Arhiva zilnică: 6 decembrie 2017

Norii de deasupra capetelor noastre…

Data: 17 iunie 2026 by Petru Jipa

„Oamenii de știință, în numele „luptei împotriva încălzirii globale”, injectează particule în stratosferă. Oficial, acestea sunt doar „experimente”. Neoficial, programe de geo-inginerie la scară largă sunt deja în desfășurare. Ei pulverizează. Ei alterează compoziția atmosferei. Ei creează nori artificiali care nu existau acum 30 de ani. Și toate acestea pentru a „salva planeta”, conform narațiunii lor. Dar adevărata întrebare se află în altă parte: Cine le-a dat dreptul să se joace de-a vrăjitorii ucenici cu cerul pe care îl respirăm cu toții? Cine controlează aceste programe? Care sunt efectele pe termen lung asupra sănătății, climei și vieții însăși? Și mai presus de toate… de ce se face toate acestea în secret total, în timp ce ni se vorbește constant despre „transparență climatică”? Privește cerul. Observă dârele care nu mai dispar. Observă modelele ciudate din nori. Aceasta nu mai este teorie. Aceasta este geo-inginerie recunoscută. Și tu vei continua să privești fără să spui nimic… sau vei cere în sfârșit răspunsuri?” – Julian Assange scrie pe pagina dânsului. Norii de deasupra capetelor noastre nu mai sunt martori tăcuți, sunt obiecte negociate, puncte de date manipulate, pioni geopolitici. „Dârele care nu se mai sfârșesc pe cer”: acele poteci nesfârșite, șerpuitoare, care nu mai provin doar de la aeronave, ci din intenții ascunse în spatele jargonului științific, injecția de aerosoli stratosferici, strălucirea norilor marini, gestionarea radiațiilor solare. Ceea ce odinioară era considerat speculație este acum un domeniu al politicii climatice experimentale, unde cercetătorii nu numai că măsoară, ci ”intervin”, nu doar observă, ci ”dirijează”. Dar cine le-a înmânat această ștafetă asupra atmosferei? Și ce drept legitimează tratarea climei nu ca pe un sistem, ci ca pe un laborator, cu noi toți ca subiecți de testare fără să știm? Răspunsul nu se află într-o singură instituție, ci într-o tăcere periculoasă: tăcerea democrației în fața științei accelerate. Pe măsură ce modelele climatice devin din ce în ce mai rafinate, cadrele etice și juridice devin din ce în ce mai poroase.

Geo-ingineria nu este negociată în tratatele internaționale, ci în sălile de conferințe ale grupurilor de experți, în proiecte pilot fără consultare publică și în publicații scrise mai puțin pentru public și mai mult pentru comisiile de evaluare „inter pares”. Oamenii de știință care „se joacă cu clima” nu acționează din simplă aroganță, ei sunt conduși de o logică disperată a necesității. Dar necesitatea nu este o legitimare automată. Un experiment care modifică stratosfera globală nu poate fi legitimat prin eleganța unei ecuații, necesită o decizie democratică la fel de complexă, clima însăși: transnațională, intergenerațională, ireversibilă. Și apoi există ironia amară care planează asupra dezbaterii ca o ceață otrăvitoare: „Fac ei un purificator climatic?” Nu. O otrăvesc, nu chimic, ci structural. Deoarece fiecare zonă de conflict militar sau geopolitic centrată pe controlul tehnologiilor climatice, resurselor de apă sau randamentelor culturilor subminează cooperarea care singură ar putea aborda criza climatică. Războaiele nu „curăță” ele exacerbează inegalitatea, distrug infrastructura, eliberează carbon și erodează încrederea esențială pentru acordurile climatice globale. Adevărata curățare nu începe cu particulele din stratosferă, ci cu transparența în laboratoare, responsabilitatea în fața parlamentelor și dreptul comunităților indigene de a controla aerul de deasupra satelor lor. Nu suntem în pragul salvării tehnologice, suntem în pragul unei noi forme de putere: o putere care nu mai controlează pământul sau materiile prime, ci norii, vânturile și vremea. Această putere nu necesită formule noi, necesită constituții noi, nu doar pentru state, pentru atmosfera însăși. Pentru că, dacă transformăm aerul într-un laborator fără a testa mai întâi etica, atunci prima catastrofă climatică nu va fi încălzirea, ci pierderea capacității noastre de a decide colectiv asupra a ceea ce contează pentru noi. Norii nu se opresc niciodată din mișcare. Dar așteaptă să vadă dacă îi mai vedem ca pe cer, sau doar ca pe o balanță pentru propriul nostru eșec.

Scriitorul și traducătorul, Cristian Schenk, îmi spune într-un mesaj: Nu știu dacă „cineva acolo sus ne iubește” în fiecare zi… Știu doar că aici, jos, oamenii trebuie să iubească adevărul măcar din când în când. Nu din poezie. Din igienă morală. Când minciuna ajunge metodă de stat, iar frica devine instrument administrativ, norocul nu mai este protecție. Este doar o amânare. Steagul fals nu ucide numai prin bombe, drone sau uniforme schimbate. Ucide mai întâi prin cuvinte. Întoarce sensurile pe dos. Agresorul devine victimă, minciuna devine strategie, iar propaganda se îmbracă în costum diplomatic. Așa începe prăbușirea: nu cu explozia, ci cu propoziția falsă acceptată comod de cei care nu vor să vadă. Pacea nu se apără cu naivitate. Se apără cu luciditate. Cu memorie. Cu numirea exactă a răului. Fiindcă răul nenumit crește liniștit, ca mucegaiul sub varul proaspăt. Iar când ne trezim, casa miroase deja a istorie stricată”.

Să fie pace!

Numărul 781

Data: 17 iunie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

„Securitate națională” sau diktatură?…

Data: 17 iunie 2026 by Zoe Dantes

Sau când protecția statului devine limbajul perfect pentru a ascunde puterea. „Securitatea națională” este una dintre acele expresii care nu mai aparțin doar limbajului instituțional. A intrat în limbajul politic, apoi în cel mediatic, apoi în conversația publică de zi cu zi, până când a devenit aproape o formulă magică: o cheie care deschide uși, dar și o scuză care închide guri. În numele ei se pot lua decizii rapide. În numele ei se pot justifica restrângeri. În numele ei se poate cere încredere oarbă. Și, poate cel mai periculos, în numele ei se poate suspenda întrebarea esențială din orice democrație: „De ce?”… Pentru că acolo unde începe securitatea națională”, începe uneori și sfârșitul explicației. În teorie, sensul este limpede și legitim. Orice stat are nevoie de protecție împotriva amenințărilor reale: război, terorism, atacuri hibride, colaps instituțional. Nimic controversat aici. Problema nu este existența conceptului. A devenit elasticitatea lui. Faptul că poate fi întins până când acoperă nu doar pericolele externe, și trece în zona deciziilor interne. Nu doar apărarea statului. Chiar modelarea lui politică. Aici începe derapajul subtil, aproape invizibil: transformarea unei noțiuni tehnice într-un argument universal de autoritate. Când o decizie politică este justificată prin „securitate națională”, ea intră automat într-o altă categorie. Nu mai este o opțiune printre altele, discutabilă, criticabilă, perfectibilă. Devine o necesitate. Iar ceea ce este „necesar” nu mai trebuie dezbătut. Doar imperativ acceptat.

Aceasta este marea mutație.

