Arhiva zilnică: 12 iulie 2021

Satul Șona din comuna Mândra aparținând de județului Brașov este așezat la est de orașul Făgăraș, înșiruit pe malul drept al Oltului, străjuit la partea de nord de coroana de dealuri colinate, care depășește mult lungimea satului și a hotarelor lui spre răsărit și apus. Ce putem vedea în Șona? Biserica „Adormirea Maicii Domnului”; „Piramidele de la Șona” sau „Guruiețele”, acestea fiind opt movile de pământ aflate în capătul de est al satului, ce oferă o amplă panoramă asupra Țării Făgărașului. Unele dintre ele sunt înalte de aproape 30 de metri, sunt așezate pe două șiruri, în ordinea mărimii și se spune că ar fi fost ridicate de către daci; „Casa albastră”, care a fost restaurată în stil tradițional de pictorul Ștefan Câlția si de fiul său Matei, folosită ca rezidență artistică și „Fierăria lui Lazăr”, restaurată tradițional de Asociația sătească „Șona Noastră” la inițiativa lui Ștefan Câlția, cu potențial meșteșugăresc, etnografic și turistic. Șona este satul copilăriei marelui pictor Câlția, cel care l-a inspirit în creionarea stilului său specific de pictură. Cum a apărut ideea acestui proiect de suflet? „Am învăţat să privim, să iubim. Iar Albastrul este continuarea poveştii noastre din Transilvania, despre arhitectura vernaculară. Voluntarii Asociaţiei Monumentum au restaurat déjà cea de a treia faţadă ce aparţine unei case din Şona, satul copilăriei pictorului Ştefan Câlţia”, ne-au spus cei de la Asociaţia Monumentum. „Casa Albastră din Șona” a fost prima restaurată și este o casă emblematică, care este decorată manual și este un simbol al satului. Este un obiectiv alături de care Fundația Ștefan Câlția operează un program de rezidență artistică, „ȘONA AIR”. În plus, Casa Albastră a fost aleasă drept simbol al unui proiect de restaurare a unor elemente decorative ale altor case albastre din sat, cu implicarea Asociației Monumentum.

Casa Albastră este parte a unui proiect de restaurare și conservare a satului, cu accent pe casele care au culoarea albastră, care este o tradiție locală. Mai mult, casa albastră a fost pictată manual și este acum disponibilă și ca pin ceramic, Gruni. Prin achiziționarea pinului ceramic, se face și o donație către un fond destul pentru restaurarea fațadelor și elementelor decorative ale caselor albastre din sat. „Întâmplarea a făcut să putem organiza şi în anul 2021 şantierul-şcoală de restaurare, program pe care dorim să îl creştem în următorii 10 ani, în Ţara Făgăraşului. Am încercat cu puterile noastre să reparăm faţada unei case care ascundea o inscripţie foarte puţin vizibilă, anul reparaţiei capitale şi numele celui care a meşterit în urmă cu 116 ani la ea. Cât de frumos e să vezi cum fragmentul acesta de poveste a dormit atâţia ani sub straturile de tencuială fragilă, sub ploi şi zăpezi şi a rezistat până la noi, în 2021. Iar dacă ne gândim la posibilul an când a fost ridicată casa, atunci sigur erau vremuri în care ideea de comunitate era foarte puternică. Am fost atenţi la straturile de tencuială, la felul în care a fost aşezată piatra şi la toate mesajele pe care ni le-a transmis faţada. Ne place să ne uităm la aceste case ca la bunicii şi străbunicii noştri, la chipurile lor, cu aceeaşi grijă, atenţie şi bucurie. Să începem să vorbim cu casele, cum se vorbea în urmă cu un secol sau două şi să le reparăm cu materiale naturale, piatră, nisip, var stins, apă. Să repetăm gesturile lor şi să învăţăm să privim.”

