Biografii lui Mihai Eminescu au prezentat pe baza documentelor cercetate perioada peregrinărilor poetului, pentru că popasurile pe care adolescentul le-a făcut s-au dovedit că au avut un rol hotărâtor în construirea personalității sale. Prin Sibiu, spre exemplu, unde înaintea lui învăţaseră Ilie, fratele său cu cinci ani mai mare, şi Nicolae, cu opt ani mai mare, acesta urmând la Sibiu Gimnaziul de Stat (Actualul Gimnaziu Național „Gh. Lazăr”) și apoi Academia de Drepturi, Mihai a trecut de 4 ori. El s-a înscris ca elev privatist la reputatul Gimnaziu de Stat German și a absolvit la Sibiu în 1864 clasa a III –a, cu nota generală de „primă clasă”. Fratele Elias/Ilie/ studiase tot ca privatist la același liceu în anul școlar 1859-1860. S-ar putea ridica întrebarea: De ce un boiernaș din Botoșanii Moldovei și-a îndrumat băieții spre liceul și facultățile unui oraș atât de îndepărtat din Transilvania? Ceea ce părinții căutau era calitatea superioară a învățământului, iar școlile din Ardeal asigurau o instruire cu rezultate bune ale studenților. Ceea ce se cunoaște prea puțin este faptul că în vacanţa de iarnă a anului școlar 1863/1864, Mihai a fost dus la Tilişca, într-o zi de vineri, când era târg în cetate și gospodarii satelor Mărginimii Sibiului veneau în Grosse Ring din orașul cetate. Transportat cu o sanie trasă de cai, Eminescu a poposit la casa de la nr. 65 din Tilișca, unde fusese invitat de colegul său, Ioachim Munteanu, ei fiind numiți în sat „domnişori studenţi”, ca dovadă a prețuirii de care se bucura învățătura. În familiile tilișcanilor, ca de altfel în general ale mărginenilor Sibiului, exista o tradiție a ospeției cu musafiri din toate părțile. Nici familia Paraschivei și a lui Ioan Munteanu nu făcea excepție. Însuși protopopul Munteanu o recunoaște: „Am primit totdeauna cu plăcere oaspeți care ne-au cercetat, fie foști prieteni, cunoscuți sau străini”. Pe la Sibiu şi Tilişca şi-a serbat Mihai împlinirea vârstei de 14 ani, după estimarea lui Ioan Păltineanu. Ioachim l-a purtat pe ulițele satului, l-a prezentat consătenilor săi la șezători și la biserică. Mihai a ascultat colindătorii și crăișorii de Crăciun. Acesta a fost primul contact „cu lumea satului ardelean, pe viu, la ea acasă“. Aici, în preajma vârfului Priboiu, a deprins poetul, în plin proces de formare, bucuria „Să tot privesc la munte, în sus cum se ridică,/ Pierzându-şi a sa frunte în negură de nori“. Așa sună niște versuri-crochiu din laboratorul creației sale timpurii, dinaintea debutului său oficial, realizat la revista „Familia” cu poezia De-aș avea, în 1866, când redactorul Iosif Vulcan l-a convins pe Mihai să-și schimbe numele din Eminovici în Eminescu. De la portretizarea fizionomică făcută de tatăl său copilului de 7 ani pe o cerere de pașaport, când Mihai avea “părul negru, ochii negri, nasul potrivit, fața smolită”, se va ajunge ca elementul de frumusețe să se potențeze după câtva timp când el devenise un tânăr „brunet, cu cap de Apollo”.
