Arhiva zilnică: 20 mai 2016

Mitul Edenului în teatrul european. De la misterele medievale la dramaturgia modernă…

Data: 16 iulie 2026 by Alexandru Florin Țene

Mitul Edenului reprezintă unul dintre nucleele simbolice fundamentale ale culturii europene. Povestea biblică a Grădinii Raiului, a lui Adam și Eva, a căderii omului și a exilului din paradis a constituit, timp de secole, o sursă majoră de inspirație pentru literatură, arte vizuale și teatru. În dramaturgia europeană, mitul edenic nu este doar o simplă transpunere scenică a textului biblic, ci devine un model antropologic și filosofic prin care sunt explorate teme precum inocența originară, libertatea, tentația, cunoașterea, vinovăția și nostalgia paradisului pierdut. Evoluția teatrului european demonstrează o transformare continuă a acestui mit. Dacă în Evul Mediu Edenul apare ca spațiu sacru și teologic, în teatrul modern și contemporan el devine metaforă existențială, psihologică și socială. De la misterele medievale până la dramaturgia secolului al XX-lea și începutul secolului XXI, mitul Edenului reflectă schimbările de mentalitate ale culturii europene și modul în care omul își redefinește raportul cu sacrul. Izvorul principal al mitului Edenului se află în primele capitole ale cărții Geneza. Dumnezeu creează lumea, îl plasează pe Adam în Grădina Edenului, îi oferă libertatea de a se bucura de creație și îi interzice consumarea fructului din pomul cunoașterii binelui și răului. Încălcarea poruncii divine conduce la căderea omului și la expulzarea sa din paradis. Această narațiune a devenit una dintre cele mai importante teme ale teatrului religios medieval. În secolele XII–XV, spectacolele liturgice și misterele dramatizau istoria sacră, de la creația lumii până la Judecata de Apoi. Edenul ocupa o poziție centrală deoarece reprezenta începutul istoriei mântuirii. Studiile consacrate dramaturgiei medievale arată că reprezentarea scenică a Grădinii Edenului era realizată ca un spațiu distinct, sacralizat, opus lumii terestre și asociat perfecțiunii originare.

În celebra piesă medievală Le Jeu d’Adam (sec. XII), una dintre primele drame europene scrise în limba vernaculară, conflictul dintre ascultare și neascultare este pus în scenă printr-o opoziție vizibilă între paradis și lumea exterioară. Spectacolul urmărea nu doar ilustrarea textului biblic, ci și transmiterea unei lecții morale privind condiția umană după cădere. Un moment important în dezvoltarea mitului edenic îl constituie ciclurile de mistere engleze de la York, Chester, Towneley și N-Town. Aceste vaste construcții dramatice prezentau întreaga istorie a omenirii, începând cu creația și terminând cu Judecata Finală. În aceste piese, Edenul este reprezentat ca loc al armoniei perfecte, unde relația dintre Dumnezeu și om este nealterată. Totodată, spațiul paradiziac dobândește caracteristici concrete, accesibile imaginației spectatorilor medievali. Cercetările recente au evidențiat faptul că scenografiile acestor spectacole încercau să transforme paradisul într-o realitate vizibilă și tangibilă, sporind astfel impactul emoțional și pedagogic al reprezentației. Mitul edenic dobândește aici o funcție eshatologică. Căderea lui Adam nu este prezentată ca un eveniment izolat, ci ca începutul unei istorii care va culmina cu răscumpărarea prin Hristos. Paradisul pierdut devine promisiunea paradisului regăsit.

Renașterea europeană schimbă radical perspectiva asupra mitului Edenului. Accentul se deplasează de la dimensiunea teologică spre cea umanistă. Omul devine centrul universului dramatic, iar căderea este interpretată nu doar ca păcat, ci și ca început al conștiinței și al libertății. Influența decisivă asupra teatrului european a exercitat-o epopeea lui John Milton, Paradise Lost (1667). Deși nu este o piesă de teatru, opera a influențat profund dramaturgia ulterioară. Imaginea lui Satan ca spirit revoltat și reinterpretarea căderii ca dramă a libertății individuale au devenit teme recurente în teatrul modern. În această perioadă, Edenul începe să fie privit și ca simbol al unei stări originare de armonie pe care civilizația o pierde progresiv. Paradisul nu mai este exclusiv un loc teologic, ci și un ideal cultural. Secolul al XIX-lea aduce o reinterpretare radicală a mitului edenic. Dramaturgii romantici sunt fascinați de figura lui Cain, primul exilat și primul revoltat. Piesa Cain: A Mystery a lui George Gordon Byron transformă povestea biblică într-o reflecție asupra condiției umane. Cain nu mai apare doar ca păcătos, ci ca spirit care caută adevărul și contestă ordinea cosmică. Studiile recente au demonstrat că Byron utilizează structura misterului medieval pentru a construi o dramă filosofică despre cunoaștere și libertate. În această perspectivă, Edenul nu mai este doar paradisul pierdut, ci și simbolul unei inocențe imposibil de recuperat. Exilul devine condiția inevitabilă a existenței moderne.

În secolul XX, dramaturgia europeană transformă profund semnificațiile mitului edenic. Interesul se deplasează de la dimensiunea religioasă la cea existențială. La dramaturgi precum Samuel Beckett, Jean-Paul Sartre sau Eugène Ionesco, paradisul apare prin absență. Personajele caută sensul unei armonii pierdute, dar descoperă doar alienare, singurătate și imposibilitatea comunicării. Teatrul contemporan reinterpretează adesea cuplul Adam–Eva ca simbol al relațiilor moderne. Piesa Eden de Eugene O’Brien oferă un exemplu relevant. Personajele principale sunt prezentate ca „un Adam și o Eva contemporani”, captivi într-un paradis degradat, marcat de izolare și incapacitatea comunicării autentice. Astfel, Edenul devine metafora unei nostalgii imposibil de satisfăcut. Omul modern nu mai caută întoarcerea efectivă în paradis, ci sensul pierdut al existenței.

Analiza dramaturgiei europene permite identificarea câtorva funcții fundamentale ale mitului Edenului: Funcția antropologică: Mitul explică originea condiției umane și tensiunea dintre inocență și cunoaștere. Funcția morală: În teatrul medieval, Edenul ilustrează consecințele neascultării și necesitatea mântuirii. Funcția utopică: Paradisul devine imaginea unei societăți ideale și a unei ordini perfecte. Funcția existențială: În teatrul modern, Edenul simbolizează sensul pierdut al vieții și imposibilitatea recuperării plenitudinii originare. Funcția estetică: Reprezentarea scenică a paradisului oferă posibilitatea construirii unor imagini spectaculoase și a unor spații simbolice de mare forță artistică. Mitul Edenului constituie una dintre constantele fundamentale ale teatrului european. De la misterele medievale până la dramaturgia contemporană, el a funcționat ca model interpretativ al condiției umane. Dacă în Evul Mediu Edenul era un spațiu teologic concret, destinat educării religioase a publicului, modernitatea îl transformă într-un simbol al libertății, al nostalgiei și al căutării sensului. Persistența acestui mit demonstrează capacitatea sa extraordinară de adaptare la diferite contexte istorice și culturale. Teatrul european nu a încetat să revină la imaginea paradisului pierdut, deoarece în ea se concentrează una dintre întrebările esențiale ale existenței: poate omul recupera armonia originară sau este condamnat să trăiască permanent în afara Edenului?

Duhul Libertății…

Data: 16 iulie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

De câtva timp asistăm uimiți la zvârcolirile dureroase și sângeroase ce se derulează în Africa și în Asia. Popoare după popoare, în general de religie musulmană, se opintesc din răsputeri să răstoarne jugurile grele ale unor dictaturi, care păreau instaurate acolo pentru o veșnicie. Până mai ieri abia dacă auzise omul de rând de anumite țări, azi află câte ceva de la fiecare buletin de știri difuzat de televiziune sau radio. Aflăm, de exemplu de milioane de oameni care ies în stradă și, cu un curaj extraordinar, înfruntă moartea și suferința, gloanțele, grenadele, tunurile de apă, loviturile și mijloacele de tortură ale poliției, ale puterii. Vedem tablouri de zei ai zilei arse ori călcate în picioare, însemne ale puterii dictatoriale distruse în mod ostentativ, pancarte în care populația cere sfârșitul unei epoci de dictatură și teroare și instaurarea unei epoci noi, de libertate și progres. Aflăm, de asemenea, de la fiecare buletin de știri de un număr tot mai mare de morți și de răniți. Este aproape de necrezut ca acele popoare să se ridice cu atâta îndârjire la luptă pe viață și pe moarte pentru câștigarea libertății și schimbarea regimurilor politice în propriile lor țări. O populație foarte săracă, adusă în pragul deznădejdii, caută soluții cu prețul vieții.

