Despre ce a scris gazetarul Eminescu, despre cuprinderea tematică a publicisticii sale, exegezele şi datul cu părerea în texte însumează un material mai mare decât voluminosul corpus al scrierilor sale în presă, de la 1870, când a început ca ziarist ocazional la „Albina” şi „Federaţiunea”, din Pesta, la 1888, când a acceptat conducerea revistei „Fântână Blanduziei”, cu apogeu prelungit în anii 1877-1883, ani şi de neagră dar sublimă salahorie la „Timpul”. Ne interesează, acum şi aici, nu ce a scris, despre ce a scris, ca ziarist, ne interesează pentru ce a scris şi cum a scris.
A fost un împătimit al meseriei, chiar dacă a intrat în ea de nevoie iar istovitoarea muncă de gazetar i-a răpit mult din trudă creaţiei poetice, ba, mai mult, i-a înrăutăţit starea sănătăţii, i-a însoţit agonia şi i-a grăbit moartea. Căci Eminescu a fost un sacrificat şi al gazetăriei („Bat telegramele Havas, arză-le-ar focul să le arză!”).
A lucrat la un ziar de partid, ziar influent al unui mare partid al vremii, dar s-a exprimat întotdeauna în nume personal („Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”, îi scria un lider al partidului lui Titu Maiorescu). De la alt ziar, „Curierul de Iaşi”, venise la „Timpul” pentru că nu voise să scrie un articol comandat, de laudă pentru un oarecare. A fost corector, redactor şi redactor şef şi a fost, mai ales pe timpul verilor, el singur, întreaga redacţie a unui cotidian. Nu a lucrat însă, în nici o împrejurare, superficial, avea respect egal pentru orice cuvânt scris şi tipărit.
Presei îi vedea un rol formativ, fără a încerca să-şi impună, decât cu argumente, propria opinie: „Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea dintâi, dar la cea de a două sufletul meu ţine că la el însuşi”.
A fost ziarist prin excelenţă politic, dar, remarca George Călinescu, „este poate cel dintâi gânditor politic român care să-şi sprijine doctrina pe economic”. Afirmaţie cam categorică, dar care vorbeşte de profesionalism şi temeinicie. Pe tema România, tânăra Românie, în cuprinsul geopolitic de la Dunăre şi Marea Neagră, un cercetător a numărat, ca surse de documentare, 65 de publicaţii străine, agenţiile de presă Wolf, Reuter şi Havas, documente istorice şi declaraţii politice ale zilei. Iar pe atunci nu era nici Internet, nici Biblioteca Academiei.
Ziaristica politică e plină de capcane şi tentaţii, e predispusă la ipocrizie, la minciună, la meschinărie. Dar gazetăriei eminesciane îi sunt străine toate acestea, căci gazetarul ştie pe ce teren mînat lucrează: „Caracterul obştesc al luptelor din viaţă politică să românilor e că în mare parte nu sunt lupte de idei, ci de persoane”.
Se exprima direct, formula „adevărul curat, spus neted”, nu „mai cu înconjur” şi recunoştea că foloseşte „pentru orice idee expresia cea mai exactă posibil”, fără însă „o intenţie de a ponegri”. Dar e o datorie „a spune ticăloşilor că ticăloşi sunt”. Deontologie profesională, s-ar spune astăzi.
S-a ocupat, în articolele sale, de toate problemele realităţii româneşti a momentului, un moment deosebit de frământat şi al începuturilor în multe privinţe, un moment al revoluţiilor şi naţiunilor. De fiecare dată s-a întemeiat pe argumente şi a transmis un mesaj clar de fiecare dată.
Pentru Eminescu, ziaristica are menire obştească, ea e a patra putere în stat, cum avea să se numească mai târziu, e chemată să vegheze la bunul mers al celorlalte puteri în stat. Iar comandamentul suprem al presei, fie ea şi politică, de partid, militantă, este adevărul: „Lupta noastră de căpetenie e o lupta pentru adevăr”.
Nu va fi fiind Eminescu singurul gazetar român însufleţit de asemenea convingeri, dar aura de înalta spiritualitate pe care i-o conferă creaţia sa poetică îl instituie că model dintâi pentru ziaristul român din orice vreme. Nu oricare ziarist de azi şi de oricând poate scrie „Luceafărul”, nu oricare poate limpezi întratât limba română, nu oricare poate avea un verb atât de incandescent, nu oricare este pe deplin imun la concesii. Cu aceste virtuţi, şi atâtea altele, Eminescu este şi ziarist nepereche. Pereche cu Eminescu, în ziaristica, nu putem fi, dar pe urmele acestui „prim redactor” al românilor nu ne rătăcim de calea cea dreapta a presei.
Lasă un răspuns