Arhiva zilnică: 7 septembrie 2018

Despre noua robie…

Data: 11 iunie 2026 by Ben Todică

Ceea ce se petrece sub ochii noștri nu este o simplă criză și nici o întâmplare trecătoare a istoriei. Este una dintre acele răscruci rare în care o specie întreagă este obligată să decidă dacă dorește să rămână liberă sau dacă preferă confortul lanțurilor. Omul modern se află în fața unei alegeri mai importante decât toate alegerile politice ale ultimului secol. Va deveni conștient de propria sa condiție sau va accepta să fie administrat asemenea unei turme? Va redescoperi sensul libertății sau va intra, cu entuziasm și recunoștință, într-o nouă formă de sclavie, una digitală, invizibilă și aproape perfectă? Tiranii trecutului erau primitivi. Ei ridicau ziduri, construiau închisori și trimiteau soldați. Tiranul viitorului nu va avea nevoie de nimic din toate acestea. El va locui în rețele, în statistici, în algoritmi și în fluxuri financiare. Nu va ordona; va sugera. Nu va amenința; va condiționa. Nu va închide porțile; va face imposibilă ieșirea. Visul oricărui despot a fost întotdeauna același: să spună oamenilor ce să mănânce, ce să gândească, de cine să se teamă și pe cine să urască. Diferența este că, astăzi, pentru prima dată în istorie, există instrumentele necesare pentru realizarea acestui vis la scară planetară. Frica a fost întotdeauna moneda de schimb a puterii. Un om speriat renunță la drepturi pe care, în vremuri normale, le-ar apăra cu propria viață. Un popor speriat cere singur lanțurile. Le cere în numele siguranței. Istoria nu duce lipsă de exemple. De fiecare dată când cineva a îndrăznit să spună că omul este mai mult decât o piesă într-un mecanism, a fost ridiculizat, discreditat sau eliminat. L-au întrebat și pe Isus cine este el ca să vorbească despre adevăr. Un tâmplar dintr-un sat obscur. Puterea a râs întotdeauna de adevăr înainte de a-l condamna. Adevărul are însă o particularitate ciudată: nu poate fi ucis. Pot fi uciși oamenii care îl rostesc, dar nu și adevărul însuși. Omul educat știe acest lucru. El poate asculta două voci și poate judeca singur. Poate cântări argumente. Poate spune „nu”. Omul needucat, în schimb, trăiește într-o panică permanentă. Aleargă de la o sperietoare la alta, de la un slogan la altul, de la un stăpân la altul. El nu mai caută adevărul; caută doar adăpost. Poate că acesta este motivul pentru care educația a devenit primul sacrificiu al epocii noastre.

Timp de decenii, școala a fost golită de sens, cultura a fost transformată în divertisment, iar cunoașterea în informație de consum rapid. Civilizația nu a mai produs cetățeni, ci consumatori. Nu oameni care să înțeleagă lumea, ci oameni care să cumpere produse. Rezultatul îl vedem astăzi. Instituții incapabile să gândească independent. Guverne care reacționează, dar nu mai conduc. Specialiști care se tem să vorbească. Funcționari care execută fără să înțeleagă. O lume întreagă în care responsabilitatea a fost înlocuită de procedură. Într-un asemenea sistem, adevărul devine incomod. Întrebările devin periculoase. Îndoiala devine suspectă. Și totuși, civilizația a progresat tocmai datorită celor care au pus întrebări. Dacă omenirea este într-adevăr amenințată, atunci de ce concurența este mai puternică decât cooperarea? De ce profitul învinge adesea binele comun? De ce instituțiile care ar trebui să protejeze viața sunt obligate să gândească în termeni de rentabilitate? De ce oamenii care ridică probleme legitime sunt atât de des transformați în inamici? Aceste întrebări nu sunt periculoase. Dimpotrivă. Ele sunt semnul unei societăți sănătoase. O civilizație începe să moară atunci când încetează să mai pună întrebări. Există astăzi o iluzie răspândită printre cei puternici: aceea că pot prospera într-o lume pe care o sărăcesc. Că își pot construi palate într-un deșert uman. Că pot acumula bogății nelimitate fără să distrugă chiar temelia care le-a făcut posibile. Dar nimeni nu se îmbogățește singur. Fiecare mare avere este rezultatul muncii a milioane de oameni, vii și morți. Drumurile, școlile, fabricile, limbile, tradițiile, descoperirile, sacrificiile generațiilor trecute, toate acestea se află în spatele fiecărui succes individual. Când o elită uită acest lucru, începe să creadă că este auto-creată. Atunci apare boala veche a tuturor imperiilor: megalomania. Megalomanul nu mai vede oameni. Vede cifre. Nu mai vede comunități. Vede piețe. Nu mai vede cetățeni. Vede resurse. Nu mai vede viitorul. Vede doar propriul său reflex în oglindă. Iar istoria este necruțătoare cu asemenea oameni. Imperiile au căzut. Regii au dispărut. Dictatorii au devenit note de subsol în manuale. Numai omul a rămas. Omul simplu, anonim, acela care seamănă grâul, construiește casele, crește copiii și îngroapă morții. El este adevărata civilizație.

Poate că marile pericole ale secolului nostru nu sunt virusurile, nici crizele economice și nici tehnologia. Poate că adevăratul pericol este uitarea. Uitarea faptului că libertatea este fragilă. Uitarea faptului că demnitatea umană nu poate fi măsurată în bani. Uitarea faptului că niciun sistem nu valorează mai mult decât omul pe care pretinde că îl servește. Când o societate ajunge să considere omul un mijloc și nu un scop, ea începe deja să decadă, iar atunci când libertatea este sacrificată pentru promisiunea siguranței absolute, rezultatul nu este nici libertate, nici siguranță. Rezultatul este robia. O robie atât de subtilă, încât cei care o poartă ajung să o numească libertate. O robie atât de perfectă, încât lanțurile ei nu mai sunt văzute. Și poate că aceasta este cea mai mare tragedie a epocii noastre. Nu că există oameni care vor să conducă lumea, ci că există milioane de oameni dispuși să renunțe la propria judecată pentru a fi conduși.

Despre manipulare, frică și pierderea libertății

Noii manipulatori, formați din unirea celor două puteri ale Războiului Rece, având la dispoziție toate informațiile despre comportamentul și psihologia omului în diverse orânduiri și cunoscându-i bine slăbiciunile și punctele forte, le folosesc pentru a-l aduce pe om în starea de disperare și tăcere, de impotență mentală și fizică, subjugându-l. În loc să ducă specia spre evoluție și înălțare intelectuală, să o facă să se bucure de beneficiile conștiinței superioare, un „mușchi” greu de întreținut pentru cei avuți, care nu vor accepta niciodată devansarea. Aceștia preferă să plătească prețul stagnării evoluției umane pentru a-și păstra supremația. Ei vin cu tot felul de distracții menite să abată atenția de la problema reală, inventând permanent alte pericole. Să te orbească, să-ți arunce praf în ochi ca să nu vezi când ești lovit. „Uite, vine Bau-Bau. Culcat!”… O civilizație care ar putea fi onestă este forțată să se transforme peste noapte într-una a escrocilor și a înșelăciunii. Oameni care lovesc fără milă, frate contra frate, soră contra soră, dezbinați sistematic. Se organizează tot felul de atacuri teroriste pentru a menține populația în panică, dezorientată. O populație needucată nu are resursele necesare pentru a se apăra împotriva acestui tip de terorism. Iar cei care știu și ar putea ajuta sunt adesea arestați sau reduși la tăcere sub diverse pretexte. Cu ocazia acestei pandemii, populația fiind închisă în case, profitorii au manipulat și monetizat, prin tot felul de noi șiretlicuri, viața oamenilor până la epuizare psihologică. Au apărut noi forme de violență și crimă în societăți și națiuni: țări bombardate, conducători executați, familii întregi de refugiați rătăcind printre străini, toate acestea pentru a obține puterea, de către o mână de oameni bolnavi și paranoici. Ce folos să deții puterea dacă nu mai rămâne nimeni care să te admire?

Au infestat internetul cu sute de canale de informare care emit știri confuze, doar pentru a genera profit. Mulți au devenit milionari din acest haos informațional. Internetul ar fi trebuit să rămână un spațiu liber, un bun public, precum aerul sau pământul. Altfel, riscă să alunece spre irelevanță. Dacă nu se va găsi un „vaccin” împotriva acestor apucături distructive care acționează asupra speciei și conștiinței umane, ne îndreptăm cu siguranță spre pierzanie. Viața nu merită trăită fără libertatea gândirii și a visării. Este una dintre cele mai mari crime ale acestui secol: invadarea și încâlcirea minții umane, amorțirea ei prin tot felul de unde, radiații, microunde și alte tehnologii invizibile. Scriitorii au datoria de a vindeca starea umanității, însă majoritatea sunt înfricoșați și dezorientați de posibilele pedepse și acuzații, mai ales de teama de a-și pierde poziția socială. În majoritate, „cosesc iarba la rădăcină”.

