Spre deosebire de atacul american asupra Venezuelei, care a avut ca obiectiv extragerea cu „acuratețe chirurgicală” a președintelui Maduro din Caracas, atacul Statelor Unite și al Israelului asupra Iranului a fost conceput ca un adevărat măcel al conducerii politico-militare a Iranului, o decapitare a conducerii în vederea înlocuirii ei cu una docilă. Atacul a fost lansat simultan de forțele aeriene și navale ale ambelor state, vizând obiective militare, baze de comandă și instalații nucleare din mai multe orașe iraniene, în primul rând capitala Teheran. Președintele american Donald Trump a declarat că operațiunea a fost necesară pentru a proteja poporul american și aliații prin „eliminarea amenințărilor iminente” legate de programul nuclear și de rachete al regimului de la Teheran. La 27 februarie ministrul de Externe al Omanului, mediator al tratativelor americano – iraniene de la Geneva a anunțat la Washington un progres major al acestora: Iranul ar fi acceptat să nu mai stocheze uraniu îmbogățit. Actuala acțiune militară a întrerupt brusc tratativele diplomatice, care urmau să continue la Viena, și reprezintă o escaladare fără precedent a conflictului istoric dintre aceste state.
Contrar majorității operațiunilor de acest tip, care au loc noaptea, prima lovitură a fost lansată în cursul zilei, ceea ce a reprezentat o surpriză tactică totală pentru apărarea iraniană. Serviciile de informații americane (concret CIA-ul) au aflat că o reuniune de urgență a liderilor de rang înalt urma să aibă loc în dimineața zilei de 28 februarie 2026, la Complexul Liderului Suprem (Beit-e Rahvari – Casa Conducerii, în persană). Atacul, care era planificat pentru noaptea următoare, a fost devansat. În jurul orei 9:40 dimineața, ora Teheranului, rachetele și bombele ghidate de penetrare adâncă de pe avioanele de vânătoare israeliene, susținute logistic de forțele americane, au lovit complexul. În momentul atacului, într-una dintre clădirile complexului se desfășura o reuniune de urgență a Consiliului Suprem de Securitate Națională, la care participau în jur de 40 lideri politici și militari de rang înalt, printre care comandantul suprem al armatei iraniene, comandantul Forțelor Terestre ale Gărzilor Revoluției (IRGC) și ministrul Apărării, fost șef al Statului Major al Forțelor Aeriene. Toți au fost uciși împreună cu Liderul Suprem, Ayatollahul Ali Khamenei și membrii familiei acestuia care se aflau în complex. Peste 50 de avioane israeliene au aruncat o sută de bombe cu penetrație adâncă, de ghidaj precis, care au distrus bunkerul de sub complex. Simultan au fost lovite de aviația americană și cea israeliană 30 de ținte (obiective militare, centre de comandă și instalații nucleare) în Teheran și peste 500 în alte orașe iraniene. Numele de cod și denumirea oficială a operațiunii globale este, în documentele Statului Major al armatei Israelului „Roaring Lion” (Leul Răcnind – simbolul biblic al Leului lui Iuda), iar în cele ale Pentagonului „Epic Furry”. Atacurile americane s-au desfășurat de pe portavioane, pentru a nu depinde de bazele militare americane din statele vecine ca urmare a restricțiilor politice impuse de țările gazdă.
Deși statele din Golf au dat asigurări diplomatice că nu vor permite atacuri ofensive de pe teritoriul lor, Iranul a lansat un val masiv de rachete balistice și drone asupra bazelor americane din Qatar, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Irak, Iordania și Arabia Saudită, simultan cu atacarea unor obiective strategice din Israel. Primii șase militari americani uciși au fost raportați la baza din Kuweit. La 8 martie Mojtaba Khamenei, considerat mai radical și mai dur decât tatăl său, a fost numit oficial al treilea Lider Suprem al Republicii Islamice Iran. El a supraviețuit atacului de la 28 februarie asupra Casei Liderului Suprem. Soția și unul dintre fiii lui au fost uciși. Într-un interviu acordat ABC News chiar înainte ca Iranul să anunțe oficial noul lider, președintele Trump a afirmat: „Va trebui să primească aprobarea de la noi. Dacă nu primește aprobare de la noi, nu va rezista mult.” («He’s going to have to get approval from us. If he doesn’t get approval from us, he’s not going to last long.»)