Desigur că orice portretizare presupune un cuantum de subiectivitate, deosebită la colegii de școală față de membrii familiei. Pe când era elev de clase gimnaziale la Cernăuți, Mihai le apărea colegilor ca „un băiețel mărunt și îndesat, pârlit la față de aerul de țară și foarte curățel. Părul mare dat peste ceafă, fruntea lată și ochii mari, umerii obrajilor puțin ieșiți îi dădeau încă de pe atunci acel aer tipic al poetului”. Astfel, fratele său Matei și-l va aminti la maturitate pe Mihai într-o portretizare comparativă: ”Ca fizic, Mihai era mai scurt ca mine, eu am talia de 1,68, el era cu vro 2-3 cm, poate și patru mai scurt, avea o musculatură herculeană…păr negru ca corbul, fața de un brun alb.” Ceea ce l-a impresionat pe Matei era felul cum se manifesta Mihai la veselie, întrucât atunci „când râdea, râdea cu mare poftă și râs sincer.” Din portretul interior, Matei desprinde ceea ce l-a frapat pe el, anume, faptul că „Grozav iubea pe țărani, mare simpatie avea pentru Ardeleni”. Ceea ce se cunoaște mai puțin, deși este foarte important pentru completarea portretului său interior, este faptul că la Sibiu elevul moldovean de 14 ani a încercat să pună în scenă cu colegii pasionați de teatru piesa Iorgu de la Sadagura de V. Alecsandri. Repetițiile s-au desfășurat în casa parohială a Bisericii din Groapă, astăzi aflată în str. Justiției nr. 5 din Sibiu. Dar nu se știe dacă s-a ajuns până la o reprezentație scenică. Oricum, școlarii sibieni au fost încântați să vadă cartea cu piesele de teatru ale „Bardului de la Mircești”, antologie ce nu ajunsese la ei până atunci.
În 1866, când, venind de la Blaj, orășelul apreciat drept o „Mică Romă“ și Alba Iulia, Eminescu a ajuns din nou la Sibiu. Atunci se petrece întâlnirea sa cu Nicolae Densusianu, un alt tânăr colaborator la „Familia”. Evenimentul este evocat de Densusianu în scrisoarea din 2 februarie 1892, trimisă de la Bucureşti: „Într-o zi de toamnă… pe când treceam pe strada Măcelarilor /azi Mitropoliei/ mă întâmpină din jos de Poştă un tânăr de la Institutul teologic-pedagogic de acolo, şi-mi prezintă pe alt tânăr, cu faţa negricioasă, cu ochii mari deschişi, cu un zâmbet pe buze, şi-mi spune că este Eminescu, care anume mă caută pe mine… Acum vă puteţi închipui bucuria, ce-o simţeam când văzui înaintea mea pe acest tânăr scriitor ale cărui fantezii poetice….îmi plăceau. Dar în acelaşi timp un fior rece mă cuprinse…când am văzut pe acest scriitor îmbrăcat într-un costum cu totul singular“. Dar cu toată „dureroasa înfăţişare externă”, ce denota „cumplita mizerie” şi „cruda suferinţă”, după cum îşi amintea Densusianu „Eminescu zâmbea într-una, cu atâta mulţumire, ca şi când întreaga lume ar fi a lui”. Ce sărăcie exterioară, de vestminte ponosite la călătorul împătimit, invitat în familia lui Nicu Densusianu! Nici nu putea fi altfel un adolescent plecat de mult timp din preajma mamei lui, pentru că avea setea de a străbate pământul locuit de neamul său, cel împărțit politic prin granițe nevolnice din voința unor puteri străine. Așa deprinde Mihai adevărata lecție de istorie din care se vor nutri versurile lui patriotice și nu mai puțin articolele sale politice.
