„Biserica Brâncoveanu”, aceasta fiind o ctitorie a lui Mihai Viteazul din anul 1600, ridicată după bătălia de la Șelimbăr, din 1599. Mihai Viteazul a făcut popas aici, pe dealul din apropierea bisericii pe care avea să o ridice în cinstea victoriei. Denumită și „Biserica Brâncoveanu de Sus”, aceasta este situată pe strada Mihai Viteazu din localitatea Ocna Sibiului și poartă hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. Aceasta are o fundație de piatră și a fost construită din cărămidă. Decorațiile de pe fațade sunt cu specific muntenesc. A fost incendiată de turcii care treceau prin Transilvania, iar pe ruine domnitorul Constantin Brâconveanu a refăcut-o, în 1701, arhitectura monumentului fiind o mărturie a relațiilor artistice dintre Țara Românească și Transilvania. Biserica este construită în stil brâncovenesc, în plan dreptunghiular tip „sală”, cu absida poligonală spre est decroșată (retrasă față de pereții naosului), cu decoraţii exterioare, cu brâu cu profil semicilindric, încadrat cu rânduri de cărămizi aşezate în „zimţi” (dinte de lup) şi firide dreptunghiulare, în care se mai păstrează picturi originale. Biserica adăpostește picturi murale din anul 1723, printre care și tabloul votiv al lui Mihai Viteazu si al lui Constantin Brâncoveanu. Fresca Bisericii ortodoxe din Ocna Sibiului păstrează imaginile apropiate de realitate, așa cum le-au memorat românii din acele timpuri, ale domnitorilor români Mihai Viteazul (1558-1601/dreapta) și Constantin Brâncoveanu (1654-1714/stânga), ctitori succesivi ai bisericii. Biserica a mai fost renovată în 1895, când obiectele de valoare au fost duse în muzee din Sibiu, Cluj și Alba Iulia.
O „poveste” despre cum a fost cu ctitorirea acestui locaș de cult și „minunea” petrecută aici ne împărtășește jurnalistul Dan Tomozei. Povestea spune că în primăvara anului 1599, după bătălia de la Șelimbăr, Viteazul a plecat spre Alba Iulia. A pornit pe drumul sării, care începe din ocnele de lângă Sibiu și care ajungea până la Roma, încă din perioada Imperiului Roman. Auzind că domnitorul românilor vine în zonă, localnicii au ieșit și au întins în cale, covoare și pături, ce aveau mai de preț, cerând ajutor pentru construirea unei bisericii, câtă vreme românii nu aveau loc de rugăciune. Impresionat de credința și rugămințile sibienilor, în acele timpuri iobagi pe propriile pământuri, Mihai Viteazul a dispus învoire să se aducă piatră și cărămidă pentru construirea Bisericii, documentul cu semnătura domnească aflându-se în Arhivele Universității din Cluj Napoca, în vreme ce alte documente originale privind istoria lăcașului se aflau la Arhivele din Cluj Napoca și Sibiu, dar și la Muzeul Brukenthal din Sibiu. După ce Viteazul a fost înlăturat prin trădare și martiraj, biserica a fost incendiată și dărâmat de cotropitorii turci ajunși în zonă. Ajuns pe scaunul domnesc, Constantin Brâncoveanu dispune ca pe ruinele existente să fie reconstruită Biserica, întărind și lărgind zidurile, făcând danie ani la rând cu cele de trebuință. Pictura interioară a fost terminată la nouă ani după martirajul Brâcovenilor (15 August 1714), sub ispravnicul Popa Ioan din Vizocna.
Și acum…minunea: „…În luna Iulie 2006, scriam pentru Jurnalul Național. Deja se înserase, trecuse bine de ora 20.30, iar părintele Savu Popa, slujitor în acei ani al Bisericii cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, inițiator al unui muzeu al sării, ne-a primit cu bunătate și îngăduință să pozăm tot ce doream. Numai că, fiind la final de zi, târziu în seară, după ore de fotografiat, niciunul dintre aparate nu mai avea bateriile încărcate. Aveam pozate obiecte din muzeu, dar când am ajuns în Biserică … nimic! Ne frământa supărarea că nu vom putea păstra în imagini fresca bisericii, în care apăreau Viteazul și Brâncoveanu. Am stat la taină lungă cu părintele, am aflat povești și legende ale locuri. Când să ne despărțim, am deschis din nou aparatul foto și mai mult în disperare de cauză am declanșat. Uimire generală! A funcționat și am făcut o imagine în semi-întunericul din Biserică. Am rămas cu toții uimiți. La următoarea încercare am activat și blițul, și am reușit să fac zece fotografii, până când bateriile au cedat definitiv. A fost ca o minune, petrecută în fața domnitorilor martiri Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu. Martori îmi sunt colegii veniți de la București, aflați în caravanele inițiate de Jurnalul Național, dar mai ales imaginea celor doi sfinți urcați în memoria românilor.” Poate încărcarea energetică a locului a ajutat la această misterioasă ședință foto din noapte, sau poate cei doi domnitori reprezentați în frescă au dat puțin ajutor… Minune sau nu, patrioții adevărați, Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, cu credință de țară și Dumnezeu, au lăsat semnele hotărârii lor spirituale de a face totul până la sacrificiul suprem și prin această ctitorie comună, ridicată cumva împreună, asigurând continuitatea elementului românesc. Unul dintre ei a pierit pe Câmpia Turzii, trădat și înșelat, iar celălalt, alături de cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache, la Constantinopol, sub securea călăului. Nestrămutați în credință și țel, au stat ca două statui de marmură în fața destinului implacabil. Cinste lor! Cinste patrioților!
