Arhiva zilnică: 29 iunie 2022

Muzeul Tradițiilor Militare Dâmbovițene. Școala de Cavalerie

Data: 7 mai 2026 by George V. Grigore

Municipiul Târgoviște, fostă capitală a Țării Românești, ne surprinde prin multitudinea spațiilor muzeale ce sunt propuse iubitorilor de istorie și artă. Chiar de curând, pe 31.05.2025 un nou muzeu și-a deschis porțile pentru doritori. Într-o zonă cu o deosebită semnificație istorică, la intersecția Bulevardului Carol I, inaugurat în 1897, cu noul Bulevard Regele Ferdinand, în imediata vecinătate a Gării Târgoviște (1884), se află clădirea în care a fost organizat „Muzeul Tradițiilor Militare Dâmbovițene. Școala de Cavalerie.” Un muzeu al tradițiilor militare găsește un cadrul excelent de punere în valoare la Târgoviște, deoarece aici au existat, de-a lungul timpului, instituții și autorități care au marcat nu doar istoria militară a locului, dar chiar istoria României. Avem în vedere, în primul rând, existența curții domnești vreme de mai multe secole începând cu finalul veacului al XIV-lea. Pentru epoca modernă putem enumera Arsenalul Armatei, Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu, dar și garnizoanele unor regimente: Regimentul III Dâmbovița, Nr. 22 Infanterie, Regimentul Carelor de Luptă, Regimentul 62/70 Infanterie. Construirea propriu-zisă a clădirii Şcolii de Cavalerie din Târgovişte a început în 20 octombrie 1907 când, în prezenţa Ministrului de Război, general Alexandru Averescu şi a principelui moştenitor Ferdinand, în acel moment Inspector General al Cavaleriei, dar și oficialităților locale, s-a pus piatra de temelie a instituției de învățământ militar. Ca și în trecut, astăzi admirăm o clădire monumentală, bine proporționată, sobră, cu săli înalte și spațioase. Școala adăpostea biroul comandantului, sălile de clasă, cazinoul ofițerilor și dormitoarele elevilor. Deviza Şcolii de Cavalerie a fost, „Ofițerul de cavalerie trebuie să fie călăreț și cavaler”, încă poate fi citită pe frontispiciul clădirii. Instituția a funcţionat aici între 1910 şi 1948, dar a fost a fost inaugurată ceremonial abia în 1919, în prezenţa regelui Ferdinand I, şcoala purtându-i, de altfel, numele. Alături de Liceul Militar „Nicolae Filipescu”, fondat în 1912 în imediata apropiere a Mânăstirii Dealu, Școala de Cavalerie a înscris oraşul în elita centrelor învăţământului militar românesc. De aici a pornit cariera unei părți a elitei cadrelor militare ale ţării, ofițeri care vor activa în al Doilea Război Mondial. Ca o dovadă a înaltei ţinute şi a pregătirii excepţionale care se făcea în cadrul acestei instituţii, amintim nume precum Felix Ţopescu, Henri Rang, Toma Tudoran, Victor Isăceanu, multipli campioni ai întrecerilor hipice din perioada interbelică din Regatul Unit, Germania, Austria, Polonia, Italia. După 1948, spaţiul fostei Şcoli de Cavalerie va rămâne legat de activitatea militară servind drept cazarmă mai multor unităţi militare.

Destinul avea să îi rezerve un rol esenţial în timpul evenimentelor revoluționare din decembrie 1989, care au scos România de pe orbita unui regim totalitar şi au plasat-o pe drumul anevoios către libertate şi democraţie. Aici a avut loc procesul soților Ceaușescu și execuția acestora. Muzeul nou înființat este structurat în două mari secţiuni, fiecare având repartizat un nivel al clădirii: prima, la parter, reconstituie atmosfera de la sfârșitul anilor comunismului. S-au păstrat nealterate toate elementele decorative ale interioarelor în forma şi cromatica existente în 1989, iar mobilierul este cel original. Din holul central, se pot vizita biroul de atunci al comandantului Unității Militare 01417, col. Andrei Kemenici, locul detenției celor doi (Biroul Servicii – Logistică/Biroul Șefului de Stat Major), precum și Sala Procesului (Biroul Organizare – Mobilizare). Acestora li se adaugă două săli în care este reconstituită viața cotidiană în comunism, iar în curtea interioară se află zidul execuției cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu. Tot la parter, în sala de conferințe, este disponibilă vizionarea video a procesului din 25 decembrie 1989.

Cea de a doua secțiune, organizată la etajul clădirii, prezintă trecutul militar al orașului și se centrează pe importanta moștenire a Școli de Cavalerie din Târgoviște. Muzeul deține o colecție impresionantă de fotografii (instituții militare, ofițeri, vizite ale oficialităților, etape de pregătire militară ale regimentelor etc.). Se adaugă uniforme militare originale, la care se adaugă unele care au fost reconstituite special pentru acest proiect muzeal, accesorii vestimentare, arme albe și de foc, medalii, ordine, obiecte personale ale ofițerilor, albume și publicații militare. Elementul de atractivitate multimedia este reprezentat de existența a 11 holograme care înfățișează personalități istorice legate de istoria orașului medieval Târgoviște, capitală a Țării Românești, așa cum sunt Mircea cel Bătrân, nepotul său Vlad Țepeș, apoi, pentru secolul XVII, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu, pentru a-i aminti pe cei mai reprezentativi.

