Arhiva zilnică: 21 februarie 2026

O vizită la agenția de turism pentru a studia ofertele de vacanță se poate transforma rapid dintr-un demers organizatoric într-o veritabilă dilemă matematică. Aceasta a fost și experiența mea recentă, când atenția mi-a fost captată de detaliile unui circuit programat în China, la Beijing, în perioada 15 – 26 martie 2027. Pe pliantele agenției, durata circuitului era marcată printr-o formulă bizară: „9 nopți și 12 zile”. Întrebarea firească, ivită din logica elementară, se impune de la sine: cum se explică faptul că o excursie delimitată de aceste date se întinde pe 12 zile calendaristice, dar cuprinde doar nouă nopți? Această neconcordanță naște nedumeriri logice pentru mulți turiști, fără ca agențiile să ofere o explicație clară, convingătoare și fundamentată pe date concrete. Mecanismul din spatele acestui calcul astronomic și turistic este, în realitate, destul de simplu atunci când este descompus pas cu pas. Misterul începe odată cu decolarea de pe Aeroportul Internațional „Henri Coandă” din București, programată pentru ziua de luni, 15 martie 2027, la ora 16:25. Această dată se corelează perfect cu programul companiei Air China, care operează zboruri directe pe ruta București–Beijing în zilele de luni, miercuri și vineri. Pentru a calcula ora exactă a sosirii, trebuie să punem în ecuație două variabile esențiale: 1. Durata efectivă a zborului: Între 9 ore și 30 de minute și zece ore (variabilă în funcție de curenții de aer și rută). 2. Diferența de fus orar: +6 ore. În luna martie 2027, România se află încă pe ora de iarnă (UTC+2), în timp ce China operează pe un fus orar fix (UTC+8), fără să aplice trecerea la ora de vară.

Matematica din spatele orelor de zbor arată astfel: Varianta zborului optim (9h 30min): 16:25 (ora plecării) + 9h 30min (zborul) + 6h (fusul orar) = 07:55; Varianta zborului standard (10h): 16:25 (ora plecării) + 10h 00min (zborul) + 6h (fusul orar) = 08:25. Deoarece însumarea orelor depășește miezul nopții, aterizarea pe pământ chinezesc are loc în dimineața zilei următoare. Rezultatul: Plecați luni, 15 martie, la ora 16:25 din București și ajungeți la Beijing marți, 16 martie, între orele 07:55 și 08:25 (ora locală). Prima noapte a călătoriei (15 spre 16 martie) este, așadar, consumată integral la bordul aeronavei, nu într-un pat de hotel. Zborul de revenire în țară adâncește paradoxul. Plecarea din Beijing este programată pentru vineri, 26 martie 2027, la ora 00:05 (ora locală a Chinei). Din punct de vedere tehnic, ora 00:05 marchează primele 5 minute ale zilei de vineri. Practic, procedurile de check-in și îmbarcare se desfășoară în seara zilei de joi, 25 martie, iar decolarea se face imediat după miezul nopții. Cursa respectă orarul Air China pentru ziua de vineri. Calculul zborului de întoarcere se inversează, având în vedere că zburăm spre vest, împotriva rotației Pământului: Durata zborului: Aproximativ 10 ore și 30 de minute. Ajustarea fusului orar: – 6 ore. Calcul direct: 00:05 (ora Beijing) + 10h 30min (zborul) − 6h (diferența de fus) = 04:35. Rezultatul: Aterizarea pe aeroportul din Otopeni are loc în aceeași zi de vineri, 26 martie 2027, în jurul orei 04:35 dimineața (cu o marjă de variație între 03:35 și 05:05, în funcție de condițiile meteo). Prin urmare, noaptea de joi spre vineri (25 spre 26 martie) este petrecută în tranzit și în aer, hotelul fiind părăsit încă din seara zilei de joi.

