Un golan din politică a rupt fotografiile unor scriitori apreciați de marea masă de oameni. Ce pot să spun…? Că gestul nu este doar grotesc, e simbolic, și profund trist. Ruperea unor imagini nu distruge operele, dar trădează o relație patologică cu această cultură: una în care simbolul înlocuiește sensul, gestul înlocuiește argumentul, iar furia înțelegerea. Scriitorii nu sunt idoli de adorat, dar nici obiecte de degradare. Sunt voci ale unui timp, oglinda unei conștiințe colective, arhivarii unor întrebări care nu au încetat să fie actuale, despre dreptate, libertate, umanitate. Când un politician rupe o fotografie a lui Eminescu sau Blaga, nu doboară un monument, doboară propriul său statut de cetățean responsabil. Pentru că nu este un lux cultura, este un sistem imunitar al societății: ea antrenează empatia, rafinează judecata, ne învață să distingem între retorică și adevăr, între putere și autoritate. Un lider care disprețuiește această funcție nu este doar ignorant, e periculos. Mai mult, gestul e profund anacronic. Într-o epocă în care imagini se multiplică, se ”viralizează”, se reinterpretează în permanență, ruperea unei fotografii este o formă de auto-izolare: un semn că cel care o comite nu mai face parte din conversația publică, ci doar dintr-o scenă de teatru politic în care realitatea e înlocuită cu gesturi spectaculoase, dar fără substanță. Și totuși, nu este vorba doar de un individ. Este vorba de un climat în care cultura e adesea redusă la decor, iar intelectualii, la „excepții” sau „răzvrătiți”. Când oamenii de cultură sunt tratați ca niște obiecte de manipulare, fie pentru a fi exaltați în campanii, fie pentru a fi umiliți în momente de criză, înseamnă că societatea a uitat că scriitorii nu scriu doar pentru cititori, ci ”împreună” cu ei, într-un dialog care durează decenii, chiar secole. Ruperea unei fotografii nu e un act de forță, e un semn de slăbiciune. De slăbiciune intelectuală, morală, civică. Și cel mai grav: e un semn că unii încă cred că pot distruge trecutul pentru a-și construi un viitor artificial. Dar istoria nu se șterge cu o mișcare de mână. Se scrie și se re-scrie cu respect, cu răbdare, cu cuvinte care nu se rup, ci rămân. Cultura nu este un coș de gunoi al unor „golani aroganți” această formulare, dură și ironică, deschide o întrebare esențială: ce înțelegem, de fapt, prin cultură, și cine are dreptul să o definească, să o judece sau să o respingă?
Cultura nu este un obiect static, nici un depozit de relicve estetice sau morale, ci un proces viu, în continuă negociere între tradiție și inovație, între autoritate și contestație, între memorie și uitare. Ea se naște în dialog între generații, între comunități, între limbaje și practici. Când o reducem la un „coș de gunoi”, riscăm să confundăm critica legitimă cu disprețul superficial, să înlocuim analiza cu insulta, să înlocuim responsabilitatea cu indiferența.
Ce putem învăța de la un astfel de element? Mai întâi, că respectul față de cultură nu înseamnă adorare fără întrebări, ci angajament în sensul ei, cu ceea ce spune, cu ceea ce tace, cu ceea ce exclude sau privilegiază. În al doilea rând, că aroganța nu aparține neapărat celor care „păzesc” cultura, ci și celor care o resping fără să o înțeleagă, pentru că ignoranța, mascată uneori ca „libertate”, poate fi la fel de dogmatică ca orice conservatorism rigid. Mai mult, această frază ne amintește că ea este, în esență, o afacere comună, nu a unor elite, nici a unor „golani”, ci a tuturor celor care trăiesc, vorbesc, creează, protestează, păstrează sau transformă. Ea nu se moștenește ca o moștenire privată, ci se construiește în comun în școli și piețe, în biblioteci și pe rețelele sociale, în teatre și în bucătării. În fine, învățăm că această cultură are nevoie de curiozitate, nu de certitudini; de empatie, nu de precizări; de răbdare, nu de lamentări rapide. Nu este o instanță care judecă, ci un spațiu în care putem învăța să fim mai atenți la lumea care ne înconjoară și la lumea care trăiește în noi. Așadar, în loc să aruncăm în „coșul de gunoi” ceea ce nu înțelegem, ar fi mai folositor să întrebăm: ce ne spune această cultură despre cine suntem? Ce ne invită să devenim? Și cum putem participa la ea nu ca spectatori indiferenți sau judecători aroganți, ci ca cetățeni responsabili ai sensului. Dar să fie pace. Iar atunci când un golan politic face un asemenea gest, să-l aruncăm și pe el la coșul de gunoi al istoriei.