Puțini mai au săbii ascuțite împotriva confuziei și a dezinformării. Sunt promovați cei obedienți; iar dacă vrei să fii acceptat, trebuie și, te aliniază la „minciuna acceptabilă”. Mari scriitori ai lumii au plătit cu libertatea sau viața pentru adevărul lor: Eminescu, Fiodor Dostoievski, Ernest Hemingway și mulți alții au trăit sau au scris sub presiune, exil sau detenție. Scriitorii trebuie să găsească moduri de a-i ajuta pe oameni să-și regăsească fericirea chiar și în aceste timpuri tulburi, produse de pandemie și, mai ales, de noua formă a civilizației în care am intrat. Întoarcerea la lumea de dinainte nu mai este posibilă. Ar necesita prăbușirea a prea multor structuri. Nu putem fi pasivi, pentru că și viața noastră este implicată. A scrie doar „pe plac” nu mai înseamnă scriitură, ci servitute. Întreaga conștiință și sufletul omului sunt astăzi umilite, înjosite, terfelite în voința și demnitatea lor profundă. Nu pot înțelege acest tip de cruzime: cum poți ajunge să răpești omului chiar și sensul cuvintelor „mamă” și „tată”, al familiei, al apropierii, al îmbrățișării? Cât dispreț trebuie să existe pentru a te crede aproape dumnezeu, când ai fost doar investit temporar cu o funcție de servire și conducere a unei națiuni? Adevăratul rol este acela de a sluji poporul, nu de a-l umili. Avea dreptate președintele Donald Trump la Națiunile Unite când recomanda fiecărei națiuni să-și păstreze identitatea și să o pună pe primul loc. Populația a fost atât de sărăcită de educație și atât de înfricoșată, încât uneori nici măcar nu mai recunoaște momentul în care este umilită sau disprețuită de propriii guvernanți, iar cei aflați la putere, chiar și atunci când primesc ajutoare externe pentru țările lor, sunt adesea atât de lacomi încât le împart între ei.

Această lăcomie și vanitate devin, în cele din urmă, de neînțeles.

România – periferia colonială a U.E.

Data: 11 iunie 2026 by Ion Măldărescu

Da! România a ajuns o pajişte pustiită, unde „mieii” au fost şi sunt mânaţi spre prăpastie de către „ciobani” corupţi, de către hoţi, netrebnici şi criminali. Sentimentul de nemulțumire față de corupția endemică, față de direcția prăbușirii țării este larg răspândit în popor. Sondajele plasează constant corupția drept principala problemă a României, indicând stagnare în combaterea acestui fenomen. România se situează în topul celor mai corupte state din Uniunea Europeană, ceea ce generează o neîncredere majoră în instituțiile statului. Costul ridicat al vieții, inflația și posibilitățile economice în scădere adâncesc sentimentul de vulnerabilitate și abandon. Lipsa de reforme structurale majore și polarizarea politică alimentează nemulțumirile cetățenilor, care se simt trădați de o clasă politică coruptă, ignorantă și slugă a Occidentului. Nu există un cadru legislativ și instituțional anti-criză, iar schimbările în calitatea vieții românilor și eliminarea practicilor ilegale sunt imposibile. În decursul ultimelor două decenii, guvernele României au promovat o umilitoare politică de vasalitate, cu toate acele consecinţe dezastruoase pentru starea naţiunii şi pentru imaginea Ţării în lume. Incontestabil, mass-media este cel mai util instrument de manipulare, de menţinere a poporului în starea de ignoranţă și panică, din cauza cărora extrem de pu­ţini oameni cunosc adevărul din politica, economia, religia şi istoria României. Posibil, mulţi au auzit despre războiul bio-psihologico-psihotronic. În timpul unui „Război Cald”, duşmanul bombardează localităţile, otrăveşte apa potabilă sau răspân­deşte viruşi şi bacterii.

În „Războiul ciudat” în care se află astăzi omenirea confruntările sunt, pe cât de subtile, pe atât de distrugătoare. De-a lungul deceniilor s-au făcut experienţele bio-psihologice, unele programate prin emiterea pe lungimi bio-electronice de frecvență „Electrified Low Frequence” (E.L.F.) prin „Tesla effect” sau, mai nou, prin Inteligență Artificială. Acestea, proiectate asupra unui om provoacă decuplarea impulsurilor electrice ale creierului, diminuează funcţiunile neurologice şi psihologice ale acestuia, iar indivizii devin sugestionabili şi aduşi în stare de transă. Se pare că aşa s-a întâmplat cu poporul român. Începând cu sângerosul decembrie 1989, de 24 peste 35 de ani ne aflăm în stare de transă, și nu doar E.L.F. sunt de vină.

O multitudine de subiecte „importante” au fost aruncate haotic în spaţiul public, provocate direct sau indirect de „ingineriile” machiavelice ale mastodonţilor vremelnici ai puterii, slugi fără scrupule ale Ursulei și ai altor dictatori ai Marii Resetări. Ni s-a recomandat să fim toleranţi cu unele minorităţi naţionale… şi/sau sexuale. Ni s-a recomandat să scriem rromi, nu ţigani, evrei, nu jidani, ba chiar să fie excluse aceste cuvinte din dicţionare. Ni s-a recomandat să se interzică negarea Holocaustului în România. Care Holocaust? Evreiesc, românesc, german, roşu? În 2002 ni s-a aplicat leucoplast pe gură! Riscul de a fi criticaţi de U.E. & Co. pentru declaraţii „antisemite” sau homofobe, i-a făcut pe mulţi politicieni să se abţină de la a mai spune public ce gândesc cu adevărat. Ca o frustrare suplimentară la modul în care Uniunea Europeană a tratat și tratează copilul vitreg – România -, să ne amintim că Franţa a fost vocea care s-a alăturat Olandei și altor state care s-au opus intrării României în spaţiul Schengen. În ipocrizia sa, Occidentul a învinuit România că face discriminare rasială. În ipocrizia sa, Occidentul a învinuit România că face discriminare între români şi maghiari. În ipocrizia sa, Occidentul a promovat, a încurajat producerea unor evenimente de genul celor din martie 1990, de la Târgu Mureş, când românul Cofariu şi maiorul Aurel Agache au fost victime ale bestialităţii umane, nu cum fals şi deliberat s-a promovat ideea în Occident că un „ungur a fost bătut sălbatic de români”. Conducerea lagărului concentraționar numit UE s-a erijat în „educatoare” asemenea unui Makarenco în versiune contemporană.

Românii au acumulat prea multă frustrare de-a lungul Istoriei. Sentimentul de frustrare colectivă este o temă recurentă în sociologia și istoria românească, fiind atribuit secolelor de dominație străină, strategiilor geopolitice, tranzițiilor dificile, dominației dictatoriale a UE, care au generat un decalaj resimțit constant față de Occident. Să ne amintim doar de valurile de migrație a românilor, explicate prin lipsa mlocurilor de muncă, decalajul de sărăcie de acasă, prin neîncredere în liderii de carton ai națiunii, prin neîncrederea în instituțiile statului. Este vina lor că au permis, mai permit încă să fie înşelaţi şi jefuiţi. Este vina lor, dar pentru asta au suferit mult prea mult în decursul Istoriei. Mai suferă şi astăzi. Din păcate, cei mai mulţi se exprimă ca la şedinţele de sindicat de altădată: să se facă, să se dreagă… dar, concret, doar se lamentează, le este ruşine că sunt români! Când copiii românilor iau premiile de sub nasul occidentalilor, le mai este ruşine că sunt români? Dacă nu, să spună tuturor: iată, ei sunt Români! Îi întreb: cum rămâne cu Demnitatea Naţională? Nefiind luat în seamă de cei care au putere de decizie în această Ţară, eu, Cetăţean Român şi muritor de rând, fac astăzi un Recurs la Dumnezeu pentru a nu muri acoperit de ruşinea de a nu fi încercat tot ce se putea încerca pentru a face din nou din România o Ţară curată, o Ţară a Românilor! Nu lăsa, Doamne, ca până a ajunge la Tine „să ne mănânce sfinţii” nesfinți și corupți de la cârma României, și din Bordelul European, iar celor vinovaţi de distrugerea Ţării, dă-le, Doamne de trăit – vorba lui Ion Creangă – „încă trei zile începând cu cea de alaltăieri”.

Ada Kaleh: „Insula Fortăreață”

Data: 11 iunie 2026 by George V. Grigore

Ada Kaleh, denumirea din limba turcă, însemna „Insula Fortăreață”, regăsită și sub denumiri mai vechi, austriece, de Insula Carolina sau Insula Orșova Nouă, a fost o insulă pe Dunăre, acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile de Fier I. Insula se găsea la circa trei kilometri în aval de Orșova și avea o dimensiune de circa 1,7 km lungime și circa 500 m lățime. Era populată de circa 600 de turci. Insula Ada Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit datorită prețurilor mai scăzute (fiind scutită de impozit), cunoscută pentru bazarul cu delicatese turcești, bijuterii și tutun de calitate. Insula era de asemenea renumită pentru culturile de trandafiri parfumați din care localnicii obțineau ulei esențial și parfumul de trandafir. Insula a fost locuită încă din antichitate. Herodot amintea de Cyraunis, despre care scrie că „lungimea insulei este de 20 de stadii, îngustă, plină de măslini și de viță sălbatică.”

