Seismul revoluționar european al anilor 1848-1849 a surprins Țările Române în etapa incipientă a capitalismului. Învechita și reacțonara clasă dominantă feudală trebuia înlăturată. Transilvania, Principatele Moldovei și Munteniei gemeau sub suzeranitate străină. Din cele opt sarcini ale revoluției burgheze, pe prim-plan erau două: antifeudală și de eliberare națională.
Revoluționarii români pașoptiști – un grup de intelectuali ieșiți din mediul burgheziei mici făcuse o tentativă de sincronizare cu procesul revoluționar occidental.
Constatăm o precocitate în declanșarea revoluției burgeze… Condiții necesare victoriei revoluției în Țările Române nu existau. Revoluția Română de la 1848 a fost, precum scria Șt. Zeletin, „un gest prematur, osândit mai dinainte de a da greș”.
La noi, evenimentele revoluționare s-au declanșat aproape simultan, însă au avut o durată diferită: în Principatul Moldovei — trei zile, în Muntenia -trei luni, în Transilvania – până în anul 1849. Manifestările revoluționare au fost suprimate de armatele ruse și turce.
Importantul istoric și revoluționar, Nicolae Bălcescu emigrase. În studiul său Question economique des Principotes Danubiennes, N.Bălcescu a ajuns la concluzia: înlăturarea disfuncționalităților și a anacronismelor din Țările Române poate fi făcută doar pe cale revoluționară. Cauze interne și externe au privat Țările Române de șansa realizării revoluției burgheze – atât în secolul al XIX-lea, cât și în secolul XX. Această privare de modalitatea cea mai eficientă de înlăturare a anacronismelor și a disfuncționalităților a avut consecințe grave în toate sferele vitale: economică, socială, politică.
Îmbinarea rămășiților feudale cu relațiile capitaliste și cele de dependență financiară crescândă de imperialismele occidentale vor defini magistral viața României regale. Reformele naționale-burgheze ale domnitorului Unirii Princpatelor au fost întrerupte de coalizarea monstruoasă a forțelor feudale și ale liberalilor. Reforma agrară a lui Cuza Vodă, promulgată în luna august, 1864, a fost incompletă din cauza rezistenței feudalilor.
Din timpul strădaniilor lui A.I. Cuza de a slăbi presiunile și pretențiile celor trei imperii limitrofe, Imperiul țarist a inclus în politica sa uneltirile de „dezunire” a Principatelor Române. Politica dezmembrării României a fost continuată de către Imperiul ruso-sovietic și agenții săi. Activitatea echipei lui A.I. Cuza s-a soldat cu soluționarea a două din cele 8 sarcini ale revoluției naționale-democratice: unirea a două Principate și reforma agrară (incompletă…).
Aducerea pe tronul României a neamțului Carol Hohenzollern a fost realizată prin impunerea de către occidentali a clauzei de domnitor străin, clauză reprezentând încălcarea poruncii biblice care sună astfel: „să pui peste tine ca împărat (…) din mijlocul fraților tăi; nu vei putea să pui pe un străin, care să nu fie fratele tău” (Deuteronom 17:15).
Guvernele de sub oblăduirea lui Carol I de Hohenzollern (domnise 46 de ani) au realizat câte ceva. O anumită modernizare. Însă rezultatele a șapte ani de domnie ale colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza trag la cântarul importanței mai mult, decât cei 46 de ani ai prințului străin! La 9 mai 1877, în condițiile războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, cu vocea lui Mihail Kogălniceanu (din fosta echipă a lui A.I. Cuza), România și-a declarat independența politică. Regatul României, până la sfârșitul existenței sale, nu a fost în stare să obțină cea mai importantă independență — economică. Sub Carol I, ardenta chestiune agrară nu și-a găsit soluția necesară. Câteva răscoale țărănești la sfârșitul secolului al XIX-lea, Marea Răscoală țărănească din 1907 asemuită de C. Stere cu o revoluție strivită cu tunurile. La ordinul guvernului liberal și cu binecuvântarea lui Carol I, oștirile române au omorât 11 mii de țărani români, calicind peste 30 de mii de țărani. Însă clasa dominantă regală-feudală-burgheză nu a demarat reforma agrară! Cu îngăduirea lui Carol I, scria Mihai Eminescu, avuțiile românilor trec tot mai mult în mâinile stăinilor. Acest Carol I a fost numit Îngăduitorul.