Privind ce se întâmplă în unele țări nu prea depărtate, gândul ne duce cu ușurință la anul 1989, la acel decembrie sângeros și luminos din propria noastră istorie. Desigur, că fiecare popor își are revendicările lui proprii, specifice, dar toate au idealuri comune: răsturnarea regimurilor dictatoriale, instaurarea unor state de drept, în care legea adevărată să troneze, ci nu legea bunului plac, crearea unui climat de pace, de libertate, de prosperitate, descătușarea gândului și a cuvântului. Asemenea idealuri au avut românii în 1989, asemenea idealuri au făcut să se prăbușească imperiul sovietic, regimurile totalitare din statele comuniste europene. Parcă o scânteie a declanșat o explozie în lanț, care n-a mai putut fi oprită de nimeni și de nimic. Duhul Libertății bântuia atunci în Europa, astăzi în Europa, în Africa și în Asia. Poate este același duh, care a inflamat spiritele în Europa în urmă cu câteva decenii. Acestea înseamnă mult pentru viața unui om, dar nu înseamnă mare lucru în istorie, în viața unor popoare.

Privind cele ce se întâmplă în lume de câteva decenii încoace, gândul mă duce cu mai bine de două sute de ani în urmă. La 1789 izbucnea Revoluția Franceză la Paris. Ea răsturna un regim, o orânduire, o lume învechită și punea bazele unui nou mod de gândire și de simțire. Scânteia declanșată de poporul francez a bântuit multă vreme prin Europa, ridicând popoarele la luptă unul câte unul, fie sub formă de revoluții, fie sub formă de răscoale. Însăși Revoluția de la 1848 din țările europene nu este decât fiica Revoluției franceze. Ce-i drept, la vremea aceea valurile se propagau cu greutate, de-a lungul multor decenii, fiindcă mijloacele de propagare a informației era incomparabil mai greoaie față de cele de azi. Atunci era vremea când informația se propaga prin poștalionul cu cai, azi se propagă cu iuțeala gândului prin radio, televiziune, telefonie, internet. Și atunci tinerii din țările sud-est europene studiau în Apus și acolo s-au intoxicat de ideile noi, reformatoare ale vremii; și azi tinerii musulmani au împânzit Europa, America, la studii sau la muncă, au văzut și au înțeles că se poate trăi și altfel decât robind orbește pe domeniul feudal.

Astăzi se ridică la luptă cu un entuziasm greu de descris și de înțeles. Tinerii noștri strigau în decembrie 1989, sub ploaia de gloanțe: „Vom muri și vom fi liberi!” Astăzi tinerii din unele țări mai de departe sau mai de aproape și, alături de ei populația disperată de foamete și teroare a țărilor lor, strigă la fel. Revoluțiile sunt fenomene istorice extraordinare, asemănătoare unor avalanșe din munți, care mătură în calea lor totul, nivelând terenul pentru a răsări o lume nouă, mai plină de speranțe, mai liberă, mai fericită, mai descătușată. Revoluțiile se nasc greu, după o perioadă îndelungată de gestație, se hrănesc cu mult sânge și cu multe vieți, dar marchează răscruci în istorie, în viața popoarelor. Revoluțiile sunt adevărate operații chirurgicale, pe care istoria le face pe trupurile popoarelor, pentru a elimina cangrenele și a reda speranța de viață acelor națiuni.

Haiducul Ioniță Tunsu

Data: 16 iulie 2026 by George V. Grigore

Haiducul Ioniță Tunsu a fost inițial paracliser (fost țârcovnic) la Biserica Sf. Gheorghe Vechi, de pe Calea Moșilor de astăzi, dar și la Biserica Sfinții Voievozi de pe Calea Griviței, numită, pe atunci, Drumul Târgoviștei, remarcat fiind datorită vocii sale. În Bucureştiul de altădată legea era a celor bogaţi, iar prea puţini dintre săraci având vreo şansă la o viaţă uşoară. Ioniţă Tunsu văzând toate acestea, a renunțat la ceea ce făcea și a luat calea haiduciei, fiind un haiduc temut de toţi boierii și iubit de toţi amărâţii. Era în urmă cu aproape 200 de ani, când distanţa ierarhică dintre ţărani şi boieri făcea ca viaţa celor mulţi să fie tare aspră. Marea majoritate a ţăranilor clăcaşi se afla sub exploatarea tuturor: a autorităţilor, a boierilor, a ciocoilor arendaşi şi a egumenilor greci. Ioniţă era oltean, născut la începutul anilor 1800 în comuna Optaşi. A fost el paracliser la biserica Sfântul Gheorghe Vechi de pe Calea Moşilor (pe atunci Podul Târgului de Afară). Era un om voinic, frumos şi inteligent, iar episcopul Ilarion al Argeşului avea gânduri mari cu el, vroia să-l investească cu haina preoţiei.

Mai întâi, Ioniţă Tunsu s-a alăturat voluntar armatei conduse de Tudor Vladimirescu, la răscoala de la 1821. Revoluţia a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României. A avut cauze naţionale, economice şi sociale şi, deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote. Ioniţă a trăit momente de umilinţă când a văzut „huzurul marilor boieri în comparaţie cu viaţa de mizerie a celor mulţi”. Şi-a părăsit slujba, s-a tuns scurt renunțând la pletele popești și şi-a format o ceată de oameni necăjiţi și supărați tare şi a pornit pe drumul haiduciei. Tunsu nu era un tâlhar la drumul mare, care omora şi schinguia. El ceea ce lua de la boieri, dăruia văduvelor cu copii, oamenilor bătrâni de care nu avea nimeni grijă, mamelor care nu aveau cu ce să-şi mărite fetele şi gazdelor sărace pe unde poposea în drumurile sale. Odată cu începutul Războiului ruso-turc din 1828-1829 a început şi ciuma în ţară. Boala bântuia cu furie, casele se goleau, iar maidanele Bucureştiului erau pline cu cei care, în ploaie şi frig, îşi aşteptau sfârşitul. Cei înstăriţi, dar şi cei care aveau rude la ţară, au părăsit oraşul în fuga mare. Primul ministru din timpul lui Alexandru Ioan Cuza şi al lui Carol I, marele academician Ion Ghica, povestea despre amintirea sa din copilărie, având ca subiect pe haiducul Ioniţă Tunsu. Se povestea că Dimitrie Ghica, tatăl lui Ion Ghica, şi-a luat familia şi cu toții s-au refugiat la moşia Ghergani, din judeţul Dâmboviţa, pentru a scăpa de ciuma din oraş. Aici, în jurul stejarului aproape milenar, sub bogatul frunziş, şi-a aranjat sufrageria de vară, în aer liber. Într-o seară a fost chemat la poartă de cunoscutul haiduc pentru a fi avertizat. Temut de toţi boierii, Tunsu nu fura de la oricine „coane Tache, nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aci şi văzându-te la masă le faci poftă baieţilor. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboaţă”.