Prima atestare documentară este într-un raport al Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430, despre fortificațiile bănățene, care vorbește despre insula Saan cu 216 oameni. De la 1430 devine cunoscută ca Ada Kaleh. Insula Ada Kaleh a avut o importanță deosebită în conflictele Imperiului Habsburgic cu cel otoman din cauza poziției sale strategice. În anul 1689 armata austriacă a construit aici o fortăreață. În următoarele decenii, insula Ada Kaleh a fost ocupată succesiv în mai multe rânduri de Austria și Imperiul Otoman. În urma Tratatului de Pace de la Belgrad din 1739, insula a revenit Imperiului Otoman, cu scurte întreruperi temporare în favoarea austriecilor între anii 1789 și 1791. Uitată la Congresul de pace de la Berlin (1878), insula Ada Kaleh a rămas posesiune turcă aflată de facto sub administrare austro-ungară până în anul 1918/1920, când a devenit teritoriu românesc. Majoritatea populației insulei a rămas în continuare de origine turcă. Tratatul de pace cu Imperiul Otoman, semnat la 10 august 1920, nu a fost aplicat efectiv, din cauza începerii războiului greco–turc. La 20 noiembrie 1922, începe Conferința internațională de la Lausanne în problema strâmtorilor Bosfor și Dardanele, la care participă și România, iar la 24 iulie 1923, este semnat tratatul de Pace cu Turcia, prin care Ankara recunoaște drepturile României asupra insulei Ada Kaleh. Înaintea creării lacului de acumulare de la Porțile de Fier, principalele obiective istorice de pe insulă au fost demontate sau demolate. Încercarea reclădirii lor în aval, pe insula Șimian – ce trebuia să devină o a doua Ada Kaleh – în anii următori nu s-a finalizat, iar majoritatea locuitorilor a preferat să se mute în alte regiuni ale României, cum ar fi Dobrogea, sau să emigreze în Turcia. Ideea de a se reconstrui insula Ada Kaleh nu a fost încă abandonată, existând un proiect de refacere a principalelor monumente și construcții de acolo pe insula Șimian. Dar, cum la noi proiectele cu tentă culturală merg mai încet, poate copii noștri sau nepoții să se bucure de un bazar cu produse turcești specific în Insula Șimian.

Insula Șimian de pe Dunăre păstrează amintirea unuia dintre cele mai stranii proiecte istorice din România secolului XX. În anii ’60, autoritățile au început să mute aici o întreagă cetate Vauban, împreună cu așezările și mormintele de pe insula Ada Kaleh. În anii ’60, peste 20.000 de oameni au muncit la realizarea Sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier I. Proiectul hidroenergetic, inaugurat la 16 mai 1972, avea să cuprindă hidrocentrala Porțile de Fier I, situată pe Dunăre, în localitatea Gura Văii (Drobeta-Turnu Severin, Mehedinți), barajul Gura Văii – Șip, care lega malurile românesc și sârbesc ale Dunării, și lacul de acumulare Porțile de Fier, cu o lungime de peste 100 de kilometri, de la baraj până la confluența fluviului cu Tisa, în regiunea sârbească Voivodina. În jurul său, alte lucrări importante aveau să contureze noua înfățișare a zonei, afectată de creșterea nivelului fluviului cu 30–40 de metri. Locuitorii din orașul Orșova și din satele aflate pe malul stâng al Dunării, între Orșova și Drobeta-Turnu Severin, au fost strămutați înainte ca apele lacului de acumulare să inunde așezările, iar drumurile și calea ferată de pe malurile fluviului au fost reclădite la un nivel mai ridicat, deasupra apei, vechile căi de transport fiind și ele înghițite de Dunăre.

La mijlocul anilor ’60, insula Ada-Kaleh, locuită de peste o sută de familii de turci, a ajuns și ea treptat pe fundul Dunării, însă istoricii au propus salvarea patrimoniului acesteia, împreună cu alte monumente înșirate pe țărm, care riscau să dispară și ele pentru totdeauna. Academicianul Constantin Nicolaescu-Plopșor (1900–1968), atunci coordonator-șef al șantierului Academiei Române din zona Porților de Fier, a propus salvarea mai multor monumente istorice, în ciuda eforturilor mari și a dificultăților tehnice pe care le impuneau astfel de acțiuni. De pe malul sârbesc, planurile sale vizau strămutarea unui segment din drumul roman și a Tabulei Traiana, care a fost ridicată ulterior la peste 30 de metri față de locul său inițial, a monumentelor căpitanului Koča de la Tekija, erou național sârb, și ale eroilor din Primul Război Mondial de la Donji Milanovac, precum și protejarea cetăților Culič, Golubac și Smederevo. „Pe malul nostru s-a propus să fie strămutate, în întregime sau parțial, cetatea și casa lui Regep Aga, fost pașă al insulei Ada-Kaleh, de origine turcă, casa eroului clasei muncitoare Ștefan Plavăț din Eșelnița, cetatea de la Drenkov, cunoscută încă de pe vremea lui Iancu de Hunedoara, picturile din biserica ortodoxă română din Berzasca, precum și câteva monumente de arhitectură țărănească — sălașe, case, mori, vălaie. Vor fi protejate ruinele mănăstirii Vodița, turnurile de piatră de la Tricule și cetatea de pe insula Banului, din fața barajului, în vreme ce unele monumente istorice vor fi strămutate mai sus pe mal, în dreptul localităților respective”, informa academicianul în 1968.

Insula Șimian de pe Dunăre, un ostrov întins pe 50 de hectare, în vecinătatea orașului Drobeta-Turnu Severin, avea să devină „noul Ada-Kaleh”, locul unde urma să fie mutată cetatea Vauban de pe insula Ada-Kaleh, ridicată la începutul secolului al XVIII-lea, dar și moscheea, cimitirul vechi, mormântul sfântului local (derviș) Mischin Baba, mai multe case tradiționale turcești din Ada-Kaleh, dar și flora specifică insulei, unde se cultivau smochini, trandafiri pentru dulceață, castani și moșmoane. Insula Șimian a fost locuită din cele mai vechi timpuri până în secolul XX. Săpăturile arheologice au dus la descoperirea, pe insulă, a ruinelor unor bordeie, unelte și piese ceramice specifice Culturii Sălcuța (4500–3500 î.Hr.) și a unor complexe de locuire specifice Culturii Coțofeni (3500–2500 î.Hr.). „Locuirea în perioada culturii Coţofeni pe Ostrovul Şimian este reprezentată de numeroasele morminte (13 complexe) descoperite ca urmare a săpăturilor arheologice efectuate în anul 1966. Ele se împart în două categorii: morminte de incineraţie, în care resturile incinerate sunt aşezate într-o groapă rotundă, peste care a fost aşezată o platformă de piatră de râu, şi morminte de înhumaţie, aşezate de asemenea în gropi rotunde, peste care a fost ridicată o suprastructură de piatră, în formă de trunchi de con”, arată Repertoriul Arheologic Național. Pe aceeași insulă au fost descoperite tezaure monetare de argint, cu origini celtice, dar și urme ale unei așezări hallstattiene, distruse în mare parte de așezarea geto-dacică. „Săpăturile arheologice întreprinse în anul 1966 au dus şi la descoperirea a şapte locuinţe dacice. Forma acestora este, în general, rectangulară. Podeaua este din pământ ars, întreaga lor suprafaţă fiind acoperită cu fragmente ceramice. Faptul că au fost descoperite şi numeroase fragmente de chirpic ars la roşu pe suprafaţa vetrelor locuinţelor demonstrează că acestea erau construite din paiantă şi aveau dimensiuni destul de modeste. Inventarul este destul de modest şi constă din fragmente ceramice, râşniţe de mână, o fibulă cu arc, câteva cuţite dacice, un vârf de săgeată şi un vârf de suliţă”, arătau arheologii. Istoricii arată că Insula Șimian ar fi fost locul prin care, la începutul secolului al II-lea, armatele împăratului Traian au trecut Dunărea pentru a invada Dacia.

