Au fost multe – și lacrimile și cuvintele… De-acum mă trezesc cu ochii uscați și gura seacă. Parcă toate lacrimile s-au plâns, toate cuvintele au fost strigate, șoptite, scrise. Am trăit un pic de bucurie, dar mai multă tristețe acum 14 ani, în duminica jubileului. Mi s-a părut frumos până la lacrimi orașul meu Cernăuți în acea duminică de 8 octombrie 2008, când s-au împlinit și s-au sărbătorit 600 de ani de la data intrării sale în istorie. I-a fost părinte și naș domnitorul Țării Moldovei Alexandru cel Bun și ne picura un dram de bucurie chiar dacă numele îi suna altfel (în transcripție ucraineană) pe copia privilegiului acordat negustorilor din Lvov, în care găsim prima atestare a orașului Cernăuți. Răsunau atunci voci din partea comunității românești că, mai mult decât oricine, ctitorul orașului merită un monument în centrul Cernăuțiului. Și chiar au fost auzite până la Kiev, unde printre figurile de primă mărime se afla cernăuțeanul Arseni Iațeniuk. Ideea românilor a prins viață, numai cu o „mică” deosebire. Monumentul a fost instalat nu în centru și nu părintelui orașului Alexandru cel Bun, ci împăratului cuceritor Franz Joseph, un personaj istoric adorat în vestul Ucrainei. Așadar, la Cernăuţi, din iniţiativa politicianului Arseni Iaţeniuk, în 2009 a fost dezvelit un monument al suveranului austriac.
O statuie similară a fost ridicată şi în regiunea Transcarpatică, împăratul Franz Joseph fiind venerat ca reformator democrat, care le-a dat galiţienilor autonomie, dreptul la învăţământ în limba maternă şi la religie (a egalat în drepturi biserica uniată cu cea romano-catolică). Franz Josepf stă fercheș la Cernăuți, nici un vânt rece nu-l străbate, indiferent de unde bat vânturile. Alexandru cel Bun a rămas cu o scurtă stradă ce poartă numele Oleksandr Dobryi și cu placa instalată, în preajma Anului Nou 2005, de Societatea „Golgota” din Cernăuți, condusă la acel moment de Octavian Bivolaru. Placa din marmură neagră cu efigia Domnitorului are următoarea iscripție: „Strada poartă numele Domnitorului Moldovei Alexandru cel Bun, în actul oficial din cancelaria căruia, emis la 8 octombrie 1408, se menționează prima atestare documentară a orașului Cernăuți”, același text fiind înscris și în ucraineană. Astfel, s-a făcut un gest de a-l scoate pe voievodul moldav din anonimat și uitare. De fapt, „uitarea” se referă numai la români, căci ceilalți habar nu aveau și nici astăzi n-au mare nevoie să știe cine a întemeiat cetatea de la răscrucea vestitelor drumuri comerciale și a înălțat zid de apărare în fața năvălitorilor străini.
Au trecut 14 ani de la faimoasa marcare a jubileului, ziua când orașul mi-a reapărut frumos până la lacrimi, deși așternute pe hârtie sentimentele îmi erau mai rigide. Scriam atunci într-o cronică a sărbătorii: „Împăcat cu destinul său, Cernăuțiul și-a sărbătorit jubileul în bună parte refăcut temeinic, reînnoit și împodobit ca o fată mare, iar pe alocuri fardat ca o femeie bătrână, la care dacă privești de aproape te apucă groaza”.
Acum ne apucă groaza nu numai pe alocuri, căci și multe din „lucrările temeinice” n-au fost decât un fard. Și ce bucurii ne-au mai rămas nouă, dacă a fost scos din Piața Centrală panoul cu copia privilegiului lui Alexandru cel Bun, care mărturisește atestarea documentară a orașului. A stat frumos acolo din 2008, de la aniversarea a 600 de ani a orașului. De-acum nu se mai este. Nici nu putem deschide gura a neîncuviințare, pentru că nu e momentul potrivit, așa cum foarte inoportună a fost și înaintarea listei cu numele de personalități românești care merită să fie atribuite unor străzi, în contextul derusificării toponimice a orașului. Oricât ar părea de cinic, dar chiar m-am simțit mai bine în ultimii doi ani, când din cauza pandemiei Ziua Cernăuțiului a decurs cu mai puține manifestări pompoase.
Un articol de Maria Toacă
Lasă un răspuns