Arhiva zilnică: 30 martie 2015

Sus-jos! Sus-jos!…

Data: 9 noiembrie 2025 by Al. Stănciulescu-Bârda

De treizecizeci de ani asistăm la flotările pe care le face clasa politică românească: sus-jos, sus-jos, sus-jos! Astăzi auzim despre unul sau altul că e cel mai competent, cel mai bun, ce mai…, este omul providenţial, care va scoate ţara la lumină. Şi noi, muritorii de rând, ne bucurăm cu sinceritate, fiindcă oricare am vrea să fie bine şi lucrurile să intre în normalitate. Trec câteva luni şi despre acelaşi om ajuns în vârful piramidei sociale se spune că este incompetent, corupt, tâmpit, chiar nesimţit, cum încerca zilele trecute să ne convingă o parlamentară, referindu-se la nu știu ce potentat al zilei. Te prinde lehamitea, când vezi asemenea circ derulându-se an de an şi anotimp de anotimp, în timp ce ţara se adânceşte tot mai mult în sărăcie, în deznădejde, în mizerie morală. Ne pleacă tineretul peste mări şi ţări să-şi caute o pâine şi un rost în viaţă, fiindcă nu vede perspective de realizare aici… Ne scade populaţia de la un an la altul; numărul morţilor este de câteva ori mai mare decât al născuţilor… Îmbătrâneşte lumea şi generaţiile tinere sunt tot mai subţiate; industria naţională este piesă de muzeu şi amintire a ceea ce fost cândva; agricultura este o zdreanţă dintr-un veşmânt de lux al ţării; cultura şi oamenii de cultură sunt cenuşăreasa societăţii.

Snobii şi sfertodocşii se umflă precum broasca din poveste, sfidându-ne cu neruşinare, când îşi scot prostia pe gard şi ne obligă să le-o admirăm; manualele de istorie se subţiază de la an la an, fiindcă nu trebuie să ştim prea mult despre trecutul nostru; starea morală a populaţiei este tot mai decăzută; infractorii mişună ca puricii pe câini.

Des, tot mai des, vin mai marii sau mai micii să ne cerşească voturile şi ne promit marea cu sarea. Ne aruncă drept momeală, sau plată, sau mită sau cum vreţi să-i ziceţi, câte o bucată de pâine, câte o sticlă de bere sau un kilogram de zahăr. În ultima vreme am văzut ca ne-au trimis câte două plicuri, cu care cred că ne vor cumpăra convingerile, conştiinţele şi voturile! Abia după ce ajung unde vor să ajungă, prostindu-ne cu neruşinare, vedem cât ne-au minţit, dar e prea târziu. Indiferenţa ne cuprinde ca o pecingine. Numărul celor ce nu se duc la vot e tot mai mare de la un scrutin la altul. Chiar trebuie să treacă patruzeci de ani de rătăcire prin pustie ca la poporul evreu pentru a ajunge în pământul făgăduinţei? Chiar nu avem oameni capabili, care să zică şi altceva decât ,,Sus-jos, sus-jos?” Chiar nu suntem suficient de maturi ca să ne dăm seama că este timpul să ne ocupăm şi de lucruri mai serioase, decât să fim măscărici de circ?

Ioan Burlacu și ale lui „drapele migrante”…

Data: 9 noiembrie 2025 by Redacția

Ioan Burlacu, artist vizual membru al U.A.P. Filiala Bacău, fost profesor la Colegiul Național de Artă, Bacău, este prezent pe simezele Galeriei Brăteanu din Timişoara cu o expoziție ce cuprinde o suită de lucrări din colecția sa.

Domenii de activitate artistică: sculptură, obiect, asamblaj, grafică, colaj/decolaj, pictură, fotografie. Scriitor a două volume de poezie și colaborări la reviste de specialitate cu eseuri de artã, cronici, interviuri.

Despre Ioan Burlacu criticul de artă Maria Bilașevschi remarcă: „Adevărul artei lui Ioan Burlacu constă în identitatea asumată a întregului ce devine ecran-oglindă a artistului, ce nu inventariază o realitate concretă ci un flux metaforic al existenței, al fragilității, încapsulat în reacții, atitudini, gânduri ce modelează fiecărui privitor înțelegerea propriului său microcosmos, raportat la însemnele ce îl înconjoară.

Lucrările lui Ioan Burlacu aparțin și nu aparțin picturii, desenului sau obiectului, iar citite în ansamblu sunt straturile unei meditații în care scufundarea se face cu uneltele artei, dar fiecare oprire în parte conturează portretul ideii”.