În ceea ce privește epoca modernă și istoricul Școlii de Cavalerie, vizitatorul îi va întâlni pe regele Ferdinand, dar și pe Nicolae Portocală, unul dintre primii comandanți ai școlii. Lor li se adaugă un cavalerist care a adus glorie hipismului, Toma Tudoran, care vă întâmpină într-o sală dedicată, dar și doi comandanți de regimente, ambii atașați de orașul Târgoviște: col. Ioan Nicolin, comandantul Regimentului III Dâmbovița Nr. 22 Infanterie, pentru o perioadă și comandantul garnizoanei Târgoviște, și col. Virgil Bianu, comandantul Regimentului 62/70 Infanterie, apoi al Liceului Militar și al Regimentului Carelor de Luptă din Târgoviște. Vizitatorul interesat de istoria mai recentă a armatei României, va găsi o expoziție dedicată unui ofițer de tancuri, generalul dâmbovițean Marius Harabagiu, născut în localitatea Iedera, comandantul Comandamentului Forţelor Întrunite „General Ioan Emanoil Florescu’’ și Comandantul Statului Major al Forţelor Terestre. Cei preocupați de evoluția jandarmerie, regăsesc nu doar uniforme și alte obiecte specifice, dar și Registrul Istoric al Legiunii de Jandarmi Dâmbovița (1894-1947), grației colaborării cu Inspectoratul de Jandarmi Județean ,,Mircea cel Bătrân” Dâmbovița. Un nou muzeu aduce amintiri și speranțe, aduce un nou suflu și o nouă speranță. Vizitați „Muzeul Tradițiilor Militare Dâmbovițene. Școala de Cavalerie” din Târgoviște.

Ferma de porci Bolo-Urs-Zel & Co. este bântuită de pesta porcină…

Data: 7 mai 2026 by Ion Măldărescu

Nu, nu e vorba de nuvela „Ferma animalelor” a lui George Orwell, publicată în Anglia la 17 august 1945 și care a avut mare răsunet în România după evenimentele din decembrie 1989. Este vorba despre călăi, pentru că, oricare ar fi fost originea lor etnică – şi atrocităţile comise împotriva poporului român nu pot fi absolviţi de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii şi a românităţii. De ce nu am cere şi noi despăgubiri pentru răul imens, cu consecinţe catastrofale, făcut poporului român? Dar cine s-o facă, cine să-i tragă la răspunder penală pe călăii autohtoni?, care au instigat tot timpul la crime economice prin atitudine tovărăşească faţă de hoţii lor din gaşcă, faţă de hoţia din ei înşişi, prin legi parafate în apărarea lor, prin amnistierea infractorilor. Călăii autohtoni au avut întotdeauna ca model oficialităţi ai instituţiilor Uniunii Europene.

Vă rog să reflectaţi asupra întrebărilor fireşti: – cât timp vom mai sta cu fruntea plecată?; – cât timp ne vom spune suferinţele doar în şoaptă şi ne vom obloji rănile şi ne vom pomeni morţii pe furiş?; – când vom putea spune adevărul, liberi, fără a fi catalogaţi «anti-orice şi oricine»?; – ne vom putea cinsti vreodată, în tihnă, eroii căzuţi în luptele de pe Frontul de Est, fără riscul de a fi acuzaţi de exacerbări naţionaliste? În timp ce busturile criminalului Albert Wass stau neclintite pe socluri, cele ale Mareşalului Ion Antonescu au fost demontate şi/sau distruse. Horthy a fost reînhumat cu onururi naţionale, Mareşalul Antonescu este ucis în fiecare zi! Dacă Elie Wiesel răcnea din toţi bojogii că românii sunt asasini, totul era în ordine, dar dacă un român spune că există evrei sau ţigani criminali, atunci comitem rasism, xenofobie, discriminare…á la Wexler citire.

Conform „indicațiilor prețiose” sosite prin telegraf de la Davos, „bilderbergii” aplică o nouă metodă pentru realizarea „Marii Resetări” și realizarea Holocaustului total. Distrugerea resurselor alimentare și foametea. După cum am putut constata, unul dintre scopurile principale ale elitei mondiale îl constituie eliminarea majorităţii populaţiei umane. Printre cele mai eficace mijloace de înfăptuire a unor exterminări masive se află controlul calităţii alimentelor. Controlând economia unei ţări, elita poate forţa guvernul să cedeze imense suprafeţe de pamânt, care vor servi apoi pentru producţia de alimente de lux destinată consumatorilor occidentali. Cafeaua, bananele, ananasul, ceaiul, boabele de cacao iau locul cerealelor şi legumelor care hraneau populaţia locală altădată. În zilele noastre, numărul refugiaţilor de mediu îl depăşeşte pe cel al refugiaţilor de război sau politici. O altă tactică a elitei este aceea de a încuraja hibridarea grânelor, manipulările genetice (OMG) şi controlul internaţional de pesticide, de erbicide şi de seminţe. Anumite societăţi internaţionale, cea mai cunoscuta dintre ele fiind Monsanto, îi cumpară pe toţi marii producători de seminţe, împingandu-i pe cei mai mici spre faliment. Nu mai vând decât seminţe hibridizate sau modificate genetic. În acest timp, agricultorii sunt nevoiti să cumpere seminţele oferite la preţuri exorbitante, în loc să producă propriile lor seminţe, aşa cum o făceau inainte, utilizând varietăţi rezistente şi adaptate la climatul local. Noile seminte necesită împrăştierea de numeroase pesticide şi erbicide toxice şi costisitoare. De câteva decenii, elita a implememtat un planul numit Codex Alimentarius, prezent prin antiromânul Cioloş şi în România! Motivul pricipal invocat în introducerea Codex este ca populaţia Pamantului este prea mare pentru a putea fi susţinută natural, doar de agricultură, o aberaţie de călău, avînd în vedere că numai o singură ţară ca Argentina poate să producă pe suprafaţa sa hrana intregii populatii a lumii! Acest program mai curpinde: dispariţia tuturor alimentelor naturale şi înlocuirea lor cu produse sintetice farmaceutice. Acestea din urma vor fi comercializate in doze mici si numai pe baza unei retete medicale; interdicţia medicinii alternative; reglementarea agriculturii şi alimentaţiei animale şi interzicerea agriculturii biodinamice; iradierea cu cobalt a întregii alimentaţii umane, precum şi o mulţime de alte reglementări teribil de şocante, privind dozarea apelor cu fluor, a pastelor de dinţi, detergenţilor de rufe etc. Potrivit analiştilor lucizi, aplicarea completă a codexului va cauza moartea a circa 3 miliarde de persoane: un miliard din cauza foametei şi doua miliarde din cauza bolilor cauzate de alimetaţia chimicalizată.