În locul argumentului politic apare argumentul de securitate. În locul transparenței apare formularea vagă. În locul responsabilității directe apare o zonă gri, unde decizia „vine dintr-o evaluare superioară”, adesea inaccesibilă publicului. Și, încet, fără să ne dăm seama, se produce o schimbare de putere: nu mai contează doar cine decide. Contează strict de cine definește ce este „pericol”. Pentru că cine definește pericolul, definește și reacția. Iar cine definește reacția, trasează limitele vieții politice. Aici apare riscul real, dincolo de teorie sau suspiciune: atunci când conceptul de securitate națională este folosit prea larg, el poate deveni un instrument de filtrare a realității politice. Nu mai vorbim despre „ce este bine pentru societate”. Vorbim despre „ce este sigur pentru stat”. Iar diferența dintre cele două nu este doar semantică, este profund democratică. Pentru că societatea are dreptul la dezbatere. Statul, în logica securității, caută control și stabilitate. Cele două nu sunt incompatibile, dar intră în tensiune imediat ce balanța se înclină. În acel moment, apar două fenomene periculoase. Primul: normalizarea excepției. Măsuri care ar trebui să fie temporare devin permanente, pentru că „riscurile nu dispar niciodată”. Al doilea: externalizarea deciziei. Politicul începe să se sprijine pe formulări tehnice, pe evaluări de risc, pe expertize netransparente, până când responsabilitatea devine difuză. Nu mai există un autor clar al deciziei. Există un ecosistem de justificări.

Și atunci cetățeanul rămâne într-o poziție paradoxală: i se cere încredere, dar i se oferă tot mai puțină claritate. Desigur, există și realitatea pe care nu o putem ignora: lumea este instabilă, amenințările sunt reale, iar statele au nevoie de structuri de securitate solide și de consilieri competenți. Problema nu este existența acestor mecanisme. Problema apare atunci când ele nu mai sunt contrabalansate de control democratic real. Pentru că într-un stat sănătos, securitatea nu ar trebui să fie un substitut al politicii. Ar trebui să fieun instrument al ei. Nu ar trebui să dicteze direcția, dar ar trebui să informeze decizia. Nu ar trebui să înlocuiască dezbaterea, doar să o sprijine cu date, nu cu opacitate. Ori de câte ori această linie se estompează, apare tentația periculoasă de a transforma „securitatea națională” într-un argument final, ireductibil, aproape sacru. Iar ceea ce devine sacru în politică devine, inevitabil, mai puțin discutabil. Adevărata întrebare nu este dacă securitatea națională este importantă. Este.

Adevărata întrebare este alta, mult mai incomodă: Cine trage linia dintre protecție și abuz? Cine decide când „siguranța statului” începe să limiteze viața politică a cetățenilor? Și, mai ales, cine mai are voie să pună aceste întrebări fără să fie plasat automat în afara consensului? Pentru că acolo unde întrebările devin suspecte, nu mai vorbim doar despre securitate națională. Vorbim despre o schimbare de paradigmă. Iar în acele momente, limbajul nu mai este doar un instrument de comunicare. Devine un instrument de putere. Asta în cazul în care vreunii dintre voi se întreabă cine aruncă în populație cu numirile primilor miniștri. Unul după altul. Nu e vorba despre așa-zisul președinte, numit, nu ales. După cum știm toți. Este vorba despre „sfaturile” consilierilor care au căpătat forță de decizie în numiri de sub umbrela sintagmei „securitate națională”, în numele căreia șapte procente „în cazul ruperii PNL ului are putere mai mare de 50 la sută a opoziție. La ora actuală, teoretic opoziția ar fi PSD și AUR. Sau ar putea fi. Matematic. Căci decizional, am căzut cu toți de acord că toata lumea politică a făcut pipi pe Constituție și pe voturile cetățenilor. Sub sintagma care poate acoperi toate măgăriile pentru propriile interese, numită „securitate națională”. Salutăm „consiglierii” lui Nicușor! Cei pe „securitate națională”! Căutați și veți găsi cine sunt! Persoane importante, monchèr!

Despre Clubul Lombard și bănci delincvente și recalcitrante…

Data: 17 iunie 2026 by Gheorghe Piperea

În 2002, Comisia Europeană a sancționat un grup de bănci austriece care, ani de zile, au avut întâlniri regulate și au stabilit împreună dobânzile la credite și la depozite și prețurile și tarifele altor produse bancare. Nu e vorba de un jaf cu cagule și pistoale, ci de unul în costume scumpe, în săli de ședință elegante și aristocratice, în care concurenții își împărțeau informații, eliminau concurența și se îmbogățeau și mai mult, pe seama clienților, inclusiv a celor faliți. Interesant este că, în principal, băncile nu au negat existența întâlnirilor, schimburilor de informații sensibile și a mecanismelor de coordonare dintre ele, fiind conștiente că discuțiile purtate nu erau simple schimburi nevinovate de opinii între concurenți. Au invocat mai degrabă argumente juridice și procedurale: că drepturile la apărare ar fi fost încălcate, că efectele asupra comerțului dintre statele membre nu ar fi fost demonstrate suficient, că anumite comportamente nu puteau fi imputate unor societăți după preluări și reorganizări sau că nivelul amenzilor era disproporționat. De asemenea, au invocat complexitatea domeniului financiar și particularitățile pieței bancare. Erste invoca încălcarea dreptului la apărare și lipsa de efecte semnificative asupra comerțului dintre statele membre. De asemenea, Erste s-a plâns că i s-a pus în cârcă o amendă pe care CE ar fi trebuit să o aplice filialei sale (GiroCredit, cumpărată după săvârșirea faptelor). Raiffeisen s-a plâns că i s-a aplicat amenda ca procent din cifra de afaceri a întregului grup, iar nu doar a filialei. Bank Austria Creditanstalt a susținut că a fost o eroare a CE să constate că reuniunile frecvente ale băncilor, în cadrul asociațiilor lor profesionale, ar fi produs efecte economice (era, probabil, un bal mascat de sânziene …). În plus, s-a plâns că nu a primit niciun premiu, cât de mic, pentru că a cooperat (practic, și-a turnat co-autorii faptei ilicite, ca să primească un pic de clemență, iar răutatea de ins de la Comisie nu a acordat-o).

În 2009, CJUE a respins acțiunile băncilor și a confirmat în esență analiza Comisiei: timp de ani de zile, instituții care ar fi trebuit să concureze una împotriva celeilalte au creat un cadru organizat de contact, coordonându-și cartelar elemente esențiale ale activității lor comerciale.

În esență, acuzația din dosarul manipulării ROBOR merge pe aceeași idee. ROBOR (Romanian Interbank Offer Rate) este rata medie a dobânzii la care băncile participante declară că sunt dispuse să împrumute lei altor bănci pe piața interbancară. Deci, este vorba de o cotație, iar nu de tranzacții efective. În cadrul mecanismului de fixing al ROBOR, derulat pe baza unui proceduri stabilite și administrate de BNR, băncile nu se împrumută între ele, ci se joacă un fel de leapșă (tag) financiară fără efect de preț sau risc de daună. Ani buni, băncile ne-au repetat aceeași poveste: piața este eficientă, concurența funcționează, dobânzile sunt rezultatul unui mecanism obiectiv, rece, matematic, deh, garantat de BNR. Acum însă, cea mai mare amendă din istoria Consiliului Concurenței din România, aproximativ 710 milioane de euro, aplicată pentru coordonarea anti-concurențială a cotațiilor ROBOR, ridică o întrebare simplă: cât de liberă și corectă era, de fapt, această piață?