În anii următori, la mai puțin de doi kilometri în amonte de insulă, a fost ridicat podul antic de la Drobeta, ale cărui ruine s-au păstrat pe malurile Dunării. Unii istorici arătau că a fost nevoie ca Dunărea să fie abătută parţial de la cursul normal, cu ajutorul unui braţ mort de pe malul drept, pentru a putea fi realizaţi cei 20 de piloni ai podului, care măsura peste un kilometru. Pentru construcția pilonilor podului, insula ar fi fost folosită la devierea apelor Dunării, prin ridicarea unor baraje. Folosindu-se de Insula Șimian, Apollodor din Damasc, arhitectul podului, ar fi abătut două treimi din volumul Dunării pe brațul sudic al fluviului, pentru a putea ridica direct pe uscat unele dintre picioarele podului. „Cu ajutorul unui dig puternic, Apollodor a avut posibilitatea să devieze pe acest braț cea mai mare parte din debitul apei fluviului de pe albia principală a Dunării. Prin alte canale de deviere s-a folosit, de asemenea, și de existența unui puternic banc de nisip (o prelungire a insulei Șimian), care apare și azi în timpul scăderii nivelului apei”, informa arheologul Dumitru Tudor. De-a lungul timpului, insula Șimian a mai fost locuită, însă adesea inundațiile de pe Dunăre au produs distrugeri locuințelor. Ultimele mari inundații au avut loc în aprilie 1940 și au dus la evacuarea celor câtorva familii care locuiau atunci pe insulă. După Al Doilea Război Mondial, insula a devenit pustie, însă în anii ’60, odată cu amenajarea Sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier I, a început transformarea ei în „noul Ada-Kaleh”. „Proiectul dorește să păstreze acest caracter de dezvoltare în timp, reprezentând în muzeu, prin locuința și gospodăria specifice, cele câteva etape de locuire, introducând o serie de ansambluri cu caracter economic (ateliere de mică industrie locală — fabrică de țigări, rahat, dulcețuri, artizanat artistic —, cafenea, bazar etc.), precum și locuințe pentru populația care se va strămuta eventual aici. Proiectul prevede, de asemenea, pe linia adâncirii acestor date, crearea unui complex turistic modern, dotat cu zone de agrement”, nota Constantin Nicolăescu-Plopșor. Artizanul proiectului adăuga că insula Șimian oferea perspective turistice importante, datorită apropierii sale de Drobeta-Turnu Severin. În același timp, urma să devină și o rezervație naturală. „Zona de vegetație a insulei Șimian corespunde satisfăcător nevoii de strămutare a speciilor caracteristice insulei Ada-Kaleh. O asemenea rezervație poate deveni un puternic centru de producție de flori și fructe mai puțin obișnuite în restul țării: smochine, moșmoane, castane, trandafiri de dulceață etc.”, adăuga arheologul.

La sfârșitul anilor ’60, o parte din zidurile fortificației Vauban se conturau pe insula Șimian, iar în vecinătatea lor au fost strămutate mormintele din vechiul cimitir din Ada-Kaleh. „Pitorescul Ada-Kaleh renaște pe insula Șimian — reconstituit fidel, de la catacombe până la semețele turnuri ale minaretelor. Chiar și trandafirii renumitelor parfumuri și dulcețuri încep să-și deschidă bobocii în aval”, informa ziarul Drum Nou în 1970. Arhitecții au căutat la Viena planșele originale ale contelui de Mercy, guvernatorul Banatului, care, la ordinul lui Eugeniu de Savoia, a început lucrările de ridicare a cetății Ada-Kaleh în august 1717. Schițele vechi și fundațiile redescoperite de arheologi ale cetății ocupate apoi de turci au fost folosite ca repere pentru reconstruirea cetății, la circa 30 de kilometri în aval. „Piesă cu piesă, fragmentate, numerotate și ambalate cu toată răspunderea, îndeosebi elementele florale și cele sculpturale au fost încărcate în șlepuri și transportate la noua așezare, unde au fost refăcute lungile galerii de circulație, zidurile cu crenelurile lor, porțile sculptate cu motive ale vremii. Apoi vor veni grădinarii. În solul nisipos, ca cel de baștină, oleandrii, smochinii, roșcovii și liliacul vor prinde noi rădăcini, împletindu-se cu iedera omniprezentă și completând imaginea de floră mediteraneană”, informa presa anilor ’70. Lucrările de reconstrucție a cetății pe insula Șimian au continuat și în anii ’80. Au fost ridicate zidurile incintei cetății, turnurile și câteva case reprezentative turcești. Autoritățile anunțau că porțile, crenelurile, ancadramentele din piatră și alte ornamente și suprastructuri ale zidurilor cetății refăcute erau cele originale, fiind demontate cu grijă de pe insula Ada-Kaleh și remontate pe insula Șimian. Proiectul noii insule Ada-Kaleh a fost însă abandonat din 1990, iar insula a rămas ocolită de turiști. Climatul submediteranean a favorizat existența în insulă a unor specii de plante care, în urmă cu peste trei decenii, se regăseau pe Insula Ada Kaleh. În ansamblu, Insula Șimian poate fi considerată o grădină botanică în miniatură. Accesul pe insulă a fost oficializat în august 2025 prin proiectul „Open Waterways”, care a stabilit rute regulate de transport nautic de pe faleza orașului Drobeta-Turnu Severin. Un moment important în revitalizarea turistică a locului a fost data de 11 iunie 2025, când pe Insula Șimian a fost montată o bornă simbolică a traseului Via Transilvanica.

În prezent, insula funcționează ca un spațiu de turism sustenabil. Aici – pe Insula Șimian – a fost amplasată o bornă a rutei Via Transilvanica, traseul turistic de peste 1.400 de kilometri care începe din Bucovina, la Mănăstirea Putna, și se încheie la Dunăre, lângă ruinele podului antic de la Drobeta. Acum, cea mai sudică bornă a Via Transilvanica a devenit insula Șimian. „Cu ajutorul autorităților din județul Mehedinți, cu implicarea partenerilor de la Asociația Front la Dunăre, ne propunem să redăm acest loc lumii. În următoarea perioadă vom lucra împreună la un ghid și un program de vizitare, pentru ca localnicii, reprezentanții comunității turce, dar și drumeții care vor străbate Via Transilvanica integral să beneficieze de toată această experiență, iar borna plasată pe insula Șimian să fie accesibilă. Știm că nu va fi ușor, însă, cu sprijinul potrivit, acest proiect este posibil”, informa pagina oficială de Facebook a Via Transilvanica. Sperăm în reînflorirea atmosferei din misterioasa Insulă Ada – Kaleh și în atragerea turiștilor dornici de aventură și atmosferă orientală, aici departe, la mal de Dunăre ieșită din defileul Porților de fier și oferită transportului și pescuitului, dar și peisajului și urmelor de locuire antică și medievală.

Numărul 780

Data: 10 iunie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Phishing, clonarea identității, fraude online și… despăgubiri de la bancă

Data: 10 iunie 2026 by Gheorghe Piperea

Oamenii au început să rămână fără bani în bancă sau pe card pentru că li se fură identitatea bancară sau digitală. Pentru că sunt victime ale fraudelor online. Pentru că sistemele digitale, care ar trebui să fie sigure și eficiente (așa cum, cică, erau vaccinurile anti-cvid) nu sunt. Pentru că persoane necunoscute sau algoritmi semnează contracte de credit pe numele victimei, fără ca victima să își fi dat în vreun fel acordul la contract Hackerii, rakeții, escrocii online sunt, de cele mai multe ori, simpluți. Înșelătoria lor nu e operă de artă. Cu toate acestea, sofisticatele și costisitoarele sisteme digitale, cu gardieni algoritmici care ne chestionează pe noi ca să vadă dacă suntem… algoritmi, dacă suntem adulți, dacă nu cumva suntem spălători de bani, dacă nu cumva am uitat să ne actualizăm datele cu caracter personal o dată la trei luni, sistemele astea digitale zic sunt ca o pojghiță de polei în fața lor, a hackerilor, racheților și escrocilor online. Nu vorbim de hackerii ruși, nord coreeni, iranieni, americani, chinezi… Ăia se ocupă eficient cu spargerea sistemelor digitale guvernamentale și cu furtul masiv de date cu caracter personal, utile corporațiilor – dictator și dictatorilor, pentru a ne modela și ghidona comportamentul, nouă, celor ajunși atât de aproape de condiția de figurine de plastilină.

Nu, aici e vorba de sărăcuți intelectual, simpluți la vorbă și faptă, cu accent de pe la vecinii din est și nord – est, dar incredibil de eficienți. Chiar trebuie să știți că, dacă o plată sau o serie de plăți sunt efectuate ca urmare a furtului de identitate sau a altor fraude, banca TREBUIE să vă despăgubească imediat. Nu numai banca trebuie să vă despăgubească, ci și orice alt prestator de servicii de plată, inclusiv poșta, Paypal, Moneygram, revolut etc. Consumatorul, indus în eroare de un fraudator care se dă drept o bancă, are dreptul la rambursare integrală, plătită de prestatorul său de servicii de plată, cu condiția să sesizeze poliția fără întârziere nejustificată și să notifice prompt frauda. Mai mult chiar, prestatorii de servicii de comunicații electronice și platformele online pot răspunde solidar pentru omisiunea de a elimina conținutul de uzurpare de identitate frauduloasă care a facilitat frauda. Așadar, nu e vorba doar de bănci, de toți stâlpii pe care se susține digitalul – comercianții online, social media, telefonia, cloud-ul etc. Acest regim juridic a fost instaurat de Legea nr. 209/2019 privind serviciile de plată, care a transpus în legislația românească Directiva (UE) 2015/2366.