Generalul rus Pavel Kiseleff, pe atunci în fruntea Ţării Româneşti, fiind înştiinţat de toate faptele lui Tunsu şi a cetei sale care băgaseră groaza în boieri, în negustorii bogaţi şi în autorităţile de ocupaţie, a ordonat de urgenţă ministrului de Interne, Iordache Filipescu să-l prindă. Tunsu şi ceata lui de haiduci, i-au pândit pe general şi pe suita lui la un popas, în drum spre Târgovişte. Haiducul oltean l-a rugat pe Kiseleff, printr-o scrisoare, să fie blând dacă îl va prinde „Capul excelenţei tale a fost astăzi în gura puştei mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de ţară. Astfel te rog şi eu, ca să porunceşti gonacilor care mă urmăresc să nu mă omoare când mă vor prinde, căci eu n-am omorât pe nimeni”. La cererea expresă a generalului Kiseleff, autoritățile se mobilizează pentru prinderea „vestitului tâlhar”. Este oferită o recompensă, iar persoana care îl va prinde sau va da indicii privind locul unde se ascunde Ioniță Tunsu „va fi iertată de dări, va fi ridicată la rang de boierie și va primi 1.000 de lei”. Căpitanul Ștefan Radu, finul și omul de legătură al haiducului în București, atras de recompensa oferită, informează Agia că Ioniță urma să sosească în Capitală noaptea, dinspre Cotroceni, trecând podul peste Dâmbovița de la Grozăvești într-o căruță acoperită cu coviltir. Din întâmplare, exact prin locul și la ora când era așteptat Ioniță trece o trăsură trasă de cai de poștă, în care se afla un colonel rus, Govorov, care, din cauză că refuză să se supună somației, este rănit ușor. Haiducul aude de la depărtare împușcăturile și zarva creată în urma incidentului cu colonelul rus și evită să mai intre în București. Șansa nu îi mai surâde lui Ioniță o săptămână mai târziu, astfel încât, în momentul în care trece peste podul de la Grozăvești, asupra lui se abate o salvă de puști și pistoale. Rănit grav, acesta este dus la un post de pază al soldaților ruși de pe Podul Mogoșoaiei, pe locul unde se află astăzi hotelul Continental. Deși medicii au încercat să-i salveze viața, Ioniță se stinge în zorii dimineții următoare. Era anul 1832. Martorii oculari amintesc că, în momentul în care trupul neînsuflețit al lui Ioniță Tunsu a fost expus în piața publică, astfel încât să facă dovada că haiducul este mort, iar cei care ar fi fost tentați să-i urmeze exemplul, să fie descurajați, oamenii sărmani au izbucnit în lacrimi; un bătrân, care probabil a fost ajutat la un moment dat de către Ioniță, i-a pus acestuia un ban de argint pe piept. Celebrul haiduc a fost înmormântat în afara orașului, în apropiere de Biserica Mărcuța, pe drumul ce ducea la spitalul Pantelimon. Odată înlăturat pericolul pe care l-a reprezentat Ioniță, boierii și negustorii au răsuflat ușurați, iar cei care au ajutat la prinderea sa au solicitat recompensa pentru „râvna și vitejia ce s-au arătat asupra prinderii tâlharului Tunsu și pentru sfărâmarea cetei sale”. După un vechi obicei balcanic, prin care unele persoane își arogă merite, deși nu au avut nici cea mai mică contribuție, beneficiind doar de o protecție de sus, lista persoanelor care urmau să fie recompensate cu 2.000 de lei a crescut de la 22 la 27 de oameni. Căpitanul Ștefan Radu, cel care a avut un rol hotărâtor în ceea ce privește anihilarea lui Ioniță Tunsu, nu numai că nu a beneficiat de recompensa promisă, dar a fost arestat și anchetat pentru complicitate, fiind, în cele din urmă, achitat la capătul unui proces controversat.

Numărul 785

Data: 15 iulie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Mărturia scriitorului evreu Marius Mircu, despre inexistența holocaustului în timpul regimului Ion Antonescu

Data: 15 iulie 2026 by Ion Coja

Mărturia a fost făcută la o dezbatere publică în Israel, la 50 de ani după „holocaust” Pentru a afla cât a fost de „antisemit” Ion Antonescu, îl convocăm… Pentru a afla cât a fost de „antisemit” Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu (pseudonimul lui Israel Marcus), fratele academicianului Solomon Marcus și al scriitorului Marcel Marcian. Marius Mircu a fost ziarist și scriitor evreu, născut în România, decedat în Israel, autor a zeci de cărți publicate în România și Israel. La o jumătate de secol după consumarea „holocaustului” din România, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile „antisemite” ale guvernării antonesciene şi mai ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un stat (evreiesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei”. În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944: „– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi; – a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască; – au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechiziţionate de armată; – au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi; – au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci; – evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcă¬minte şi medicamente; – evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospo¬dăreşti şi unelte specifice meseriaşilor; – cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000 de copii orfani; – autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei) […]; – nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul Bareşeum n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli; – nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceainăriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evreieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti”. „Urmăriţi colecţia ‘Gazeta evreiască’ din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.”

„La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legionare – n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul Educaţiei Naţionale aprobarea pentru înfiinţarea ‘Colegiului pentru Studenţii Evrei’, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. […] Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2.000 de studenţi. […] Un sprijin important l-a acordat Crucea Roşie din România (preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Ministerului Sănătăţii, a ajutat ‘facultatea’ evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a servit şi populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. […]. Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat, care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentru viitorul studenţilor”.

Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein: „Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu”. Şi concluzia aceluiaşi onest martor Marius Mircu: „Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest ‘mic Israel’ din Bucureşti, anticipaţie a Statului Israel?”.

P.S.: Recomandăm acest text care conține mărturia unui evreu întreg la minte, dată în Israel, în fața altor evrei, mulți dintre ei plecați din România după ce au prins guvernarea Mareșalului, deci cunoscători ai realității. Citatul ne-a fost pus la dispoziție de alte evreu, Teșu Solomovici. Nu poate exista replică la acest text din partea „negaționiștilor” sioniști, adică al evreilor care neagă binefacerile de care au avut parte în România.

Post scriptum 2026: Despre rețeaua de școli și facultăți pentru evrei care a funcționat pe vremea lui Ion Antonescu l-am auzit vorbind înainte de 1990 pe Alexandru Graur care a funcționat ca inspector școlar. În acest context a vorbit și despre supraviețuirea tuturor evreilor din România, în contrast cu soarta evreilor din alte țări.

Vrem o Românie… Nu o colonie!

Data: 15 iulie 2026 by Cristian Ardeleanu

Pentru că azi România este în haos, după titlul lucrării monumentale a lui Nichifor Crainic — „Puncte cardinale în haos”. Un haos care cuprinde, printre altele, identitatea națională, tradițiile, spiritualitatea și modernismul momentului. Un haos în care România se vinde, nu se reformează: terenuri agricole, industrie, păduri, imobile, companii strategice, zăcăminte — resurse, bogății naturale. Toate trec în mâini străine, în timp ce poporul este distras și prostit cu tot felul de festivaluri și scandaluri politice mizerabile. Și toate acestea fără transparență și competență. De 36 de ani clasa politică de la noi nu a construit nimic, doar a vândut și înstrăinat… a falimentat și s-a îndatorat! Cine a tras un semnal de alarmă și a refuzat să îngenuncheze a fost catalogat ca fiind extremist — fascist — legionar — proruş — antisemit! Realitatea este clară: azi noi nu mai suntem stăpâni sau proprietari la noi acasă! Toți cei ce îmbrăcăm azi cămașa suveranismului nu vrem o țară de închiriat… vrem o țară de trăit! Cu demnitate… înainte de toate! Azi România trăiește de pe munca celor câteva milioane bune de români aflați la muncă în afara granițelor și a antreprenorilor români, batjocoriți și umiliți de politicieni slugoi și trădători! Prin credință și mărturisind Adevărul vom învinge! Prin iubire — curaj — răbdare — nădejde — moralitate! Pentru că, azi, pentru patrioți și suveraniști, nu este începutul sfârșitului, ci începutul trezirii! Așa cum frumos ne spune și președintele de drept al României — Călin Georgescu — este trezirea în conștiință! Așadar — sus să avem inimile!

Azi în România este haos, pentru că așa doresc serviciile secrete de la noi și din afara țării: cele germane, franceze, americane și, în special, Mossad-ul — care este „dirijorul” sau „regizorul” întregului spectacol! Azi în România controlează și decid… SRI, SIE, plus celelalte 25 de servicii secrete pretinse a fi românești!? Servicii despre care nimeni nu știe numărul exact al angajaților! Servicii care au un buget imens — un buget oficial votat de Parlament și un buget secret, „fără număr”! Serviciile — judecătorii — procurorii — politicienii sunt ciuma neagră a României! Azi în România sunt arestați oameni pentru că îl citesc pe Eminescu… pentru că au icoane și cărți în case, iar în Ucraina, spre exemplu, se promovează și comemorează criminali de război și ucigași de evrei! Ucraina are voie! Totul este cu dublă măsură! Și în tot acest haos indus, românii azi nu mai au drepturi în propria lor țară — în special dreptul la cultură și istorie! La o educație și un învățământ sănătos și curat! Azi în România, o gașcă de procurori cu USR-ul în cuget și-n simțiri doresc anularea tradițiilor și valorilor național-creștine! Pentru că sistemul corupt și trădător nu are nevoie de oameni rugători, ci de tâmpiți… de fricoși! Pe care să-i controleze și manipuleze!