Băncile nu sunt sancționate pentru că există ROBOR și nici pentru că dobânzile au crescut într-o anumită perioadă. Sunt sancționate pentru că, potrivit autorității de concurență, ar fi făcut ceea ce rivalii nu au voie să facă într-o economie liberă de piață: să vorbească între ei despre prețul banilor și să își coordoneze comportamentul înainte de a cota. Sistemul bancar cere de la clienți disciplină drastică. Dacă întârzii cu o rată, primești penalități, ești raportat ca rău-platnic, devii paria pentru alți actori din sistem sau, mai rău, nevoia te împinge la forme mult mai rele de împrumut. Dacă nu respecți contractul, banca îți execută bunurile, poți ajunge pe străzi. Dacă însă băncile sunt acuzate că au încălcat regulile fundamentale ale concurenței, discursul se schimbă brusc: este complicat, este tehnic, piața monetară funcționează altfel, ROBOR se stabilește în mod transparent conform regulilor BNR, este un atac asupra sistemului bancar, orice acțiune împotriva băncilor crește costul viitor al creditelor; de aceea noi, cei cu băncile în suflet, suntem deciși să demonizăm pe oricine ridică vocea și cere dreptate pentru debitori.

Participanții la determinarea ROBOR-ului nu au voie să se înțeleagă între ei. Fiecare participant trebuie să își stabilească independent strategia, prețurile și comportamentul. De vreme ce Consiliul Concurenței, după ani de investigații, aplică cea mai mare amendă din istoria sa, înseamnă că a apreciat că sunt suficiente elemente pentru a susține în fața instanței o astfel de acuzație. Dacă această apreciere este corectă sau nu este un verdict care va fi decis, în final, de către judecătorii care vor controla legalitatea și temeinicia sancțiunii. Băncile, vă asigur, nu au nevoie de voi ca avocați din oficiu și gratuiți. Băncile au lobby, au avocați hiper-influenți și plătiți regește, au consultanți, influenceri (unii dintre ei sunt politicieni sau membri ai executivului), ONG – uri pe care le sponsorizează și care sar ca roiurile de lăcuste în apărarea lor când e nevoie. Vă asigur că au toate mijloacele din lume pentru a-și cumpăra dreptatea. Și nu vă temeți că efectele negative ale faptelor lor penale sau contravenționale vor trece asupra voastră. Într-un stat de drept, cel ce plătește o amendă și o despăgubire nu are voie să o treacă pe seama clienților, a statului sau a economiei. Cei ce susțin că asta ar trebui, de fapt, să se întâmple comit două erori de logică: (i) dacă băncile ar continua să împrăștie costurile lor cu amenzile și despăgubirile în dobânzi, comisioane și speze stoarse de la clienți, asta ar fi o dovadă clară că băncile că nu sunt deloc oneste și un motiv pentru alte sancțiuni, chiar mai drastice, cum ar fi suspendarea activității; (ii) capitalismul nu înseamnă hoție, ci onestitate și responsabilitate.

Istoria recentă ne arată că lumea bancară nu este străină de astfel de derapaje. De la Lombard Club, la scandalurile internaționale LIBOR și EURIBOR, autoritățile de concurență și de supraveghere au descoperit în repetate rânduri că, în spatele unui limbaj tehnic sofisticat pentru marea majoritate a celor asupra cărora se răsfrâng efectele fixing-ului, benchmark-ului, cotațiilor interbancare, se poate ascunde uneori un vechi păcat economic: înțelegerea între competitori în detrimentul celor care plătesc nota de plată. Și da, faptele trebuie sancționate, băncile trebuie să plătească amenzile și să dea înapoi foloasele necuvenite.

15 iunie 1889 – Ziua asasinării lui Mihai Eminescu pentru „vina” de a fi român…

Data: 16 iunie 2026 by Ionuț Țene

Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, a murit în ziua de 15 iunie 1889, deși unele mărturii și certificatul de deces vorbesc de 16 iunie 1889 — date care au creat confuzii, deși majoritatea cercetătorilor și biografilor îl situează decesul pe 15 iunie 1889. Moartea lui Eminescu a fost, susțin unii eminescologi, mascată de autorități care ar fi dorit să șteargă urmele celui mai mare opozant al alianței dintre România și Imperiul austro‑ungar și Germania, la dorința regelui Carol I. De asemenea, Mihai Eminescu, prin Societatea „Carpații”, ar fi pregătit o insurecție militară în Ardeal împotriva ocupației maghiare. Acțiunile sale și scrierile critice la adresa regelui Carol I și a corupției liberale au atras o conspirație împotriva sa încă din 28 iunie 1883, când Eminescu a intrat în malaxorul manipulărilor și provocărilor făcute de autoritățile statului și de poliția secretă, care urmăreau izolarea și înlăturarea lui din viața publică, mai ales după ce citise poezia „Doina” la inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare din Iași. Autorităților le-a reușit izolarea lui Eminescu, făcându-l „nebun”, dar nu li s‑a părut suficientă marginalizarea socială; s‑a impus chiar eliminarea sa fizică. În primăvara lui 1889 Eminescu a fost internat, sănătos, la sanatoriul dr. Șuțu de pe strada Plantelor din București, pentru a ieși mort, cu picioarele înainte, în ziua de 15 sau 16 iunie, după unele versiuni.

De‑a lungul anilor s‑au vehiculat numeroase mituri și speculații în legătură cu moartea sa, iar data de 15 iunie 1889 a stârnit confuzii și controverse. Această eroare a fost alimentată de încercările urmașilor celor care l‑au prigonit de a ascunde circumstanțele misterioase și grabnice ale înmormântării sale, care a avut loc a doua zi, pe 17 iunie. Graba de a‑l îngropa a ridicat întrebări legate de motivele din spatele acestui act, alimentând suspiciuni privind o posibilă otrăvire cu mercur; mercurul fusese folosit uneori ca tratament, deși era periculos, iar administrarea lui a dat naștere la speculații despre o crimă cu premeditare. În Occident nu se mai administra în sanatorii mercurul ca tratament, dar, ciudat pentru „vindecarea” lui Eminescu, i s‑a aplicat un tratament folosit de doctorii noștri școliți la Paris sau Berlin. E un fake news că doctorii noștri, care erau racordați prin studii și conferințe la Paris, Londra sau Viena, nu ar fi știut că mercurul ucide. Lui Eminescu i s‑a administrat intenționat această substanță otrăvitoare? Mai mulți martori oculari și colegi din epocă confirmă că Eminescu a fost găsit mort în dimineața zilei de 16 iunie, fapt susținut de publicații contemporane. De exemplu, Corneliu Botez din Botoșani, fost magistrat de elită și unul dintre primii biografi ai lui Eminescu, a urmărit într‑o carte să restituie adevărul istoric privind data morții, menționând‑o clar în scrierile sale. Martorii contemporani, inclusiv jurnaliști și prieteni ai poetului, aduc dovezi că Eminescu a avut momente de luciditate înainte de a deceda, în care a cerut un pahar cu lapte și a dorit să discute cu medicul său, dr. Șuțu. Controversele sunt amplificate de relatările despre rănile pe care le‑ar fi suferit, inclusiv o presupusă lovitură cu o cărămidă în tâmplă. Astfel de acuzații sugerează nu doar agresiune fizică, ci și un context politic tensionat, dat fiind critica sa dură la adresa regimului și a alianțelor puterii. Unele voci susțin că ar fi fost victima unei conspirații, care i-au adus moartea.

