După două evenimente importante, menite să scoată bieții ortodocși din întunericimea credinței păstrate neschimbate din Biserica primară, evenimente cu miros puturos de schismă și neghiobie crasă, iată că apare a treia provocare! De 1 iunie s-au postat icoane care, după unii sunt icoane, iar după alții – simplă artă sacră, „pentru ca și deoarece asemenea reprezentări ar fi pietiste” – aveți atașate „pârâtele”. Cum nu am studii teologice cu patalama, eu fiind unul dintre acei oameni autodidacți, analiza mea are ca bază doar două lucruri: logica și cunoștințele acumulate pe bază de auto-educare în domeniu, pentru că nici măcar nu am făcut în școală Religia. Iar singurii mei dascăli pe cărările Teologiei mi-au fost mamaie, Sfânta Scriptură și scrieri de-ale unor teologi precum Nicolae Steinhardt ori Ilie Cleopa și alții de aceeași factură și nu numai (am mai citit câte ceva și din scrierile Sfinților). La care se adaugă rațiunea, mintea cea dată de Bunul Dumnezeu, pe care, cât de cât, m-am străduit să o cultiv cât am putut mai bine pentru a-mi dezvolta gândirea critică.
Notă: Pentru cei care își închipuiesc gândirea critică drept capacitatea de a critica, îmi permit să le deslușesc faptul că în fapt gândirea critică este (in termeni simpliști si generali) capacitatea de a face diferența între adevărat și minciună, între bine și rău, între corect și incorect.
Acestea fiind spuse, eu socotesc aceste icoane drept o simplă transpunere în iconografie a faptului că Măicuța Domnului este ocrotitoarea copiilor, lucru pe care îl știm cu toții. Și, mă gândesc eu, dacă însuși răul este prezent în iconografie (a se vedea balaurul din icoanele Sfântului Gheorghe), nu văd de ce reprezentarea copiilor nevinovați ar fi deranjantă și le-ar nega statutul superior de icoană. „Pietism! Zelotism! strigă unii. Dar oare nu cumva acuza că acest tip nou (și din acest motiv mai rar întâlnit) de icoană este „neconformă” devine prin însăși esența ei pietistâ, pentru ca se referă la faptul că aceste icoane includ un element nou, care nu este caracteristic celor cinci tipuri de icoană Bizantină ale Maicii Domnului?! Bine-nteles, mai sunt și alte elemente care fac mai greu de clasificat aceste icoane. Dar eu îmi aduc aminte că noi, Ortodocșii, nu ne închinăm materialului, ci Persoanei pe care o reprezintă icoana, deci nu elementelor suplimentare care apar sau nu în ea. Or, nu cumva menirea icoanei bizantine este să înfățișeze pe suport material un moment ori o caracteristică definitorie a celor reprezentați, să transmită o idee spre slava Lui Dumnezeu, prin a cărui voie toate s-au făcut?!
Cât despre cinstirea unor asemenea icoane, să nu uităm că noi cinstim Ipostaza, nu elementele secundare care apar pe lângă ele – avem icoane cu Intrarea Domnului în Ierusalim. Nicidecum nu este vorba despre a cinsti mânzul de asină reprezentat în ele ori crengile de finic sau palmier, nimeni nu și-a făcut probleme pentru asta, dar apariția copiilor în icoane pare că e generatoare de probleme. Din ce am citit in căutările mele teologice, eu am înțeles că fiecare personaj care apare în icoane este un simbol al viețuirii întru Hristos. Și oare nu Hristos a fost cel care ne-a cerut să viețuim întru El precum copiii, nevinovați, copiii ai căror ochi nestricați pot vedea cum este Împărăția Cerurilor?! De aceea zic eu, cu mintea mea puțină – sa nu devenim noi cumva pietisti și zeloți în încercarea noastră frenetică de a căuta noduri în papură din frica (devenită absurda) de a nu greși. În final, și în acest al treilea caz dătător de dureri de cap, fiecare judecă după putința pe care o are. Și aici ajungem iarăși la spiritul textelor Sfinte, care transcende literei lor…
Momentan, mă tem ca verdictul de icoane „bune” sau „nebune” fără tăgadă nu ne este tocmai la îndemână. Răspunsul nu e la oameni, dar la un moment dat ne va fi relevat. Dacă rugăciunea în fața acestui tip de icoane va duce la minuni Dumnezeiești, atunci vom avea confirmarea lor. Până atunci, unii vor fi convinși că nu e nimic greșit în ele, alții le vor condamna, iar restul va rămâne cu aporia. Totuși ar fi bine să punem pe tapet faptul că noi încă avem memoria primelor icoane, in care Hristos este reprezentat drept pește. Ori miel. O asemenea imagine, care să reia acum această idee a începuturilor creștinătății, prezentată specialiștilor în iconografie ar putea declanșa cutremure și acuze cu duiumul. Deși, în ciuda lor, peștele l-a reprezentat întâi de toate pe Hristos. Ma gândesc și eu…
Lasă un răspuns