În România, „Ferma animalelor” contemporană are altă comformație. Uniunea Europeană a distrus România lăsată de Nicolae Ceaușescu, transformând-o într-o fermă ai cărei conducători sunt departe de interesele Neamului Românesc: Bolojan dictatorul, Ursula escroaca nepedepsită și Zelenski, profitorul războiului din Ucraina. „Trei, Doamne și toți trei” secundați de Mucolinni mergătorul pe lângă covorul roșu. Toți patru, niște putreziciuni ce trebuie eliminate. Se impune o reacţie fermă, argumentată şi sinceră împotriva „răului absolut”! Eu nu strig „Jos Guvernul!” ci punerea la stâlpul infamiei a tuturor guvernanţilor şi preşedinţilor postdecembrişti, lipsiţi de demnitate naţională, care au transformat România în colonie, iar poporul român, în populaţie! Şi totuşi, ne merităm călăii, pe ei am pus mereu ştampila, deci, ne merităm clasa politică şi corupţia din toate ungherele ei. Corupţia generalizată din România a dat naştere unei puteri mafiote, extrem de periculoasă şi extrem de greu de stârpit. Nu mai avem nevoie de duşmani din afară, câtă vreme îi avem între graniţe. Şi până nu vor primi o replică usturătoare din partea societăţii, până nu se vor trezi la poartă cu nota de plată pentru toate serviciile prestate împotriva istoriei şi neamului românesc, aceşti trădători de neam nu se vor potoli. Deşi mă tem că am uitat cu toţii ce mai înseamnă solidaritatea şi unitatea împotriva călăilor care continuă să muşte din fiinţa românească. Mă tem că ne-am resemnat în faţa celei mai corupte şi violente forme de capitalism sălbatic, care îşi face de cap în ţara noastră. Trăim într-o nepăsare cruntă cu toate că realitatea dură ne plesneşte cu biciul, aşa, înjugaţi, cum suntem, la carele străinilor.

Cea mai mare frescă medievală din Transilvania (sec. XIV)…

Data: 7 mai 2026 by Redacția

Poate veți crede că România și-a prezentat în fața noastră toate bogățiile de care are parte, dar nu este așa. Undeva într-un sătuc din mijloc de țară care… „Numără mai puțin de 800 de suflete, însă oferă nenumărate motive de uimire celor care ajung să-i cunoască trecutul sau să-i treacă pragul. Satul Șmig face parte din comuna Alma, numără șase biserici, are cea mai mare pictură murală din Evul Mediu din Transilvania, iar în secolul al XIX-lea, aici a fost descoperit mai mult de o jumătate de kilogram de aur, sub forma unui tezaur vechi de peste 3.500 de ani”, așa începe un nou reportaj din seria „Oameni și Locuri de Poveste”, al Consiliului Județean Sibiu. „Astăzi, Șmigul adăpostește credincioși ai cinci confesiuni: romano-catolici, greco-catolici, evanghelici, reformați și ortodocși, cei din urmă deținând două biserici. „În tot satul mai există un sas și jumătate”, spune, zâmbind, Alexander Kloos, cu referire la o săsoaică și un sas pe jumătate maghiar, singurii reprezentanți ai etniei care a clădit, la mijlocul secolului al XIV-lea, biserica în care se află una dintre cele mai mari fresce medievale din Transilvania. Alexander este cetățean german și un personaj cunoscut în zona Târnavelor, după ce s-a implicat în proiecte de conservare și restaurare a bisericilor fortificate săsești. Și el aparține acestei etnii, de trecutul căreia s-a îndrăgostit la vârsta de 30 de ani. Este născut în București, din tată sas sibian și mamă basarabeancă. „Aveam trei ani când părinții mei au decis să emigrăm în Germania. Era vremea când statul german plătea pentru fiecare sas între 2.000 și 5.000 de mărci. Nu știu exact cât am valorat noi pentru comuniști.” În România, Alexander a revenit ca adult: „Am ajuns la biserica fortificată din Hosman și pur și simplu am simțit că aparțin acestor locuri. Am făcut o pasiune pentru istoria sașilor și cred că am vizitat peste 200 de biserici fortificate din Transilvania, majoritatea în județele Sibiu, Brașov, Mureș și Bistrița-Năsăud.” Graphic designer de meserie, Alexander își dedică tot timpul liber salvării bisericii din Șmig. „Fiecare concediu de odihnă mi-l petrec în România și, de multe ori, îmi mai iau câte o lună de concediu fără plată pentru a putea fi aici, unde este mare nevoie de sprijin pentru restaurarea frescei.”

Mica biserică din satul de pe Valea Târnavelor a devenit un mare atelier de restaurare după ce Fundația Biserici Fortificate i-a reabilitat acoperișul. Din 2020, aici vin zeci de studenți din diferite țări europene pentru a se pregăti în meseria de restaurator, proiect datorat asociațiilor Kulturerbe Kirchenburgen și ARCUS din Târgu Mureș, Universităților de Artă din București și Cluj-Napoca, Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, precum și parteneriatelor cu Universitatea de Arte Frumoase din Budapesta și Federația Restauratorilor din Germania. Intitulat „The Conservation Summer School”, acest program urmează să fie acreditat către Erasmus drept „Școală Europeană de Vară”. „În premieră, în acest an vom avea trei școli de vară destinate studenților care se pregătesc în conservarea suprafețelor arhitecturale. Ei provin din România, Ungaria, Germania, Franța, Olanda, Austria și Italia, toți fiind conștienți de șansa unică pe care o întâlnesc aici, în Șmig, unde pot învăța practic despre restaurare și conservare pe o frescă din Evul Mediu. În Europa nu mai există prea des astfel de ocazii, majoritatea lucrărilor de acest tip fiind deja restaurate”, arată Alexander. Liniștea domină Șmigul, puținii săteni ieșiți pe stradă fiind pensionari sau femei cu copii mici. Adulții sunt în câmp sau la serviciu, în Mediașul aflat la 16 kilometri distanță. În mica biserică ajung turiștii care au aflat de fresca unică în această zonă a țării.