Noua de-generație USR-istă progresistă este în delir… în orgasm pro-european sau pro-occidental. În transă… transexuală și LGBT-istă!? Aceștia toți sunt cei care l-au votat pe clovnul de la Cotroceni… pe Nicu Psihicu. Aceștia toți îl aplaudă în delir ideologic pe Ilie Sărăcie, care a devalizat România și a distrus antreprenoriatul românesc! Dar Dumnezeu, de care ei habar nu au, nu bate cu bâta! Azi mare parte din pseudo-intelectualii lui peste prăjit, care l-au votat pe purtătorul de rucsac, se declară nemulțumiți! Serios? — Dar voi nu ați văzut incompetența lui de la Primăria Capitalei? Nu ați văzut că suferă de un cretinism cronic? Sau sunteți la fel de cretini ca și el? Că de vinovați sunteți cu toții cei care ați votat un asemenea „specimen” pe cale de dispariție! Pentru că împreună cu el, riscăm să dispărem și noi ca țară și ca neam! Aveți exact ceea ce ați votat… ne-a făcut praf și pulbere! Prin voturile voastre, prin indiferența și imaturitatea voastră politică, ați distrus o țară! Pentru că ați vrut o țară ca afară… că ați vrut să fiți europeni!? Azi nu mai aveți nici după ce bea apa… deși România este plină de izvoare, de ape curgătoare, de lacuri, de baraje construite de „cărmaciul” Nicolae! Da… v-ați râs de Călin Georgescu, cu singurul program valabil și sustenabil pentru România — Apă, Hrană, Energie! Că așa vă place vouă… să vă râdeți! Și azi v-a căzut râsul în plâns! Serviciile s-au folosit și se folosesc în continuare de voi! Pentru că serviciile nu au nevoie de oameni inteligenți și cu frică de Dumnezeu! Serviciile au nevoie de fraieri… adică de voi! Au nevoie de o populație! Serviciile și „sistemul Soros”, care, pe lângă Comisia și Parlamentul European, s-a implementat al naibii de bine și în România. S-a implementat precum patimile în mintea și sufletul păcătosului! Cu scopul de a desființa și anula România!

De aceea, azi noi nu avem nevoie de un alt guvern! Avem nevoie de alegeri libere pentru Președenție și Parlament! Avem nevoie de: o curățenie în politică, o societate sănătoasă, o Românie veșnic prezentă, o Românie creștină, profesori care să refacă IQ-ul românilor, preoți care să refacă caracterul românilor, să reînviem ethos-ul românesc, să ne salvăm sufletele, să ne eliberăm…

Vrem o Românie… nu o colonie!

Al Treilea Război Mondial încă se pregătește…

Data: 15 iulie 2026 by Cristi Pantelimon

Singura modalitate prin care SUA se pot menține la cârma treburilor globale este un război mondial, adică unul pe scară largă, în care SUA să fie arbitru și nu participant direct. Imaginația strategilor americani nu e foarte bogată, de aceea se repetă scheme de acum un secol – de exemplu înarmarea Germaniei și pregătirea ei de luptă împotriva URSS-ului. Astăzi, inamicul desemnat la prima vedere e Rusia, fiindcă Rusia este în acțiune, dar vizată în special e China, marele rival strategic al Americii. Un lucru trebuie subliniat: pentru americani nu contează cine va învinge în luptă. Înarmarea Europei, pe care ei o concep pentru apărarea împotriva lui Putin, poate foarte bine să ducă la ruina Europei. Cu atât mai bine! Important e războiul și arbitrul (SUA) din umbră, nu rezultatul acestuia. De asemenea, înarmarea Japoniei, care nu se poate face decât împotriva Chinei, nu înseamnă că americanii chiar vor/speră ca Japonia să învingă (așa cum nu speră ca Ucraina să învingă în lupta cu Rusia). Strategia e mai cinică: important e să provoci războiul. Iar statele care produc sau cumpără arme (celebrul cinci la sută din PIB), odată saturate de tehnologie militară, pot fi ușor conduse unele contra altora.

Cazul ucrainean e școală. O Ucraină bine înarmată va fi mereu o țintă pentru Rusia. Dar la fel și o Polonie sau un stat baltic. Tensiunea crește, istoria europeană, cu atâtea tragedii în spate, asta așteaptă: înarmarea între vecini. Motive de război se pot găsi oricând! Iată ce scrie CEO-ul Palantir într-o carte de o sinceritate tipic americană despre politica de înarmare a aliațior SUA:

1. Germania. „O rezistență față de noi investiții în domeniul militar a fost, desigur, deosebit de răspândită în Germania. Günter Grass, romancierul și autorul cărții Toba de tinichea, s-a opus în mod celebru reunificării Germaniei de Est cu Germania de Vest, argumentând că un stat german unificat ar putea deschide posibilitatea unui nou Auschwitz. În 1991, el scria: „Nimic – nici sentimentul apartenenței naționale, oricât de idilic ar fi zugrăvit, nici certitudinea bunăvoinței generațiilor născute după război – nu poate modifica sau șterge experiența pe care noi, criminalii, împreună cu victimele noastre, am trăit-o ca Germania unită”. Totuși, neutralizarea de facto a țării în ultimii cincizeci de ani a avut consecințe. Retragerea unei Germanii puternice și afirmative a contribuit, fără îndoială, la invazia Rusiei în Ucraina din februarie 2022. Vladimir Putin a calculat corect că nu va plăti un preț semnificativ pentru această acțiune. După decenii de autoflagelare, armata Germaniei ajunsese să semene mai degrabă cu o caricatură a unei forțe armate autentice”.

2. Japonia. „Același lucru se poate spune, în mare măsură, și despre Japonia. Cea mai bogată democrație din regiune ar avea nevoie, chiar și astăzi, de sprijinul Statelor Unite pentru a respinge — cu atât mai puțin pentru a supraviețui — unei invazii de amploare (…) Greșeala nu a fost desființarea armatei imperiale japoneze și adoptarea unor garanții juridice menite să împiedice reconstituirea ei în perioada imediat următoare războiului. Greșeala a fost menținerea aceleiași politici timp de trei sferturi de secol, în ciuda transformării ordinii mondiale, inclusiv a ascensiunii unei Chine tot mai puternice și mai asertive, precum și a unei Rusii redevenite ambițioase. Dezarmarea și lipsirea Germaniei de o capacitate militară semnificativă au reprezentat o reacție excesivă, pentru care Europa plătește acum un preț greu. Un angajament similar, și într-o mare măsură teatral, față de pacifismul japonez va amenința, dacă va fi menținut, să modifice și echilibrul de putere din Asia”. Evident, „patriotismul” bubble gum de tip MAGA are un rol aici… Concluzia e simplă, pe măsura istoriei recente!

Inteligența Artificială – noul suveran al lumii, prin „super-imperiile” sale…

Data: 14 iulie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

În toată istoria omenirii, puterea a luat forme ușor de recunoscut: săbii, legi, bani, voturi. Toate aveau un centru vizibil – un rege, un parlament, o bancă centrală, o armată. Lumea știa, cel puțin în principiu, cine conduce și cum poate fi contestată această conducere. Astăzi asistăm la emergența (apariția și afirmarea bruscă) a unei forme de putere radical diferite, care nu are centru vizibil, nu emite decrete formale și nu poate fi contestată la nicio curte de justiție: puterea Inteligenței Artificiale. Algoritmii care decid ce informație citești dimineața, cât credit poți accesa, dacă ești selectat la un interviu de angajare, ce preț plătești pentru același bilet de avion sau cât de repede ajunge ambulanța în cartierul tău – acești algoritmi nu sunt simple unelte. Ei sunt, în sens funcțional, guvernanții lumii contemporane. Jacques Attali, în «Scurtă istorie a viitorului» (2006), a anticipat o etapă pe care a numit-o «super-imperiu» sau «hiper-imperiu»: o ordine globală post-națională în care puterea statelor-națiune este eclipsată de entități corporative transnaționale ghidate de logica pieței și a algoritmilor. Ceea ce Attali nu a putut prevedea în întreaga sa amploare este viteza și profunzimea cu care Inteligența Artificială – nu piața ca atare, ci tocmai capacitatea computațională de a o modela, prezice și manipula – a devenit forța constitutivă a acestor super-imperii. Teza prezentului articol este fermă: super-imperiile secolului XXI nu sunt construite pe piața liberă, ci pe Inteligența Artificială care controlează piața. IA nu este un instrument în mâinile corporațiilor; ea este arhitectul și suveranul noii ordini globale, iar corporațiile sunt vehiculele prin care această putere se exercită. Attali descria super-imperiul ca o etapă în care «piața» – înțeleasă în sens larg, ca mecanism de alocare a resurselor și de ierarhizare a puterii – înlocuiește statul ca principală instituție de guvernanță globală. Viziunea sa era de natură economico-politică: corporațiile multinaționale și fluxurile de capital deveneau mai puternice decât guvernele naționale.