La cuvântul de deschidere Prof. Univ. Suzana Fântânariu a vorbit, la rându-i, despre personalitatea şi opera maestrului Ioan Burlacu. (C.B.)

„Muzeul Badea Cârțan” – casa celui care a ajuns pe jos la Roma spre a-și onora strămoșii

Data: 9 noiembrie 2025 by George V. Grigore

Undeva în cap de Transfăgărășan, când să înceapă urcușul spre Cascada Bâlea și telecabină, apare în drum o casă, marcată cumva de istoria ei. Este „Muzeul Etnografic și Memorial Badea Cârțan” din Cârțișoara. Poate elevii care au fost mai curioși au aflat de aventura cea mare de care a avut parte acest român, sau poate nu… Gheorghe Cârțan cunoscut și sub numele de Badea Cârțan s-a născut pe 24 ianuarie 1849, în satul Cârțișoara, din județul Sibiu și a plecat la cele veșnice pe 7 august 1911, la Sinaia, în Muntenia, România. A fost un simplu țăran român care a luptat pentru independența românilor din Transilvania, distribuind cărți românești, aduse clandestin din Țara Românească și Moldova, la satele transilvănene. Marea sa aventură a fost o călătorie pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii săi Columna lui Traian și alte mărturii despre originea latină a poporului român. În 1877 s-a înrolat voluntar și a participat la războiul de independență al României. „Muzeul Etnografic și Memorial Badea Cârțan” din Cârțișoara, localitatea sa natală, deține obiecte care i-au aparținut. La Bistrița se afla statuia sa, care reproduce omul, dar și bățul/toiagul său faimos. În anul 1864, a trecut cu turma sa, pe munte, ilegal, granița dintre Imperiul Austro-Ungar și România, pentru a vedea țara în care auzise că trăiesc frații săi români, liberi de orice stăpânire străină. În 23 mai 1867 și-a luat cele 40 de oi ce-i reveneau drept moștenire de pe urma tatălui și, cu ajutorul unui oarecare Ion Cotigă, un intelectual brașovean care devenise cioban din proprie inițiativă, trece cu turma în România. Cotigă îl învață pe tânăr puțină istorie a românilor, câte ceva despre filosofi, apoi îl ajută să învețe să scrie și să citească, fiind cel care a influențat devenirea ulterioară a tânărului Cârțan. Într-o vreme în care românii din Transilvania aparțineau Imperiului Austro-Ungar și nu se bucurau de drepturi, Badea Cârțan a folosit cea mai eficientă armă, cartea. Badea Cârțan a fost cel care a îndrăgit cu patimă cartea, cartea românească și cartea de istorie. Timp de peste 30 de ani a trecut de mai multe ori munții, din porunca inimii, aducând din Vechiul Regat în Transilvania, în traistă, sute de cărți românești. Ajuns de mai multe ori la București, el a cunoscut mai mulți oameni de cultură, de la care a învățat istoria românilor și mai ales ideea romanității poporului român. Dorind să vadă cu propriii săi ochi momentele care erau mărturii ale istoriei poporului român, Badea Cârțan s-a hotărât să plece pe jos la Roma. În ianuarie 1896 a pornit în marea sa aventură și a mers pe jos 20 de zile până la Viena și 23 de zile, apoi până la Roma. Ajuns acolo, Badea Cârțan s-a dus mai întâi la Columna lui Traian. Cum era singur și al nimănui, cum se făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjați, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare: „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat la mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie.

De-a lungul vieții sale a călătorit prin Ungaria, Austria, Italia, Elveția, Egipt, Germania, Ierusalim și în atâtea alte locuri de prin țară. Dacă alți călători celebri și-au dedicat viața expedițiilor din dorința de a descoperi noi teritorii, ori pentru a se îmbogăți, Badea Cârțan a călătorit pentru a vedea cu ochii săi strămoșii poporului român și din dragoste pentru istoria lor. Badea Cârțan a fost cunoscut, îndrăgit, prețuit de bărbații politici, de oamenii de cultură, de mediile patriotice din Vechiul Regat. El se întoarce la oile sale după fiecare aventură prin care trecea. Dar o altă idee nu-i da pace lui: vrea să facă negoț cu cărți și anume cu cărți românești. N-a putut prima dată când a cerut autorizație. Pentru că omul nostru spunea tot ce avea pe suflet și trimișii împărătești nu prea erau de acord. Pleacă la Vat, unde era închis Ioan Slavici și, apoi, la Seghedin, unde erau închiși Memorandiștii de la Cluj. Și despre toate simțămintele lui pune pe hârtie versuri. Pe la 1895, iar cere autorizație să facă negoț, tot cu cărți românești. De data aceasta este arestat. În anul 1911, la 62 de ani, Badea Cârțan s-a stins din viață, fără a mai apuca să vadă ziua întregirii tuturor românilor. A fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, pe mormântul său fiind trecute următoarele cuvinte: „G. (Gheorghe) Badea Cârțan Doarme Visând Întregirea Neamului Său”.

