Șocantă, drama din 15 aprilie de la Catedrala Notre Dame, dar consternantă și ideea oficialităților de la Paris de a face un concurs internațional pentru reconstrucția “noii săgeți” a edificiului emblematic al națiunii franceze. De ce „nouă” și de ce „concurs internațional”? Opiniile de bun simț și logica elementară, majoritar exprimate în aceste zile, sunt pentru refacerea săgeții așa cum a fost până în clipă producerii sinistrului. Săgeata mistuită de flăcări a simbolicei catedrale trimite la expresii canonice. „Trecutul arde”, spunea poetul. „Parisul arde”, titrau istoricii. „Istoria recentă e fierbinte”, avertizează comentatorii politici.
Dar acum se pare că nu numai trecutul recent, ci Istoria însăși tinde să redevină altceva decât a fost până acum. Conform unei alte formule devenită loc comun: „Nici trecutul nu mai e ce a fost odată”. Prin rememorări omagiale, dar parcă tot mai des prin revizuiri dezinvolte dar parsive, istoria redevine actualitate și e pusă să „lucreze” nefast. Doamna Maryvonne de Saint-Pulgent, fostă directoare a Patrimoniului în Ministerul francez al Culturii observă cu amărăciune că “în lumea noastră modernă, patrimoniul este dificil de apărat, căci el este perceput ca fiind contrar progresului și modernității. Stânjenește”. Așa cum ii stânjenește pe unii fotografia-portret a părinților din ziua nunții lor.
Dezbaterea pe tema săgeții catedralei e tot mai încinsă în Franța, mai ales după ce președintele Macron a sugerat că refacerea trebuie făcută poate într-o nouă cheie arhitecturală, una modernă. Modernă, la o catedrală care a dăinuit neclintită și neschimbată sute și sute de ani?
Dar dacă săgeata și grinzile multiseculare de stejar ale catedralei au pierit, căci tot ce e material e pieritor, istoria reală dar imaterială – și nu numai a Franței – își are și ea inamicii săi, fie ei demolatori, falsificatori sau doar ponegritori. Da, „francezii au gustul istoriei” – scria istoricul Pierre Rioux într-un raport în care pleda pentru un Muzeu al Istoriei Franței (căci, incredibil, o asemenea instituție nu există!). „Da, accentua el, francezii iubesc Istoria dar cum le place să se ciondaneasca pe orice, le place să se și sfâșie pe trecut”. Și nu țin seama de o faimoasă spunere a lui Bonaparte: „Eu asum totul, de la Clovis la Comitetul Salvării Publice”, adică întreaga istorie a Franței. Numai că nici măcar oficialitățile nu prea mai pun preț pe solemnul angajament napoleonian.
Clipe istorice memorabile sunt ignorate căci n-ar fi „politic corectă” reamintirea lor. Așa cum sunt rolul Bisericii în dezvoltarea națiunii, raporturile Islam-Occident, relațiile franco-germane și alte teme istorice, care devin tot mai sensibile și pe cât posibil de ocolit. Din manualele școlare, remarcă istoricul Dimitri Casali, dispar treptat mari figure istorice: Saint Louis, Ludovic al XIV-lea, Napoleon…
Campania împotriva propriei istorii naționale devine tot mai mult subiect de dezbatere publică. „Istoria e plină de minciuni” – decretează Patrick Pesnot, moderatorul unei emisiuni tv la France Inter în cartea sa „O adevărată redescoperire a Istoriei”. „Redescoperirea lui” ar fi că Istoria e un șir nesfârșit de minciuni, prima dintre ele find calul troian, apoi o suită neîntreruptă până în vremurile noastre, cu pretextele mincinoase pentru războaiele din Vietnam și Irak. Dar Istoria, ca suită de minciuni, are în viziunea teleastului istoriograf și alte păcate. Jeanne d’Arc și Roland, spune el, probabil că nici nu au existat. Alți doi autori, ziaristul Marcel Gay și fostul agent secret Roger Senzig dezvoltă pe larg subiectul într-o carte despre „Afacerea Jeanne d’Arc”, care ar fi fost de fapt o operațiune a serviciilor secrete franceze ale epocii. Eroina din cărțile de istorie n-ar fi fost nici păstoriță, nici analfabetă, nici nu o chema așa și nu ea a fost arsă pe rug. Era de fapt o prințesă, se numea Jeanne d’Orleans, era căsătorită cu un cavaler, dar oricum i se atribuie măcar parțial faptele eroinei sanctificate.
De ce toată această ravasire a trecutului istoric, care nu înseamnă mai multă informație, cunoaștere, interpretare etc.? „Instrumentalizarea istoriei permite reinventarea ei în funcție de nevoile politice ale momentului” – explică istoricul Denis Collin. Iar renumitul istoric Jean Sevilla, a cărui bibliografie s-a îmbogățit de curând cu o carte intitulată „Historiquement incorrect” explică astfel, cât se poate de succinct, asaltul conjugat asupra istoriei: „Națiunea franceză este o construcție a Statului. Or, Statul a fost deposedat – democratic, e adevărat – de atributele puterii sale. În profitul cui, de către cine? Nu se știe prea bine: de Bruxelles, de Frankfurt? Criza națiunii este evident legată de criza statului”. Ce va fi în continuare? Jean Sevilla: „Nu-mi cereți să prezic viitorul, avem destul de furcă cu trecutul!”
Lasă un răspuns