În privința documentelor oficiale ale epocii, profesorul și eminescologul Nae Georgescu a atras atenția asupra erorilor din certificatul de deces, care includ greșeli evidente de dată, nume și vârstă. De pildă, se menționează că Eminescu ar fi avut 43 de ani și că numele tatălui său ar fi fost Mihail, când acesta se numea Gheorghe. Aceste erori ridică întrebări legate de modul în care autoritățile au gestionat moartea unei personalități atât de cunoscute și întăresc ideea că s‑a încercat distorsionarea adevărului. Mai mult, s‑a încercat ascunderea asasinatului de stat? La momentul morții poetului, Veronica Micle a scris un poem dedicat lui Eminescu, fără a ști inițial că acesta fusese deja decedat. Această sincronizare emoționantă subliniază adâncimea legăturii lor. De asemenea, data de 16 iunie a fost menționată de Veronica Micle în corespondența sa, consolidând ideea că această zi a rămas în mentalitatea colectivă ca zi de comemorare. Există mărturii din presa interbelică care susțin asasinarea lui Mihai Eminescu, lovit cu o piatră în cap de un „nebun” din sanatoriu. Iată relatarea unui martor ocular publicată în Universul (București, 28 iunie 1926), apoi preluată și în alte ziare interbelice: „Un modest cetățean, Dumitrache Cosmănescu, fost frizer, povestește cum îl servea pe Eminescu la prăvălia sa și cum, în ziua tragediei, l‑a însoțit în grădina sanatoriului. Potrivit relatării, un alt bolnav — un fost profesor sau director de liceu de la Craiova, aflat în stare de ebrietate sau de alienare — i‑ar fi aplicat lui Eminescu o lovitură cu o cărămidă, rezultând o rană gravă la cap. Eminescu ar fi căzut, sângerând, spunând: „Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc… Asta m‑a omorât!” L‑au dus înapoi în cameră, i‑au acordat îngrijiri, dar, după scurt timp, ar fi murit. Relatarea menționează că autoritățile sanatoriului le‑ar fi cerut martorilor să tacă, iar povestea a fost privită ca o consecință a neglijenței administrației. În unele versiuni ale relatării, autorul agresiunii este identificat ca Petre (Petrea) Poenaru, o rudă îndepărtată a inventatorului Petrache Poenaru, fost tenor și director de operă, aflat în internare la același sanatoriu. Conform acestor relatări, Eminescu ar fi fost lovit în timp ce cânta „Deșteaptă‑te, române!”, după care a suferit o deteriorare rapidă a stării sale. Se mai spune că, la autopsia din 16 iunie 1889, creierul poetului ar fi fost uitat la o fereastră deschisă de o asistentă, ceea ce ar fi dus la deteriorarea rapidă a țesutului, împiedicând astfel studii anatomopatologice amănunțite. Medicul Gheorghe Marinescu ar fi constatat că nu a mai putut efectua analize, comentând cu regret privitor la lipsa unui studiu anatomo‑patologic adecvat. Unele versiuni susțin că dr. Șuțu ar fi ascuns un deces anterior comunicat oficial pentru a justifica această situație. Pe actul de deces apar semnăturile a doi martori din personalul spitalului, posibil analfabeți, iar erorile și lipsa de claritate din documente au alimentat suspiciuni. Deteriorarea rapidă a creierului mă duce la concluzia că Eminescu a murit totuși pe 15 iunie 1889, dar conducerea sanatoriului și autoritățile au avut interesul să declare decesul mai târziu pe 16 iunie, pentru a fi înmormântat repede Mihai Eminescu și cazul să fie închis.

Într‑o scrisoare, sora poetului, Henrietta Eminescu, scria: „Atâta vă spun și vă rog să spuneți la toți că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie și moartea i‑a fost cauzată prin spargerea capului ce i‑a făcut‑o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu pe cei mai răi oameni din lume să fie instalați la dr. Șuțu, că fiecare va avea sfârșitul iubitului meu frate.” O altă ciudățenie este că, deși Mihai Eminescu era botezat ortodox și credincios, nu a beneficiat de cele trei zile de priveghi obișnuite. Poetul a fost înmormântat în regim de urgență, pe 17 iunie, în cimitirul Bellu, într‑o zi ploioasă, fără priveghi îndelungat și, conform unor relatări, fără o cruce frumoasă, ceea ce a întărit impresia că autoritățile au dorit să șteargă urmele unei crime. Înmormântarea rapidă a intensificat teoriile conform cărora moartea lui Eminescu ar fi eliminarea ultimei piedici în calea unor interese geopolitice pro‑austro-germane, care controlau România cu o mână de fier, iar unirea Transilvaniei cu România, pe care Eminescu o susținea, a fost amânată până la 1 decembrie 1918.

Nu pentru că nu văd adevărul. Doar pentru că nu au înțeles greutatea lui…

Data: 16 iunie 2026 by Zoe Dantes

Mi-a rămas în minte ideea că, uneori, în vremurile pe care le trăim, cel mai sănătos lucru este să faci pe prostul. Nu să fii astfel, Să alegi să nu arăți tot ceea ce știi, tot ceea ce înțelegi, tot ceea ce ai învățat din viață. Am transformat această idee într-o confesiune care poate să ne pună pe gânduri pe mulți dintre noi. Pentru că trăim vremuri sub oameni slabi. Ce ne fac viața grea tuturor. Putem să vorbim despre tăcere, adevăr și prețul pe care îl plătim pentru amândouă. Am ajuns la o concluzie care, cu ani în urmă, mi s-ar fi părut absurdă: uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl poți face este să te prefaci că nu știi. Nu pentru că nu ai învățat. Nu pentru că nu înțelegi. Nu pentru că ai renunțat la adevăr. Pentru că viața te învață că nu orice adevăr trebuie rostit și nu orice lecție trebuie împărtășită. Când ești tânăr, crezi că valoarea unui om stă în ceea ce spune. Crezi că dacă ai înțeles ceva important, ai și datoria de a-l transmite mai departe. Crezi că experiența trebuie împărtășită, că adevărul trebuie apărat și că oamenii vor aprecia sinceritatea. Mai târziu descoperi că lucrurile nu sunt atât de simple. Descoperi că experiența este greu de tradus în cuvinte. Oamenii aud concluzia, dar nu văd drumul care a dus la ea. Nu văd nopțile nedormite, pierderile, greșelile, căderile și ridicările. Nu văd prețul. De multe ori nici nu-l intuiesc măcar, darămite să-l mai și înțeleagă. Și atunci, de multe ori, adevărul pe care îl spui nu este primit ca o lecție. El devine ca o ofensă. Cel care a trecut prin foc spune: „Ai grijă, drumul acesta duce spre suferință”. Celălalt aude: „Te crezi mai bun decât mine”. Nu pentru că ai greșit. Nu pentru că ai mințit. Doar pentru că adevărul atinge uneori orgoliul înainte să atingă mintea. Și asta doare la cei superficiali, „intelectualii” de azi, în marea lor majoritate.

Cu timpul, începi să observi ceva și mai greu de acceptat. Nu toți oamenii își doresc adevărul. Cei mai mulți își doresc o versiune a adevărului pe care o pot suporta. Pe care o pot digera, în speranța că nu vor fi nevoiți să schimbe nimic. Iar când vii cu o experiență care contrazice convingerile lor, nu le ameninți doar o idee. Le ameninți povestea despre lume. Le zdruncini certitudinile. Și atunci reacția nu mai este una de înțelegere. Devine automat o reacție de apărare. Și mai mult uneori, devine piatra care e aruncată în cel care spune sau există unii în funcții de decizie, care au senzația că vor folosi pentru interesele lor meschine mințile celor ce știu. Prea multe ca să le fie bine, în final.