Așa ne-au spus cei de la Asociaţia Monumentum. Programul educaţional de la Şona, bazat pe întâlnirea dintre arhitectură şi celelalte arte se desfăşoară pe o perioadă de zece ani şi este iniţiat de Asociaţia Monumentum, Fundaţia „Ştefan Câlţia”, în parteneriat cu Asociaţia sătească „Şona noastră”. Pictorul Ştefan Câlţia, fiul său, Matei Câlţia, arhitectul Eugen Vaida şi restauratorul Ştefan Vaida transmit permanent iubirea lor faţă de patrimoniul din Transilvania şi din ţară şi asta dă tutror superputeri să pornească în fiecare zi în călătoria pentru protejarea tuturor elementelor valoroase de la sat, atât câtă vreme mai suntem pe aici. Proiectul cultural „Casele vernaculare: de la decădere la… albastru” început în 2024 este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național – AFCN și vizează punerea în valoare a fondului material rural, evidențiind identitatea specifică locului și a tradițiilor legate de construcții. Organizat de Asociația Monumentum acest proiect își propune să educe în legătură cu istoria și modul de restaurare a caselor vechi, un interes continuu al asociației, și în special să spijine proprietarii de case cu arhitectură vernaculară, valoroase atât din punct de vedere al patrimoniului, cât și pentru istoria locului. Se desfășoară în parteneriat cu: Fundația Ștefan Câlția, Via Transilvanica, Institutul de Cercetare Făgăraș. Pe casele albastre se întorc și berzele din drumurile lor fără de praf și admiră minunea unui cer reflectat pe pământ. Voluntarii și artiștii au oferit aripi visării și au ridicat astfel satul de poveste în cerurile copilăriei noastre, mai albastre, tot mai albastre!

Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, a murit în ziua de 15 iunie 1889, deși unele mărturii și certificatul de deces vorbesc de 16 iunie 1889 — date care au creat confuzii, deși majoritatea cercetătorilor și biografilor îl situează decesul pe 15 iunie 1889. Moartea lui Eminescu a fost, susțin unii eminescologi, mascată de autorități care ar fi dorit să șteargă urmele celui mai mare opozant al alianței dintre România și Imperiul austro‑ungar și Germania, la dorința regelui Carol I. De asemenea, Mihai Eminescu, prin Societatea „Carpații”, ar fi pregătit o insurecție militară în Ardeal împotriva ocupației maghiare. Acțiunile sale și scrierile critice la adresa regelui Carol I și a corupției liberale au atras o conspirație împotriva sa încă din 28 iunie 1883, când Eminescu a intrat în malaxorul manipulărilor și provocărilor făcute de autoritățile statului și de poliția secretă, care urmăreau izolarea și înlăturarea lui din viața publică, mai ales după ce citise poezia „Doina” la inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare din Iași. Autorităților le-a reușit izolarea lui Eminescu, făcându-l „nebun”, dar nu li s‑a părut suficientă marginalizarea socială; s‑a impus chiar eliminarea sa fizică. În primăvara lui 1889 Eminescu a fost internat, sănătos, la sanatoriul dr. Șuțu de pe strada Plantelor din București, pentru a ieși mort, cu picioarele înainte, în ziua de 15 sau 16 iunie, după unele versiuni.

De‑a lungul anilor s‑au vehiculat numeroase mituri și speculații în legătură cu moartea sa, iar data de 15 iunie 1889 a stârnit confuzii și controverse. Această eroare a fost alimentată de încercările urmașilor celor care l‑au prigonit de a ascunde circumstanțele misterioase și grabnice ale înmormântării sale, care a avut loc a doua zi, pe 17 iunie. Graba de a‑l îngropa a ridicat întrebări legate de motivele din spatele acestui act, alimentând suspiciuni privind o posibilă otrăvire cu mercur; mercurul fusese folosit uneori ca tratament, deși era periculos, iar administrarea lui a dat naștere la speculații despre o crimă cu premeditare. În Occident nu se mai administra în sanatorii mercurul ca tratament, dar, ciudat pentru „vindecarea” lui Eminescu, i s‑a aplicat un tratament folosit de doctorii noștri școliți la Paris sau Berlin. E un fake news că doctorii noștri, care erau racordați prin studii și conferințe la Paris, Londra sau Viena, nu ar fi știut că mercurul ucide. Lui Eminescu i s‑a administrat intenționat această substanță otrăvitoare? Mai mulți martori oculari și colegi din epocă confirmă că Eminescu a fost găsit mort în dimineața zilei de 16 iunie, fapt susținut de publicații contemporane. De exemplu, Corneliu Botez din Botoșani, fost magistrat de elită și unul dintre primii biografi ai lui Eminescu, a urmărit într‑o carte să restituie adevărul istoric privind data morții, menționând‑o clar în scrierile sale. Martorii contemporani, inclusiv jurnaliști și prieteni ai poetului, aduc dovezi că Eminescu a avut momente de luciditate înainte de a deceda, în care a cerut un pahar cu lapte și a dorit să discute cu medicul său, dr. Șuțu. Controversele sunt amplificate de relatările despre rănile pe care le‑ar fi suferit, inclusiv o presupusă lovitură cu o cărămidă în tâmplă. Astfel de acuzații sugerează nu doar agresiune fizică, ci și un context politic tensionat, dat fiind critica sa dură la adresa regimului și a alianțelor puterii. Unele voci susțin că ar fi fost victima unei conspirații, care i-au adus moartea.