Cu scrisoarea încredințată de Nicolae Densusianu, de la care a primit haine noi ți curate, Eminescu ajunge la Rășinari, unde bunicul dinspre mamă al poetului Octavian Goga, preotul Bratu, l-a găzduit trei zile în căsoaia din fundul curții. Cea care a evocat acest moment rășinărean este Aurelia, viitoarea mamă a poetului Octavian Goga, pe atunci o fată de 10 ani, care la masă a fost așezată pe o laviță chiar lângă Mihai „și țin minte că îmi venea să râd cât era de neîndemânatec. Și sfios, de credeam că nu știe să vorbească”. Desigur că preotul Bratu l-a descusut să afle pe unde a umblat oaspetele său și ce oameni a cunoscut. La rândul său, părintele i-a povestit cu încântare despre mitropolitul Andrei Șaguna, adesea poposit la Biserica cea Mare a comunei și despre noul ziar „Telegraful Român” de la Sibiu, care sub redactarea părintelui Nicolae Cristea devenea tot mai interesant. Părintele Bratu i-a dat la plecare un om de încrederea, ca să-l ajute să treacă munţii pe un drum ascuns. Este vorba de „Vama Cucului,” pe care copilandrul moldovean l-a parcurs aidoma ciobanilor atotcunoscători din Transilvania spre România. Să mai menționăm, spre a completa portretul interior al poetului și publicistului Eminescu, faptul că în pelerinajul său neobosit, la Alba Iulia, adolescentul moldovean a participat în 25-26 august 1866 la o adunare anuală a ASTREI, care l-a edificat asupra personalității președintelui Andrei Șaguna. Tocmai datorită bunei cunoașteri a personalității mitropolitului Transilvaniei, Eminescu avea să-l apere peste un deceniu, când era redactor la publicația „Curierul de Iași”. În anul 1867, o altă trupă de teatru, cea a lui Iorgu Caragiale, îl angajează pe Eminescu în funcție de sufleur şi copist. Astfel Mihai atrage atenția viitorului dramaturg I.L. Caragiale, care a fost frapat de acest tânăr mai mare ca el cu doar doi ani, descris mai târziu din amintire: „Era o frumusețe, o figură clasică, încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari, -la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând și adânc melancolic…” Iată o altă ucenicie care va rodi apoi, anume în proiectele unor drame, dar Eminescu nu va reuși să le și finalizeze. În anul 1868, poetul revine cu trupa de teatru a lui Pascali la Sibiu, unde spectacolele în limba română, între care unul despre Mihai Viteazul, au atras nu numai spectatori din cetate, ci și mulți români din satele învecinate, care nu au reușit să intre cu toții în sala Teatrului Orășenesc din urbe. Succesul a fost răsunător, iar primarul orașului a dat o masă actorilor trupei la restaurantul Împăratul Romanilor, unde tânărul Eminescu a fost remarcat cu figura sa melancolică. Răspunzând întrebărilor localnicilor, actorii din trupă l-au prezentat ca poet de talent, cu versuri elegiace. Studentul la Gimnaziul de Stat din oraș, Ieronim Barițiu îl portretizează pe Eminescu în reportajul său, publicat în presa locală. Imaginea este memorialistică, pivotând pe un element fizionomic central, ochii. Grupul de tineri în care Jeronim G. Barițiu se afla observă „că vine înspre noi un tânăr ce semăna a fi și el actor din trupa lui Pascali, cu părul lung și de coloare neagră foarte frumoasă, cu niște ochi mari de tăietura migdalelor, plini de o veselie melancolică, niște ochi expresivi, vorbitori și totodată misterioși. Erau niște ochi din ce în ce mai periculoși pentru inimile neexperte de fete, iar pentru femeile experte erau ochii dorului. În capul unei femei frumoase și tinere, acei ochi ți-ar fi spus de la prima vedere: i-ai văzut și nu-i vei mai uita niciodată, cum nu uită călătorul undele azure ale Fontanei trevi din Roma Veche. În capul acelui tânăr de statură mijlocie, dar bine legat, ei îți făceau impresia unui om predestinat, unui om fatal. Erau ochii, despre care fericitul Vasile Alecsandri zice că: sunt ochi mari, fără de noroc. Acel tânăr interesant, cu ochii mari fără noroc ni se recomandă ca Mihail Eminovici, actor în trupa lui Pascali”. În 1964, pe str. Mitropoliei, a fost pusă o placă de marmură pe clădirea unde poetul fusese găzduit în cetate, între 18 și 30 iunie 1968.
Nici un pas al poetului nu era fără o finalitate artistică, ci subordonat talentului, care răbufnea uimitor în versuri surprinzătoare pentru vârsta sa adolescentină, ca cele din poezia Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Deși nu se păstrează manuscrisul acestei creații, merită reținută ideea că poezia Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie cuprinde programul politic al jurnalistului Eminescu, care avea conștiința unității de neam a tuturor românilor. Periplul eminescian sfârşește la Giurgiu şi Bucureşti. Ce simbolică tăietură în formă de S a pământului românesc! Acesta nu era ultimul său pelerinaj, având să urmeze cele de la Brăila și Galați, apoi turneul în vestul Transilvaniei și în Banat.