Consumatorul (adică, utilizatorul serviciilor de plată) trebuie să păstreze în siguranță elementele de securitate personalizate (PIN, parole, token-uri etc.) și să notifice de îndată pierderea, furtul, utilizarea neautorizată sau orice suspiciune de fraudă (inclusiv phishing sau clonare de identitate). În cazul unei operațiuni de plată neautorizate, banca și ceilalți prestatori de servicii de plată sunt obligați, conform art. 173 din lege, să ramburseze suma imediat, să readucă contul la situația anterioară (fără a debita dobânzi sau comisioane) și să asigure că data valutei nu este ulterioară datei debitării. În conformitate cu art. 177 din lege, consumatorul nu suportă nicio consecință financiară, deci banca suportă INTEGRAL pierderea, mai ales atunci când operațiunea de plată neautorizată a avut loc după notificare sau banca nu a aplicat autentificarea strictă a clienților (strong customer authentification) ori vina aparține băncii sau angajaților săi și banca nu a pus la dispoziție mijloace gratuite și sigure de notificare. Banca nu are voie să refuze plata decât în mod cu totul excepțional. Chiar și în cazurile rare când i se permite refuzul, banca trebuie să probeze neglijența gravă a victimei sau participarea sa la fraudă.

În altă ordine de idei, dacă, prin furt de identitate, v-ați trezit datori la bancă pentru că, aparent, v-ați fi împrumutat la bancă, faceți urgent reclamație la bancă, ANPC și parchet. În cazul în care banca vă cere în continuare plata „datoriei”, inclusiv prin executare silită, contestați în justiție contractul, fie pe cale directă, fie prin contestație la executare, cereți constatarea nulității, căci acel contract nu este un acord de voințe care să vă implice. Este un act juridic inexistent în ceea ce vă privește. Nu trebuie să probați voi că nu v-ați dat consimțământul – banca trebuie să probeze că semnătura pusă de altcineva pe contract vă incumbă. De ce NU știți de existența acestei legi? Pentru că: -băncile și ceilalți prestatori de servicii de plată nu au interes să știți că există această obligație de despăgubire; presa legacy și influencerii din social media, plătiți regește de bănci, fac parte dintr-o conspirasției a tăcerii; -în bănci și în organigrama celorlalți prestatori de servicii de plată sunt instigatori, complici, favorizatori sau tăinuitori ai hackerilor, racheților și escrocilor online, iar dacă asta s-ar ști pe scară largă, lumea nu ar mai apela la depozite bancare și plăți online.

Desemnarea unui premier kamikaze…

Data: 10 iunie 2026 by Viorel Patrichi

După ce și-a pus intuiția la bătaie, Nicușor Daniel Dan l-a numit pe Eugen Tomac să formeze un guvern de „tehnocrați”, noțiune care mă face să pun mâna pe bardă. Chiar și Mugur Isărescu era exasperat în perioada în care a simulat că are toate butoanele legate de sforile lui Ion Iliescu, CARE ERA TOTUȘI LIDERUL INFORMAL DIN UMBRĂ. „Mă sințeam ca un deținut, număram zilele cât mai aveam până să scap”, își amintea guvernatorul Băncii Naționale. Viață grea… Reușește Eugen Tomac sau nu să facă un guvern cu trecerea la o majoritate din Parlament, cert este că Nicușor Daniel Dan și-a luat o mărgică de pe cap și poate să se ocupe mai departe de biografia lui Călin Georgescu. Dacă reușește, președintele ar avea un partener maleabil și ductil. La fel ca președintele, nici Eugen Tomac nu este familiarizat cu economia. La ce i-ar trebui? Dar Marcel Ciolacu era? Era! Era specializat în gaura covrigului și chiar intrase cu aplomb în haina de premier și ne-a dus cu grație în gard. Dacă Eugen Tomac nu izbutește să facă bici, atunci prezidentul va putea veni cu o nouă propunere și ultima: Ilie Bolojan! Și pesediștii, liberalii, useriștii, udemeriștii și pambuccienii se vor ridica în două labe și vor vota cu ambele, numai să scape de alegeri anticipate… Politică mare, bre! Dacă prezidentul va avea simțul umorului… Sigur că unele rozătoare au scurmat și au redescoperit că Eugen Tomac și-a împins rubedeniile în funcții confortabile la stat, mai ales nevasta și soacra, și-a luat apartament la Bruxelles de 148.500 de euro. Un mizilic, comparativ cu alde Maria Grapini, care moare în Parlamentul European de atâtea merite și calități profesionale… Păi ce să facă? Să stea ca mine? Pentru mine însă, desemnarea lui Eugen Tomac are altă semnificație. Mult mai înaltă. Absolvent al Facultății de Istorie, el a fost și este unionist. Mai mult, el s-a născut în satul Babele, de lângă Izmail, în sudul Basarabiei, regiune însușită de Ucraina pe timpul lui Stalin. Tot acolo s-a născut și mareșalul Alexandru Averescu, un luptător remarcabil în Primul Război Mondial. Ce vor mai chirăi rușii sau ucrainenii acum!…

Până și adversarii istorici îl laudă pe Eugen Tomac. „Este o persoană cu bun simț”, a spus Olguța Vasilescu. Și dacă zice Mulguța, ești ca și votat de PSD.

Pe aceeași baricadă, tonul este superlativ. Elena Udrea e convinsă că Eugen Tomac ne scoate din cel mai negru: „Părerea mea despre Eugen, ca unul dintre cei mai apropiați colaboratori pe care i-am avut în ultima parte a carierei mele politice, la PMP, este una foarte bună! Un om pe care te poți baza, constructiv, relativ discret, serios, cu mult bun simț comparativ cu marea majoritate a politicienilor. Față de susținerea mea anterioară ca avem nevoie de un Prim Ministru priceput la economie, să ne scoată din dezastrul în care ne aflăm, nu mă dezic. Cred ca era mai bun din acest punct de vedere Bogdan Drăgoi, Alin Tise, chiar și Alexandru Nazare, chiar dacă el nu a avut nicio reușită în mediul privat, ca ceilalți doi amintiți. Sau alții cu astfel de profil.

Față de blocajul politic în care ne aflăm din momentul dărâmării guvernului Bolojan, soluția Tomac rezolvă problemele tuturor: ale lui Nicușor Dan, pentru ca își pune un om apropiat cu care va încerca o construcție politică pe care să se bazeze în viitoarele alegeri, cât timp USR-ul a trecut în spatele lui Bolojan, ale PSD-ului care nu reușea să formeze un guvern și deja era acuzat și de proprii susținători ca au creat o criză fără să aibă variantă la schimb de guvernare, a PNL-ului și USR-ului, care „s-au supi” pe PSD și au zis ca nu votează niciodată un guvern PSD-ist dar totuși nu pot să perpetueze această stare de haos din țară cu supărarea lor și le vine de minune acest pretext, cu „guvernul tehnocrat”.

Deci, Eugen Tomac e convenabil tuturor și îi scoate pe toți din nefericire. Ce dulce este și scosul ăsta! Dar cu noi, ceilalți, cum rămâne?

Venalitatea și ipocrizia politicilor actuale…

Data: 10 iunie 2026 by George Petrovai

Inițial mă gândeam să dedic politicilor medievale și moderne un capitol distinct. Dar am renunțat la această intenție, amintindu-mi că în articolul Greii lumii stau la pândă în politica bolundă din 21-22 septembrie 2025 m-am referit pe scurt, adică atât cât să-i stârnesc pe cititorii interesați și scormonitori, la dârzenia utopistului englez Thomas Morus, la Principele lui Niccolò Macchiavelli, la Thomas Hobbes și ideea lui în legătură cu contractul social încheiat între cetățeni și stat, nu în ultimul rând la avansatele idei ale iluminiștilor și enciclopediștilor francezi, în principal la cele ale lui Montesquieu (separarea celor trei puteri ale statului), idei „pe baza cărora s-a elaborat Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, document care a contribuit consistent la edificarea statului modern francez și a constituit o esențială sursă de inspirație pentru alte documente politice, inclusiv pentru cel al Organizației Națiunilor Unite (ONU)”. Prin urmare, zic eu, există rampa conceptuală de lansare spre haosul politicilor actuale. Însă nu mai înainte de-a reaminti opinia deloc măgulitoare a premierului britanic Winston Churchill despre democrație („Cea mai proastă formă de guvernare, exceptând toate celelalte care au mai fost încercate din când în când; dar dați-mi alta mai bună și voi crede în ea”), respectiv de-a sublinia că politica actuală nu este numai venală și ipocrită, trăsături pe care le voi evidenția în continuare…