„Are cam 260 de metri pătrați și reprezintă Legenda Sfântului Ladislau, Rugăciunea Sfintei Ecaterina sau Crucea Vie, teme importante specifice catolicismului medieval. O frescă atât de mare într-o biserică de sat este greu de întâlnit chiar și în Europa”, spune Alexander, cetățean german îndrăgostit de istoria sașilor transilvăneni. De pe pereții înalți, sfinții privesc spre cei care trec de ușa grea, cu inserții metalice, a bisericii. S-au înfățișat din nou oamenilor abia în urmă cu câțiva ani. „Știm că trecerea de la cultul catolic la cel evanghelic a însemnat și acoperirea picturilor de pe pereții bisericii. Din fericire, acestea nu au fost distruse, ci doar acoperite cu var sau tencuială subțire, iar misiunea noastră este să îndepărtăm straturile depuse și să readucem la lumină întreaga lucrare realizată în urmă cu mai bine de cinci secole.”

Despre fresca din Șmig am vorbit și cu Lorand Kiss, unul dintre cei mai apreciați specialiști restauratori de picturi medievale din România. „Este o frescă despre a cărei existență nu știa nimeni în urmă cu 20 de ani. A fost realizată, probabil, de același pictor care a lucrat și la biserica din Mălâncrav.” Legat de culori, acesta ne dezvăluie câteva secrete din Evul Mediu: „Pentru galben se utiliza inclusiv gălbenușul de ou, iar pentru suportul culorilor se apela la cazeina din lapte. Desigur, nu lipsea cărbunele pentru negru sau oxidul de cupru pentru verde.” Vara, biserica prinde viață datorită zecilor de tineri studenți veniți în Șmig pentru a-i scoate pe sfinți la lumină. Lucrează precum medicii, mulți folosind bisturie pentru îndepărtarea pojghiței de tencuială și „injecții” pentru diferitele soluții care ajung în stratul suport al picturii. O muncă titanică, asumată de o mână de oameni cu suflet mare.Toți contribuie la readucerea la viață a unui crâmpei din trecutul comunității săsești, care continuă să-și lase amprenta asupra județului Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste!”. Și în curând veți putea și dumneavoastră, ca turiști, să vizitați cea mai mare pictură murală din Evul Mediu din Transilvania (sec. XIV), conservată și restaurată în cele mai bune condiții. (G.V.G.)

„Mitingăraia” miticilor…

Data: 6 mai 2026 by Petru Jipa

Un lider plasat în fruntea unui popor nu ocupă doar o funcție, el devine o oglindă, o lupă, un paratrăsnet. Când acea oglindă reflectă doar ambiția, când acea lupă distorsionează adevărul în dogmă și când acea tijă canalizează furia publică în aplauze orchestrate, însăși arhitectura legitimității începe să crape, nu cu aplauze, ci cu ecoul gol al scandărilor pustii în piețe goale. Acesta nu este teatrul democrației; este parodia ei. Când o populație, obosită de promisiunile încălcate și de drepturile erodate, cere responsabilitate – nu prin petiții, ci prin limbajul crud, nefiltrat al străzii – răspunsul nu este introspecția, ci mobilizarea: nu a cetățenilor, ci a acoliților. Aceștia nu sunt susținători spontani, ci surogați mobilizați, desfășurați ca niște unități tactice pentru a ocupa trotuare, pentru a scanda la comandă, pentru a ține pancarte ale căror sloganuri poartă precizia sterilă a unui birou de propagandă. Prezența lor nu este o dovadă a consimțământului; este simptomul unei patologii mai profunde, înlocuirea legitimității cu logistica, a suveranității cu spectacolul.

Puterea, odinioară înrădăcinată în consimțământul celor guvernați, acum nu își caută validarea în cabinele de vot, ci în mitinguri perfecte la nivel de pixel, unde disidența este eliminată înainte de a ajunge în cadru. Ceea ce face ca acest fenomen să fie deosebit de coroziv este inversarea cauzalității politice. Într-o politică sănătoasă, conducerea apare „din voința colectivă” și rămâne legată de aceasta prin transparență, receptivitate și umilință instituțională. Aici, voința este fabricată pentru conducere organizată, amplificată și apoi prezentată ca o dovadă irefutabilă a fidelității. Strada, odinioară agora suveranului, devine o scenă; mulțimea, un cor dirijat nu de pasiunea civică, ci de direcționare algoritmică și instrucțiuni ierarhice. Acesta nu este pluralism, este „ventriloquism”. Oamenii vorbesc, dar vocea lor este filtrată, repetată și înregistrată până când sună a ascultare.

Și totuși, sub coregrafie se află o gravitate liniștită, care crește: momentul în care spectacolul nu mai convinge, ci dezvăluie. Fiecare aclamație forțată, fiecare slogan sincronizat, fiecare dublă care livrează susținători în uniformă într-un colț preaprobat al capitalei, fiecare este o fisură în fațadă. Căci legitimitatea nu poate fi pusă în scenă la nesfârșit; fie prinde rădăcini în încredere, fie se ofilește sub greutatea propriului artificiu. Istoria nu își amintește de cele mai zgomotoase mitinguri, își amintește de tăcerile care le-au urmat: conversațiile neînregistrate din bucătării, mesajele criptate din camerele întunecate, recalibrarea lentă și constantă a ceea ce oamenii sunt dispuși să numească real. Așadar, trebuie să ne întrebăm, nu doar cine stă în piață, ci cine lipsește de acolo; nu doar ce se strigă, ci ce este de nedescris; nu doar cine ține microfonul, ci cine a decis, cu mult înainte de a se ridica prima scandare, că această voce anume era demnă de amplificare. Puterea poate controla străzile, dar numai adevărul, neîngrijit și negestionat, le poate revendica. Și această revendicare nu începe niciodată cu un miting. Începe cu o întrebare pusă încet, apoi repetată, până când ecoul devine un cor pe care niciun regim nu îl poate scrie.