Sistemul de referință mondial împarte globul în fuse orare raportate la Ora Universală Coordonată (UTC), care reprezintă ora de referință mondială măsurată la Greenwich. Mulți fac confuzie în exprimare folosind termenul de „meridian” (care reprezintă doar linia imaginară Nord-Sud de pe glob, cum este Meridianul Greenwich), însă denumirea corectă pentru calculul timpului este cea de fus orar. De asemenea, în limbaj internațional, standardul este însuși UTC, motiv pentru care raportarea se face la Ora Universală, nu la o „oră standard” generică. România, în perioada de iarnă, se află pe fusul orar UTC+2. Iar cifra care urmează după simbolul „UTC+” exprimă exact cu câte ore se află o țară sau o localitate înaintea Orei Universale Coordonate. Acest simbol „plus” (+) are o utilitate majoră pentru cititor: el arată instant că timpul se află în avans (adunare), în timp ce simbolul „minus” (-) indică faptul că timpul este în urmă (scădere, așa cum se întâmplă în cazul țărilor de pe continentul american). Această precizare fundamentală pregătește clar calculul pentru destinația noastră. China (Beijing) se află pe fusul orar UTC+8, ceea ce înseamnă că este cu 8 ore înaintea Orei Universale. Pentru a afla diferența directă dintre cele două destinații, se scad cele două valori matematice ale fusurilor: Din cele opt ore ale Beijingului se scad cele două ore ale României și rezultă o diferență de șase ore. Beijingul se află, așadar, cu o diferență constantă de șase ore în avans față de București.

Exemplu concret: Când în București ceasul indică ora 12:00 (la amiază), la Beijing este deja ora 18:00 (seara). Fenomenul este ușor de înțeles: având în vedere sensul de rotație al Pământului, de la vest spre est, Soarele răsare la Beijing cu șase ore înaintea Bucureștiului. Altfel spus, când la noi bate ora prânzului, orașul asiatic „trăiește” deja cu șase ore înaintea noastră, deoarece acolo ziua începe și se termină mult mai devreme. Acest decalaj astronomic dintre începutul zilei în diferite țări de pe glob este observat de noi toți, an de an, cu ocazia sărbătorilor de Anul Nou. Primii locuitori de pe planetă care întâmpină Noul An sunt cei din Republica Kiribati (Insula Kiritimati sau Insula Crăciunului) din Oceanul Pacific. De pildă, când la ei se deschid sticlele de șampanie la miezul nopții de 31 decembrie 2026 și se trece în 1 ianuarie 2027, în România este abia ora 12:00 la amiază, în aceeși zi de 31 decembrie. Pe același principiu, Revelionul vine la Beijing cu șase ore înaintea Bucureștiului, oferindu-ne imaginea perfectă a modului în care timpul „călătorește” în jurul Pământului.

Cele 12 zile reprezintă pur și simplu numărul de zile calendaristice de la data plecării până la data întoarcerii, luând în calcul inclusiv ambele capete ale intervalului: 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26 martie = 12 zile. De ce „9 nopți” și nu 11, așa cum ar rezulta printr-un calcul simplu de tipul 12 zile − 1? Aici intervine specificul zborurilor intercontinentale, cu plecare după-amiaza și sosire sau plecare la ore foarte apropiate de miezul nopții – detalii logistice care „mănâncă” din nopțile efective petrecute la hotel: 1. Noaptea de 15 spre 16 martie: Sunteți în avion (plecare la ora 16:25, aterizare a doua zi dimineața). Prin urmare, aceasta nu este o noapte de cazare la hotel, ci o noapte petrecută în zbor; 2. Cazarea efectivă la Beijing: Se realizează din seara zilei de 16 martie până în seara zilei de 25 martie; 3. Noaptea de 25 spre 26 martie: Deoarece plecarea de pe aeroportul din Beijing este programată la ora 00:05 în noaptea de vineri (practic la doar cinci minute după miezul nopții), părăsiți hotelul în cursul serii de joi, 25 martie, pentru a efectua formalitățile de check-in. Ca atare, nici această noapte nu se mai poate număra ca noapte de cazare. Pe scurt: 12 zile = Toată perioada călătoriei, calculată din ziua plecării până în ziua întoarcerii (inclusiv); 9 nopți = Nopțile efectiv petrecute în structura de cazare din Beijing, fără cele două nopți consumate de zborurile de dus și de întors, care se desfășoară pe timp de noapte.