În anul 1968, în memoria vestitului Badea Cârţan, cioban din Cârţişoara, a fost inaugurat în centrul comunei acest muzeu. Astăzi, colecţia acestuia cuprinde icoane pe sticlă, cărţi din colecţia lui Badea Cârţan, fotografii vechi, ceramică şi lăzi de zestre. În curtea muzeului a fost reprodusă o casă ţărănească tipică de la mijlocul secolului XIX cu interior specific zonei. Gheorghe Cârțan, cunoscut sub numele de Badea Cârțan a rămas până în prezent mândria comunei Cârțișoara. Țăranul român a făcut istorie prin dorințele sale, pentru care și-a dedicat viața. În cinstea lui, localitatea în care a trăit i-a păstrat locuința pentru a-i ține vie amintirea. Muzeul Etnografic și Memorial Badea Cârțan este până în prezent reprezentarea idealului pentru care a luptat ciobanul român, murind însă fără să-și îndeplinească visul. Muzeul „Badea Cârțan” se situează la 53 kilometri de Sibiu și 18 kilometri de orașul Victoria din județul Brașov. Adresa exactă este Strada Principală, numărul 539, accesul se face pe DN7C, în centrul comunei Cârțișoara, județul Sibiu. După cum anunță pancarta, Muzeul Badea Cârțan este ”casa unui mare român”, un loc primitor și plin de culoare te poftește să îi descoperi tainele, să afli povestea mesagerului carpatin al limbii naționale românești. Curtea Muzeului este un deliciu pentru fiecare ochi. Decorată cu crini de grădină, aceasta evocă timpurile apuse prin aleile de piatră și un mic monument sculptat în lemn. Intrarea este străjuită de două statui care îi reprezintă pe Gheorghe Cârțan și haiducul Andrei Budac. Acest muzeu are rolul de a învăța urmașii despre modul de viață și despre tradițiile țăranilor adevărați și simpli ai secolului al XIX-lea. Statuile ce îi reprezintă pe cei mai cunoscuţi fii ai comunei Cîrţişoara, Badea Cârţan – ţăranul autodidact ce a luptat neîncetat pentru independenţa şi recunoaşterea drepturilor românilor din Transilvania şi Andrei Budac – ultimul mare haiduc al Transilvaniei, reprezintă, de puţin timp, elementele principale ce decorează curtea Muzeului „Badea Cârţan” din comuna sibiană situată la poalele Masivului Făgăraş. Realizarea şi amplasarea grupului statutar, cu cele două impunătoare statui, în curtea reamenajată a imobilului ce găzduieşte muzeul din Cîrţişoara, au fost prevăzute într-un important proiect (Amenajare sală expoziţională în volumul podului existent al Muzeului „Badea Cârţan” şi amenajări exterioare), iniţiat de Primăria comunei Cîrţişoara şi finanţat cu fonduri LEADER, prin intermediul Grupului de Acţiune Locală „Ţara Oltului”. Valoarea totală a proiectului a fost de 70.000 euro. În jurul statuilor, cea mai mare parte a curţii muzeului a fost reamenajată, s-au construit alei şi zone pentru spaţii verzi şi flori, s-a realizat un sistem de iluminat cu mici lampadare, astfel încât locul să fie cât mai prietenos şi plăcut privirii. De asemenea, în spatele statuii lui Andrei Budac, a fost amplasată crucea realizată de unul dintre urmaşii cîrţişoreanului, care a fost un timp, fixată pe locul unde jandarmii din acele vremuri l-au capturat şi ucis pe cunoscutul haiduc.