Abia după Primul Război Mondial imperialist, în condițiile creșterii crizei totale, clasa dominantă din România a făcut reforma agrară. Cum era de așteptat de către sociologi, reforma agrară din Regatul României s-a realizat inuman. Țăranii ai primit pământ, însă fără inventarul necesar prelucrării pământului, fără înlesniri fiscale, care ar fi permis acumularea banilor pentru cumpărarea de vite de muncă, de inventar agricol.
Reforma agrară a contribuit la creșterea mizeriei țărănimii și a trecerii pământurilor lor în stăpânirea străinilor. Iată descrierea situației clasei țărănești din Moldova de Est, în toamna anului 1935, descriere făcută de un martor ocular, preotul Vasile Țepordei: Țăranul „a fost lăsat la voia întâmplării. Fără inventar agricol, fără ajutor efectiv din partea statului prin scutirea de impozite, pentru un număr de ani, micul proprietar s-a încurcat. S-a mai adăugat și nepriceperea în a-și lucra ogorul în mod rațional. Toate acestea luate la un loc, plus lenevirea unei părți din acești „proprietari”, au dus la formarea unei noi categorii de proprietari și la înglodarea țărănimii într-o mizerie de nedescris”… „…azi cei mai mari proprietari de pământuri din Basarabia sunt evrei. Luați pe rând: Tighina, Orhei, Ismail, Cetatea Albă, Soroca, pretutindeni sutele de hectare sunt în mâinile evreilor, fie ale proprietarilor, fie ale coloniștilor evrei, semănați în colonii speciale” (Țepordei Vasile, Opere alese – Chișinău, 2005, p.158-159). Tendința statală de a da bunurile românilor pe mâna străinilor s-a păstrat!… Regimul regal-burghez din România s-a dovedit a fi antinațional.
În burgezia română a existat, totuși, un grup de personalități patriotice, realizarea ideilor politice ale cărora – prin legi – după un timp de evoluție stabilă, ar fi oferit obținerea veritabilei independențe a României — a independenței economice de imperialiștii occidentali. Obținerea eliberăriii Țării din starea de exploatare colonială a bogățiilor subpământene de către companiile americane, engleze și franceze. Acel grup patriotic al burgheziei române, care lansase ideea Autarhismului românesc (Nae Ionescu, 1918) și care încercase să promoveze principiul „Prin Noi Înșine” (Vintilă Brătianu), a votat Legea minelor din 4 iulie 1924. Pentru prima dată, România obținuse posibilitatea controlului asupra întreprinderilor sale miniere. Conducerea întreprinderilor a fos românizată, acțiunile proprietarilor români erau stabilite de nu mai puțin de 51 la sută. Această Lege normală pentru un stat suveran, a stârnit turbarea occidentalilor-căpușe. SUA, Anglia și Franța au declanșat un șir de măsuri antiromânești (deprecierea leului pe piața internațională, amenințarea cu sancțiuni financiare și blocarea totală a României). Legea a funcționat puțin timp, punând bazele unei dezvoltări a economiei românești. Însă șantajul occidental a determinat abrogarea Legii minelor din 1924.
Principiul absolut corect de dezvoltare a Țării „Prin Noi Înșine”, după 1930, aproape că nu a mai putut fi aplicat. Finalizarea revoluției burghezo-democratice române, cu hegemon burhezia progresistă română, a fost blocată de către apuseni. Responsabilitatea pentru retardarea dezvoltării firești și pentru menținerea României în stare de criză economică majoră o poartă statele apusene. Burghezia din România era dor parțial română. Nucleul puternic fiind constituit de „un cerc restrâns de străini, îndeosebi evrei; aceștia dețin puterea economică, reprezentată prin formele sale inferioare de comerț și camătă” (Zeletin Ștefan, Burghezia română -București, 1991, p.104).
