E la adăpost.
Lasă un răspuns