Formula „9 nopți / 12 zile” este, prin urmare, complet corectă, legală și absolut obișnuită în turismul internațional pentru toate pachetele de vacanță care implică zboruri de noapte. Pentru a se înțelege și mai bine diferența de „o noapte mai puțin” dintre numărul zilelor și cel al nopților în cadrul unei excursii, să mai luăm un exemplu simplu, la îndemâna oricui: Să presupunem că mergem într-o excursie de trei zile, petrecând la hotel doar două nopți. Dacă plecăm în dimineața zilei de marți și ne întoarcem joi seara, călătoria noastră atinge trei zile calendaristice (marți, miercuri și joi). Cu toate acestea, cazările efective la hotel însumează doar două nopți, respectiv: marți spre miercuri și miercuri spre joi. Acest exemplu banal demonstrează clar cum numărul zilelor este întotdeauna mai mare decât cel al nopților de cazare, fără ca acest lucru să însemne o eroare sau o păcăleală.

Istoricul imobilului „Colosseum” (Palatul Bragadiru) și al construcțiilor care l-au precedat în aceste locuri începe la mijlocul anilor 1800. Întregul domeniu purta numele Bragadiru, și a fost fondat de omul de afaceri Dumitru Marinescu Bragadiru. Născut în anul 1842, Dumitru Marinescu și-a început ucenicia la o vârstă fragedă în cofetăria și rachieria negustorului Iancu Ștefănescu. Deosebit de harnic, cinstit și inteligent, Dumitru Marinescu a fost luat în tovărășie, iar în 1866 Iancu Ștefănescu îi și lasă negoțul său. Lărgindu-și comerțul, în anii următori a luat în arendă mai multe fabrici de spirt. În 1877, în timpul Războiului de Independență, Dumitru Marinescu vinde soldaților rachiu și spitalelor spirt pentru răniți. Cu capitalul astfel strâns, Dumitru Marinescu înființează prima fabrică de alcool rafinat în comuna Bragadiru (jud. Ilfov), lângă București, care functionează încă și se face cunoscut sub numele de Dumitru Marinescu Bragadiru. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în partea de sud a României producția de bere era slab dezvoltată, dar concentrată în București. Dumitru Marinescu Bragadiru a început să achizitioneze teren în jurul centrului Bucureștiului, în apropiere de Piața Principesa Maria (astăzi Piața George Coșbuc) și a înființat fabrica sa de bere pe data de 9 aprilie 1895. În anul 1909, Fabrica de Bere a fost înființată ca o societate pe acțiuni. Familia Bragadiru a devenit astfel una dintre primele promotoare ale industriei ușoare în România. În același an, Dumitru Marinescu Bragadiru stabilește reședința familiei în imediata apropiere a fabricii. Hărțile din 1911 ale Bucureștiului, identificând orașul și construcțiile sale, prezintă Fabrica de Bere pe o suprafață de peste 6.2 hectare de teren care se întindea de la Filaret până la grădina Băicoianu.

Clădirea apare pentru prima dată reprezentată pe planul geografic realizat de Institutul Geografic al Armatei în anii 1895-1899 și 1911. Construcția „Colosului”, așa cum era cunoscută clădirea la începuturile sale, a fost realizată după planurile concepute de arhitectul austriac Anton Shuckerl în anul 1894 pe amplasamentul particular de la intersectia Podului Kalitzei (Caliței sau Podul Calicilor, actuală Calea Rahovei) și marcajul dat de cornișa de sud-est a Dâmbovței, prezență semnificativă pentru relieful orașului de la acea dată. Dumitru Marinescu Bragadiru a conceput „Colosul”, ca un loc de recreere, respectând astfel o tradiție a fabricilor de bere de a avea și un local în vecinătate așa cum era Grădina de vară „Eliseul Luther” sau braseria, restaurantul și sala de spectacole și bal „Colosseul Oppler”, dispărut în totatalitate astăzi. Un exemplu al Bucureștiului de altădată, clădirea a devenit ulterior „Palatul Bragadiru”, radiindu-și frumusețea și farmecul istoric. Concepția arhitecturală eclectică cu un repertoriu decorativ bogat folosit armonic la compoziția fațadei și decorarea interioarelor, reflectă întru-totul frumusețea anilor 1900.