În privința documentelor oficiale ale epocii, profesorul și eminescologul Nae Georgescu a atras atenția asupra erorilor din certificatul de deces, care includ greșeli evidente de dată, nume și vârstă. De pildă, se menționează că Eminescu ar fi avut 43 de ani și că numele tatălui său ar fi fost Mihail, când acesta se numea Gheorghe. Aceste erori ridică întrebări legate de modul în care autoritățile au gestionat moartea unei personalități atât de cunoscute și întăresc ideea că s‑a încercat distorsionarea adevărului. Mai mult, s‑a încercat ascunderea asasinatului de stat? La momentul morții poetului, Veronica Micle a scris un poem dedicat lui Eminescu, fără a ști inițial că acesta fusese deja decedat. Această sincronizare emoționantă subliniază adâncimea legăturii lor. De asemenea, data de 16 iunie a fost menționată de Veronica Micle în corespondența sa, consolidând ideea că această zi a rămas în mentalitatea colectivă ca zi de comemorare. Există mărturii din presa interbelică care susțin asasinarea lui Mihai Eminescu, lovit cu o piatră în cap de un „nebun” din sanatoriu. Iată relatarea unui martor ocular publicată în Universul (București, 28 iunie 1926), apoi preluată și în alte ziare interbelice: „Un modest cetățean, Dumitrache Cosmănescu, fost frizer, povestește cum îl servea pe Eminescu la prăvălia sa și cum, în ziua tragediei, l‑a însoțit în grădina sanatoriului. Potrivit relatării, un alt bolnav — un fost profesor sau director de liceu de la Craiova, aflat în stare de ebrietate sau de alienare — i‑ar fi aplicat lui Eminescu o lovitură cu o cărămidă, rezultând o rană gravă la cap. Eminescu ar fi căzut, sângerând, spunând: „Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc… Asta m‑a omorât!” L‑au dus înapoi în cameră, i‑au acordat îngrijiri, dar, după scurt timp, ar fi murit. Relatarea menționează că autoritățile sanatoriului le‑ar fi cerut martorilor să tacă, iar povestea a fost privită ca o consecință a neglijenței administrației. În unele versiuni ale relatării, autorul agresiunii este identificat ca Petre (Petrea) Poenaru, o rudă îndepărtată a inventatorului Petrache Poenaru, fost tenor și director de operă, aflat în internare la același sanatoriu. Conform acestor relatări, Eminescu ar fi fost lovit în timp ce cânta „Deșteaptă‑te, române!”, după care a suferit o deteriorare rapidă a stării sale. Se mai spune că, la autopsia din 16 iunie 1889, creierul poetului ar fi fost uitat la o fereastră deschisă de o asistentă, ceea ce ar fi dus la deteriorarea rapidă a țesutului, împiedicând astfel studii anatomopatologice amănunțite. Medicul Gheorghe Marinescu ar fi constatat că nu a mai putut efectua analize, comentând cu regret privitor la lipsa unui studiu anatomo‑patologic adecvat. Unele versiuni susțin că dr. Șuțu ar fi ascuns un deces anterior comunicat oficial pentru a justifica această situație. Pe actul de deces apar semnăturile a doi martori din personalul spitalului, posibil analfabeți, iar erorile și lipsa de claritate din documente au alimentat suspiciuni. Deteriorarea rapidă a creierului mă duce la concluzia că Eminescu a murit totuși pe 15 iunie 1889, dar conducerea sanatoriului și autoritățile au avut interesul să declare decesul mai târziu pe 16 iunie, pentru a fi înmormântat repede Mihai Eminescu și cazul să fie închis.

Într‑o scrisoare, sora poetului, Henrietta Eminescu, scria: „Atâta vă spun și vă rog să spuneți la toți că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie și moartea i‑a fost cauzată prin spargerea capului ce i‑a făcut‑o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu pe cei mai răi oameni din lume să fie instalați la dr. Șuțu, că fiecare va avea sfârșitul iubitului meu frate.” O altă ciudățenie este că, deși Mihai Eminescu era botezat ortodox și credincios, nu a beneficiat de cele trei zile de priveghi obișnuite. Poetul a fost înmormântat în regim de urgență, pe 17 iunie, în cimitirul Bellu, într‑o zi ploioasă, fără priveghi îndelungat și, conform unor relatări, fără o cruce frumoasă, ceea ce a întărit impresia că autoritățile au dorit să șteargă urmele unei crime. Înmormântarea rapidă a intensificat teoriile conform cărora moartea lui Eminescu ar fi eliminarea ultimei piedici în calea unor interese geopolitice pro‑austro-germane, care controlau România cu o mână de fier, iar unirea Transilvaniei cu România, pe care Eminescu o susținea, a fost amânată până la 1 decembrie 1918.