Poate de aceea oamenii care au trăit mult devin adesea mai tăcuți. Nu pentru că nu mai au nimic de spus. Pentru că au înțeles cât de rar întâlnești urechi pregătite să audă. Am crezut multă vreme că înțelepciunea înseamnă să ai curajul să vorbești. Astăzi cred că înțelepciunea înseamnă, înainte de toate, să știi când să taci. Nu să taci din frică. Nu să taci din lașitate. Nu să taci pentru că nu ai argumente. Să taci pentru că înțelegi consecințele cuvintelor. Există adevăruri care eliberează. Există adevăruri care vindecă. Dar există și adevăruri care pot distruge vieți. Există momente în care te afli în fața unor alegeri imposibile. Momente în care ai putea spune tot ce știi. Ai putea demonstra. Ai putea lămuri. Ai putea schimba percepții. Ai putea lua adevărul și l-ai trânti realmente pe masă în fețele lor. Abia atunci ai vedea cum toată osatura lor s-ar face țăndări. Și poate uneori chiar vrei să faci asta, ca să te eliberezi tu pe tine. Să nu mai fii prizonierul unor adevăruri sfâșietoare.

Și totuși alegi să nu o faci…

Nu pentru că nu ai dreptate. Pentru că vezi mai departe de satisfacția de a avea dreptate. Vezi oamenii care ar putea fi răniți. Vezi victimele colaterale. Vezi suferința care s-ar revărsa peste oameni care poate nu au nici o vină. Și atunci alegi tăcerea. Este una dintre cele mai grele alegeri pe care le poate face un om. Pentru că nimeni nu aplaudă tăcerile. Nimeni nu vede adevărurile pe care le porți în tine și pe care alegi să nu le rostești. Nimeni nu știe câte cuvinte ai înghițit pentru a proteja liniștea altora. Toți văd doar că taci. Dar tu știi că uneori tăcerea este un sacrificiu. Poate că aceasta este una dintre cele mai dureroase lecții ale maturității: să accepți că nu toate bătăliile trebuie câștigate și nu toate adevărurile trebuie rostite. Să accepți că nu vei fi întotdeauna înțeles. Să accepți că unii oameni te vor judeca fără să te cunoască. Unii chiar nu se vor lăsa până nu te vor răstigni. Nici nu mai are importanță. Să accepți că vor exista situații în care vei purta singur greutatea unui adevăr. Și, poate cel mai greu dintre toate, să accepți că nu ai obligația de a demonstra nimic nimănui.

Într-o lume în care toți vorbesc și le știu pe toate, poate că adevărata putere stă în capacitatea de a păstra tăcerea atunci când tăcerea este mai folositoare decât orice discurs. Pentru că nu tot ce poate fi spus trebuie spus. Nu tot ce este adevărat trebuie rostit. Nu tot ce știm trebuie împărtășit. Uneori, cea mai înaltă formă de iubire este să protejezi. Cea mai înaltă formă de responsabilitate este să cântărești consecințele. Iar cea mai înaltă formă de înțelepciune este să înțelegi că adevărul nu valorează doar prin faptul că este adevăr. El valorează și prin ceea ce lasă în urmă după ce a fost rostit.

Astăzi nu mai cred că oamenii puternici sunt cei care au întotdeauna ultimul cuvânt. Cred că oamenii cu adevărat puternici sunt cei care ar putea spune totul și aleg, uneori, să nu spună nimic. Nu pentru că nu au adevărul. Doar pentru că au înțeles greutatea lui. Și-l pot duce. Iar între nevoia de a avea dreptate și grija de a nu răni, au ales să rămână oameni. Pentru că viața nu este despre conflict. Este despre omul care știe mutarea câștigătoare și alege să nu o facă. Pentru că dacă o faci, câștigi partida, dar oamenii i-ai pierdut deja. Și atunci înțelegi că adevărata putere nu este să faci mutarea. Este să alegi să nu o faci. Și să-ți asumi prețul. Chiar dacă ai jucat cu albul! Și ai deschis jocul!…

Peştera Coliboaia cu desene de 30.000 de ani – pe lista indicativă a României pentru Patrimoniul Mondial UNESCO

Data: 16 iunie 2026 by George V. Grigore

Una dintre comorile de patrimoniu natural, istoric și artistic, a României este Peştera Coliboaia din Munţii Bihorului. Cunoscută pentru desenele rupestre vechi de peste 30.000 de ani, fiind între primele cinci peşteri ca vechime din lume, aceasta a fost inclusă recent pe lista indicativă a României pentru UNESCO, primul pas spre recunoaşterea oficială ca sit al patrimoniului mondial. Informaţia a fost prezentată în conferinţă de presă de managerul Muzeului Ţării Crişurilor, Gabriel Moisa şi muzeograful arheolog dr. Călin Ghemiş, direct implicat în explorări, studii şi documentarea sitului preistoric. „Lucrăm la aceste demersuri încă din 2017, când am finalizat primul dosar. Ulterior, documentaţia a fost completată şi revizuită în repetate rânduri, pentru ca, în urmă cu trei ani, să fie reluată în atenţia Institutului Naţional al Patrimoniului. Instituţia a înaintat dosarul către UNESCO, care l-a acceptat la data de 15 aprilie anul curent şi l-a publicat pe site-ul oficial”, a declarat Călin Ghemiş. Specialiştii consideră descoperirea una dintre cele mai importante din Europa în domeniul artei paleolitice. „Peştera Coliboaia este foarte importantă pentru noi, pentru România, pentru Bihor, pentru că este un sit care a intrat în universalitate, în istoria omenirii. Sunt puţine momente şi puţine locuri prin care România ajunge cu adevărat în patrimoniul istoriei universale.

Peştera Coliboaia este unul dintre ele. Importanţa acestui sit depăşeşte graniţele unei comunităţi sau ale unei ţări – vorbim despre o valoare universală, relevantă pentru întreaga umanitate. Prin această descoperire, România se înscrie pe harta marilor repere culturale şi ştiinţifice ale lumii”, a declarat, pentru Agerpres, managerul istoric Gabriel Moisa. Situată în comuna Câmpani, pe cursul superior al Văii Sighiştelului, la o altitudine de 550 de metri, peştera are peste 1.066 de metri de galerii cartate şi o denivelare de 15 metri. Deşi cunoscută în literatura speologică încă dinainte de 1900, peştera Coliboaia a fost abordată din punct de vedere explorativ abia în 1981, când G. Halași parcurge galeria activă ajungând până la sifonul 4, impracticabil, din cauza apei, nefiind remarcată intrarea în „Galeria desenelor”. În 1997, sunt reluate explorările în această peşteră de o serie de speologi din cadrul Federaţiei Române de Speologie, însă cu toate acestea „Galeria desenelor” rămâne în anonimat până în septembrie 2009 când sunt remarcate desenele de aici. Echipa de speologi a anunţat conducerea FRS despre existenţa acestor desene, moment în care au fost luate o serie de măsuri de protecţie a acesteia. Explorările au fost oprite în noiembrie 2012, pentru a proteja galeria cu desene preistorice, accesul fiind permis doar specialiştilor, în condiţii stricte. „Nu putem risca deteriorarea desenelor. Sunt extrem de fragile şi au rămas sigilate timp de zeci de mii de ani”, a precizat Călin Ghemiş.

Experienţele negative din peşterile Lascaux şi Altamira, unde turismul necontrolat a afectat picturile rupestre, reprezintă un avertisment clar pentru specialiştii români. Galeria desenelor, considerată cea mai valoroasă zonă a peşterii, are aproximativ 50 de metri lungime şi se află la circa 770 de metri de intrare. Cercetătorii cred că, în trecut, o mare parte a peşterii era decorată, însă viiturile şi modificările geologice au şters numeroase reprezentări. Pe pereţii acestei galerii au fost realizate 13 desene reprezentând: rinoceri, urşi, probabil un cal sau o felină, bizoni şi o serie de figuri neidentificate. Datarea cu radiocarbon a şase probe prelevate între 2010 şi 2012 indică o vechime cuprinsă între 36.140 şi 32.000 de ani, majoritatea convergând spre aproximativ 33.000 de ani. Specialiştii afirmă că există dovezi clare ale prezenţei umane din Paleoliticul superior vechi, aparţinând culturii aurignaciene, asociată primilor Homo sapiens moderni din Europa. Potrivit cercetătorilor, valoarea excepţională a peşterii constă în vechimea, unicitatea şi importanţa sa culturală.

