Haiducul Ioniță Tunsu a fost inițial paracliser (fost țârcovnic) la Biserica Sf. Gheorghe Vechi, de pe Calea Moșilor de astăzi, dar și la Biserica Sfinții Voievozi de pe Calea Griviței, numită, pe atunci, Drumul Târgoviștei, remarcat fiind datorită vocii sale. În Bucureştiul de altădată legea era a celor bogaţi, iar prea puţini dintre săraci având vreo şansă la o viaţă uşoară. Ioniţă Tunsu văzând toate acestea, a renunțat la ceea ce făcea și a luat calea haiduciei, fiind un haiduc temut de toţi boierii și iubit de toţi amărâţii. Era în urmă cu aproape 200 de ani, când distanţa ierarhică dintre ţărani şi boieri făcea ca viaţa celor mulţi să fie tare aspră. Marea majoritate a ţăranilor clăcaşi se afla sub exploatarea tuturor: a autorităţilor, a boierilor, a ciocoilor arendaşi şi a egumenilor greci. Ioniţă era oltean, născut la începutul anilor 1800 în comuna Optaşi. A fost el paracliser la biserica Sfântul Gheorghe Vechi de pe Calea Moşilor (pe atunci Podul Târgului de Afară). Era un om voinic, frumos şi inteligent, iar episcopul Ilarion al Argeşului avea gânduri mari cu el, vroia să-l investească cu haina preoţiei.
Mai întâi, Ioniţă Tunsu s-a alăturat voluntar armatei conduse de Tudor Vladimirescu, la răscoala de la 1821. Revoluţia a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României. A avut cauze naţionale, economice şi sociale şi, deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote. Ioniţă a trăit momente de umilinţă când a văzut „huzurul marilor boieri în comparaţie cu viaţa de mizerie a celor mulţi”. Şi-a părăsit slujba, s-a tuns scurt renunțând la pletele popești și şi-a format o ceată de oameni necăjiţi și supărați tare şi a pornit pe drumul haiduciei. Tunsu nu era un tâlhar la drumul mare, care omora şi schinguia. El ceea ce lua de la boieri, dăruia văduvelor cu copii, oamenilor bătrâni de care nu avea nimeni grijă, mamelor care nu aveau cu ce să-şi mărite fetele şi gazdelor sărace pe unde poposea în drumurile sale. Odată cu începutul Războiului ruso-turc din 1828-1829 a început şi ciuma în ţară. Boala bântuia cu furie, casele se goleau, iar maidanele Bucureştiului erau pline cu cei care, în ploaie şi frig, îşi aşteptau sfârşitul. Cei înstăriţi, dar şi cei care aveau rude la ţară, au părăsit oraşul în fuga mare. Primul ministru din timpul lui Alexandru Ioan Cuza şi al lui Carol I, marele academician Ion Ghica, povestea despre amintirea sa din copilărie, având ca subiect pe haiducul Ioniţă Tunsu. Se povestea că Dimitrie Ghica, tatăl lui Ion Ghica, şi-a luat familia şi cu toții s-au refugiat la moşia Ghergani, din judeţul Dâmboviţa, pentru a scăpa de ciuma din oraş. Aici, în jurul stejarului aproape milenar, sub bogatul frunziş, şi-a aranjat sufrageria de vară, în aer liber. Într-o seară a fost chemat la poartă de cunoscutul haiduc pentru a fi avertizat. Temut de toţi boierii, Tunsu nu fura de la oricine „coane Tache, nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aci şi văzându-te la masă le faci poftă baieţilor. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboaţă”.
Generalul rus Pavel Kiseleff, pe atunci în fruntea Ţării Româneşti, fiind înştiinţat de toate faptele lui Tunsu şi a cetei sale care băgaseră groaza în boieri, în negustorii bogaţi şi în autorităţile de ocupaţie, a ordonat de urgenţă ministrului de Interne, Iordache Filipescu să-l prindă. Tunsu şi ceata lui de haiduci, i-au pândit pe general şi pe suita lui la un popas, în drum spre Târgovişte. Haiducul oltean l-a rugat pe Kiseleff, printr-o scrisoare, să fie blând dacă îl va prinde „Capul excelenţei tale a fost astăzi în gura puştei mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de ţară. Astfel te rog şi eu, ca să porunceşti gonacilor care mă urmăresc să nu mă omoare când mă vor prinde, căci eu n-am omorât pe nimeni”. La cererea expresă a generalului Kiseleff, autoritățile se mobilizează pentru prinderea „vestitului tâlhar”. Este oferită o recompensă, iar persoana care îl va prinde sau va da indicii privind locul unde se ascunde Ioniță Tunsu „va fi iertată de dări, va fi ridicată la rang de boierie și va primi 1.000 de lei”. Căpitanul Ștefan Radu, finul și omul de legătură al haiducului în București, atras de recompensa oferită, informează Agia că Ioniță urma să sosească în Capitală noaptea, dinspre Cotroceni, trecând podul peste Dâmbovița de la Grozăvești într-o căruță acoperită cu coviltir. Din întâmplare, exact prin locul și la ora când era așteptat Ioniță trece o trăsură trasă de cai de poștă, în care se afla un colonel rus, Govorov, care, din cauză că refuză să se supună somației, este rănit ușor. Haiducul aude de la depărtare împușcăturile și zarva creată în urma incidentului cu colonelul rus și evită să mai intre în București. Șansa nu îi mai surâde lui Ioniță o săptămână mai târziu, astfel încât, în momentul în care trece peste podul de la Grozăvești, asupra lui se abate o salvă de puști și pistoale. Rănit grav, acesta este dus la un post de pază al soldaților ruși de pe Podul Mogoșoaiei, pe locul unde se află astăzi hotelul Continental. Deși medicii au încercat să-i salveze viața, Ioniță se stinge în zorii dimineții următoare. Era anul 1832. Martorii oculari amintesc că, în momentul în care trupul neînsuflețit al lui Ioniță Tunsu a fost expus în piața publică, astfel încât să facă dovada că haiducul este mort, iar cei care ar fi fost tentați să-i urmeze exemplul, să fie descurajați, oamenii sărmani au izbucnit în lacrimi; un bătrân, care probabil a fost ajutat la un moment dat de către Ioniță, i-a pus acestuia un ban de argint pe piept. Celebrul haiduc a fost înmormântat în afara orașului, în apropiere de Biserica Mărcuța, pe drumul ce ducea la spitalul Pantelimon. Odată înlăturat pericolul pe care l-a reprezentat Ioniță, boierii și negustorii au răsuflat ușurați, iar cei care au ajutat la prinderea sa au solicitat recompensa pentru „râvna și vitejia ce s-au arătat asupra prinderii tâlharului Tunsu și pentru sfărâmarea cetei sale”. După un vechi obicei balcanic, prin care unele persoane își arogă merite, deși nu au avut nici cea mai mică contribuție, beneficiind doar de o protecție de sus, lista persoanelor care urmau să fie recompensate cu 2.000 de lei a crescut de la 22 la 27 de oameni. Căpitanul Ștefan Radu, cel care a avut un rol hotărâtor în ceea ce privește anihilarea lui Ioniță Tunsu, nu numai că nu a beneficiat de recompensa promisă, dar a fost arestat și anchetat pentru complicitate, fiind, în cele din urmă, achitat la capătul unui proces controversat.