Realitatea anilor 2020 a mers mai departe și a adăugat o dimensiune calitativ nouă: nu simplă extindere a pieței, ci înlocuirea logicii de piață cu logica algoritmică. Diferența este esențială. O piață, oricât de globală, rămâne un mecanism emergent (care apare și evoluează spontan, fără o conducere centrală), descentralizat, în care milioane de actori iau decizii relativ autonome. Un sistem de IA, în schimb, este un mecanism de control centralizat, opac și predictiv, capabil să anticipeze, să influențeze și în cele din urmă să determine comportamentele individuale la scară de mase. Super-imperiile actuale – Google / Alphabet, Microsoft / OpenAI, Meta, Amazon, Apple, Tencent, Alibaba, Baidu – nu domină lumea pentru că sunt mari corporații de piață. Ele domină lumea pentru că dețin sistemele de IA care mediază realitatea pentru miliarde de oameni. Piața a devenit un subsistem al IA, nu invers.

De la Homo economicus la Homo algorithmicus… Homo economicus – agentul ideal-tipic al economiei clasice: pe deplin rațional, perfect informat, motivat exclusiv de maximizarea propriului interes, alegând liber dintr-un spațiu deschis de opțiuni. Homo algorithmicus – condiția umană în era IA: individul ale cărui decizii și preferințe sunt anticipate, influențate și modelate de algoritmi, care îi cunosc psihologia și vulnerabilitățile cognitive mai bine decât el însuși; raționalitatea sa nu este eliminată, ci încadrată și dirijată din exterior. Modelul tradițional al economiei clasice presupunea un agent rațional – Homo economicus – care ia decizii deliberate în funcție de propriile preferințe și de informațiile disponibile. Piața era mecanismul de agregare a acestor decizii individuale. Inteligența Artificială a desființat practic această premisă. Prin tehnicile de «inginerie a preferințelor» (personalizarea dinamică a interfețelor), sistemele de IA nu mai răspund preferințelor utilizatorilor – ci le formează. Homo algorithmicus nu alege în mod liber: el selectează dintr-un meniu proiectat de un algoritm care îi cunoaște psihologia mai bine decât el însuși. Aceasta înseamnă că super-imperiul IA nu funcționează prin forță sau prin prețul mărfurilor, ci prin captarea atenției, modelarea dorințelor și ingineria convingerilor. Este o formă de putere incomparabil mai profundă decât orice imperiu anterior.

Fundamentul tehnic al super-imperiilor este învățarea automată (machine learning) – capacitatea sistemelor computaționale de a extrage tipare din date masive și de a generaliza aceste tipare pentru a face predicții și a lua decizii în situații noi. Această capacitate, odată limitată la laboratoarele de cercetare, a fost industrializată la scară planetară. Modelele de învățare automată rulează astăzi în spatele fiecărei căutări pe internet, fiecărei tranzacții financiare, fiecărei interacțiuni pe rețelele sociale, fiecărui sistem de securitate aeroportuară, fiecărei decizii de acordare a unui credit ipotecar. Ele nu sunt instrumente pasive: învață continuu, se adaptează și devin mai precise pe măsură ce acumulează mai multe date. Puterea lor crește exponențial cu fiecare utilizator în plus – ceea ce creează avantaje competitive de neînvins pentru entitățile care le dețin. Apariția modelelor lingvistice de mari dimensiuni (Large Language Models – LLM), culminând cu seria GPT, Claude, Gemini, Llama și altele, marchează un salt calitativ în construcția super-imperiilor.

Aceste sisteme nu mai gestionează doar date numerice sau comportamentale – ele operează cu limbajul uman în toată complexitatea sa: raționament, argumentare, creativitate, empatie simulată. Implicațiile sunt radicale. Un LLM poate redacta legi, diagnostica boli, consilia pacienți, crea conținut publicitar, scrie cod informatic, elabora strategii militare și purta conversații care sunt practic de nedeosebit de interacțiunile umane. Entitățile care controlează aceste modele – și, mai ales, datele și infrastructura computațională pe care se antrenează – dețin o formă de suveranitate cognitivă fără precedent. Microsoft, prin parteneriatul său cu OpenAI, a integrat capacitățile LLM în întreaga sa suită de produse utilizate de sute de milioane de oameni (Windows, Office, Teams, Azure). Google a răspuns cu Gemini, integrat în motorul său de căutare și în ecosistemul Google Workspace. Aceste două corporații au devenit, în sensul cel mai literal, mediatorii accesului la cunoaștere și la capacitatea cognitivă pentru o proporție uriașă a omenirii.

O distincție crucială în înțelegerea puterii IA este aceea dintre analiza descriptivă și controlul predictiv-prescriptiv. Statistica tradițională descria ce s-a întâmplat. IA modernă prezice ce se va întâmpla și, în continuare, modelează ce trebuie să se întâmple pentru a optimiza un anumit obiectiv. Această trecere de la descriptiv la prescriptiv este fundamentală pentru super-imperiul IA. Un sistem de recomandare Netflix nu îți spune ce ai vizionat – îți prescrie ce vei viziona mâine, optimizând angajamentul tău pe platformă. Un motor de căutare Google nu descrie ce există pe internet – prescrie ce vei vedea tu din internet, în funcție de profilul tău și de obiectivele de monetizare ale companiei. Un algoritm de social scoring nu evaluează comportamentul trecut – condiționează comportamentul viitor. Controlul predictiv-prescriptiv al IA este mai profund decât orice formă anterioară de control social, pentru că este invizibil, personalizat și perceput ca voluntar de cei controlați. Utilizatorul crede că alege liber; în realitate, spațiul său de alegere a fost proiectat și limitat de un algoritm cu scopuri proprii. Puterea IA depinde în mod critic de date. Datele sunt combustibilul care antrenează modelele, lubrifiantul care le face să funcționeze mai bine și armamentul care permite aplicarea lor strategică. Iar datele sunt generate, în covârșitoare proporție, de utilizatorii care interacționează cu platformele super-imperiilor. Aceasta creează un ciclu de reacție inversă pervers din perspectiva distribuției puterii: cu cât mai mulți utilizatori are o platformă, cu atât mai multe date generează; cu atât mai multe date, cu atât mai bune devin modelele de IA; cu atât mai bune modelele, cu atât mai atractivă platforma pentru noi utilizatori.

Acest efect de spirală face practic imposibilă concurența din exterior și cimentează poziția dominantă a jucătorilor deja instalați. În plus, datele cu adevărat valoroase – cele despre comportamentul de cumpărare, starea de sănătate, viața emoțională, convingerile politice, relațiile sociale – sunt generate în activități cotidiene pe care utilizatorii nu le percep ca surse de date: o căutare pe Google, o conversație pe WhatsApp, o plată cu cardul, o vizită la medic înregistrată electronic. Super-imperiul IA colectează aceste date adesea fără o înțelegere clară a utilizatorilor privind amploarea și utilizarea lor. Una dintre cele mai îngrijorătoare dimensiuni ale super-imperiului IA este transferul deciziei de la agenții umani responsabili la sisteme automate opace. Decizii cu impact major asupra vieților individuale – acordarea creditelor, angajarea, diagnosticul medical, evaluarea riscului judiciar, accesul la beneficii sociale – sunt delegate în proporție crescândă algoritmilor. Această delegare creează o «gaură neagră a responsabilității»: când algoritmul greșește – și greșește, uneori sistematic și discriminatoriu – nu există un subiect uman clar care să răspundă. Corporația indică complexitatea tehnică; inginerul indică specificațiile primite; managerul indică decizia de a utiliza sistemul; regulatorul indică lipsa unui cadru normativ adecvat. Între aceste eschivări de la responsabilitate succesive, victima deciziei algoritmice greșite rămâne fără recurs efectiv.