Prima acțiune de lichidare a unui lider militar iranian asumată oficial de președintele Statele Unite a fost uciderea, în 2020, de către americani, cu suport informațional israelian, a generalului Qasem Soleimani, șeful Forțelor Quds din Gărzile Revoluționare, o unitate de elită care se ocupă de operațiunile Iranului în străinătate. Cu un an înainte de a fi eliminat, într-un discurs televizat ținut în orașul Hamedan, Soleimani s-a adresat direct președintelui Trump – în replică la amenințarea cu un război devastator adresată de către acesta președintelui Iranului, Hassan Rouhani – declarând: „Voi începeți războiul, dar noi îi stabilim sfârșitul” (varianta originală în persană: «Shoma jang ra shoro mikonid, ama ma payan-ash ra moshakhas mikonim»). Faimosul „You start, we end” a făcut înconjurul lumii și este reluat acum în retorica militară iraniană. Pentagonul a confirmat oficial că președintele Trump a ordonat personal lovitura aeriană cu dronă care l-a ucis, la 3 ianuarie 2020, pe generalul Soleimani (aflat într-o vizită oficială în Irak) pe aeroportul din Bagdad. Această asumare a transformat asasinatul politic dintr-un instrument de intelligence într-o armă de politică externă de stat, eliminând bariera psihologică și diplomatică care proteja oficialii de rang înalt ai altor state. În replică, la 8 ianuarie 2020 Iranul a lansat peste o duzină de rachete balistice asupra a două baze aeriene americane din Irak, în cadrul operației „Martiriul lui Suleimani”. La acea dată Ayatollahul Khamenei, a descris atacul ca fiind doar o „palmă peste față” dată Statelor Unite, afirmând că adevărata răzbunare va fi expulzarea completă a forțelor americane din regiune. Acțiunile din 2020 s-au dovedit a fi, pentru ambele părți, repetiția generală a războiului total început la 28 februarie 2026. Statele Unite și Israelul au optat pentru „soluția Soleimani generalizată”, iranienii au generalizat răspunsul din 2020.
Constituția Statelor Unite (articolul 1, secțiunea 8, prevede că numai Congresul are atribuția și dreptul de a declara război. Constituția a intrat în vigoare în 1789, când, pentru Statele Unite, o declarația de război constituia un eveniment de excepție. În 1973, când americanii purtau războaie pretutindeni în lume, prin Rezoluția Puterilor de Război (War Powers Act) a fost introdus un amendament care permite Președintelui „să inițieze ostilități” fie pe baza unei autorizații de folosire a forței militare (A.U.M.F. – care nu echivalează cu o declarație de război), fie într-o „urgență națională creată de un atac asupra Statelor Unite, a teritoriilor sau posesiunilor sale, ori asupra forțelor sale armate” («a national emergency created by attack upon the United States, its territories or possessions, or its armed forces»). W.P.A. a trecut de cele două Camere ale Congresului, cu câte două treimi din voturi, surclasând veto-ul președintelui de atunci, Richard Nixon.
În Statele Unite opoziția față de decizia lui Trump este în creștere pe măsură ce războiul se prelungește. La nivelul Congresului ea urmează falia politică dintre republicani (84-85 la sută pentru intervenție) și democrați (7-14 la sută pentru). O primă rezoluție, care a solicitat, la 4 martie, oprirea ostilităților, a fost respinsă la votul din Senat cu un scor strâns, 53/47. La 9 martie șase senatori democrați au depus rezoluții separate, pentru a forța dezbateri zilnice. Rezoluțiile acuză: – ilegalitate operațiunii (președintele Trump a lansat atacul fără o declarație oficială de război sau o Autorizare Pentru Utilizarea Forței Militare din partea Congresului); -lipsa amenințării iminente (nu s-a demonstrat o amenințare directă și imediată la adresa Statelor Unite care să permită acțiunea unilaterală a Executivului).