În România anilor 30 a existat un fenomen unic în lume — Mișcarea Legionară, constituită din studenți, liceeni, miltari, oameni cultură. Îi erau simpatizanți apropiați Mircea Eliade, Nae Ionescu și alte personalități remarcabile. Mișcarea Legionară, condusă de avocatul moldovean Corneliu Codreanu, urmărea scopul Revoluției Legionare, prin care trebuia să fie răsturnat regimul reacționar ultracorupt și restabilită stăpânirea de către români a avuțiilor din interiorul granițelor. Mișcarea Legionară era unicul hegemon rămas – ultima șansă în opera de finalizare a Revoluției Române burhezo-democratice și de eliberare națională.
La sfârșitul anilor 30-începutul anilor 40, Mișcarea Legionară a fost distrusă, în două etape, prin asasinarea în masă a liderilor și a activiștilor. Etapa întâia de asasinate a fost comandată de ticălosul rege Carol II. Etapa a doua de distrugere a fost realizată de către generalul I.Antonescu. Cu regret, în campania antilegionară a fost implicat consilierul regal, Nicolae Iorga, care sugerase lichidarea comerțului legionar (comerț ce făcea concurență comerțului alogenilor), care îl băgase în pușcărie pe C. Codreanu și ceruse darea acestuia în judecată pentru ofensarea consilierului regal N. Iorga. Într-o scrisoare deschisă, Corneliu Codreanu îl învinuise de „necinste sufletească” pe N.Iorga – fostul său mentor în materie de naținalism”… Cum poate fi strivit un om! Pentru simpla constatare a „necinstei sufletești”… Din închisoare C.Codreanu nu a mai ieșit la libertate. A fost asasinat, împreună cu alți camarazi, la ordinul celui mai corupt rege din Europa — a lui Carol II.
E trist, când un mare savant nu-și vede de arhive, biblioteci, catedră, ci se implică în politica reacționară, intră în camarila regală, contribuie la demolarea ultimei șanse a României de finalizare a Revoluției democratice-naționale.
Paradoxal: un eminent naționalist român, istoricul și publicistul N. Iorga, care prin naționalism românesc a influiențat pe mulți tineri, inclusiv pe studentul în drept, Corneliu Codreanu, a contribuit la distrugerea naționaliștilor organizați în Mișcarea Legionară! A contribuit la distrugerea hegemonului Revoluției democratice și de eliberare națională a României! Cele mai importante forțe antilegionare au fost: Carol II și camarila, expansionismul rusesc și iudaic, paraziții apuseni, partidele oligarhice reacționare din România. Principala contradicție politică din România anilor 30 a fost contrapunerea dintre Mișcarea Legionară și capul reacțiunii — Carol II.
În vederea atragerii forțate a tinerilor de partea regelui, cineva i-a sugerat lui Carol II să formeze (1938), începând din școli, organizația paramilitară Străjerii, supusă regelui — pentru a contracara influența Mișcării Legionare asupra tineretului român. Tineretul român se orienta suficient de corect în șmecheria regală; plasa reacționară a fosilei feudale nu a dat rezultatul scontat – prinderea sufletelor tinerilor.
Soluționarea sarcinilor Revoluției Române naționale-democratice a încăput, după război, în mâinile expansionismului sovietic ruso-iudaic. Străinii au făcut ca să le iasă lor foloasele, realizând un holocaust antiromânesc.
În timpul epocii socialiste, la etapa dictaturii proletare, poporul român văzu soluționarea vechilor sarcini ale Revoluției naționale-democratice. A fost înlăturat parazitismul finaniar și economic al apusenilor, a fost răsturnată monarhia, a fost înlăturată dominația economică și politică a alogenilor din Țară, a fost redusă dependența politică de Imperiul ruso-iudaic sovietic, a fost oferită varianta colectivistă de soluționare a problemei agrare, a fost lichidat analfabetismul, a fost declanșată industrializarea grabnică (forțată) care avea menirea asigurării mergerii României pe calea construirii societății multilateral dezvoltate. Rămânea sarcina pemanentă de curățare suficientă a aparatului birocratic și a „elitei” de carierști, hrăpăreți, tâlhari, demagogi, incompetenți, farisei imorali și vânzători de țară. O sarcină veșnică a statelor ce doresc propășirea Națiunii.
După contrarevoluția din 1989, atac soldat cu recul evoluțional, iarăși au revenit sarcinile Revoluției democratice și de eliberare națională. Cu o precizare: în loc de răsturnarea monarhiei, avem sarcina răsturnării mafiei transnaționalizate.
Lasă un răspuns