Năsăliile

La început, cei din Coloniţa, puţini la număr, şi-au înălţat o bisericuţă din lemn ca să aibă unde-şi boteza şi cununa copiii şi de unde să fie petrecuţi pe calea fără de întoarcere. Mai apoi, când satul s-a mai zdrăvenit, au pornit cu şapte care purtate de boi, bine hrăniţi, ca să aducă piatră din râpa lui Balânski. O dezbinau cu târnăcoapele şi o lăsau să se dea de+a dura până la şes. De acolo era încărcată până la loitrare şi o aduceau la biserica cea nouă de pe podiş, din apropierea lui Tănase Opaiţ.

Meşterii erau veniţi tocmai din ţinutul Hotinului, din satul Dinăuţi. Meşteri mari, făurari. Fiecare piatră era cioplită cu migală ca să se cuprindă una cu alta pentru vecii în formă de cerc şi semicerc. Mortarul era făcut din ouă proaspete şi nisip. De Sfintele Paşti nevestele Coloniţei mai că nu aveau ouă de pus în cozonaci. Chira lui moş Colea Ghimp a schimbat zece baniţe de grâu arnăut pe o duzină de ouă.

Biserica a fost gata şi împodobită într-un început de toamnă al anului de graţie 1914. A fost sfinţită de un sobor de preoţi în frunte cu blagocinul de Lăpuşna, Gavrilă Moroşanu.

Iconostasul, lucrat în lemn de acaju, nu avea pereche în toată Basarabia, iar icoanele erau înrămate în aur şi înfrumuseţate cu prosoape ţesute de Maria lui Toader Bâzgu. Părea că Biserica are de toate, dar când s-a auzit că a murit Zaharia lui Chirică Plăcintă, s-a pomenit că-i lipseau năsăliile. Şi atunci epitropul Cosma Tăutu s-a dus la Panfile Schidu, meşter butnar, şi l+a rugat să încropească nişte năsălii.

– La butoaie mă pricep, dar năsălii nu am făcut niciodată, a zis Cosma Schidu, oarecum genat de nepriceperea sa.

Meşteritul năsăliilor a durat cam o vară întreagă. Le-a făcut din lemn de tei, pe care+l pregătise pentru linguri. Mai întâi a făcut picioarele şi corlatele năsăliilor. A sculptat şi nişte lei paralei din cei care îi comandase boierul Stegărescu pentru o comodă în care stegăreasca avea să-şi ţină dichiselile şi sulemenelile.

Preotul Daniel Prigoară l-a lăudat. Ieşise o minunăţie de năsălii. Moş Cosma le-a încărcat în carul fratelui său Pavel, poreclit Şofran. Le-a descărcat sub o şandrama dinspre coristul şi împărţitorul de anafură, Ioan Sârbu.

De acum înainte frumuseţea asta încrustată şi ornamentată îşi aştepta primul răposat. Şi ca înadins în anul acela şi în următorii şapte ani, moartea nu s-a atins de babe ştirbe şi moşnegi gârboviţi. Părea că prin satul acela a trecut Ivan cu turbinca sa şi s-a îndurat de bătrânii necăjiţi. Bătrânii se pregăteau de iernat cu şi mai mare râvnă, umplându-şi beciurile cu de toate, iar nevestele lor îşi scoteau de prin cămări furcile cu fuioare de lână, îşi puneau stativele mai pe lângă o gură de foc şi… vină iarnă sănătoasă!

Cam pe după Bobotează, meşterul Schidu avu un vis straniu. Se făcea că Avrămeasa, răposata bunică-sa, îmbrăcată în straie cernite, sta pe prispa casei celei vechi, pe care el o nivelase ca să-şi construiască alta, şi-l tot boroscodea de ce s+a apucat să facă năsălii pentru Zaharia Plăcintă, care nici măcar nu fusese botezat, că era lepădat de maică-sa în Pădurea lui Fănuţă şi când l-a găsit Antip Plăcintă, nu s-a mai trudit să-l boteze.

Dar visul acela avea şi un mesaj încifrat, pe care bătrânul meşter l-a dezghiocat în felul său…

În Săptămâna Luminată a fost primul călător, aşezat cu grijă pe năsăliile noi, care-şi pierduse din farmecul de odinioară.

Toate bune şi frumoase. Mortul era purtat parcă pe un pat împărătesc. Lumea se minuna de opera butnarului. Dar după şapte ani de netrebuinţă carii îşi făcuse lucrul lor nemilos şi picioarele năsăliilor n-au mai rezistat. Năsăliile s-au prăbuşit chiar pe malul gropii. Răposatul s-a rostogolit ca un tăvălug şi împreună cu preotul care cădelniţa, s-au pomenit aruncaţi în fundul gropii.

Păcat de năsălii. Frumos lucru a mai fost. Dar ca orişice lucru nefolosit odată şi odată se putregăieşte. Şi putregaiul nu-i bun nici pe malul gropii.