Și iată un prim paradox al influenței politicilor ante și postdecembriste asupra locuitorilor mioritici. Deși românii de 50 de ani și peste această vârstă au simțit din plin (biologic și psiho-mental) devastatoarele „binefaceri” ale triadei frică-foame –frig din epoca bolșevico-ceaușistă, îngrijorător de mulți dintre ei declară în sondajele de opinie că regretă vechiul regim (cică tot omul pe-atunci avea asigurat de partidul-stat un loc de muncă, deci era condamnat la nelibertate și la înfricoșătoarea siguranță a zilei de mâine) și că Nicolae Ceaușescu a fost un cârmuitor mai bun ca cei postdecembriști. Acest „mai bun” este extrem de vag și neconcludent, căci găzduiește o droaie de sensuri/atribute, pe care în taină i le refuzau până și cei mai devotați (a se citi slugarnici și nedemni) colaboratori: mai uman, mai înțelept, mai cult, mai priceput, mai cumpătat, mai patriot, mai drept, mai iubit ș.a.m.d. Câți dintre nostalgicii de azi credeau în acele vremuri inumane că pelticul și rudimentarul dictator (la început de unul singur, apoi împreună cu nociva lui consoartă) era „un geniu al Carpaților” și „cel mai iubit fiu al poporului”?! Sunt gata să recunosc că era un bun patriot. Dar patriotismul lui avea un un foarte șubred fundament: șiretenie în loc de inteligență, ambiție în loc de cultură, megalomanie în locul modestiei și cumpătării. Și mai surprinzător este faptul că mulți tineri, netrăitori în acele vremuri de coșmar, însă profund distorsionați de părinți necugetați și/sau de frustrați anacronici, regretă acel trecut infernal, deși ar cam fi timpul să înțeleagă și să prețuiască temerara ieșire din el, nu numai în urma înțelegerii politice de la Malta dintre George Bush senior, președintele Statelor Unite, și Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice, ci și prin tributul în sânge a mii de români tineri și mai în vârstă.

Înclin să cred că această neghioabă încredere a unor români în regimul ceaușist se explică satisfăcător prin paternalismul de inspirație și influență muscălească. Da, căci din totdeauna muscalii au avut nevoie de tătucul țar și de mămuca țarină (Ivan cel Groaznic, Petru I, Ecaterina a II-a etc.), pe urmă de atrocele țar roșu (V.I. Lenin, I.V. Stalin, Nikita Hrușciov, Leonid Brejnev ș.a.), iar astăzi de țarul postsovietic și cu dezastruoase ambiții imperialiste (Vladimir Putin).

La rândul lor, înaintașii noștri au cunoscut pilduitorul paternalism voievodal din vremurile de glorie ale principatelor (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul), care – fără a dispărea cu totul – se repliază în inimile oprimaților din nevolnica perioadă fanariotă, pentru a putea să se afirme din nou și cu tărie în momentele de vârf ale românismului popular și național: răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcarea lui Tudor Vladimirescu, revoluțiile pașoptiste, Unirea din 1859 și rodnica domnie a lui Alexandru Ioan Cuza, regalitatea, Războiul de Independență din 1877-1878, Marea Unire din 1918, cele două războaie mondiale. Sub amenințările comisarilor staliniști, după al doilea război mondial (mai exact până la retragerea diviziilor muscălești în anul 1958), paternalismul românilor bolșevizați cu incalificabilul consimțământ al anglo-americanilor, devine o catastrofală copie a celui moscovit, prin etatizarea mijloacelor de producție, cooperativizarea forțată a agriculturii, decimarea intelectualității interbelice și transformarea locuitorilor de la sate și orașe într-o docilă turmă înfricoșată și îndoctrinată, cică strâns unită în jurul partidului-stat și al liderului acestuia (Gheorghe Gheorghiu-Dej până în martie 1965, apoi Nicolae Ceaușescu până la asasinarea lui în decembrie 1989).

Astăzi, lichelele „suveraniste” afișează la modul sfidător un foarte periculos paternalism (a se citi obediență antiromânească) față de criminalul Putin, care merge în cazul auriștilor și a altor otrepe (șoșocii, putiniștii, filorușii imbecili și agresivi) până la fascism, legionarism, xenofobie și trădarea țării. De pildă, la începutul lunii mai 2026 și la comanda Partidului Social Democrat (PSD), toți acești „suveraniști” și luptători cu vorba împotriva sistemului pesedist, au susținut moțiunea de cenzură (mai exact de centură) împotriva Guvernului Ilie Bolojan, care a fost debarcat cu 281 de voturi. Mă rog, moțiunile de cenzură reprezintă dreptul democratic al opoziției, atunci când motivele invocate de ea sunt îndreptățite și când momentul este judicios ales, astfel încât să nu  aducă prejudicii statului și cetățenilor prin consecințe: instabilitate politică, inflație, scumpiri etc. Adică exact haosul politic creat de coaliția sistem-antisistem, dacă la nefastele urmări economico-financiare (deprecierea leului în raport cu euro, lanțul scumpirilor) se mai adaugă importanța continuării negocierilor cu UE, așa încât să nu pierdem miliardele de euro promise pentru PNRR (Programul Național de Redresare și Reziliență) și pentru Safe (Programul de Înarmare), deoarece guvernele anterioare, îndeosebi prăpăstiosul Guvern Ciolacu, au îndeplinit doar în mică parte jaloanele stabilite.

Dar pesediștii, în frunte cu necalificatul Sorin Grindeanu, doreau atât de aprig să-l mătrășească pe Ilie Bolojan, cel care tocmai se pregătea să le taie din privilegii și să desființeze mafia din Energie, încât nu le-a păsat nici că se înhăitează  (ei proeuropenii de fațadă) cu extremiștii și nici că n-au o strategie de continuare a guvernării, taman în aceste vremuri foarte complicate pe plan internațional (războiul din Ucraina, atacul americano-israelian asupra Iranului și gravele probleme din strâmtoarea Ormuz cu transportul a circa o cincime din petrolul mondial). De fapt, idioata triadă Sorin Grindeanu-Volguța Vasilescu-Claudiu (Olguțu) Manda miza pe îndepărtarea lui Ilie Bolojan din fruntea Partidului Liberal de către grupul puciștilor pesedizați (Cătălin Predoiu, Nicoleta Pauliuc, Rareș Bogdan ș.a), după care șubreda coaliție PSD-PNL-AUR-UDMR-minorități, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să continue guvernarea cu un premier de teapa lui C. Predoiu, chipurile agreat de Nicușor Dan și de pesediști. Atâta doar că puciul a eșuat, I. Bolojan a rămas premier interimar, deci cu atribuții restrânse, până la desemnarea noului premier, pesediștii nici nu concep să guverneze cu auriștii și ceilalți suveraniști de haram (de fapt ei vor să scoată castanele din focul guvernării ipocrito-preferențiale cu mâinile altora), iar coaliția PNL-USR a anunțat că nu va sprijini un guvern PSD minoritar sau condus de un tehnocrat, toate aceste orgolii și tergiversări împingând țara într-un păgubos haos politico-economic. Cireașa de pe detestabilul tort al „suveraniștilor” (ăla înfățișând Groenlanda râvnită de Trump și tăiat în mod slugarnic-demonstrativ de ultrașul G. Simion în Statele Unite) a fost pusă de Ziua Independenței României, totodată a constituirii Uniunii Europene, zi în care hidoasa europarlamentară Diana Șoșoacă a rupt drapelul organizației, de la care încasează lunar (leafă plus cheltuieli) mult peste zece mii de euro! În ceea ce privește sforăriile și uriașele prostii din politica internațională, lesne se constată că dementul Donald Trump s-a împotmolit în conflictul cu Iranul mai ceva ca predecesorii lui în Vietnam și Afganistan, că oribilul Adolf Putin (așa este „alintat” pe platformele  sociale) urmează să-și frângă gâtul cu nesfârșitul război din Ucraina și că amândoi au ajuns să ciugulească firimituri din palma lui Xi Jinping.

Negocierea…

Data: 9 iunie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Nu știu exact ce vârstă aveam. Oricum, nu eram la școală. Atunci am avut ocazia să fac prima mea negociere cu cineva. Am făcut-o cu mama. De prânz am fost cu dânsa cu vitele pe la Bucium. Tăticu era la cosit pe undeva pe la fermă. La vremea cuvenită am venit cu vitele acasă. Pe drum am găsit un cerc și niște bucăți de fier. Mare bucurie! Aveam cu ce să mă joc, mai ales că jucării propriu-zise nu aveam. Mămica a muls vaca, pe Stela, o vacă albă, bună de lapte, pe care i-o dăduseră părinții de zestre. A făcut apoi mâncare. Între timp, eu mă retrăsesem între polată și cuptor, la rădăcina unui iagud și acolo construiam câte toate din fiarele pe care le adunasem acolo ca o comoară de mare preț. Eram atât de absorbit de jocul meu, că puteam foarte bine să stau până seara nemâncat. Când totul a fost gata, mămica mi-a spus: „Gelule, hai la masă, că-i gata!”. „Vin acu!” i-am răspuns eu, continuându-mi jocul. Mama se grăbea. Trebuia să mă culce pe mine și apoi să ducă mâncare lui tăticu la cosit. Între ei relațiile erau tensionate. Bunicul de pe tată avea grijă să alimenteze această stare conflictuală. De câte ori avea prilejul, îi spunea lui tăticu: „Vezi, mă, nenorocitule? Dacă ai fi luat-o pe aia, care ți-am spus eu, acu ai fi boier! O luași pe sărăntoaca asta! Acu muncește, fire-al dracului, până oi da cu capul sub tine!” Trei ani cât fusese tăticu în armată, mămica șezuse cu socrii. O trimiteau noaptea cu vitele în Bremăna, o băteau și de multe ori o alungau, să se ducă la tată-său la Colibași, „Că nu ești tu de nasul copilului meu!” O scoteau pe poartă cu bocceaua de haine și cu Stela de funie și o ocărau, ori o zburătureau cu pietre. Doar când Lilica lui Titu Bobaru, vecina, își lua inima în dinți și striga în gura mare: „Lăsați, mă, femeia în pace, fireți ai dracului de nenorociți!” atunci se calmau, de teamă să nu audă satul.