Descoperirea este considerată relevantă pentru înţelegerea sistemelor de credinţe şi a artei parietale din Paleolitic. Arheologul afirmă chiar că asistăm la „unul dintre primele vernisaje de artă ale lumii”. În Galeria Desenelor, pe o lungime de circa 50 de metri, au fost identificate zece reprezentări rupestre, considerate de specialişti schiţe şi crochiuri de o valoare arheologică remarcabilă. Mai multe dintre ele, realizate în cărbune de lemn, redau animale care făceau parte din fauna observată de omul paleolitic în urmă cu zeci de mii de ani. Printre figurile identificate se află un rinocer, propus chiar ca simbol al peşterii, reprezentat cu cele două coarne, urechile şi ochii bine conturaţi. Majoritatea desenelor sunt protome, adică redări parţiale ale animalelor, însă într-un singur caz apare reprezentarea completă a unui bizon. Specialiştii consideră că aceste opere ar putea avea legătură cu ritualuri şi practici asociate „magiei vânătorii”. O altă reprezentare interpretată de cercetători este cea a unui cal aflat posibil în alergare, deşi imaginile rămân deschise mai multor interpretări. Analogii stilistice perfecte nu există, însă cele mai apropiate exemple ca tehnică de execuţie au fost identificate în Franţa, în celebra Peşteră Chauvet, descoperită în 1994 şi inclusă în patrimoniul UNESCO în 2014. Acolo, artiştii paleolitici foloseau crăpăturile naturale ale pereţilor pentru a reda anumite detalii anatomice ale animalelor, tehnică observată şi la Coliboaia. La fel ca Peştera Chauvet, şi Coliboaia este închisă publicului pentru protejarea patrimoniului, modelul francez demonstrând însă că realizarea unei replici fidele pentru vizitare este posibilă.

Deşi includerea pe lista UNESCO ar putea aduce notorietate şi oportunităţi de finanţare pentru zonă, specialiştii exclud posibilitatea deschiderii peşterii pentru publicul larg. Monitorizările microclimatului au arătat că simpla prezenţă a câtorva persoane modifică temperatura din galerie şi poate afecta picturile. În schimb, cercetătorii propun realizarea unui centru de vizitare sau a unui muzeu în apropierea Văii Sighiştelului, unde să fie recreate desenele şi atmosfera din interiorul peşterii. Un astfel de proiect ar putea transforma zona într-un important punct cultural şi turistic, după modelul unor comunităţi din Franţa care s-au dezvoltat în jurul siturilor paleolitice. „Avem o peşteră care aparţine istoriei universale. Întrebarea este ce facem cu ea”, spun specialiştii, subliniind că situl din Bihor reprezintă una dintre rarele ocazii în care România intră în circuitul marilor descoperiri ale patrimoniului mondial. Managerul Gabriel Moisa a menţionat că cercetările din Peştera Coliboaia au fost sprijinite de mai multe instituţii din România şi Franţa. Printre principalii finanţatori s-au numărat Consiliul Judeţean Bihor şi Primăria Oradea, care au susţinut logistic şi financiar proiectul prin intermediul Muzeului Ţării Crişurilor. La cercetare au contribuit direct Muzeul Ţării Crişurilor şi Muzeul din Orgnac, Franţa, într-o colaborare româno-franceză considerată esenţială pentru studiul artei rupestre. Proiectul a beneficiat şi de sprijinul Institutului Naţional al Patrimoniului, al Federaţiei Române de Speologie, al Federaţiei Franceze de Speologie, al Administraţiei Parcului Natural Apuseni, Direcţia Judeţeană de Cultură Bihor, precum şi al cluburilor de speologie din Oradea (Cristal), Arad şi Ştei.

Doar un alt cuib al devoratorilor de resurse, de materii prime, de țări…

Data: 15 iunie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Nu am intrat încă în OCDE, dar acest următor „Big Brother” fiscal, financiar, al controlului suveranității și independenței noastre, ne arată deja „stegulețele” lui… Din „noua” casă de castă acaparatoare, în fapt, alte găști, aceeași foame de resurse ale altora… Dar nu sunt nici măcar niște stegulețe (aidoma anteriorilor necrofagi ai resurselor noastre, materiilor prime, chiar și al ultimului bănuț din colțul batistelor bătrânelor), adicătelea „galbene”, „roșii”, de infringement iminent etc, ci, direct, un prapor de țară… Întins peste o Românie deja vizualizată de acești „experți” vorbind neîntrebați (nu de către noi, poporul) ca fiind în colaps final, fatal, pe toate segmentele… Și ni se cântă de către aceștia cu patos prohodul… Dezastrul iminent!…. Creșterea datoriei țării la peste 70 la sută din PIB (alții, au trecut de 80-90 la sută, dar pentru ei nu e o problemă, firește!)… Intrarea în recesiunea-buclă, fără de ieșire, cel puțin nu până când nu va fi fost vândută ca datornică toată țara… Falimentul… Sfârșitul… Sigur, nu ne spun strigoii ăștia, de ce, dacă suntem atât de cariați de putrefacție, de le pute țara noastră, de ce se mai uită cu jind la ea? De ce nu taie din rădăcină toate pretextele de aderare la o organizație dinspre care nu am avut nici măcar un cap de ață deșirat din ițele cusăturilor plesnite ale colacului de salvare azvârlit în lehamite? Dacă situația este atât de gravă, de ce să mai intrăm în rândul acestei „elite”? Care, tichie de mărgăritar, vrea îmbrăcată în frac o țară care nu mai are, dacă ne luăm după ei, nici măcar bani de opinci!…

De ce mai trebuie să intrăm în OCDE dacă avem atâtea pete ce nu mai pot fi scoase?! A, OCDE ne „identifică” doar cu resursele, materiile prime?… Și vizează, „chirurgical”, ceea ce ni se mai poate lua în numele unei, de fapt, alte acaparări a unei alte schimbări de pseudoparadigme (economico-„sociale”): pământul țării… Nici nu am pășit cu vârful „bonteului” de opincă, după cum ne văd încălțați ăștia, nu am intrat în „noua” casă de castă acaparatoare (alte găști, aceeași foame de resurse ale altora), și, deja, ni se arată, nu „cartonașe”, nu „stegulețe”, ci refrenul stingerii de țară… Falimentul, dezastrul, apocalipsa… Din criză în criză până la decesul de țară, de nație, de ființă… De ființă nesupusă unor altor organizații decapând în sevrajul lor de colonizatori.