Ce ironie, miticii ajung să fie apărați de mitici. Să fie pace!

Cine alege azi?!…

Data: 6 mai 2026 by Gheorghe Piperea

Cine alege azi, în locul comodității, libertatea? Responsabilitatea în locul diluării vinovăției? Onoarea, în locul cupidității? Aproape nimeni. Tocmai asta face epoca noastră atât de crepusculară. Comoditatea a devenit religie: AI-ul ne scrie textele, ne alege partenerii, ne distrează, ne calculează riscurile. De ce să fii liber când poți fi servit?Diluarea vinovăției – zicem, pe față sau când ne uităm în oglindă, ori când ascultăm hip hop: societatea e de vină, sistemul mă culpabilizează, trauma mă dezvinovățește, identitatea mea este marginalizată, dar eu sunt inocent… Nimeni nu mai spune „eu am greșit, eu repar”. Cupiditatea ca normă: nu mai e doar lăcomie de bani – e lăcomie de validare, de fițe, de experiențe, de identități, de dopamină. „Blănosul” care își plătește fursuit-ul de 5000 de euro ca să evadeze din propria piele umană e doar vârful vizibil al aisbergului. Inteligența artificială poate accelera prăbușirea (prin dependență totală, prin control al narativelor, prin războaie hibride), dar poate și conserva urma mai eficient decât scriptoriile medievale. Un model de limbaj antrenat pe valori stoico-creștine, un depozit descentralizat de texte, un „călugăr digital” care supraviețuiește blackout-urilor. Poate că inteligența artificială va forța o parte din omenire să aleagă: ori devii sclavul confortului digital, ori te naști din nou, liber. Ironia: tehnologia care ne-a „ajutat” să decădem ar putea deveni unealta prin care cei puțini și virtuoși își lasă urma de lumină în noapte. Este adevărat, însă, că resetarea ar putea fi atât de totală încât vom pierde chiar și memoria digitală.

Urmele digitale nu rezistă fără electricitate și internet.

Urmele filosofiei antice și ale creștinismului timpuriu au rezistat scrise pe piele de capră și pe piatră și rareori pe hârtie. Au rezistat ca istorii orale, spuse de oameni mandatați să le transmită mai departe. Noi, în schimb, ne-am pus tot sufletul și toată rațiunea în cloud. Digitalizăm bibliotecile, făcând cărțile tipărite – artefacte. Nu mai știm să scriem de mână. Nu ne mai învățăm copiii să scrie de mână. Nu mai știm să lucrăm piatra. Urmele digitale sunt fragile ca un vis: un EMP, un blackout global, o prăbuşire a reţelelor şi totul se şterge într-o clipă. Cloud-ul e un templu fără temelie. Ce-a rezistat milenii a fost gravat în piatră (cum au făcut romanii cu legile lor pe stâlpi, evreii cu Tablele Legii, grecii cu maximele delphiene) sau scris pe piele de capră (pergament), sau purtat în gură de oameni care ştiau că misiunea lor e să transmită mai departe, chiar cu preţul vieţii. Noi am făcut exact invers: am mutat sufletul şi raţiunea în servere. Am digitalizat totul, iar cărţile tipărite au devenit „artefacte” de muzeu. Copiii noştri nu mai ştiu să scrie de mână, nu mai simt greutatea peniţei, nu mai taie piatra, nu mai memorează pe de rost. Am externalizat memoria, aşa cum am externalizat raţiunea către AI.

Şi tocmai de aceea, când vine „lunga noapte”, nu vom avea nimic durabil dacă nu schimbăm direcţia acum, cât mai e timp. Poate că ne vom reveni, dar condiția este ca măcar fracțiuni din valorile pe care le-am pus pe hârtie, pe perete sau în suflet să fie luate cu noi în lunga noapte care vine. Poate că nu suntem condamnați să așteptăm inevitabila lovitură de ciocan a leilor, în revoluția lor contra vulpilor deceptive. Bucățile sau fracțiunile de civilizație (valorile scrise în suflet) pe care le luăm cu noi în lunga noapte care ni se așează în față ar putea fi insuficiente ca, după noul Ev Mediu, să reclădim ceva care să nu repete greșelile vulpilor machiavelice. Trebuie făcut exact ce-a funcționat de fiecare dată când civilizațiile au căzut: să scriem pe suporturi care supraviețuiesc fără electricitate, să plantăm semințe în minți vii (copii), să vorbim cu gura, iar nu cu ecranul, și pe piatră și pergament să scriem ceea ce este de citit și luat aminte acum, peste o sută sau peste o mie de ani. Piatra și pergamentul au ținut viu stoicismul, creștinismul timpuriu și gândirea antică timp de milenii. Cărțile tipărite sunt un fel de pergament modern. Ele nu depind de cloud. Când vine blackout-ul, ele rămân pe raft, în pod, în mână, în memorie, în suflet. Vorbele pe care le spunem copiilor nu se șterg cu un update de software. Proiectul de stocare a valorilor civilizaționale va trebui dăltuit în piatră și scris caligrafic pe pergament. Nu va fi un muzeu digital, nu va fi un server sau un centru de baze de date. Va fi o arcă. Cloudul, inteligența artificială, social media, platoformele online – toate sunt din electricitate și siliciu și nu vor rezista. Dar cuvintele pe care le schimbăm între noi pot deveni parte din urma fiecăruia dintre noi.

