Se spune că Marea Britanie a devenit un al doilea Babilon al lumii moderne – o vatră unde se adună zeci de naționalități, limbi și culturi diferite. Numai că, spre deosebire de Babilonul antic, nimeni nu ne-a adus aici cu forța. Am venit de bunăvoie, mânați de dorința curată de a ne construi un trai mai bun prin muncă cinstită și am fost convinși că, într-o societate civilizată, determinarea, seriozitatea și sudoarea frunții vor fi întotdeauna apreciate la adevărata lor valoare. Sunt în Regatul Unit de mai bine de 12 ani. În toți acești ani am muncit zi de zi, am plătit taxe, am contribuit la economia acestei țări și am sprijinit comunitatea din care fac parte. Am crezut că integrarea înseamnă respect reciproc și că, atunci când îți faci datoria ca cetățean și angajat, ești privit de la egal la egal, indiferent de țara din care provii. Astazi însă, o discuție aparent banală de la locul de muncă m-a readus brusc cu picioarele pe pământ, amintindu-mi de tensiunile și retorica toxică din 2016, anul referendumului pentru Brexit. Într-o pauză, vorbeam deschis cu câțiva colegi de diferite naționalități despre planurile de weekend. Le povesteam bucuros că am rezervat o ieșire cu barca la pescuit de macrou, la Dover, împreună cu alți câțiva băieți. O activitate simplă, relaxantă, de oameni care vor să se deconecteze după o săptămână grea de muncă. Reacția unuia dintre colegii de echipă a venit însă ca un duș rece, îmbibat într-o ironie amară: „Ce idee bună să pleci cu barca de la Dover… Nu poți să iei cât mai mulți români cu tine și să vă opriți la Calais?”…
O astfel de remarcă lasă un gust adânc de nedreptate. În spatele ei se ascunde o ipocrizie dureroasă, fiindcă mulți uită un lucru esențial: economia și infrastructura acestei țări se țin pe umerii unor oameni ca noi. Fără românii și est-europenii care muncesc din zori și până în noapte pe șantiere, în spitale, în depozite sau în transporturi, multe lucruri s-ar bloca de la o zi la alta. Apoi, apare acel sentiment chinuitor de neputință. În lumea modernă a regulamentelor corporative și a politicilor de resurse umane, ești adesea legat de mâini și de picioare. Nu poți înregistra un astfel de moment fără consimțământul celui care te jignește, riscând chiar să fii dat în judecată tot tu, cel căruia i s-a adus ofensa. Rămâi astfel prins într-o poziție în care pare că trebuie să taci și să înghiți, doar pentru a nu declanșa războaie inutile la locul de muncă. Este forma cea mai perversă de micro-agresiune: o mizerie pură mascată în „glumă”. Dacă reacționezi dur, ți se spune râzând: „Ei, am glumit și eu, ce, n-ai umor?”. Dacă taci, otrava rămâne în aer, iar 12 ani de muncă, de taxe plătite la zi și de nopți nedormite departe de casă sunt reduși în câteva secunde la o aluzie ieftină despre repatriere, ca și cum locul nostru aici ar fi doar o favoare temporară.
Dar în loc să cobor la nivelul unei jigniri ieftine, am ales să pun mâna pe condei. Scriu aceste rânduri nu pentru a acuza sau pentru a stârni ură – nu este nevoie de nume sau de arătat cu degetul —, ci pentru că această experiență nu este doar a mea. Este experiența miilor de români din diaspora care își înghit amarul în fiecare zi, își îndreaptă spatele, își pun casca pe cap și merg mai departe la muncă.
Noi nu am venit în Marea Britanie să cerem milă și nici nu am venit pe cale ușoară. Am venit să muncim, iar contribuția noastră este vizibilă în fiecare clădire ridicată, în fiecare fabrică și în fiecare serviciu pe care îl susținem. Iar celor care ne trimit ipocrit „înapoi la Calais” le spunem un singur lucru: respectul nu se cumpără și nici nu se deține de drept prin naștere într-o anumită geografie — respectul se câștigă prin muncă. Iar la capitolul muncă și demnitate, românii din diaspora nu au fost și nu vor fi niciodată datori nimănui!