Cele două statui au fost realizate de sculptorul sibian Eugen Petri. Cea mai importantă lucrare din cadrul proiectului a fost amenajarea unei noi săli expoziţionale în cadrul muzeului. Astfel, în podul clădirii a fost realizat un spaţiu modern, ce poate găzdui diverse expoziţii permanante sau itinerante, precum şi alte activităţi, lucrarea contribuind astfel la creşterea actractivităţii şi importanţei acestui obiectiv. Accesul în noua sală expoziţională este asigurat prin scara externă, ce a fost construită în partea dreaptă a imobilului. Probabil că prima expoziţie ce va fi amenajată aici va fi una dedicată luptei pentru rezistenţa anticomunistă, dar nu exclud nici alte variante. Trebuie să folosim acest nou spaţiu generos de care dispunem. Vom face diverse lucrări de amenajare şi în interiorul muzeului pentru ca exponatele să fie cât mai bine puse în valoare”, și-a mai propus primarul din Cârţişoara. Sunt planuri și pentru amenajarea unei noi şuri tradiţionale, care va oferi noi oportunități muzeale, crescând atractivitatea și deschiderea către numeroșii turiști care tranzitează zona. Și iată cum, și din alte tărâmuri învăluite în nori, Badea Cârțan adună și astăzi români din toate zonele țării, ce vin să îi treacă pragul și să îi mulțumească în felul lor că a existat și că a iubit România și pe români.

La Mediaş trăieşte un pictor adevărat: Alexandru Vlasin

Data: 8 noiembrie 2025 by Redacția

Este adevărat că după 30 de ani în care a lucrat temeinic în atelierul său, pictorul Alexandru Vlasin a revenit spectaculos cu o expoziție la Mediaș în 2023, fapt ce a surprins plăcut pe toată lumea. Acest artist plastic „mai altfel”, care de mai bine de șase decenii gândește, studiază și folosește propriile rețete, pentru a obține vopselele pe care ulterior le folosește pentru realizarea unor lucrări monumentale. Lucrările sale de dimensiuni impresionante, oferă o imagine remarcabilă și au un colorit foarte apropiat de realitate. Pictura lui Alexandru Vlasin este conform criticilor de artă, un amestec de Rembrandt, Caravaggio, Picasso și El Greco, însă cu toate aceste influențe, ea rămâne marca Vlasin. Primăria Municipiului Mediaș, prin Direcţia Cultură, Învățământ, Sănătate, Tineret, Sport, Turism, Relații Publice și Relația cu ONG, a organizat la sediul Muzeului Municipal Mediaș expoziția temporară de artă plastică.

Proiectul expozițional a adus în fața publicului o parte din impresionanta operă artistică a cunoscutului pictor medieșean Alexandru Vlasin, care expune din nou pe simezele muzeului local, după ultimul său eveniment care a avut loc la Mediaș, în anul 1992. În toată această perioadă, Alexandru Vlasin nu a stat pe loc, ci s-a remarcat prin numeroase expoziții organizate la diverse instituții și galerii din țară, precum București, Brașov sau Timișoara. Deschiderea oficială a expoziției a fost susținută de către dl. Pavel Șușară, unul dintre cei mai apreciați istorici și critici de artă, și de către dl. Mircea Brenciu, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Aşa cum astronomii – căutătorii de stele descoperă diverse fenomene astrale în nemărginitul univers, tot astfel şi  locuitorii  municipiului de pe râul Târnava Mare au descoperit, un lucru cu totul  şi cu totul ieşit din comun, o creaţie din sfera artei  plastic ce poartă amprenta lui Alexandru Vlasin. Este vorba de un „fenomen” care a început a se infiripa, a prinde contur, cu mulţi ani în urmă, mai precis la jumătatea deceniului al optulea al secolului trecut.

Ziaristul Gh. Bușoiu își amintește: „Cred că se întâmpla undeva prin anul 1974, sau 1975 când,  în stradă, deci absolut  întâmplător, poetul Adrian Păunescu, văzând câteva tablouri ale pictorului medieşean, expuse adhoc pe capota unei maşini, s-a decis să-i facă acestuia în revista „Flacăra” o scurtă prezentare. Titlul articolului era în stilul impetuos şi frapant al poetului de la Bârca. Spunea acesta „La Mediaş trăieşte un pictor adevărat, Alexandru Vlasin”. Urma o succintă expunere a  vieţii celui descris, însoţită de câteva reproduceri ale pânzelor aflate în discuţie.  A constituit această întâmplare un şoc pentru toată lumea.” Conform zicalei „Apa trece, pietrele rămân”, ,,apa”, în cantitate apreciabilă a tot curs pe Târnavă la vale, dar lucrurile au intrat pe făgaşul lor normal și mulţi din cei care au făcut cunoştinţă cu replica definitorie a poetului amintit  poate  au uitat, numai că „pietrele” au rămas.