Compusă dintr-o spectaculoasă sală de bal care poate funcționa și ca sală de teatru sau de concerte, o bibliotecă, o popicarie, numeroase camere, magazine și birouri ce funcționau la parter, clădirea era o structură impresionantă ce îmbină stilurile celor mai renumite clădiri ale timpului: Camera de Comerț, Poșta Română, Casa de Economii și Consemnatiuni (CEC-ul) și clădirea Curții Supreme de Justiție, toate construite în aceeași perioadă. La 11 iunie 1948 regimul comunist a naționalizat întreaga industrie românească. Fabrica de Bere a fost redenumită „Fabrica de Bere Rahova” după numele cartierului în care se afla. Prima grijă a regimului a fost spargerea cu lovituri de ciocan a numelui Dumitru Marinescu Bragadiru de pe frontonul fabricii de bere. Imobilul „Colosseum” a fost redenumit pompos „Casa de Cultură Lenin”. După Revoluție, aici au funcționat entități ce aveau să-și lase amprenta în patrimoniul cultural și mass-media. Fundația Euopeană Drăgan, aparținând omului de cultură Josif Constantin Drăgan, Radio Europa Nova, dar și Ziarul Națiunea. Apoi, în 2003, descendenții lui Dumitru Marinescu Bragadiru au revendicat imobilul „Colosseum”, conform Legii speciale 10/2001 și l-au redobândit conform titlului emis de Primaria Municipiului București. Palatul are 10.000 de metri pătrați construiți și un teren aferent de 12.000 de metri pătrați și este declarat monument istoric de către Ministerul Culturii și Cultelor. Restaurat la standinguri moderne, prin noua destinație ce i s-a dat, Palatul Bragadiru va deveni un centru al artei independente, un focar de artă și cultură, un loc de întâlnire a protipendadei actuale a capitalei noastre.

Iată că se poate reuși acest lucru, după cum am aflat cu bucurie faptul că „Godot Cafe Teatru” îşi schimbă numele în „Teatrul Godot” şi şi-a reluat activitatea din 4 iunie 2021, în cadrul Palatului Bragadiru din Bucureşti. Știm „povestea” lui Bragadiru, marele industriaș, iar punerea în valoare a unui asemenea imobil în acest mod, sincer ne bucură. Noul spaţiu în care „Teatrul Godot” se redeschide, la Palatul Bragadiru, va include o sală de teatru şi de evenimente amplă, elegantă, un restaurant şi o grădină spaţioasă. „Teatrul Godot este un spaţiu cultural aparte atât prin susţinerea teatrului şi artelor independente, cât şi datorită conceptului de teatru de vară, ce aminteşte de celebrele grădini Union sau Oteteleşeanu, din Bucureştiul anilor 1900, dar şi prin faptul că are propria trupă de actori, selectaţi printr-un concurs la care au participat 200 de artişti”, se arată într-un comunicat. Teatrul Godot montează producţii proprii, dar și găzduiește spectacole invitate. Iniţiativa manifest a Teatrului Godot este de a promova spectacolele independente, contemporane, puternic ancorate în realitatea de zi cu zi. Miza este aceea de a pune în scenă spectacole pe toată perioada anului pentru a dezvoltă un fenomen organic de cunoaştere atât a tinerilor actori, cât şi de subliniere a necesităţii existenţei şi susţinerii acestui fenomen teatral în România. De asemenea va promova latura expozițională și cea a evenimentelor culturale de marcă. Numai astfel un spațiu atât de provocator precum Palatul Btagadiru poate fi oferit iubitorilor de artă din capital noastră, indiferent de domeniul ales.