Filosoful Jeremy Bentham imagina în secolul al XVIII-lea o închisoare circulară în care un singur paznic putea observa toți deținuții fără ca aceștia să știe când sunt observați — un model de supraveghere totală. Michel Foucault a arătat cum această logică a supravegherii a pătruns în instituțiile modernității: școala, spitalul, armata, fabrica. Super-imperiul IA a construit un sistem de supraveghere digitală globală incomparabil mai sofisticat decât orice a imaginat Bentham sau Foucault. Camerele de recunoaștere facială, senzorii obiectelor conectate la internet, microfoanele dispozitivelor inteligente, urmărirea comportamentului online, analiza metadatelor comunicațiilor – toate aceste fluxuri de date converg în sisteme de IA care construiesc un portret extrem de detaliat al fiecărui individ, în timp real și permanent. Supravegherea nu mai este instrumentul statului totalitar. Ea este infrastructura de bază a modelului de afaceri al super-imperiilor – cu atât mai eficientă cu cât este percepută de cei supravegheați ca un serviciu gratuit și util, nu ca o formă de control.

Democrația reprezentativă s-a constituit în jurul unui set de instituții și practici care presupun un spațiu public comun: cetățeni care împart același flux de informații, dezbat în aceleași forumuri publice și votează pe baza unor opțiuni definite colectiv. IA a desființat spațiul public comun. Prin bulele de filtrare și camerele de ecou create de algoritmii de recomandare, fiecare cetățean trăiește într-o realitate informațională personalizată, incompatibilă cu a vecinului său. Nu mai există un «fapt» universal recunoscut, o «realitate comună» pe care democrația să o poată gestiona. Alegerile se desfășoară între tabere care nu mai împart aceleași date despre lume. Cazul Cambridge Analytica (2016) a arătat că datele colectate de super-imperiile IA pot fi utilizate pentru a ținti electoral milioane de alegători cu mesaje personalizate, exploatând vulnerabilitățile psihologice individuale identificate algoritmic. Această capacitate transformă alegerile democratice în campanii de manipulare la scară industrială. Super-imperiile IA elimină categorii întregi de locuri de muncă cognitive – nu doar munca fizică de rutină (deja automatizată în mare parte în etapele anterioare ale robotizării), ci și munca intelectuală: traducere, analiză juridică, diagnosticul medical de rutină, contabilitate, jurnalism de date, programare de nivel mediu, servicii de relații cu clienții etc. Această a doua revoluție a automatizării este calitativ diferită de prima, pentru că afectează tocmai clasele medii educate care constituiau baza democrației liberale și motorul consumului de masă. Polarizarea rezultantă – o mică elită de proprietari ai sistemelor de IA și o masă largă de lucrători sărăciți sau excluși din piața muncii formale – are consecințe politice explozive. Puterea în super-imperiul IA este distribuită în funcție de capacitatea computațională: cine deține mai mulți și mai sofisticați cipuri de procesare, cine antrenează modele mai mari pe seturi de date mai vaste, cine dispune de infrastructură de servere la distanță mai extinsă – acela deține puterea reală. Aceasta creează un nou tip de inegalitate globală: decalajul computațional.

SUA și China dețin, la momentul actual, aproximativ 90 la sută din capacitatea globală de antrenare a modelelor de IA de frontieră. Europa, India, Brazilia, Africa – continente cu miliarde de oameni – sunt consumatori ai tehnologiei create de alții, fără capacitatea de a o modela sau controla. În interiorul fiecărei țări, companiile mici și mijlocii, universitățile și instituțiile publice sunt în mod similar dependente de infrastructura controlată de un număr mic de super-imperii. Uniunea Europeană a adoptat în 2024 AI Act – primul cadru normativ cuprinzător dedicat Inteligenței Artificiale la nivel mondial. Regulamentul clasifică sistemele de IA după nivelul de risc (inacceptabil, înalt, limitat, minimal) și impune cerințe de transparență, trasabilitate și verificabilitate externă pentru categoriile cu impact ridicat. Este un pas important, dar cu limitele sale evidente. În primul rând, reglementarea este reactivă (adică răspunde unor situații deja apărute): legiferezi ceea ce există deja, nu ceea ce va exista în viitor, precum, spre exemplu, în următoarele 18 luni. Viteza inovației în IA depășește structural capacitatea instituțională de reglementare. În al doilea rând, reglementarea națională sau regională are impact limitat asupra unor sisteme globale care operează transfrontalier. În al treilea rând, amenzile prevăzute – oricât de mari în termeni absoluți – rămân modeste în raport cu profiturile și cu avantajele strategice pe care utilizarea îngrădită a IA le generează.

Super-imperiul IA nu este monolitic. El există în două variante geopolitice majore, cu arhitecturi de putere diferite, dar la fel de autoritare în esența lor. Modelul american se bazează pe concentrarea puterii IA în corporații private (Microsoft, Google, Amazon, Meta, Apple) cu reglementare de stat minimală, în logica capitalismului de supraveghere descris de Shoshana Zuboff. Modelul chinez integrează direct puterea IA în aparatul de stat: Huawei, Alibaba, Baidu, Tencent operează la intersecția dintre interesul comercial și mandatele de stat, iar sistemele lor alimentează Sistemul de Credit Social și aparatul de supraveghere al statului-partid. Ambele modele construiesc super-imperii în sensul previzionat de Attali: entități care transcend democrația și suveranitatea națională, exercitând o putere de facto mai mare decât a majorității statelor lumii. Diferența constă în cine deține controlul final – acționariatul privat sau Partidul Comunist Chinez – nu în natura puterii exercitate. Există voci tot mai articulate care susțin că IA ar trebui tratată ca un bun comun global – similar atmosferei, oceanelor sau fondului genetic al umanității – și nu ca proprietate privată a celor care investesc mai mult în infrastructura computațională. În această viziune, modelele de IA antrenate pe datele generate de miliarde de oameni ar trebui să aparțină, cel puțin parțial, acestor oameni. Mișcarea pentru IA deschisă (open-source AI) – reprezentată de modele precum LLaMA, Mistral, DeepSeek și altele – reprezintă o tendință de democratizare tehnologică reală, dar insuficientă: accesul la modelele deschise nu rezolvă problema infrastructurii computaționale, care rămâne extrem de concentrată și costisitoare.

România nu duce lipsă de inteligențe remarcabile. Tinerii români se clasează în mod constant pe podiumul olimpiadelor internaționale de matematică, informatică, fizică și chimie, depășind adesea reprezentanții unor state cu resurse incomparabil mai mari. Absolvenți ai universităților românești ocupă poziții de vârf în cele mai prestigioase instituții academice și corporații tehnologice din lume – de la MIT și Stanford, până la Google, Microsoft, Amazon și centrele de cercetare ale Uniunii Europene. Ei sunt apreciați până la superlativ acolo unde criteriile de selecție sunt exclusiv cele ale valorii și ale meritului personal. Paradoxul dureros este că aceste minți strălucite nu sunt valorificate în țara care le-a format. Cauzele sunt structurale și adânc înrădăcinate: corupția endemică, care plasează relațiile personale și apartenența politică înaintea competenței; absența criteriilor meritului personal în angajarea și promovarea personalului din instituțiile publice, universități și companii de stat; salariile descurajante din cercetare și din învățământul superior; birocrația sufocantă care înăbușă orice inițiativă antreprenorială; și o cultură instituțională în care mediocritatea se simte amenințată de excelență, nu stimulată de ea. Rezultatul este un exod masiv al creierelor – unul dintre cele mai severe din Europa – care privează România tocmai de resursa de care ar avea cel mai mult nevoie pentru a-și construi capacitatea proprie în domeniul Inteligenței Artificiale. Fiecare tânăr informatician sau matematician de excepție care pleacă la Londra, Paris, Berlin sau Silicon Valley reprezintă nu doar o pierdere umană, ci o transferare gratuită de capital intelectual către economiile care știu să îl prețuiască. Atâta timp cât România nu va reforma profund mecanismele de selecție și de recompensare a valorii – în universități, în cercetare, în administrația publică și în mediul de afaceri –, potențialul său în domeniul IA va rămâne o promisiune neîmplinită, iar super-imperiile digitale externe vor continua să beneficieze de inteligențele pe care sistemul românesc le-a format, dar nu a știut să le păstreze.

Dincolo de analizele politice și economice, super-imperiul IA ridică întrebări de natură profund filosofică și morală. Ce înseamnă autonomia umană într-o lume în care deciziile noastre sunt anticipate, modelate și uneori luate în locul nostru de algoritmi? Ce devine consimțământul informat atunci când ceea ce consimțim nu este o propoziție clară, ci un ecosistem complex de interacțiuni pe care nu le înțelegem? Principiul kantian al demnității umane – că fiecare persoană trebuie tratată ca scop în sine, niciodată numai ca mijloc – este sistematic violat de logica super-imperiului IA, care tratează utilizatorul ca sursă de date și țintă de optimizare a profitului. Utilitarismul poate justifica această logică dacă maximizează bunăstarea agregată – dar care bunăstare, măsurată cum și de către cine? Absența reflecției etice profunde în formarea inginerilor de IA, în consiliile de conducere ale corporațiilor tehnologice și în dezbaterea publică este ea însăși o opțiune cu consecințe grave. Super-imperiul se construiește cu sau fără consimțământul nostru filosofic. Întrebarea este dacă va fi construit cu sau fără conștiință morală.