Pentru că ne-am vândut pe 30 de arginti, ca Iuda…

Data: 6 mai 2026 by Diana Maria Brăgaru

Nu mai pierdeți vremea uitându-vă la discuții despre ce premier va avea România. Numele premierului vine oricum de la Ursula! Numele celui care va fi prim-ministru al României e hotărât deja de șefii sectei soroșiste! Numele e hotărât de cei care manevrează PSD-ul și l-a pus SĂ FURE MOȚIUNEA AUR! V-a mai spus câte ceva Petrisor Peiu despre creșterea euro; că sunt și fondurile speculative, dar și că BNR E COMPLICE! Ce trebuie să înțelegeți: până când poporul român nu va ieși pe străzi să își ceară pașnic, constituțional, drepturile NU SE VA SCHIMBA NIMIC! AUR nu poate schimba NIMIC singur! Și lăsați tâmpeniile cu „dacă nu era usr, nu se anulau alegerile”, „cu PSD salvăm România”! V-ați dus un an săptămânal sa îl susțineți pe Georgescu și acum va băgați în pat cu cei care v-au furat votul?! V-ați pierdut mințile?! Treziți-vă, pentru numele Lui Dumnezeu! Treziți-vă! Ce trăim astăzi este rezultatul a 36 de ani de înfrățire cu dracul prin votarea „răului cel mai mic”! Încă nu ați înțeles că ne pedepsește Dumnezeu pentru ce am făcut atâta amar de vreme?!

Da, ce trăim azi e rezultatul faptului că ne-am vândut pe 30 de arginti, ca Iuda! Ne-am înfrățit cu necuratul, crezând că trecem puntea, vânzându-ne pe o cană, pe un pix, pe un kil de ulei ori zahăr, pe un post la stat obținut pe pile de la partid, pe o sacoșă goală, pe o găleată de plastic și-o umbrelă, pentru o mărire în bătaie de joc a salariului sau a pensiei ori a alocației pentru copil!

Treziți-vă, frați și surori, că deja suntem o națiune pe moarte!
Natalitatea e în continuă descreștere. Tinerii pleacă din Țară! Bătrânii ne mor! Mercosur va aduce „mâncare” pe care nu o va verifica nimeni. Vom înghiți cancer ca să nu crăpăm de foame! Copiii voștri vor înghiți cancer! Nu înțelegeți?!

Tot nu înțelegeți?! Ce trebuie sa se întâmple ca poporul ăsta sa se trezească? Ce trebuie sa se întâmple ca să nu mai fim zombie?! Ce trebuie să se întâmple ca poporul ăsta sa nu mai fie atât de naiv, atât de ușor de cumpărat, atât de laș, atât de slab?! Ce anume?! Evanghelia este despre dragoste. Despre iubirea de aproape. Dar ce zice Hristos?! „Să vă iubiți unul pe altul. Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că M-a urât pe Mine mai înainte de voi”. Cum ne iubim noi unul pe celălalt când nu vedem interesul țării, când țara suntem tot noi?! Strămoșii noștri trăgeau clopotele Bisericii când se apropia pericolul! Fiți voi clopotele Bisericii vii, care e Poporul Român! Cheia care să desfacă lacătele care ne țin robi ai acestor trădători de Neam și de țară e la voi!

Mila Lui Dumnezeu asupra tuturor!

Numărul 775

Data: 6 mai 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Roxana Donaldson | noduri + semne | protocol de evidență a urmei

Data: 5 mai 2026 by Redacția

Artista vizuală Roxana Donaldson prezintă instalația evolutivă „noduri + semne ” la Galeria Brăteanu din Timișoara, începând cu data de 6 mai 2026. Instalația configurează un perimetru populat de pictură extinsă tridimensional prin obiect, un spațiu alternativ, infuzat de o melancolie clinică și contemplativă, în care arta conceptuală este abordată prin procesualitate și o puternică amprentă specifică artei post minimaliste. Curatoriată de Costin Brăteanu, „noduri + semne” configurează o nouă etapă a structurii prezentate la Galeria 9 din Brașov, în noiembrie 2025, și ne propune inventarul ca formă de rezistență în fața dispariției și uitării, formulând totodată întrebări necesare: Este oare clasificarea altceva decât o formă sofisticată de a ne opune entropiei? Unde începe și unde se încheie trecutul? Cum păstrăm urmele existențelor anonime?

Investigația vizează arhivarea vieții private a femeilor anonime, a căror prezență istorică a fost redusă de registrele administrative la trei repere: nașterea (numirea), căsătoria (transferul) și moartea (integrarea într-o serie anonimă). Între aceste date se întinde o absență dureroasă, pe care Roxana Donaldson o transformă în materie, expunând mecanismele de control care instrumentalizează uitarea. Într-un proces ce recuperează simbolic ceea ce mecanismele de putere au șters prin omisiune, artista folosește lemn recuperat, pulbere, sfoară, email și pânză de cearșaf reciclată.

Modulele de lemn de 12 × 12 cm sunt prezente în instalație ca zeci de variante seriale ce dialoghează cu pictura fluidă pe pânză liberă, cutii de arhivare construite din lemn și sfoară, propuse aici ca „limită fizică autoimpusă” și devenite instrumente de eșantionare și filtrare a memoriei, unități minime de măsură a absenței feminine. Stabilită în București, Roxana Donaldson este pictor și analist al memoriei, cu o practică artistică la intersecția dintre conceptualism, arta procesuală și post-minimalism. Lucrările sale sunt ancorate obsesiv în analog și explorează arhitectura memoriei prin pictură și asamblaje tactile care încătușează conținuturi emoționale fragile. Artista utilizează predilect pânze provenite din materiale textile domestice recuperate, stratificate cu pigmenți și inscripții care arhivează timpul. Vizitatorii sunt invitați să își administreze propria reacție în fața „urmei” participând la vernisajul din 6 mai, ora 18:30, sau vizitând instalația la Galeria Brăteanu din Timișoara, între 6 și 19 mai 2026.