Cu cât mă striga de mai multe ori, cu atât răbdarea mamei ajungea la limită. Eu continuam să mondănesc acolo sub iagud la „jucăriile” mele. Parcă niciodată nu fusesem mai absorbit ca atunci de preocuparea mea. La un moment dat, mama s-a slobozit spre mine. Nu mă bătuseră niciodată, dar le știam de frică. Parcă un arc m-a propulsat, căci am țâșnit dintre fierotenii și pe-aici ți-e drumul. Am reușit să ies pe poartă. Mama după mine! Am coborât pe uliță. Eram desculț și bolocrac, adică numai într-o cămășuță lungă, fără pantaloni. Mi se vedeau doar picioarele cum aleargă. Nu-mi mai era teamă de mărăcini, de cioburi de sticlă. Tot credeam că doar mă sperie așa, puțin. Mama însă era prea supărată. Am luat-o pe Portiță, o altă uliță ce dădea în Vârtoape. Mama după mine. Era înaltă și mare în pas, dar nici picioarele mele nu se lăsau mai prejos. Scăpărau, nu alta! Atâta cât ieșeau de sub cămașă, păreau o rotiță, care se învârtea la turație maximă. Am trecut pe Vârtoape ca glonțul și am ajuns la Nuci. Aici era un șanț în locul Licurei. Azi e ogaș. Acolo am găsit prilejul să-i arăt ce știu. Săream dintr-o parte în alta ca un ied, o „fentam”, cum văzusem că făceau copiii mai mari, când se jucau „de-a prinselea” pe drum. Mama obosise, transpirase. Din când în când îmi spunea cu glas rugător: „ Gelule, stai numai un pic, să-ți dau o palmă, să mă răcoresc! Nu-ți dau mai mult!” O palmă nu ar fi fost cine știe ce, dar dacă puteam să mă feresc, de ce să nu vrea face-o! Cu cât încercările de a mă prinde dădeau greș și oboseala își spunea cuvântul, mama se ruga de mine tot mai insistent.

La un moment dat a izbucnit în plâns, parcă toate necazurile ei se revărsau atunci peste marginile paharului. „Gelule, te rog frumos, stai să-ți dau o palmă, că simt că plesnesc de supărare. Hai, că mâine mă duc la oraș și ți-aduc bomboane!” He – hee! Mărise prețul! Și, totuși, bomboane-bomboane, dar să te lași să-ți dea o palmă, nu era așa simplu. Nu, nu puteam accepta. La un moment dat, mama a renunțat să mă mai fugărească, s-a întors și a plecat plângând spre casă. Îmi părea rău că o făcusem să plângă. O iubeam mult și n-aș fi vrut să se ajungă acolo. Nu puteam înțelege nici eu de ce n-o ascultasem, de ce fugisem atâta. Am luat-o pe potecă după dânsa, m-am apropiat ușor-ușor, fără să mă simtă. Am ajuns-o și am luat-o de mână. Plângea și dânsa, plângeam și eu. Nimeni nu putea să spună cine este învingătorul și cine este învinsul. M-a luat în brațe și m-a sărutat. Mi-a șters lacrimile și mi-a spus: „Hai, nu mai plânge! Când mă vezi supărată, nu mai mă necăji și tu, că sunt eu destul de otrăvită! Hai să-ți dau mâncare, că-i târziu! Mă așteaptă și amărâtul ăla, n-o mai putea să tragă cu coasa!”…

Așa s-a terminat prima mea negociere!

Ipolit Strâmbu – lumină și atmosferă în scenele cotidiene ale tablourile sale…

Data: 9 iunie 2026 by George V. Grigore

Pictorul Ipolit Strâmbu, cunoscut și cu variantele Hipolit Strâmbescu, sau Strâmbulescu, s-a născut pe 18 mai 1871, în satul Bratilovu, din Baia de Aramă, județul Mehedinți, A fost bun prieten cu scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu actorul Iancu Brezianu și cu Alexandru Vlahuță. Școala a făcut-o în satul Mărășești, centru de comună, cu popa Lungulescu și cu I. Samfirescu. A fost coleg cu fostul primar al comunei Titerlești, Nicolae Bistriceanu. La școală l-a pictat pe popa Lungulescu cum sta la catedră și acesta, văzându-i desenul, l-a încurajat să deseneze. A studiat la Școala de arte frumoase cu Theodor Aman și cu G.D. Mirea, apoi în Germania la München, cu Karl Marr. În Franța, la Paris, unde și-a făcut studiile în anul 1900 a pus bazele societății „Tinerimea română”.

La solicitarea lui Nicolae Grigorescu din anul 1891, Ipolit Strâmbu l-a ajutat să-și verniseze tablourile pe care acesta intenționa să le expună la o expoziție la Ateneu. Cu această ocazie s-a născut o simpatie reciprocă. Epigon al lui Nicolae Grigorescu, creația sa, bogată și variată ca genuri (portrete, peisaje, scene de gen, compoziții alegorice), se distinge printr-o notă idilică, prin preocuparea de a reda efectele de lumină, dovedind mai ales o bună cunoaștere a meșteșugului („Două prietene”, „Femei cosind”, etc.). Ipolit Strâmbu a absolvit Școala de arte frumoase având ca lucrare de diploma compoziția mitologică „Daphnis și Chloe”. Debutul oficial în pictură îl face în anul 1895 prin participarea sa la „Expoziția artiștilor în viață”, ocazie cu care câștigă o medalie pentru un studiu.

Deoarece veniturile pe care le câștiga din pictură erau insuficiente, participă la un concurs pentru ocuparea unui post de profesor de desen la Gimnaziul real din Craiova precum și la concursul „Marele premiu pentru străinătate”, pe care-l câștigă fiind premiat cu o bursă la München pentru înscrierea la cursurile Academiei Regale de Pictură, clasa profesorului Carl Marr. Aici se va afla sub puternica influență a artei lui Jusepe de Ribera. În anul 1900 participă cu trei lucrări la Expoziția universală de Paris cu tematică semănătoristă (Portret de teatru, Suferință intimă, Pe stradă). Din anul 1899, Ipolit Strâmbu a fost profesor de desen și caligrafie la Gimnaziul real din Craiova, în același an fiind transferat la catedra de desen și caligrafie la Liceul Sf. Sava din București. Mai apoi Ipolit Strâmbu a condus ca profesor Școala de Arte Frumoase de la București (1901) și a fost unul dintre profesorii de la Școala de pictură de la Baia Mare (supranumită „Barbizonului estic”), fiind și fondatorul societății „Tinerimea artistică” – 1902, împreună cu Ștefan Luchian, Constantin Artachino, Nicolae Vermo Între anii 1908 și 1911 a fost inspector al învățământului desenului și caligrafiei. Ipolit Strâmbu a fost și delegat al ministerului Cultelor cu alcătuirea Muzeului de Artă Națională. În perioada 1908 – 1910 – creează lucrări cu tematică din viața satului pline de dramatism. După anul 1910 abordează stilul simbolist și intimist. În anul 1909 a primit medalia „Bene Merenti” clasa I, pentru merite artistice. În 1913 – obține Medalia Clasa I la Expoziția oficială a artiștilor în viață. În anul 1922 este numit membru al Ordinului Coroana României în grad de Ofițer.

În 1931 primește ordinul „Meritul Cultural” pentru Artă Plastică în grad de Cavaler. Este numit profesor de onoare al Academiei de Arte Frumoase în anul 1933. Ipolit Strâmbu a pictat compoziții cu personaje, nuduri, peisaje arhitecturale sau rurale, naturi statice, flori. Perioada 1921 – 1925 – o dedică organizării de expoziții personale în propriul atelier. De fapt din 1923 lucrează tot mai greu și se înbolnăvește. În 1924 – participă la Expoziția Internațională de la Veneția. În 1925 – participă la Expoziția Internațională de la Paris. În 1929 – organizează o expoziție retrospective, iar în 1934 se stinge din viață. A fost înmormântat la cimitirul Sf. Vineri în 2 noiembrie 1934.