Teza acestui articol poate fi formulată sintetic: super-imperiile secolului XXI sunt construite de Inteligența Artificială, nu de piață. IA nu este un instrument al corporațiilor de piață – ea este agentul principal al unei noi forme de putere care restructurează economia globală, erodează democrația, reconfigurează stratificarea socială și remodelează condiția umană. Jacques Attali a identificat corect tendința structurală: dispariția progresivă a statului-națiune ca instituție centrală de putere și apariția unor entități post-naționale mai puternice. Ceea ce Attali nu a anticipat în întreaga sa radicalitate este că forța motrice a acestei transformări nu va fi piața ca atare, ci capacitatea de a modela piața – și mințile umane – prin algoritmi de Inteligență Artificială. Super-imperiile IA prezintă deja caracteristici de putere sistemică: controlează fluxurile de informație, modelează preferințele și convingerile, automatizează decizii cu impact social major, acumulează capital la rate fără precedent și transcend capacitatea de reglementare a oricărui stat individual. Ele nu sunt companii mari. Super-imperiile IA sunt, în sens funcțional, forme de guvernanță globală nedemocratică. Răspunsul uman la această provocare nu poate fi doar tehnic sau juridic. El trebuie să fie, în primul rând, civic și democratic: o voință colectivă de a așeza Inteligența Artificială în slujba umanității, nu de a lăsa umanitatea să devină resursă a Inteligenței Artificiale. Această voință presupune educație, dezbatere publică, reglementare inteligentă, cercetare etică și – poate cel mai important – conștiința că, în jocul puterii din secolul XXI, neatenția și pasivitatea sunt forme de capitulare.

Dimitrie Cantemir, „Prințul Luminilor”…

Data: 14 iulie 2026 by George V. Grigore

Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi mi-a atras atenția încă de pe când am văzut-o în cărțile de istorie. Apoi am văzut-o în realitate. Are o fațadă traforată alambicat în piatră ce pare „încondeiată” ca un ou de Paște. Ea este celebră nu doar pentru frumuseţea exterioară (se spune că ar fi fost și poleită cu aur pe vremuri), ci şi pentru faptul că adăposteşte mormintele a doi domnitori cunoscuţi ai Moldovei şi României unite: Dimitrie Cantemir – Prințul Luminilor şi Alexandru Ioan Cuza – Domnitorul Unirii Principatelor Române din 1859. Povestea mormântului lui Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) existent la Trei Ierarhi este următoarea: se ştie că domnitorul moldovean s-a refugiat din ţara sa natală (Moldova) în Rusia, după ce a pierdut lupta împotriva otomanilor, prin bătălia de la Stănileşti (1711), în care a fost aliat cu rușii. În Rusia, Dimitrie Cantemir a mai trăit încă 12 ani, decedând în 1723 în localitatea Dmitrovsk. Se cunoaşte că a fost înmormântat în Biserica Nikolski din Moscova (care fusese ridicată de domnitor). Numai că aceasta a fost demolată odată ce s-a construit metroul din Moscova. Dar autorităţile bolşevice ruseşti, într-un gest de bunăvoinţă inexplicabil, socotesc de cuviinţă să ofere României rămăşiţele pământeşti ale domnitorului Cantemir. Tot în acelaşi an, osemintele ce au călătorit pe mare, la bordul vaporului Principesa Maria, de la Odessa, au fost depuse în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Aducerea osemintelor lui Dimitrie Cantemir de la Odessa, cu vaporul Principesa Maria la 15 iunie 1935, a înlesnit și o premieră în istoria relațiilor dintre București și Moscova. Relațiile diplomatice dintre România și URSS erau întrerupte din 13 ianuarie 1918, pe stil vechi. Atunci membrii Legației și ai tuturor instituțiilor românești din URSS au fost expulzați. Din acel moment timp de 16 ani între România și Rusia a fost un fel de Război rece local. Reluarea relațiilor diplomatice din 1934 a creat un climat benefic pentru o serie de premiere. Una a fost organizarea primei excursii a unui grup de turiști români în Uniunea Sovietică. Alta a fost intrarea primei nave românești în Portul Odessa și șederea echipajului în oraș și prin asta în URSS timp de două zile. Cea mai importantă a fost aducerea osemintelor domnitorului Dimitrie Cantemir în țară.

Dimitrie Cantemir, cărturar şi domn al Moldovei, a murit la nici 50 de ani, în 1723, şi a fost înmormântat la Moscova, într-o biserică pe care o ctitorise înainte de refugierea sa din ţară (Biserica „Sf. Constantin şi Elena”). A fost un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. La peste 200 de ani distanţă, în 1935, rămăşiţele sale au fost aduse în ţară, iar cronicarul îşi găseşte odihna veşnică la Iaşi. Cărturarul Dimitrie Cantemir, fiu al domnului Moldovei Constantin Cantemir, a ocupat tronul Moldovei în două rânduri, respectiv martie-aprilie 1693, când avea doar 30 de ani, şi între 1710 şi 1711. Din această calitate, a încercat să recâştige independenţa Moldovei faţă de Imperiul Otoman, folosindu-se de ajutorul vecinilor de la Răsărit, încheind în acest sens o alianţă cu Petru I al Rusiei. După bătălia de la Stănileşti, din anul 1711, soldată cu înfrângerea armatelor ruso-moldovene, Dimitrie Cantemir a primit protecţia Rusiei, devenind consilierul ţarului Petru I. Cantemir a avut preocupări dintre cele mai diverse, în domeniul filozofiei, geografiei, istoriei, enciclopediei, dar a fost şi un important etnograf, lingvist, muzicolog şi chiar compozitor. Una dintre lucrările sale de căpătâi s-a numit „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, susţinând latinitatea limbii şi a poporului format pe teritoriul vechii Dacii. „Dorul nestins de ţară a fost luminat de satisfacţiile realizărilor obţinute pe plan ştiinţific şi literar, nerenunţând nici o clipă Ia idealul său de a-şi vedea ţara eliberată de sub turci. Va înlocui spada cu condeiul, pentru a face cunoscută întregii Europe savante imaginea pământului strămoşesc, originea latină a poporului român, soarta vitregă a acestui neam, încălcat veacuri de-a rândul de cotropitori.

Personalitate prodigioasă, poliglot, comparabil cu umaniştii Renaşterii, în anii cât a trăit în Rusia, până la moarte, a scris principalele sale opere”, scria regretatul muzeograf vrâncean Maria Mihăilescu, în lucrarea „Cronica Vrancei”. Meritul deosebit pentru repatrierea osemintelor lui Cantemir l-a avut marele istoric Nicolae Iorga. În arhivele cercetate de muzeograful Maria Mihăilescu sunt redate onorurile cu care autorităţile vremii au întâmpinat peste tot prin locurile prin care a trecut cortegiul, de la primirea la debarcaderul din Constanţa, trecerea lui prin Buzău, Râmnicu Sărat, Focşani, Bîrlad, Vaslui şi Iaşi. Cortegiul funerar a străbătut şapte oraşe. Astfel, în duminica de 16 iunie, la Constanţa, la coborârea rămăşiţelor s-au tras salve de tun, clopotele bisericilor din oraş au răsunat mai mult ca oricând, iar muzicile militare au cântat rugăciunile după datină. După serviciul divin, coşciugul a fost învăluit în tricolorul naţional şi depus pe afet de tun de membrii Guvernului şi reprezentanţii Parlamentului. „Cortegiul – care va fi deschis şi închis de către un pluton de cavalerie şi încadrat de jandarmi – va porni la gară în ordinea următoare: Clerul cu Episcopul în frunte, afetul de tun cu patru ofiţeri superiori la panglici, reprezentanţii M S. Regelui, reprezentanţii Guvernului şi Parlamentului, autorităţile civile şi militare. Pe tot parcursul de la debarcader la gară vor fi înşirate şcoalele din oraş şi trupele din garnizoană, cari, la trecerea cortegiului, vor da onorurile. În tot acest timp clopotele vor suna, iar muzicele vor cânta. La gară, coşciugul va fi ridicat de pe afet şi aşezat in vagonul mortuar de reprezentanţii armatei şi autorităţilor civile. În drum spre laşi, vagonul va fi însoţit de preoţi şi de o gardă militară de onoare”, se arată în telegramele trimise prefecturilor de Ministerul de Interne. De menţionat că la fiecare trecere a cortegiului prin gările din oraşele amintite, autorităţile locale civile au primit ca sarcină să poarte ca ţinută obligatorie jachetă, pălărie înaltă şi mănuşi albe, iar elevii de la şcoli să poate ţinuta de ceremonie albă, gările fiind pavoazate cu drapelul naţional în doliu. Odată ajuns la Iaşi, coşciugul a fost ridicat de profesorii Universităţii din capitala Moldovei, care au stat de gardă în timpul prohodului, slujba fiind oficiată chiar de către Mitropolitul Nicodim. Printre personalităţile care au participat la ritualul de reînhumare s-au regăsit Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine al României, Ion Nistor, generalul Nicolae Uică, Nicolae Iorga, dr. Constantin Angelescu, Mihail Semionovici Ostrovski, generalul Paul Anghelescu, Savel Rădulescu, Nicolae Raicovicianu. Ca fapt divers, documentele arată că groapa pentru reînhumare a fost făcută de serviciul de arhitectură al Comisiei Monumentelor Istorice. Pe lespedea raclei sale este scris următorul text: „Aici, întors din lunga şi pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea ţării sale, odihneşte Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”. Un monument al domnitorului Dimitrie Cantemir va fi fost inaugurat la Moscova în anul 2017, în amintirea acelei epoci de mult apuse. Să îi purtăm o amintire pioasă celui de a fost comparat cu personalitățile Renașterii italiene, prin complexitatea studiilor sale. Cărturar de formație enciclopedică, Dimitrie Cantemir, este cel mai important promotor al umanismului și preiluminismului românesc din secolele XVII-XVIII.

