Nu dronele „prietenilor” ne omoară, suntem distruși de un sistem medical în paragină. Doctorul a devenit precupeț, nu vindecător: o critică aspră la comercializarea medicinei, unde profitul înlocuiește îngrijirea umană, iar pacienții sunt văzuți ca clienți, nu ca ființe aflate în suferință ce necesită empatie, competență și integritate. Jurământul Hipocratic nu este o relicvă istorică, nu este un ornament în geanta unui medic. Este ADN-ul profesiei medicale: „Primum non nocere”, mai întâi să nu faci rău; „beneficentia”, acționând în beneficiul pacientului; „autonomia”, recunoașterea autodeterminării individului. Aceste principii nu sunt negociabile, ele reprezintă arhitectura invizibilă care stă la baza fiecărui examen, fiecărei rețete, fiecărui diagnostic. Când un medic pretinde că își stabilește „regulile”, nu doar eludează o orientare el rupe legăturile cu un lanț de responsabilitate care se întinde pe peste două mii de ani. Transformă medicina dintr-o știință a serviciului într-o practică de dictare și pacientul dintr-un subiect cu drepturi într-un obiect cu simptome. Dar aici se află adevărata problemă: astfel de declarații sunt rareori incidente izolate, sunt simptome. Simptome ale eroziunii sistemice, prin subfinanțare, supraîncărcare administrativă și presiunea de a îndeplini cotele de asigurare în loc să atenueze suferința umană. Atunci când statul neglijează cadrul, când educația continuă rămâne sistematic subfinanțată, când supravegherea etică lipsește, când medicii sunt striviți între „hârțogărie” și contactul cu pacienții, atunci luarea deciziilor individuale devine ultimul bastion al controlului. Dar controlul nu este competență, iar autoritatea nu este autoritarism. Adevărata autoritate a unui medic nu provine din puterea de a încălca regulile, ci din disciplina de a le întruchipa chiar și atunci când nimeni nu îl privește.
Și totuși: Ce se întâmplă când regulile nu mai sunt împărtășite, ci impuse unilateral?
Atunci încrederea devine o stradă cu sens unic, iar medicina o formă de monolog. Apoi, atenția medicului se mută de la pulsul pacientului la propria poziție, iar diagnosticul începe să fie ghidat de structura practicii, nu de realitatea bolii. Acesta nu este un scenariu teoretic. Este logica nerostită din spatele întreruperilor inexplicabile ale tratamentului, a diagnosticelor precoce ratate și a decalajului tot mai mare dintre ceea ce medicina „ar putea” face și ceea ce „face”. În cele din urmă, întrebarea nu este dacă un medic individual își stabilește propriile reguli, ci dacă noi, ca societate, suntem încă pregătiți să apărăm regulile care ne protejează pe toți: regulile decenței, empatiei și inviolabilității demnității umane în patul de bolnav. Căci atunci când medicina își abandonează fundamentele etice, ceea ce rămâne nu este doar un cabinet de consultații gol, este un vid în care se mișcă alte forțe: cele ale economiei, birocrației și arbitrariului. Și în acest vid, arta vindecării încetează să mai fie vindecare, devine o tehnică al cărei scop nu mai este ființa umană, ci eficiența administrării sale. Acesta nu este progres. Aceasta este o retragere din responsabilitate, din istorie, din promisiunea pe care Hipocrate a făcut-o odată cu sângele și cuvântul său. Și această promisiune nu poate fi rescrisă, doar respectată din nou.
Mă întrebam de ce am devenit atât de acid cu acești „răufăcători stradali”…? O să răspund. După 25 de ani, timp în care nu am apelat la ei, m-am trezit într-un sistem complet modificat, iar doctorii au devenit precupeții sănătății noastre. Mă gândeam la respectul pe care îl atribuiam acestei caste și mă întrebam de ce acest respect a dispărut. Acești tineri care „spun că practică medicina” au ajuns la autosuficiență infatuată și declarată: tu nu mai contezi, contează diurna încasată pe durerea ta. Dar să fie pace ! Iar acel jurământ Hipocratic astăzi a devenit o iluzie. Dar ce spunea jurământul…? El începe prin invocarea zeilor medicinei. Apoi medicul se angajează să își respecte profesorii la fel ca pe proprii părinți și să transmită cunoștințele medicale mai departe. Tratamentele și prescripțiile trebuie făcute exclusiv spre folosul și spre binele bolnavului, evitând orice rău. Se interzice explicit administrarea de substanțe letale, recurgerea la avort (în varianta antică) și utilizarea bisturiului în cazurile de litiază. Păstrarea secretului profesional asupra aspectelor observate în timpul tratamentelor. Din toate acestea a rămas acel titlu de medic care nu mai respectă nimic; bani să curgă.