Pictorul s-a aşternut pe muncă serioasă, o muncă de Sisif, precum cea a unui miner care caută în galerii mereu şi mereu, filonul de aur. Drept dovadă că strădania lui necontenită  a fost încununată de succes, sunt picturile sale admirate acum de oameni iubitori de cultură. Dar cred că ar fi de o importanţă deosebită a cunoaşte ce preparative s-au aflat în spatele ,,cortinei” și care au fost factorii ce au dus la îndeplinirea actului remarcabil de creație. Trebuie, în primul rând amintită munca asiduă prestată în decursul vremii, regimul spartan ce şi l-a impus pictorul, tenacitatea strădaniei sale. Acesta și-a îmbogăţit propria bibliotecă cu cărţi şi albume de artă, a vizionat cele mai importante muzee europene pentru a vedea şi admira lucrările marilor maeştri ai picturii universale, a realizat nenumărate schiţe,  crochiuri  privind  anatomia corpului omenesc, dar şi a frumoşilor lui cai şi a altor elemente pe care urma să le aştearnă pe şevalet. Acum lumea personajelor și acțiunilor diverse transpusă în tablourile sale cheamă vizitatorii spre a medita asupra mesajelor trasmise. Căutarea sa de a fixa idealul pe pânza tabloului a avut succes. Momentul ales a fost cel bun. Iar noi putem spune asemenea marelui poet Adrian Păunescu în Revista Flacăra: „La Mediaş trăieşte un pictor adevărat, Alexandru Vlasin”.

Belşugul ciocoiesc provine dintr-o preastrâmbă-ndreptăciune…

Data: 8 noiembrie 2025 by George Petrovai

Titlul pare o contradicţie, dar să ne amintim că Miguel de Unamuno, acest filosof antiacademic şi antiraţional (nu lipsit de raţiune, ci luptând împotriva excesului de raţionalizare), adică total antifilosofic din punct de vedere clasic-tradiţional şi logic-sistemic, cultivă contradicţia cu metodă, căci – şocaţi de caracterul contradicţional al operei sale – mulţi exegeţi n-au văzut în ea decât, ne înştiinţează Andrei Ionescu în Don Quijote – ideal, voinţă, creaţie (prefaţa la vastul eseu Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, Editura Univers, Bucureşti, 1973), „o aglomerare de contradicţii, rodul unei înclinaţii patologice spre paradox”. Şi lucrurile n-au cum să stea altminteri, atâta vreme cât însuşi Unamuno le-a dat apă la moară prin afirmaţia tranşantă că el nu-i gânditor ci simţitor, prin atenţia lui „îndreptată tot mai insistent spre ceea ce omul pierde prin abuzul de raţiune”, respectiv prin convingerile de nezdruncinat că „trăim numai din contradicţii şi pentru ele”, că omul cunoaşte lumea şi se cunoaşte pe sine „mai curând pe cale intuitivă decât pe calea raţionamentelor” şi că paradoxurile decurg cu necesitate din concepţia sa agonică privind neîncetata luptă dintre raţiunile inimii şi raţiunile minţii, mai exact – ne spune acelaşi A. Ionescu – „din îndoiala tragică, ce constituie fondul de sensibilitate pe care se grefează întreaga sa operă”.

De aici nevoia acută a lui Unamuno de credinţă în nemurirea sufletului şi în credinţa însăşi (dar nu credinţa în care să crezi ceea ce nu vezi, ci credinţa în care să creezi ceea ce nu vezi, altfel spus să trăieşti într-un permanent zbucium vital!), şi tot de-aici procesul unamunian de deplasare a problemei filosofice din planul ontologic în cel sentimental-psihologic, opinia că spaniolii sunt incapabili să creeze o filosofie a raţiunii, ei fiind în mod fatal poeţi, obligativitatea trecerii de la ideea europenizării Spaniei la aceea de…spaniolizare a Europei, după ce şi-a dat seama că ţara lui nu mai poate ajunge din urmă ţările occidentale hiperdezvoltate, precum şi donquijotismul ca filosofie a Spaniei şi, desigur, a gânditorului nostru, care – ne spune Andrei Ionescu – „constă în a şti să crezi într-un ideal şi să te creezi pe tine însuţi în funcţie de ideal”.