În anul 1971 i se organizează o expoziție retrospectivă (centenară) de către Muzeul de Artă din Craiova, ocazie în care sunt expuse 40 de picturi semnate de către Ipolit Strâmbu în perioada 1895 – 1930. În 1984 i se organizează la Baia de Aramă o expoziție de către Muzeul de Artă din Drobeta Turnu-Severin. În ultimii ani de viață, a fost marginalizat, stilul său de pictură fiind considerat învechit. Ipolit Strâmbu a fost autorul mai multor manuale de pedagogia picturii și manuale de desen și tehnica desenul. De asemenea s-a preocupat de organizarea unei școli de artă decorativă, de cursuri serale de pictură și a fost unul dintre primii organizatori al Muzeului național de artă populară. Remarcat pentru redarea luminii și a atmosferei în scenele cotidiene din tablourile sale el ne-a lăsat opere ce par a prinde viață sub razele luminice ce caută a revela culoarea și vibrația formei cuprinsă în cadrul ales și decupat cu grijă din universul a toate creator și trecător…

Ziua învățătorului…

Data: 9 iunie 2026 by Mihai Ogrinji

Pe 5 iunie s-a celebrat „Ziua învățătorului”. Există lege ca să nu muncească, în această zi, cadrele didactice. Iar alumnii lor să-și tihnească și ei creierul prea aprins, probabil, de telefoanele mobile. Desigur, nu toți sunt la fel de încinși, gata-gata să dea în clocot. Ziua învățătorului – port o amintire vie învățătoarei mele de foarte de demult, doamna Voica Pielenouă – s-a dorit și o firească omagiere a ilustrului dascăl întru educație în limba română Gheorghe (Eustație) Lazăr, născut la Avrig (Sibiu), la 5 iunie 1779. Cu această ocazie, pe la ora prânzului, m-am înființat la statuia lui Gheorghe Lazăr din Piața Universității, din Capitală. Nădăjduiam să dau peste vreun grup de copii sau fie și un învățător-doi care să se plece cumva în fața acestui veritabil ziditor de românism. Mă rog, să fi găsit un buchet de flori ori măcar o floare, pe lângă soclu. Nici vorbă. Doar un… guguștiuc pe capul nefericitului ardelean, admirabil model pentru atâtea și atâtea generații. Păstrând proporțiile, orice învățător-învățătoare, profesor-profesoară s-ar cuveni, în misionariatul lor de preoți ai cunoașterii, să fie bun exemplu… Să isprăvească ei, mai întâi, și după aceea învățăceii. Nu se întâmplă asta de mult, multă vreme și se vede unde am ajuns… Revenit acasă, spre seară, am ținut să-l revăd neapărat pe Gheorghe Lazăr la… baștina sa. Adică, la Avrig. Acolo unde s-a născut și unde s-a și întors la capătul vieții, spre a se ridica la cer. În urmă cu nici o lună, împreună cu un grup de membri ai AJTR, am poposit la Avrig sub epitropia minunaților noștri colegi sibieni, Laurențiu Constantinescu și Marius Halmaghi. La Muzeul Orășenesc – una dintre secțiuni îi este dedicată lui Gheorghe Lazăr. Aici am beneficiat de o exemplară expunere produsă de doamna Maria Grancea, custodele Muzeului. La fel și la mormântul faimosului avrigean ori la impresionantu-I bust, de lângă Muzeu. Monumentul a fost inaugurat în urmă cu 90 de ani. Operă a sculptorului sibian Corneliu Medrea, lucrarea dedicată lui Gheorghe Lazăr a cunoscut teribile avataruri. Între care și două șocante sinucideri. Chiar a inițiatorilor realizării bustului – gest pornit din onoare și respect. Așa se mai întâmpla odinioară în România. Să mai spunem că subscripția publică a debutat în 1925, iar monumental avea să fie dezvelit în anul 1936. Întârzierea a fost pricinuită de falimentul unei bănci. Vom mai reveni.

Și la Muzeu, și la monument a fost alături de noi și primarul orașului, d-l Adrian David. Domniei-sale i se datorează recuperarea unei statui, cea de la Sibiu, pusă la pământ de primarul de acolo, care avea să devină președintele României cu care avea să se comporte precum cu statuia lui Gh. Lazăr din Piața Mare. Prin schimbarea de regim, România a pierdut monumente, statui, busturi de mare valoare istorică, artistică, identitară. În egală măsură, prin ajungerea la putere a unor vântură lume, aparținând unor cimotii călătoare, n-au scăpat de distrugere nici atâtea și atâtea nume de străzi, de piețe și instituții publice, toate fiind, de regulă, de sorginte românească. Cel mai la îndemână exemplu, cu urmări sigur devastatoare, este tentativa de scoatere din cultura, istoria, civilizația românească a marelui poet și patriot Octavian Goga. În Iran, unde trăiește o importantă comunitate evreiască, ar putea vreodată vreun Vexler de pe acolo să-l scoată din literatura și cultura persană pe Omar Khayyam, să zicem? Fiți siguri că nu se va întâmpla niciodată așa ceva…

De „Ziua învățătorului” am fost dară în Piața Universității. Voiam să văd dacă la statuia lui Gheorghe Lazăr (1779-1823), întemeietorul învățământului în limba română, s-a produs sau urma să se producă vreun minim eveniment. Fiindcă 5 iunie este și „Ziua învățătorului”, și ziua de naștere a marelui dascăl ardelean, precursor al altui monstru sacru al învățământului românesc, Spiru Haret (175 de ani de la nașterea sa). Și aici, unul lângă altul, privind la Universitatea bucureșteană, înfășată, de ani de zile, în scutecele nesfârșitei consolidări și reînnoiri fizice… Nimic neașteptat. Nici un semn de reverență față de idealistul Gheorghe Lazăr. Până la urmă, față de un simbol, un martir al ieșirii noastre din barbaria necunoașterii luminii educației, la fel de importantă ca și lumina soarelui. Fără exagerare. Bine, bine, în țara zilelor libere și-au luat neratabila pomană învățătorii, profesorii, directori, celelalte cadre didactice, dar Ministerul Educației nu putea barem să trimită un ofițer de serviciu, învrednicit cu misia de a pune o floare, o candelă aprinsă la statuia lui Gheorghe Lazăr? Lucru firesc să se petreacă nu numai la cea din fața Universității bucureștene, ci peste tot în țară unde se găsește câte un monument închinat celui care, prin impunerea învățământului în limba română, practic ne-a produs o a doua încreștinare, după botezul religios. Ca să nu mai spunem că există ong-uri câtă frunză și iarbă, gata-gata să crape – crăpa-o-ar odată să crape! – de atâtea fonduri câte înghit cu maximă meschinărie. Și lăcomie. Apoi, nu în ultimul rând, se dovedește plin de sine și un sindicat al învățământului, al educației, focusat nu pe recuperarea și perpetuarea memoriei veritabililor sfinți ai domeniului didactic, pe valori educaționale, ci pe cazaciocul profiturilor de tot felul. Din păcate, între Universitatea bucureșteană – specializată se pare pe retragerea de titluri de D.H.C., acordate cu peste opt decenii în urmă – și spiritul statuilor din fața sa există nu doar o banală stradă, ci o adâncă văgăună, o prăpastie a tuturor imposturilor nemărginite. Vorba mafiei ilegaliștilor, care se potrivește scârbos de bine și profesorilor universitari, pline de doctorate care mai de care, ca și a „ziariștilor”, plini de uniuni și de păcate: puțini am fost, mulți am rămas!

Se pare însă că lucrurile sunt mult mai simple: generațiile, cadrele didactice de astăzi, cu alumnii lor cu tot, nu aparțin ca ideal, ca spirit, ca năzuințe lui Gheorghe Lazăr sau Spiru Haret. Ci în totalitate – din cap și până în picioare, cu părinți, ba și cu bunici cu tot – învățătorimea și profesorimea se arată deplin a fi ieșite de sub mantaua roșie a unui bolșevic dement: Mihail Roller. O lucrare diabolică, „pusă în operă”, nu doar de legiunile cominterniste venite pe tancuri rusești, ci de tot felul de personaje sinistre implicate nu numai în distrugerea conștiinței românești a populației autohtone, ci, prin nenumăratele crime, a însăși „arhivei” fizice a filonului românesc. Roadele acestui program antinațional, de o bestialitate rară, iată că își exhibă, tot mai pregnant, întreaga malignitate. Din păcate, în loc să fie scoase la lumină înfiorătoarele calamități distructive asupra identității noastre, cei care ar trebui să fie în linia întâi a acestei sfinte bătălii își lasă minima conștiință pe care o mai au să fie înfășată în scutecele soporifice ale bancnotelor de toate neamurile. Din păcate, nu vă puteți imagina în ce dezastru ne-au împins „atleții” rătăcitori ai bolșevismului. Iar nota lor de plată ne tot este emisă cu o mârșăvie fără seamăn… Sigur, nu poate fi generalizată această cumplită realitate asupra tuturor celor care slujesc de la catedră. Numai că, vorba bătrânului cronicar I. Neculce, cu iarba uscată arde și iarba verde… Așa că educația ajungând o glumă proaspătă, de nenorocite, este ușor previzibilă tragedia care ne așteaptă. Iar noi, ca mai totdeauna la Porțile Orientului și Levantului, ne veselim de parcă n-am fi pe un Titanic ce se tot scufundă…