A consemnat Costin Brăteanu

Primul cadran solar pentru măsurare timpului descoperit în Transilvania la Ulpia Traiana Dacica Sarmizegetusa

Data: 5 mai 2026 by Redacția

În inima fostei capitale a Daciei Romane – Colonia Ulpia Traiana Dacica Sarmizegetusa, acolo unde istoria pulsează printre ruinele antice, se află expus în colecțiile muzeului de aici primul instrument de măsurare a timpului descoperit pe teritoriul Transilvaniei, respectiv un cadran solar fragmentar. Acest obiect remarcabil, păstrat în colecțiile Muzeului de Arheologie din Sarmizegetusa, ne poartă înapoi în timp, în epoca romană, când oamenii priveau cerul pentru a înțelege ordinea zilelor și a nopților. Romanii distingeau începutul zilei și al nopții după alternanța luminii și a întunericului: ziua era intervalul dintre răsărit și apus, iar noaptea, între apus și răsărit. Mișcarea Pământului în jurul Soarelui le permitea să stabilească momentele principale ale zilei – răsăritul, amiaza și apusul. Lungimea umbrelor devenea astfel un indicator al trecerii timpului. Cadranul solar, folosit pe timp senin, era cel mai cunoscut „ceas” al Antichității. Dar în zilele cu ceață sau în timpul nopții, romanii au recurs la o invenție ingenioasă: ceasul cu apă (clepsydra), utilizat la Roma încă din anul 159 î.Hr.

În Dobrogea, localitatea Cumpăna se laudă cu un obiectiv turistic inedit. Chiar în faţa primăriei din localitate, la stradă, cum se spune, se află unul dintre puţinele cadrane solare antice descoperite vreodată în Dobrogea. Este o piesă uriaşă de marmură, sub forma unui cap de taur, amplasată pe un soclu impozant. Datat în secolele II-III d.H, cadranul solar indica cu exactitate atât ora cât şi solstiţiul de vară sau echinocţiile de toamnă şi de primăvară, fiind un instrument extraordinar care demonstrează încă odată faptul că strămoşii noştri aveau cunoştinţe solide de astronomie. Cadranul este amplasat între coarnele taurului şi este împărţit de linii, formând 12 sectoare, pe care „dansau” umbrele unui băţ (indicator) amplasat în partea superioară. Piesă extrem de importantă pentru istoria dobrogeană, cunoscutp ca și „taurul solar” de la Cumpăna era cel mai probabil folosit de locuitorii unei aşezări civile din zonă, care se ocupau cu agricultura, muncitori liberi ai unor pământuri care aparţineau însă stăpânilor de la Tomis.

Cadranele sau ceasurile solare sunt instrumente de măsurare a timpului, în funcție de soare. Tehnica construcției unor astfel de instrumente se numește gnomonică (etimologia cuvântului se găsește în grecescul „gnomonikos” ce înseamnă „care indică”, nume dat tijei (indicatorului) de pe cadranul solar). Cel mai vechi cadran solar din spațiul românesc este cel dacic de la Sarmizegetusa Regia și cel mai recent este cel din Piațeta străzii Zorilor din orașul Bistrița, construit odată cu refacerea zonei istorice a frumosului oraș, pe un proiect european. Mai avem ceasurile solare la Lipova sau de la Râmnicu Sărat. În cartea sa, „Cadrane solare din Transilvania, Crișana, Banat, Maramureș”, Dan Uza indică peste 100 de astfel de instrumente din spațiul respectiv. Câteva zeci de cadrane solare se găsesc și în Moldava și Țara Românească. Important este să știm unde să le găsim, pentru a le vedea. Cadranele solare erau construite sau desenate, în perioada medievală, pe zidurile sau pe turnurile bisericilor, ale caselor, pe acoperișurile caselor sau în curțile bisericilor sau ale cetăților (ca acela de la Cisnădioara). Este considerat cel mai vechi ceas solar acela desenat pe peretele sudic al Bisericii Catolice „Sfântul Bartolomeu” din Brașov (biserica este cel mai vechi monument istoric din Brașov (sec. XIII) și unii istorici consideră că atunci a fost făcut și ceasul solar), unde orele sunt indicate de umbra unui sistem de tije înfipte în fereastra clădirii. La Cluj veți putea vedea două ceasuri solare: unul sculptat în piatră pe peretele sudic al Abației Benedictene, cunoscută cu numele de Calvaria (sec.XV) din cartierul Mănăștur, iar altul pe Casa Wolphard-Kakanas (actualmente sediul unei bănci). Acesta se află pe partea zidului din curtea interioară, pe balconul de la etajul I, într-o firidă încadrată de console. Se pare că a fost construit de proprietarul casei, judele Wolphard, pe la anul 1600, care era și astronom. El a amenajat în imobil chiar și o Sală a Zodiacului, în care cele 12 semne erau reprezentate în mod dramatic de către sculpturi în piatră, aflate astăzi în Lapidarium din Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei. Dacă sunteți curioși veți putea să căutați cele vreo 150 de cadrane solare mai vechi sau mai noi, prin peregrinările dumneavoastră prin această frumoasă țară. Timpul trece repede și trebuie să ne grăbim, trăindu-l frumos. În anul 1813 a fost instalat un ceas solar pe Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Iași. Revenind la descoperirea noastră, putem spune că această piesă de marmură de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa este o verigă prețioasă în înțelegerea modului în care romanii măsurau timpul – un simbol al disciplinei, al rațiunii și al civilizației. Descoperiți acest artefact unic vizitând Muzeul de Arheologie Sarmizegetusa, locul unde istoria Daciei Romane prinde viață! (G.V.G.)