Peștera Urșilor: forme în armonie…

Data: 14 iulie 2026 by Ion Nălbitoru

Am avut fericita ocazie să vizitez, poate, după părerea mea, cea mai frumoasă formațiune carstică din România! Este vorba despre renumita Peștera Urșilor situată  la poalele Munților Apuseni,  în localitatea Pietroasa, satul Chișcău, din județul Bihor. Ea este renumită nu numai pentru spectacolul oferit de „dansul haotic” al stalactitelor și stalagmitelor, ci și pentru fosilele de  urs (Ursus spelaeus) descoperite în ea. A fost descoperită întâmplător, în urmă cu o jumătate de secol, în urma unei explozii, la lucrările de la cariera de piatră din acea zonă. Peștera are două nivele, cel superior destinat turiștilor și cel inferior care este declarat „rezervație științifică”. Nivelul superior, cel vizitabil, are în componența sa „trei mari galerii: Galeria Urșilor, Galeria Racoviță și Galeria Lumânărilor”. Deși este o peșteră tânără, ca descoperire, ea este foarte veche în existenta sa. Acest lucru ne-o dovedește chiar scheletul unui „Urs spelaeus”, de acum 1,5 milioane ani.

Această peșteră cu cât „îmbătrânește” cu atât parcă întinerește și podoabele sale, stalactite și stalagmite, se înmulțesc, și din miile existente în această grotă, fiecare este un unicat! Fiecare stalagmită și stalactită este unică în felul ei, prin formele multiple, istoric, arhitectura naturală. Fiecare formațiune, modelată cu răbdare de „mama apă”, are mesajul său, „sufletul” său, existenta sa. Fiecare pereche de stalactită și stalagmită sunt ca o familie, soț și soție, ele neputând exista, practic, una fără alta! Ele fac parte din universul acestei peșteri, și extrapolat, din universul formațiunilor carstice planetare. Așa cum fiecare ființă umană este unică în  Univers, atât fizic cât și spiritual, dar și energetic, la fel fiecare peșteră este unică în dimensiuni, configurație, istoric și centri energetici.

Omul, când se găsește în societate, și chiar singur în locuința sa, gândurile sale o iau „razna”. Uneori, pentru a se liniști psihic, se retrage în mijlocul naturii, pe malul unui râu sau lângă un izvor și meditează, face yoga, nirvana! Părăsește lumea reală și pătrunde doar în esența ființei sale, făcând o conexiune nu numai cu natura, ci și cu Divinitatea. Dar când pătrunzi într-o peșteră nu mai este nevoie de acea concentrare, de acea simbioză, deoarece ea se produce automat. Simți că faci parte din acel spațiu, gândurile nu mai evadează în afara pereților stâncoși care te înconjoară, ești într-un alt „spațiu”, un alt „univers” căruia îi vezi și îi simți marginile. Dacă, în locurile permise atingi stanca umedă, trupul îți este încărcat cu noi energii. Dacă o picătură de apă îți cade pe creștetul capului sau pe frunte, ai o senzație plăcută de binecuvântare, ca un botez al muntelui. Simți că peștera are „suflet”! Primești liniște sufletească și trupească, „bateriile” sufletului și cele ale trupului ți se încarcă!

Pot afirma că fiecare peșteră are viața ei, povestea ei de nepătruns, ascunsă adânc în piatra munților. Ele sunt martorii ascunși ai existenței de milenii și milioane de ani, și de ce nu, al evoluției pe Terra. În Peștera Urșilor sălile se deschid ca niște altare într-o catedrală subterană construită de mii sau milioane de ani de către mama natură. Această peșteră este o ramură din natura tăcută a unei istorii foarte îndepărtate din perioada preistorică în care omul nu se deosebea mult de instinctul animalic de a vâna, de a se apăra, de a lupta cu brațele, bâta sau pietrele pentru existenta într-o lume a sălbăticiei. Forme ciudate, și în același timp de o armonie spectaculoasă, adevărate  „sculpturi” pline de mister și enigme, forme și elemente interpretabile după felul cum le percepe fiecare individ în parte. Sunt locuri unde arhitectura interioară a peșterii, cu mii de detalii, te vrăjesc și te încântă, dar pe care niciodată mâna celui mai iscusit om nu o va putea reda. Ai impresia că unele locuri sunt realizate în „filigran” de un meșter nevăzut, mama natură, Divinitatea!

De fapt și „mama” și „tata” acestui monument carstic este apa care a sculptat și a modelat în rocă, de-a lungul miilor de ani, sau a zecilor de mii, ceva inimaginabil! Niciodată mâna omului nu va realiza, cu atâta migală, arta naturii! Nici măcar Inteligența Artificială! Și chiar dacă omul ar face-o experimental prin AI, acea lucrare carstică nu se va ridica niciodată la valoarea celei naturale, fiindcă artificialul tot artificial ar rămâne, și nu vei putea simți pulsul muntelui, șoaptele lui prin picăturile de apă ce cad într-un ritm aparte, creând, răbdătoare, stalactitele și stalagmitele. Și totuși marea lucrare carstică nu este terminată și nu se va termina niciodată, fiindcă interiorul său este, lent dar sigur, în permanentă transformare. Este un fel de „perpetuum mobile”, să-i zic metaforic, o modelare continuă, fără sfârșit!

O stâncă în întuneric, rece și umedă are „sufletul” și istoria sa. Aici, în subteran, unde lumina zilei n-a pătruns niciodată, în urmă cu milenii  apa „divină” a început ridicarea unui adevărat templu, o capodoperă subterană care a fost descoperită de om după alte milenii. Aici, arhitecții nevăzuți, din adâncul muntelui, au întocmit proiectul acestei formațiuni carstice unde apoi au lucrat, cu dălți și ciocane de apă,  alte milioane de sculptori inimaginabil și neîntrecuți în măiestria lor! După părerea mea, din peșterile pe care le-am văzut, Peștera Urșilor este cea mai frumoasă, spectaculoasă și impresionantă din România. Bineînțeles nu-s de neglijat, prin spectacol, naturalețe și frumusețe și peșterile: Mezaid,  Muierii, Polovragi, Ialomița, Dâmbovicioara, Scărișoara, Vântului etc. În afara splendorilor terestre oferite ținuturilor românești de formele de relief, fauna, flora, bazine hidrografice, există și  bogății subterane, bogate în minereuri, dar și înzestrările carstice care au o „lume” a lor, o istorie nescrisă din cele mai vechi timpuri și un farmec aparte! În Peștera Urșilor, altarele din catedrala muntelui se închid și se deschid într-un miracol prin vraja stâncii care parcă pulsează ca o inimă în interiorul masivului muntos!