OCDE ne anunță acum și criza energetică… Într-o țară producătoare… Și impunerea convingerii-marotă a faptului că, niciodată, nu va mai fi posibilă scăderea prețurilor la energia electrică… Nu pentru noi! Or, atunci, de ce să mai accedem într-o structură în care este evident că nici un indicator nu se va mai referi la binele social, la nivelul de trai al oamenilor, la scăderea ori menținerea prețurilor, tarifelor, costurilor de zi cu zi în limite suportabile (oricum obligatorii pentru o țară având, constituțional, statutul de stat social)? Iar paradigma impunerii (energetice) a OCDE, pentru că așa vor suna următoarele impuneri, ca piroane în scândurile tot mai strâmte ale unor „paturi ale lui Procust”, în care ne suim singuri, este aceea că „organizația” impune (nici măcar nu recomandă) nu o soluție la inevitabila criză energetică pe care a văzut-o în globul de cristal al intereselor camarilelor ei, ci imposibilitatea de a mai fi reduse vreodată prețurile la energie (și să vezi de nu o trec ăștia și ca articol în Constituție, după ce taie de acolo statutul de stat social!)… Doar creșteri continue!… Pentru că, în OCDE, vom avea cel puțin o certitudine: nu de mai bine, ci de constrângeri, iată, dintr-un „început” prin menținerea trendului crescător al prețului energiei electrice… Ca o altă resursă ce nu se va mai raporta în mod real balanței cererii și ofertei economiei de piață, precum combustibilii, lucru mult prea ușor acceptat de noi în toate aceste decenii postdecembriste a unei pseudoeconomii de piață, cu liberalizări unde au avut nevoie unii și control strict, planificat, centralizat pe alte segmente… Ba, ni se va impune și achiziționarea de energie electrică, obligatoriu „regenerabilă”… De la alții… Asta o vom face noi, cei ce am întins, de la un capăt la altul al țării, hectare de panouri solare, am înfipt și țe(puș)e eoliene, toate peste pământuri scoase din producția agricolă… Multe prea ușor „declasate” din rostul de asigurator al hranei în acela de suport pentru tehnologiile folositoare altora…

Și atunci, din nou, la ce ne trebuie OCDE?… Am privat țara de pământul cu rost agricol, pentru a-l acoperi cu sisteme de producție a unei energii care, pentru noi, va avea același trend al creșterii obligatorii a tarifelor? Căci, iată, indiferent de câtă energie electrică va produce țara, prețul ei va crește în continuu… Așa cum, indiferent de câtă benzină și motorină au produs rafinăriile noastre, indiferent de costurile sociale și de sănătate pentru mii de oameni care au suportat efectele de mediu, de poluare, de afectare a sănătății din cauza funcționării la cote maxime a acestor rafinării (pentru alții, în principal Ucraina), niciodată acest prețuri nu au scăzut în mod real corelat cotațiilor internaționale ale petrolului, ale raportării la prețurile de referință ale combustibililor din țări cu un nivel de viață cu mult peste noi…

Nicule, singurul tău mandat este să pleci acasă!…

Data: 15 iunie 2026 by Zoe Dantes

Omul ăla, mic cât un muc, mare la stat(us quo), și mic, pitic la gândit, a ieșit să ne amenințe!… Numai tu mai lipseai, frate să ne ameninți! Fix tu! Și pe cine ameninți, mă rog frumos? Măcar să știm și noi! Că de amenințări suntem sătui. De la portarul de la Mega, până la Arafat și de la portarul de la mall, până la președintele de scară de bloc. Trăiți în lumea voastră și pentru că alții vă amenință pe voi, în speță aia de vă sunt stăpâni și v-au înșurubat în scaunele alea înalte pe la Cotroceni și Victoriei, acu’ ai ieșit și tu să ameninți. Băi, am ascultat și eu pe insul acela de-și spune om de afaceri, numit Păun. Cum ne explica el la Striblea&garnizoană, ce e cu România. Tati, du-te acasă! Și i-ați și pupilul de Muc cu tine. Eventual unde a înțărcat dracu’ iapa. Că e groasă rău! Lăsați războiul vostru cu Bolojan, altu’ care se crede viitor prezident și veșnic e într-o campanie electorală propagandistică cu tăierile la purtător. Niște terminați de care lumea e sătulă până-n gât.

Luați-vă războaiele personale, scuturați-vă de scuipații norodului și mergeți la prima groapă de gunoi. E singurul loc pe care o să vi-l ofere istoria. Așadar, insul numit Nicușor, foarte agitat și nervos, ne explica el cum că partidele nu mai comunică între ele. Politic!

Să mori tu, nebunaticule! Da’ când vine vorba de voturi la combinațiile voastre pentru bani comunică? Eu zic ca da! Când e vorba să mai dați niste bani stăpânilor voștri comunică? Normal! Când vine vorba de bani pentru ukri comunică? Cam da! Știi băi, tu neterminatule când nu comunică? Când e vorba de România. Atât! De România și de români. În rest sunt șnur la comunicare. Pe interese personale ale voastre. Ai ieșit să ameninți că așa ai considerat tu, tu, pe persoană fizică că România trebuie să aibă vârât un PM no name. Al nimănui, sau eventual al lui Base. Și al lui zdrele si al individei ăleia de-și zice Moldova. Neales de nimeni, incompetent total pe materialul clientului, dar cu promisiuni majore către stăpânii voștri: ăia mulți! Ai uitat de democrație, ai uitat de matematică, ai uitat de scorul electoralelor la parlamentare. Și ne aduci asta la cunoștință amenintându-ne cu ce? „Că până în 2028 se vor întâmpla multe”. Ce ai vrut să spui? Că urmează o zonă crepusculară de cătușe? Că va fi din nou ca în 2014/2015? Că o să se intre peste cei care „nu ascultă” la stăpâni?

Știi care e problema ta, Nicule? Nu numai că nu pricepi nimic. Problema ta e una singură: interesul stăpânilor tăi. Când se va schimba interesul, și vântul o să bată mai aspru, așa a schimbare în uie aia de o fluturi tu pe sub nasul fraierilor, primul care va fi în zodia cătușelor vei fi tu. Tu și ai tăi. Ăia cinstiți, onești și proeuropeni. Asta fix în clipa în care niște „băieți buni” vor da drumul pe „surse” la lista aia de „donatori” care au plătit ca tu să vii să ne ameninți. Ai tupeu, coane, nu glumă! Vinovați suntem noi toți pentru faptul că tu mai ești acolo. Vinovații reali sunt ăștia de ți-au trântit pe Bolojan și acu’ tac. Cică „negociază”!

PSD eule ești viu? Mișcă, bă! Clipește sau măcar pune-l pe „Grindy” să-și țuguie buzele alea reci și să se prefacă că e câștigător în alegerile parlamentare. Parcă așa era socoteala. După care, Simioane, trezește-te! A venit vremea! Să pui și tu osul la treabă, cum o făceai înainte să îmbraci costumele alea și să ne explici cum o să faci tu România mare din nou. Nu ne sunt de folos sloganele! Suntem sătui de ele! Nu vă zice nimeni? Lasă că vă zic eu! Că nu am de ce să tac. Asta gândesc toți românii. Singura deosebire este că eu o și scriu. Dacă aveați vreo îndoială! Adunați-vă naibii într-o peștera și tu și AUR și PSD ul și purcedeți la lucru. Că suntem sătui, tati, de voi până-n prăsele! Ce aveți, băi?! Nu mai dispuneți de comunicări cu garnizoanele?! Serios?! Hai, măi băieți că doar știm toți cine cu cine și cine unde. Nu aveți motivație? Singura voastră motivație e România. Atât! România și noi! Aveți suspendare trecută în Constituție? Aveți! A încălcat Nicu Constituția de atât de multe ori că ni se face naibii rău de la lingurică. O să ne ziceți că vine vacanța electorală și voi nu aveți chef de muncă?! Poate o să vină și ziua cand românii nu vor mai avea chef să vă mai dea nici un ban. Să vă vedem atunci! Pe ce marafeți o să o ardeți voi dubios și o să-l mai lăsați pe ăla de la Cotroceni să ne lezeze inteligențele prin amenințări!