Peste Țara Moldovei se întinde încă amintirea marelui voievod Ștefan cel Mare, ca un nemuritor de seamă al neamului românesc. Stejarii plantați pe vremea lui în vatra unor sate stau încă de strajă cu fruntea în soare, ca și cetățile de piatră veșnicite în timpul său. Ţinutul Neamţului este unul în care „prezenţa“ lui Ştefan cel Mare îi dovedită prin atestări documentare, dar există şi legende, care „vorbesc“ despre lucruri şi fapte petrecute în vremea voievodului. Una dintre acestea este „Povestea Fântânii lui Ștefan cel Mare” din satul Pietrosu, comuna Oniceni și este una încărcată de mister și semnificație în istoria românească. Această fântână, situată în Ținutul Neamțului, nu doar că a fost atestată documentar, ci și înconjurată de legende care îi conferă o aură specială. Legenda spune că: „După ce voievodul Ştefan i-a biruit, la Podu’ Înalt, pe turcii veniţi câtă frunză şi iarbă, între dealurile din Oniceni a construit o tabără, un fort de apărăre, odihnindu-şi aici oştile, vreme de câteva săptămâni. A tăiat pădurile, dar cum era nevoie de apă pentru oşteni şi cai, a amenajat o fântână mare. Ea dăinuie de atunci“. Aceasta este legenda care o spune oricine din Oniceni. De altfel, prima atestare documentară a localităţii datează de pe vremea lui Ştefan cel Mare, din 10 ianuarie 1467, când este pomenită ca hotar al unui sat. Apoi, este este menţionată într-un act din 17 februarie 1483, tot al voievodului, care dădea în stăpânire jumătate din Oniceni verilor Giurgea Oniceanul şi Ion Oniceanul, boieri de la care aşezarea şi-a luat numele. Istoria locală mai pomeneşte de faptul că, în trecut, zona puţului, nefiind îngrijită s-a transformat într-o mare mlaştină. Apoi, înainte de Primul Război Mondial, a fost asanată, izvorul a fost reamenajat, fiind realizată o construcţie pentru protecţie şi montată o placă de marmură, primind astfel denumirea oficială de „Fântâna lui Ştefan cel Mare“. Totuși, nu avea să reziste prea mult, fiind distrusă în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, în 1944, de trupele sovietice ajunse şi prin aceste locuri. Abia în 1970 a fost din nou reamenajată, ocupându-se de acest lucru parohia comunei şi localnicii. A fost realizat un bazin pentru captarea apei şi un foişor din lemn acoperit cu tablă, fiind construită şi o cruce din beton. Că oamenii ţin la istoria locului o demonstrază şi faptul că la Oniceni, de ceva ani, se desfăşoară, în luna iulie, un festival intitulat chiar „La Fântâna lui Ştefan“. Zona nu este pe lista monumentelor din judeţul Neamţ, cel mai probabil din cauza lipsei unor indicii cu valoare de certitudine istorică, fiind declarată doar arie protejată de interes local.

O altă fântână despre care se spune că are legătură cu domnul Moldovei este cea de la Cetatea Neamţ, despre ea spunându-se că ar fi fost săpată de turcii luaţi ostatici în urma unei bătălii. Puţul este lesne de observat în curtea interioară a fortificaţiei, fiind împrejmuit cu un grilaj metalic. Este locul unde turiştii aruncă bani, în speranţa îndeplinirii unei dorinţe. O legendă arată că Ştefan cel Mare i-ar fi eliberat pe prizonierii care au muncit la ea, ţinându-şi promisiunea în caz că dădeau de apă. Se mai spune că avea o adâncime foarte mare, dat fiind faptul că cetetea fusese ridicată pe o culme ce străjuia valea Ozanei şi că la un anumit nivel fusese construit un tunel folosit pentru fugă, care ieşea într-o pădure din zona staţiunii Oglinzi. „E foarte posibil că o sursă permanentă să fi existat încă din prima etapă de funcţionare, din secolul XIV. În vreme de asediu, fără o sursă de apă, rezistenţa în cetate nu ar fi fost posibilă. Fiind pe un pinten montan, e clar că trebuia să existe o sursă de apă. S-a mai vehiculat că ar fi fost un rezervor de apă în zonă, dar nu se pune problema să fi existat o aducţiune a apei în secolele XV-XVI“, spunea arheolog dr. Vasile Diaconu. Fântâna lui Ștefan cel Mare din satul Pietrosu, comuna Oniceni (jud. Neamț) continuă să fie folosită și să păstreze vie povestea acestui mare conducător în Inima Moldovei care pulsează încă cu putere. Aceasta este o relicvă încărcată de istorie și tradiție, care ne amintește de eroismul și înțelepciunea voievodului nostru.