Sau când protecția statului devine limbajul perfect pentru a ascunde puterea. „Securitatea națională” este una dintre acele expresii care nu mai aparțin doar limbajului instituțional. A intrat în limbajul politic, apoi în cel mediatic, apoi în conversația publică de zi cu zi, până când a devenit aproape o formulă magică: o cheie care deschide uși, dar și o scuză care închide guri. În numele ei se pot lua decizii rapide. În numele ei se pot justifica restrângeri. În numele ei se poate cere încredere oarbă. Și, poate cel mai periculos, în numele ei se poate suspenda întrebarea esențială din orice democrație: „De ce?”… Pentru că acolo unde începe securitatea națională”, începe uneori și sfârșitul explicației. În teorie, sensul este limpede și legitim. Orice stat are nevoie de protecție împotriva amenințărilor reale: război, terorism, atacuri hibride, colaps instituțional. Nimic controversat aici. Problema nu este existența conceptului. A devenit elasticitatea lui. Faptul că poate fi întins până când acoperă nu doar pericolele externe, și trece în zona deciziilor interne. Nu doar apărarea statului. Chiar modelarea lui politică. Aici începe derapajul subtil, aproape invizibil: transformarea unei noțiuni tehnice într-un argument universal de autoritate. Când o decizie politică este justificată prin „securitate națională”, ea intră automat într-o altă categorie. Nu mai este o opțiune printre altele, discutabilă, criticabilă, perfectibilă. Devine o necesitate. Iar ceea ce este „necesar” nu mai trebuie dezbătut. Doar imperativ acceptat.
Aceasta este marea mutație.
În locul argumentului politic apare argumentul de securitate. În locul transparenței apare formularea vagă. În locul responsabilității directe apare o zonă gri, unde decizia „vine dintr-o evaluare superioară”, adesea inaccesibilă publicului. Și, încet, fără să ne dăm seama, se produce o schimbare de putere: nu mai contează doar cine decide. Contează strict de cine definește ce este „pericol”. Pentru că cine definește pericolul, definește și reacția. Iar cine definește reacția, trasează limitele vieții politice. Aici apare riscul real, dincolo de teorie sau suspiciune: atunci când conceptul de securitate națională este folosit prea larg, el poate deveni un instrument de filtrare a realității politice. Nu mai vorbim despre „ce este bine pentru societate”. Vorbim despre „ce este sigur pentru stat”. Iar diferența dintre cele două nu este doar semantică, este profund democratică. Pentru că societatea are dreptul la dezbatere. Statul, în logica securității, caută control și stabilitate. Cele două nu sunt incompatibile, dar intră în tensiune imediat ce balanța se înclină. În acel moment, apar două fenomene periculoase. Primul: normalizarea excepției. Măsuri care ar trebui să fie temporare devin permanente, pentru că „riscurile nu dispar niciodată”. Al doilea: externalizarea deciziei. Politicul începe să se sprijine pe formulări tehnice, pe evaluări de risc, pe expertize netransparente, până când responsabilitatea devine difuză. Nu mai există un autor clar al deciziei. Există un ecosistem de justificări.
Și atunci cetățeanul rămâne într-o poziție paradoxală: i se cere încredere, dar i se oferă tot mai puțină claritate. Desigur, există și realitatea pe care nu o putem ignora: lumea este instabilă, amenințările sunt reale, iar statele au nevoie de structuri de securitate solide și de consilieri competenți. Problema nu este existența acestor mecanisme. Problema apare atunci când ele nu mai sunt contrabalansate de control democratic real. Pentru că într-un stat sănătos, securitatea nu ar trebui să fie un substitut al politicii. Ar trebui să fieun instrument al ei. Nu ar trebui să dicteze direcția, dar ar trebui să informeze decizia. Nu ar trebui să înlocuiască dezbaterea, doar să o sprijine cu date, nu cu opacitate. Ori de câte ori această linie se estompează, apare tentația periculoasă de a transforma „securitatea națională” într-un argument final, ireductibil, aproape sacru. Iar ceea ce devine sacru în politică devine, inevitabil, mai puțin discutabil. Adevărata întrebare nu este dacă securitatea națională este importantă. Este.
Adevărata întrebare este alta, mult mai incomodă: Cine trage linia dintre protecție și abuz? Cine decide când „siguranța statului” începe să limiteze viața politică a cetățenilor? Și, mai ales, cine mai are voie să pună aceste întrebări fără să fie plasat automat în afara consensului? Pentru că acolo unde întrebările devin suspecte, nu mai vorbim doar despre securitate națională. Vorbim despre o schimbare de paradigmă. Iar în acele momente, limbajul nu mai este doar un instrument de comunicare. Devine un instrument de putere.
Asta în cazul în care vreunii dintre voi se întreabă cine aruncă în populație cu numirile primilor miniștri. Unul după altul. Nu e vorba despre așa-zisul președinte, numit, nu ales. După cum știm toți. Este vorba despre „sfaturile” consilierilor care au căpătat forță de decizie în numiri de sub umbrela sintagmei „securitate națională”, în numele căreia șapte procente „în cazul ruperii PNL ului are putere mai mare de 50 la sută a opoziție. La ora actuală, teoretic opoziția ar fi PSD și AUR. Sau ar putea fi. Matematic. Căci decizional, am căzut cu toți de acord că toata lumea politică a făcut pipi pe Constituție și pe voturile cetățenilor. Sub sintagma care poate acoperi toate măgăriile pentru propriile interese, numită „securitate națională”. Salutăm „consiglierii” lui Nicușor! Cei pe „securitate națională”! Căutați și veți găsi cine sunt! Persoane importante, monchèr!
