Poate și scriitorii sau jurnaliștii poartă vina, toți trebuie să ne gândim unde greșim sau cine greșește? „Judecătorul s-a uitat la bărbatul care împușcase pe președintele egiptean Anwar el-Sadat și l-a întrebat cu calm: De ce l-ai ucis? Pentru că era laic, a răspuns asasinul. Judecătorul s-a încruntat. Ce înseamnă „laic”? Bărbatul a ezitat o secundă. Nu știu. Într-un alt proces, acuzatul încercase să-l asasineze pe scriitorul Naguib Mahfouz. De ce l-ai înjunghiat? A întrebat judecătorul. Pentru că a scris un roman împotriva religiei. L-ai citit? Și răspunsul a venit: Nu. Într-o a treia sală, un alt bărbat era judecat pentru uciderea intelectualului Farag Fouda. De ce l-ai ucis? Pentru că nu avea credință. De unde știi? Stă scris în cărțile lui. În care? Tăcere. Nu știu. Nu le-am citit. De ce nu le-ai citit? Bărbatul și-a plecat capul. Nu știu să citesc, nici să scriu. În toate cele trei cazuri, tiparul era același. Se ucidea pentru idei pe care nu le înțelegeau. Se condamna pentru cuvinte pe care nu le citiseră. Se ura pentru concepte pe care nu le știau să le definească. Nu era convingere. Era repetiție. Nu era credință. Era ecou. Nu era certitudine. Era obediență oarbă. Violența nu s-a născut din gândire. S-a născut din absența ei. Ura nu se propagă prin cunoaștere. Se propagă acolo unde cunoașterea nu ajunge. Și de fiecare dată când o societate renunță să educe, nu creează ignoranți, ci arme umane care nu știu de ce trag, dar sunt dispuse s-o facă. Acesta este prețul invizibil al ignoranței. Și întotdeauna îl plătește cineva care n-a făcut nimic ca să-l merite”.
Toate acestea sunt scrise de scriitorul egiptean Alaa Al Aswany. Toată lumea învrăjbește pe toată lumea. Am devenit toți „anti” ceva. Omul slab și omul gras cum ne învăța un președinte, cel cu salariul mare și cel cu salariul mic sau cel care trăiește în regiunea care… este mai altfel ca buricul țării. Și de ce…? Cum a fost „educat un nimeni care nici numele nu merită spus, să-l asasineze pe John Lenon? Sau cum a putut să apară acel sadic din Norvegia? Cineva parcă ne învață: viața voastră este o axiomă așa cum este și noțiunea de țară. Spunea o cuconiță care din greșeală ajunsese vătaf în România. Să recapitulăm. Sala de judecată era tăcută, cu excepția foșnetului hârtiilor și a respirației grele a unui om care tocmai luase o viață. Judecătorul s-a uitat în jos la asasinul președintelui egiptean Anwar el-Sadat, cu o expresie calmă, dar pătrunzătoare. „De ce l-ați ucis?”, a întrebat el. Răspunsul a fost rapid, dat cu încrederea adevărului absolut: „Pentru că era…” Judecătorul s-a încruntat, aplecându-se ușor în față. „Ce înseamnă aceasta?”… Asasinul a ezitat. Certitudinea a dispărut din ochii lui, înlocuită de o confuzie goală. „Nu știu”, a recunoscut el. Acest schimb de replici înfiorător nu este un incident izolat de curiozitate judiciară; este o fereastră către un model social terifiant. Într-un alt proces, un bărbat a fost acuzat că l-a înjunghiat pe laureatul Nobel Naguib Mahfouz. Justificarea lui? Scriitorul scrisese un roman împotriva religiei. Când judecătorul l-a întrebat dacă a citit cartea, acuzatul a spus pur și simplu: „Nu”. Într-un al treilea caz, ucigașul intelectualului Farag Fouda a susținut că victima sa nu avea credință pentru că aceasta era scrisă în cărțile sale. Când au fost presați să numească titlurile, tăcerea a umplut sala. Recunoașterea finală a fost probabil cea mai devastatoare: „Nu știu. Nu pot citi sau scrie.” Aceste trei cazuri, care acoperă victime diferite și momente diferite din istorie, dezvăluie un numitor comun tulburător. Violența a fost comisă în numele unor idei pe care autorii nu le înțelegeau. Condamnarea a fost transmisă pe baza unor cuvinte pe care nu le citiseră niciodată. Ura a fost alimentată de concepte pe care nu le puteau defini. Aceasta nu este convingere; este repetiție. Nu este credință; este un ecou. Nu este certitudine; este ascultare oarbă. Rădăcina acestei violențe nu se găsește în dezbaterile teologice profunde sau în ideologia politică, ci în absența gândirii.
Ura nu se răspândește prin cunoaștere; ea prosperă în vidul unde cunoașterea nu reușește să ajungă. Atunci când o societate neglijează educația, nu creează doar cetățeni ignoranți. Fabrică arme umane, indivizi care sunt dispuși să apese pe trăgaci, dar nu au nicio idee de ce țintesc. Ei devin instrumente ale distrugerii, ghidați de sloganuri mai degrabă decât de înțelegere, conduși de emoție mai degrabă decât de rațiune. Acest fenomen evidențiază prețul invizibil al ignoranței. Este o datorie care se acumulează în tăcere de-a lungul anilor de școală neglijată și gândire critică înăbușită. Și când factura ajunge la scadență, ea nu este niciodată plătită de cei care au refuzat să învețe. În schimb, este plătită de cei nevinovați, președinții, scriitorii, gânditorii, care nu au făcut nimic pentru a merita o astfel de soartă. Ei devin daune colaterale într-un război purtat de oameni care nici măcar nu știu de ce parte sunt. Trebuie să recunoaștem că educația nu înseamnă doar alfabetizare sau competențe profesionale; este o garanție fundamentală împotriva barbariei. A citi înseamnă a pune întrebări, a înțelege înseamnă a empatiza, iar a gândi înseamnă a rezista manipulării. Fără aceste instrumente, indivizii sunt lăsați vulnerabili la cele mai simple și mai distructive narațiuni. Asasinul care nu poate defini „secular” nu este rău în sensul tradițional; este gol. Iar natura detestă vidul, umplându-l cu orice zgomot este cel mai puternic. Pe măsură ce reflectăm asupra acestor încercări tragice, lecția este clară. O societate care încetează să-și educe oamenii nu creează libertate; creează pericol. Costul acestei neglijențe se măsoară în sânge, vărsat de mâini care nu știu de ce lovesc. Pentru a preveni viitoare tragedii, trebuie să prețuim mintea la fel de mult ca mușchii. Trebuie să ne asigurăm că fiecare cetățean are instrumentele necesare pentru a citi, a pune întrebări și a înțelege. Numai atunci putem reduce la tăcere ecoul ascultării oarbe și îl putem înlocui cu vocea conștiinței informate.
Să fie pace!