Trebuie subliniat că disputele din Congresul American se referă exclusiv la normele de drept interne ale Statelor Unite și nu la cele de drept internațional, democrații fiind mai degrabă iritați de autoritarismul lui Trump, care eludează controlul puterii de către Congres. O expresie echilibrată și îngrijorată, într-un sens mai larg, apare în luările de poziție ale fostului președinte (democrat) Bill Clinton în privința escaladării conflictului.
Clinton s-a manifestat constant împotriva unei abordări militare a conflictului cu Iranul. În intervențiile sale publice, încă din iunie 2025 a avertizat asupra rolului lui Benjamin Netanyahu, inclusiv al motivațiilor personale ale acestuia în declanșarea unui război: Netanyahu „dorește acest război pentru a-și păstra definitiv puterea” (« stay in office forever and ever»). El este la putere de 20 ani. Dar eu cred că noi trebuie să încercăm să-l dezamorsăm («defuse it») și sper că președintele Trump o va face”. Când președintele Trump nu numai că nu a dat curs unei astfel de dezamorsări, ci, după unii comentatori americani, „a pus Statele Unite la remorca Israelului”, Clinton s-a referit și la motivațiile personale ale lui Trump, legate de procesul electoral din 2024. Ne amintim că, în cursa din 2024 pentru alegerile prezidențiale, Trump a promis o susținere militară a Israelului (și o dezamorsare a războiului din Ucraina), în timp ce Kamala Harris a declarat: „Este timpul ca acest război să se încheie” (asigurându-l în schimb pe Zelenski de continuarea sprijinului deplin pentru Ucraina). Trump are de plătit acum polița electorală. Desigur, conflictul are rădăcini mult mai adânci și ramificații ulterioare mult mai vaste decât aceste raporturi, obligații și rezonanțe personale. Debutul lui este în 1953, când americanii l-au înlăturat pe primul ministru, Mohammad Mossadegh, care naționalizase industria petrolieră, readucându-l la putere pe șahinșahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr, garantul pro-americanismului în zonă. Și aici, la început a fost Petrolul. Bill Clinton urmează obiecțiile democraților. Pe un ton scăzut, realmente îngrijorat și referindu-se la propria experiență în Biroul Oval: „ Operațiunea a fost lansată de un singur om, de pe o platformă de socializare, fără consimțământul informat al reprezentanților poporului din Congres. Ea reflectă concentrarea procesului decizional în ramura executivă, erodarea supravegherii de către Congres. Ce spun aceste fapte despre sănătatea instituțiilor noastre? Chiar dacă această acțiune va reuși din punct de vedere militar, precedentul pe care îl creează este periculos. Un președinte care lansează unilateral un război major, cerând o schimbare de regim care nu este dezbătută în Congres… Trebuie să epuizăm toate opțiunile diplomatice înainte de a lansa prima bombă. Modul în care ne atingem obiectivele ne definește ca națiune.”
Clinton ia în calcul patru scenarii pentru evoluția războiului: „Scenariul 1 – Cazul în care acest război reușește. Am văzut această abordare în Irak în 2003, în Libia în 2011. Distrugerea unui regim este partea ușoară. Ceea ce urmează este mult mai complicat. Ai nevoie de un plan politic pentru 88 milioane de oameni, ai nevoie de aliați sinceri. Coaliția din spatele acestei acțiuni este mai slabă decât ni se spune; Scenariul 2 – Războiul asimetric prelungit. O sângerare care ne golește trezoreria; Scenariul 3 – Escaladarea regională; Scenariul 4 – O catastrofă umanitară în Iran. O criză a refugiaților care destabilizează fiecare vecin.
Mă tem că am ales o victorie tactică, provocând în același timp daune pe termen lung. Și administrația nu ne-a spus cum arată pacea. Încă aștept să aud cum arată pacea. Poți să câștigi fiecare bătălie și să pierzi războiul, dacă nu ai o perspectivă clară asupra bilanțului final («what the endgame is»).”