De-aia, vorba lui Topârceanu, spun eu prin urmare vorbă mare, că Miguel de Unamuno pesemne s-ar fi simţit ca peştele în apa puturoasă a politrucianismului românesc doldora de contradicţii (ţară încă bogată şi cu tot mai mulţi cetăţeni ajunşi la sapă de lemn, ţara minciunilor sfruntate şi a adevărurilor ba ignorate, ba sistematic ofensate, ţara ciocoilor subanalfabeţi şi a cerşetorilor cu carte, ţara sorinoprescilor cu saci de bani murdari şi a milioanelor de români care n-au bani nici măcar să-i cumpere sacii goi, ţara preoţilor putrezi  de bogăţi şi a contribuabilor-enoriaşi mai săraci ca oropsitul Iov şi – nu în ultimul rând – ţara românilor neaoşi care tot pleacă şi a străinilor dubioşi ce tot vin), căci toate astea ţin de cunoaşterea aparenţială a drepturilor strâmbe şi a libertăţilor nelibere din falsa democraţie postdecembristă, nicidecum de adevărata cunoaştere substanţială a României pusă pe butuci şi a grosului românilor călcaţi în picioare pe culmile disperării cioraniene.

„Râmele” (pamflet de Mihai Horga)

Data: 8 noiembrie 2025 by Redacția

Ploaie de vară, ploaie caldă

Azi-noapte a-nceput să cadă

Şi dimineaţa, pe răcoare

Pe trotuare, ce mişcare!

Bine spălate sunt de ploaie

Râmele-domni si domnişoare

Spre promenadă se inşiră

La dragoste,cu toate-aspiră

În vogă este râma-şnur

Trup tras ca prin inel, vă jur!

Păşesc atent, cu-a mele ghete

Să nu strivesc aste spaghete

Că toate au dreptul la viaţă

Cum U.E. astăzi ne învaţă

„Iubiţi şi râma vagaboandă”

(Asta ar fi ultima poantă…)

Văd mii de râme-un regal

Chiar prin Parcul Municipal

Pe-aleile, frumos pavate

De S.R.L.-uri deochiate

Cu cărămizi de viaţă scurtă

Ce zgârie râma pe burtă

Prin glod,mai bine-ar luneca

Dar, cum s-ar mai emancipa?

Că, doar prin parc se mai adună

Orice s-ar zice-râma bună

Râma tunată, neam de soi

Nu de-aia proastă, de gunoi

Incultă şi cu celulită

Ci râma-fiţă,îngrijită

Cu-amic ales, cu cont bancar

Merţan bengos şi celular
…………………………………………………………………………
Toate-ar fi bune,dar, e criză

Şi se anunţă o surpriză

Cum nu plătiţi măcar acciză

Hei, râmelor, lunganelor,

Vi s-or percepe-tuturor

Un sfert din lungul trupului

Îl veti ceda bugetului

Deci-fuga-n pământ înapoi

Nu veţi scăpa nici în gunoi

Că, din gunoi,cine te trage,

Un bine,clar că nu îţi face

Dacă afar-o să-ti rămână

Chiar şi un căpeţel de râmă

Vă dau suratelor, un sfat:

Intraţi cu totul în rahat

Până va trece-acest păcat

Dar nouă, ce ne mai rămâne?

Plătim, oameni suntem-nu râme…

Ctitoria Fălcoienilor – biserica monument istoric ridicată la 1761 în Dragomirești Deal, a fost renovată și resfințită