Apropo, Nicușoare, ce ai zis bre? Că asiguri tu partenerii externi că România păstrează direcția? Care parteneri? România nu are parteneri! La ora actuală, România are doar stăpâni. Mulți! Iar direcția e bună! Ai dreptate! Este spre fundul prăpastiei! „Partenerii” așteaptă să toarne un tir de pământ peste ea. Sau eventual niște drone! Alea „rătăcite” de la prietenul tău sau șeful tău: unul zdrele! PSD și AUR, trăiți, băi? Arătați că respirați și că noțiunea de „partid” e de genul neutru. Dacă nu aveți niște biluțe, luați cu împrumut. De la niște tauri. Găsiți voi! Măcar să știm și noi pe cine să mai înjurăm! Că ne-am săturat de vorbe goale! Începeți o dată cu suspendarea aia, că deja e prea mult. Lumea a tăcut, dar e posibil ca foamea să o trezească! În ultimul ceas! Nicule, revin! Singurul tău mandat este să pleci acasă! Atât! Sau în altă parte. Și nu vorbesc de pârnaie! Că acolo scapi cu un șorțuleț! „Prea bun, prea ca la țară!”…

Revoluție națională, europeană, mondială…

Data: 15 iunie 2026 by Cristi Pantelimon

În anii 80, retrăind evenimentele din anii 30, cu venirea la putere legală a lui Hitler, marele jurist german Carl Schmitt era preocupat, printre altele, de metodele prin care statele sau regimurile constituționale se pot apăra de aceste „revoluții” („răsturnări”) legale. Conceptului clasic de legalitate, întărit de cel de legitimitate, Schmitt îi adaugă, preluat de la juristul francez de orientare liberală Maurice Hauriou („Précis de droit constitutionnel”, 1929), conceptul de „Supralegalitate”. Supralegalitatea este o prevedere care interzice sau face foarte dificilă schimbarea regimului constituțional al unui stat. Observația lui Schmitt, după care și revoluționarii de profesie, anarhiști, aveau nevoie de conceptul de Stat (scris cu majusculă), pentru a-și instaura noua ordine în interiorul acestuia, arată cât de important este Statul pentru lumea modernă care se vrea global/universală. Un exemplu de instituție a Supralegalității este Curtea Constituțională, cu care, de exemplu, Hauriou, nu era de acord. Noi avem acum un caz care implică o astfel de Revoluție Națională, cu aport al Curții Constituționale. Întrebarea este: se apără cu adevărat Statul Român în acest moment prin intermediul mijloacelor Supralegalității (CCR) sau, dimpotrivă, are loc o lovitură de stat legală, adică o trecere de la o ordine globală/globalistă la o ordine universală cu alte gene cromozomiale?

În epoca în care scria Carl Schmitt exista tentația unei Revoluții Mondiale Globale („Legale Weltrevolution”); ca și în anii interbelici, spaima lui Schmitt se traduce prin aceea că această revoluție globală va fi una globalist/universalistă, în care popoarele vor lua chipul indefinit al Omului, al Umanității. Premisele nu erau foarte roz: în Vest, SUA, în Est, URSS, cele două superputeri care aveau destule porniri globaliste (mai ales prima) și care împărțeau încă de atunci (1978) lumea în două blocuri cu aspirații universaliste. Interesant este că Schmitt pune alături de cele două superputeri și China, clientul nostru de azi, care continuă revoluția legală globală, dar sperăm în altă logică!

Europa? Ar fi putut fi o unitate, printr-o revoluție europeană, cu o condiție: ca Anglia să renunțe la a mai fi o insulă! Dar Europa era și atunci, ca și acum, parazitată de forțele globalismului a-național. Să-l ascultăm pe Carl Schmitt, actual, prea actual: „Forțele și puterile politice mondiale care luptă pentru unitatea politică a lumii sunt mai puternice decât interesul european pentru unitatea politică a Europei. Chiar și unii „buni europeni” nu mai văd unitatea politică a Europei decât ca un produs secundar (sau chiar un produs rezidual) al unei unități politice globale a planetei noastre. Energiile revoluționare care tind către o revoluție mondială sunt mai puternice și mai active decât tendința către o revoluție europeană, astăzi aproape de neimaginat. Legalitatea unei revoluții europene ar presupune existența unui patriotism european, pentru a putea conduce la o adunare constituantă în sensul tradiției constituționale continental-europene. Acest lucru mai poate totuși fi încă imaginat, dacă Anglia nu mai vrea să fie o insulă”.

Iată problema noastră la zi!

Așadar, revoluția noastră internă, de după 2024, poate fi îndreptată, prin intermediul Supralegalității CCR, fie spre revoluția europeană patriotică, fie spre globalismul european și mai departe mondial, care ne va pregăti marea și definitiva contradicție politică a „Sfârșitului istoriei”, anume Omul generic, apolitic, cel care, așa cum arată Carl Schmitt, cu toată unitatea sa aparentă, este suma tuturor discriminărilor posibile în ordine juridică și politică. Să-l reascultăm pe marele jurist: „Umanitatea, ca întreg și ca atare, nu are niciun dușman pe această planetă. Fiecare om aparține umanității. Chiar și infractorul, cel puțin atât timp cât trăiește, trebuie tratat ca om; iar dacă este mort, la fel ca și victima sa, el nu mai există. Atunci el pur și simplu dispare, la fel ca victimele sale decedate. Până atunci însă rămâne, fie bun sau rău, un om, adică un purtător de drepturi ale omului. Umanitatea” devine astfel un concept asimetric. Dacă în interiorul umanității se face discriminare și celui negativ, dăunătorului sau perturbatorului i se neagă calitatea de om, atunci omul evaluat negativ devine ne-om și ne-persoană, iar viața sa nu mai este valoarea supremă. Viața sa devine o non-valoare care trebuie eliminată. Concepte precum „om” conțin astfel posibilitatea celei mai profunde inegalități și devin, prin aceasta, „asimetrice”.

Așadar, omul Umanității care nu mai corespunde revoluției globaliste este un Nimeni, își pierde cu totul orice urmă de legitimitate ca ființă social-politică. El devine non-om. Revoluția globalistă nu poate trăi decât ca perfecțiune utopică a unei definiții care se neagă cu prima manifestare reală de viață socială… În context, epoca în care scrie Schmitt, este cea în care, dincolo de cele două superputeri industriale (SUA-URSS), se căuta o cale de mijloc, sau alternative de dezvoltare asimilabile unor spații definite nu global-universalist, ci zonal. Este meritul economistului francez François Perroux (1903-1987), pe care Schmitt îl și citează mult la începutul studiului său, de a fi căutat astfel de alternative zonal-naționale la marea presiune a globalismului economic, cu origine în special în aria anglo-saxonă. Să spunem în treacăt că Parroux era familiarizat cu energia economică a Germaniei lui Hitler, pe care o studiase, o Germanie, care, pe un versant al ei, căutase tocmai o cale de ieșire din labirintul economic anglo-saxon interbelic.

Între timp, după 1945, problematica industrializării revine în atenția economiștilor în cotextul bipolarismului sovieto-american. Industria este recunoscută de Carl Schmitt ca nou Nomos al Pământului: „Cujus industria, ejus regios, sau cujus regio, ejus industria”, va scrie Schmitt. Ideea e clară: Pământul și industria sunt binomul de aur al teritorialității, nu doar pământul, ca element agricol. Azi, cu China ca stindard al noii Lumi Globale, trebuie să reflectăm din nou asupra acestor aspecte. Aparent, China este deja angajată pe drumul unei revoluții legale mondiale fără ingrediente globaliste. Este cel mai important aspect al noii vremi. Rusia nu poate fi altfel. SUA lui Trump nu are de ales… Industria va prelua din nou forța motrice a statelor. În același timp, e obligatorie Revoluția Națională, Europeană și Mondială împotriva Globalismului, ca factor ultim al dezagregării politice și civilizaționale.

De un secol avem aceeași schimbare, care trebuie oprită, ca să-l completăm pe Xi Jinping!