Filosoful Alexandru Surdu în Teoria subsistenței se referă la Eminescu din anii Vienei și apreciază ceea ce el numea „caracterul accentuat de hiperexactitate” al poetului. Eminescu este definit drept un creator indecis, care revenea la nesfârșit asupra textelor sale, amânând astfel publicarea poeziilor, finalizarea pieselor de teatru și a articolelor de presă, ce îi ieșeau de sub condei. „Ich werde ticăit”, obișnuia să spună Eminescu despre sine. Modul insistent de șlefuire a fiecărui vers așternut pe hârtie este cheia perfecțiunii la care el aducea cuvântul. Așa cum comenta Marian Nencescu, cărțile dedicate lui Eminescu de doi filosofi contemporani ai săi, „Cealaltă calitate a sa, reflectată pe larg de Constantin Noica și Alexandru Surdu, în studiile ce preced sau însoțesc publicarea operei „filosofice” a poetului, inițiată, cum s-a dovedit în chiar anii studenției vieneze, despre care vorbim acum, este „hiperperseverența”. Combinația fericită dintre exactitate și perseverență este, în opinia celor doi editori, „cheia” caracterului eminescian, secretul și sâmburele genialității sale”. Marian Nencescu creionează un nou portret, unul esențializat, al lui Eminescu, care se prezenta „cu o sănătate de fier, cu un fizic atrăgător și „exotic”, fără vicii distrugătoare, cu excepția abuzului de cafele și tutun, vorbind o limbă germană fluentă, dar cu un puternic accent provincial”. Eminescu a fost un autodidact, pentru că nu avea examenul de bacalaureat. Programul său boem în aparență ascundea niște linii de forță secrete, interesul pentru cunoașterea în profunzime a limbii române, a folclorului, inițierea în marea filosofie a lumii, creația originală, mai presus de toate, se îngemănau după o formulă doar de el înțeleasă. Marian Nencescu le rezumă astfel: „De aceea scria mult, publica puțin, citea, se documenta. Azi, modul de lucru al lui Eminescu pare haotic, de o încântătoare dezordine. Fizic, Eminescu era omul cel mai dezordonat cu putință, anii de peregrinări prin țară, fără un acoperiș stabil deasupra capului, își spuneau cuvântul. Intelectual, era omul cel mai exigent și perfecționist cu putință. Din această combinație periculoasă rezultă fie geniul, fie dezastrul. Iar Eminescu le-a avut și le-a trăit pe ambele.”
Între cei mai autorizați exegeți ai poetului, G. Călinescu se referea la aceeași vârstă, apreciind că „Eminescu era acum un tânăr în preajma bărbăției, de unde și acea liniște a gesturilor, provenită din încrederea în sine.” Printr-un narcisism frecvent, înfățișarea sa de atunci se reflecta și în amintirile colegilor vienezi, care îl vor inspira pe George Călinescu: „Era de-o frumusețe demonică. Asupra feței sale palide se ridica o frunte senină și rece, precum cugetarea unui filosof. Iar deasupra frunții se zburlea cu o genialitate sălbatică părul său negru strălucit, căzând pe niște umeri compacți și bine făcuți. Ochii săi mari, căprui, ardeau ca un foc negru sub niște sprâncene stufoase și îmbinate, iar buzele, vinete, erau de o asprime rară”. Există o notă comună la portretizările care au ajuns până la noi, anume frumusețea ce emana din chipul poetului, autentificată și de fotografia luciferiană, anume cea făcută în atelierul lui J. Tomas, din Piața Sf. Wenceslas de la Praga, pe când Eminescu avea 19 ani. Întrucât asupra portretelor fotografice ale poetului, unul socotit fals și alte patru autentice, m-am aplecat într-un alt studiu de sine stătător, consider potrivit să vi-l semnalez în cel mai recent volum pe care l-am publicat. Cititorii interesați de această temă vor găsit toate detaliile tehnice care îi pot edifica. Cert este faptul că dintre cele patru portrete autentice, fiecare corespunzând unei vârste și stări fizice, numai chipul luciferian s-a universalizat, pentru că el esențializează pe creatorul poeziei eminesciene în splendoarea ei singulară.