Data: 7 noiembrie 2025 by Redacția

Câteodată, prea grăbiți sau prea distrați, trecem pe lângă monumente istorice importante, sau pe lângă evenimente care nu se mai întorc. Sunt expoziții, concerte, conferințe, spectacole, ateliere de interacționare umană, târguri și festivaluri. Trebuie numai să ne ridicăm de lângă telecomandă. Acum avem un adevărat inel de creștinătate în jurul capitalei. Este vorba de istoricele mănăstiri Snagov, Cernica, Țigănești, Pasărea, Samurcășești-Ciorogârla, Sitaru-Balamuci și Căldărușani. Așa cum există o Cetatea a Bucureștiului ce – întradevăr – este în ruină (Sistemul de fortificații al Bucureștilor, ca lucrare de fortificații permanente construită între 1884-1900 ce consta dintr-un sistem de 17 forturi dispuse circular, la o distanță de circa 20 de kilometri de centrul orașului București. Forturile erau prevăzute cu baterii de artilerie de cetate. Un număr de 18 baterii intermediare, împărțite în 3 sectoare, erau dispuse între forturi), dar poate fi activat, tot astfel dacă dorim să ne „activăm” putem să vizităm mănăstirile. Cinci dintre acestea au și muzee unde se pot vedea lucruri minunate, sau altele sunt pe malul lacurilor ilfovene, având panorame surprinzătoare. Și mai avem biserici cu istorie, precum Schitul Bălteni (Periș), dar și Biserica închinată Adormirii Maicii Domnului și Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Aceasta se află în comuna Dragomirești Deal, județul Ilfov. Potrivit unei tradiții, localitatea și-ar trage numele de la un oarecare Dragomir, care și-ar fi așezat gospodaria în acest loc. Potrivit unei etimologii slave, numele localității ar însemna „iubire de pace” („Drago”) sau „iubitori de pace”. Vladislav al II -lea, voievodul Țării Românești, amintește de localitatea Dragomirești „din Dâmbovița”, într-un hrisov scris în limba slavonă, întocmit în Târgoviște, în data de 29 aprilie 1453. Într-o hartă mai veche a județului Ilfov, localitatea apare numită tot „Dragomirești de la Dâmbovița”. Textul hrisovului domnesc este următorul: „Hrisovul lui Vladislav, marele voievod, ce-l dă sfintei mănăstiri din Pădurea cea Mare la Bolintin, ca să-i fie satul Bolintinul și moara, care au cumpărat-o Pavel de la Stoica la Neajlovu și cu loc de fân și via de la Răzvad, care a închinat-o Pilea logofătul și altă vie de la Aninoasa. Și au cumpărat domnia mea jumătate din Bucșani și am închinat-o mănăstirii. Și încă au închinat Stoica și Dan și Pătru, Dragomireștii de la Dâmbovița și patru sălașe de țigani și Bucșanii de Argeș și celelalte. Anul 6961 de la facerea lumii, aprilie 29.”

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Dragomirești Deal a fost zidita în anul 1761, de către boierii Fălcoianu, pe moșia lor, aflată la marginea satelor. Până astăzi, biserica a rămas cumva în marginea localității, ea fiind înconjurată de cimitirul comunal. Locașul de rugăciune își păstrează până astăzi vechea pisanie din piatră, așezată în pridvor. Atât pisania, cât și caturile ușii de intrare sunt minuțios scuptate în piatră, acestea trimițând spre arta brancovenească. Pisania bisericii, întocmită în limba românească veche, însă cu litere slavone, mărturisește următoarele: „Întru slava unuia în Troiță slăvit Dumnezeu rădicatu-s-au acest sfânt lăcaș, din temelie, de Dumneaiei Jupaneasa Safta Fălcoianca, după cum se vede, fiind și mai nainte biserica de lemn făcută de D-lui Falcoianu); biv vel stolnic, boierul dumneaiei, întru pomenirea dumneaiei și a tot neamu înfrumusețându-se cu toată cheltuiala dumneaiei și fiica dumneaiei, Maria. Pohtind din râvna dumnezeiască a prăznui hramul Adormirii Precistei și al Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, în domnia mariei sale, Scarlat Ghica Voevod, în anii de la zidirea lumii 7269 (1761), sept. 14.” În anul 1885, pentru că biserica a fost avariată de intemperiile vremii, aceasta a fost reparată, înfățișarea inițială a acesteia fiind definitiv schimbată. Rândul superior al picturii interioare a fost îndepărtat, iar acoperișul a fost coborat semnificativ.

Tot acum, pictura interioară a fost și ea refăcută, zugravul Anton Serafim așezând un strat nou de pictură peste cea originală. În anul 1931, bisericii i s-a adăugat un pridvor din cărămidă. În anul 1958 are loc prima curățare a picturii deteriorate a lui Anton Serfim, astfel scoțându-se la lumină o parte din pictura originală. Între scenele descoperite s-au aflat, în partea de sus, două rânduri de sfinți în medalion, în partea de jos, un rând de sfinți în mărime naturală, iar la locul ei, o reprezentare deosebită a Judecății de Apoi. Datorită unor greutăți, s-a renunțat la refacerea picturii originale, biserica fiind zugrăvită din nou, în anul 1962, de către zugravul C. Blendea, icoanele zugravite de Anton Serafim păstrându-se numai pe bolta Sfântului Altar și pe cupola centrală. Cu ajutorul forurilor locale și ale enoriașilor Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, din localitatea ilfoveană Dragomirești Deal, a terminat restaurarea și a fost resfințită pe 22.10.2023. Începute în anul 2009, lucrările de restaurare la ctitoria Fălcoienilor au fost finalizate de curând cu refacerea completă a picturii interioare. Târnosirea bisericii a fost săvârșită de Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Alături de credincioșii comunității, la slujbă au participat autorități centrale și locale. După sfințire, ierarhul a oficiat Sfânta Liturghie pe un podium amenajat în curtea lăcașului de cult și a subliniat că diavolul are putere în măsura în care noi i-o oferim. După amplele lucrări de restaurare și refacere a picturii, lăcașul de cult înscris pe lista „monumentelor istorice” din județul Ilfov a fost resfințit și dat credincioșilor spre închinare. (G.V.G.)