Pictorița Elena Popea exprimă prin creațiile sale „pasiunea fierbinte a românului”

Data: 5 mai 2026 by George V. Grigore

Pictorița Elena Popea (cunoscută și ca „Pictorița călătoare”) s-a născut în orașul de sub Tâmpa, la Brașov, în anul 1879, tatăl său fiind Ioan Popea (1839-1903), cunoscut profesor la gimnaziul român din Brașov și frate al episcopului Nicolae Popea (1826-1908). După terminarea studiilor secundare în Brașov a studiat filologia la Leipzig și apoi pictura la Berlin, la Academia de artă feminină din München (Damenakademie⁠) și în coloniile artistice de la Landsberg am Lech și Stornberg See, unde i-a avut profesori pe Angelo Jank, Jordan Jakob și Caroline Kempter. Își continuă studiile de arte plastice la Paris cu Lucien Simon și, după Primul Război Mondial, cu André Lhote la Academia particulară de pictură din Montparnasse.

Debutul expozițional al Elenei Popea are loc în anul 1905 prin participarea la „Expoziția națională” organizată de Societatea ASTRA la Sibiu. Expune ulterior atât în țară, la București și Cluj (Tinerimea artistică, Salonul oficial), cât și în străinătate, la Paris (în Salonul Independenților de la Muzeul „Jeu de Paume”-Franța), la Londra (Galeriile Claridge-Marea Britanie) și Amsterdam (Olanda). Între anii 1921-1926 devine eleva lui Andre Lhote și frecventează Academia lui Andre Lhote, din rue d’Odessa, în capitala franceză. Sursele de inspirație le-a găsit în frumusțea peisajului și a oamenilor din împrejurimile Branului (pe lângă cabana pe care o deține aici, motive predilecte asupra cărora revine adeseori, sunt silueta masivă a castelului Bran, curtea sau interioare din castel, unde este adesea oaspetele Reginei Maria) și Clujului, unde își petrecea perioada de vară, dar și în numeroasele călătorii pe care le-a realizat la: Londra (1927), Olanda (1928), Italia (1929, 1934), Spania (1932), Norvegia și Danemarca (1935), Grecia, Siria, Pale-stina, Egipt (1937) și Scoția (1938). Genurile preferate în perioada de început, interval cuprins între primele încercări artistice și sfârșitul Primului Război Mondial, sunt naturile statice și interioarele. Florile sunt un simbol al feminității, armoniei, frumuseții, dar și al fragilității ei. Abordarea cuminte, încadrarea pe linia tradițională a genului, aduc în aceste lucrări o gamă cromatică cel mai adesea reținută și sobră. Pasta, cu o marcată consistență, acoperă cu tușe vizibile suportul, urmărind anatomia plantei.

Un motiv peisagistic recurent în creația Elenei Popea este cel al siluetelor de mesteceni, singuratice și firave, contorsionate sub bătaia vântului și proiectate pe fundalul unui cer de furtună, sumbru și învolburat. În perioada anilor ’20, artista realizează o serie de procesiuni în care se observă o amplificare a accentelor dramatice. Astfel de evenimente exercită o impresie puternică asupra Elenei Popea, prin modul specific de manifestare a credinței, prin autenticitatea și profunzimea sentimentelor exprimate de coloanele de credincioși. Personajele prezente în pictură nu sunt individualizate, trăsăturile lor fiind redate doar sugestiv. Această alegere picturală scoate în evidență forța masei de oameni în ansamblul ei: oameni care împărtășesc aceleași privațiuni, credințe străvechi, legi ale pământului și totodată același destin. În perioada interbelică există un interes special asupra identificării unui specific artistic românesc.

În pictura Elenei Popea se regăsește adeseori tematica țărănească, lumea satului transilvănean fiind explorată într-o amplă serie de „târguri” și scene de gen. Astfel, atracția resimțită față de ținuturi exotice și îndepărtate este contrabalansată de aceste lucrări, indicând dorința de a-și menține contactul cu locurile natale. Episoadele de viață cotidiană sunt investite cu conotații superioare. Țăranii, cu chipuri puțin individualizate, sunt reprezentări ale unei armonii sociale și ale comuniunii în cadrul în care își desfășoară existența. O atmosferă de liniște și seninătate este proiectată nostalgic asupra satului ardelenesc. Un aspect central al creației Elenei Popea îl reprezintă contactul cu diferite spații geografice. Prin pictură, ea încearcă să înțeleagă și să exprime specificul local, însă fără a privilegia elementele pitorești și exotice. Peisajul urban alăturat este redat pe diagonală, iar fațadele clădirilor și obloanele imprimă picturii un ritm susținut. Îngustimea străzii este contrastată de luminozitatea cerului, de lumina reflectată de pe fațade și de felinarul care echilibrează întreaga compoziție.

În instantaneele sale picturale surprinde coloristica și luminația tărâmurilor pe unde a colindat, dar și farmecul aparte al popoarelor și națiunilor care au primit-o în sânul lor. Pleacă spre alte zări creative în 19 iunie 1941, aflându-se la București și ne lasă o zestre prea bogată de imagini fixate în rame aurii. Picturile sale sunt expuse acum în numeroase muzee din România: Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, Muzeul de Artă din Brașov, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul Municipiului București, Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, Muzeul de Artă din Constanța. În anul 1975 a avut o retrospectivă la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca.
Despre Elena Popea, Emil Isac spunea: „Elena Popea este un produs al vremii moderne, o artistă care aparţine artei universale, pentru că exprimă prin excelenţă senzualismul artistic al poporului nostru, pasiunea fierbinte a românului.” „Este o impresionistă ale cărei simțuri sunt veșnic treze pentru a înregistra senzațiile proaspete și viguroase. Pânzele domniei sale au prin aceasta echilibrul. calitatea și nervul trebuincios lucrurilor de artă superioară.”, spune Nicolae Tonitza despre pictorița călătoare Elena Popea…
Muzeul de Artă Brașov prezintă acum o expoziție virtuală cu opere de artă realizate de artista născută la Brașov și aflate în colecția sa, intitulată „Pictorița călătoare. Elena Popea în colecția Muzeului de Artă Brașov”. Dacă o veți căuta poate – cine știe – vă va însoți (virtual) într-o călătorie. Și urmele sale de culoare și vibrație din tablouri vor rămâne să ne transmită diafanul și sublimul…