Cum a pierdut Bruxelles -ul Europa (de mâine)…

Data: 7 noiembrie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Pare tot mai evident că această altfel de revoltă a statelor europene chiar nu a fost prevăzută de clica „despotisimă” (dar nu neapărat și „generalisimă”) de la Bruxelles… „Reacțiunea” unor țări, până mai ieri, paria, care vor doar să asigure binele, bunăstarea și continuitatea națiunilor lor în viitor… Și fără vreun gând de „Exit” din UE, pentru a nu risca pierderi masive și penalități ce le-ar bulversa bugetele ca state eventual nonUE. În fond, de ce să trântești o ușă, riscând să-și prinzi nu doar degetele în pragul destrămării, într-un fel sau altul, a actualei forme „juridice” a UE (o formă juridică prin acceptarea statelor, agasant de asemănătoare cu statutul formațiunii ilegitime al UDMR -ului la noi), când poți să preiei din acea formă aproape coruptă a UE, cumpărând-o?!… Pentru că asta fac statele acelei Europe a Reconstrucției de mâine… O Europă din care noi lipsim (pentru temeinicia atitudinii noastre, nu-i așa?!) încă de azi… Și nu este greu de conturat „nucleul” acestei următoare formule „UE”… Care va putea funcționa ca un tot unitar, lucru pe care Bruxelles -ul nu l-a asigurat…

Suntem, practic, în fața unei acțiuni „de aur” a recapturării Europei din și prin ea însăși… Și nu doar a unor părticele din ea… Iar greșeala teribilă a Bruxelles -ului a fost tocmai aceea de a fi ignorat poate cel mai important drept suveran al statelor membre: decizia privind cantitățile de aur pe care să le cumpere pentru propriile rezerve naționale!… Aici a pierdut Bruxelles -ul Europa (de mâine)… Prea centrată pe strivirea libertățile individuale, pe mașinațiunile cu feluritele „urgențe” (precum achizițiile impuse statelor membre, de la serurile antiCovid, medicamentele decise central ca drept de folosire și vaccinuri, la muniția și armamentul donat Ucrainei, pentru a fi reimportat pe bani grei), UE nu a realizat importanța propriei protecții prin impunerea unei obligații de obținere a acordului Uniunii de către fiecare stat membru care voia să cumpere aur pentru propriile rezerve de stat… Iar, acum, acest val al achizițiilor de aur de către unele state ale UE, cu precădere cele din zona „mărginașă”, mereu de limes ca drepturi europene în viziunea Bruxelles -ului, a devenit un adevărat tsunami…

Și avem cel puțin două întrebări esențiale… De ce achiziționează aur aceste membre, până mai ieri, aproape la propriu „cenușăresele” Europei și de unde au ele banii necesari unor achiziții masive de aur? Pentru că vorbim, totuși, de tone: Polonia – 67 de tone, Cehia – 16 tone, Ungaria – 14 tone… Întrebări care, deloc distopic, își găsesc răspunsul în reconfigurarea Europei de mâine… Cu un nou nucleu, într-un contur dat de statele membre poate chiar în ordinea achizițiilor de aur, și cu surse de finanțare a acestor achiziții, cel puțin în cazul uneia dintre ele, suficient de evidente pentru a estima impactul de mâine, pentru noua Europă, dacă nu direct al Rusiei, cel puțin al BRICS -ului… Pentru că toate cele trei noi puteri ale economiei de mâine, când economia va trasa și noile contururi de state, și chiar de mici imperii, folosesc aurul adus în propriile rezerve de stat pentru a realiza investiții uriașe (prin achiziții aproape directe) în Europa, de la cea mai agresivă, ca acțiune, Ungaria, la celelalte două, împreună conturând preluări masive deja din ceea ce se poate numi infrastructura de mâine a cel puțin unei părți a Europei…

Că aceste investiții, și mai ales cantitățile uriașe de aur aduse în propriile rezerve naționale vor constitui și filele de imersiune ale BRICS -ului (și ale Rusiei, dar și ale Chinei) în Europa, nici nu mai trebuie considerată o simplă ipoteză… Ci, de drept, chiar acel „aglutinator” ce va forța aducerea altor state pe linia unei axe pe care Bruxelles -ul a trasat-o singur, aproape despicând Europa… Pentru că, prin acțiunile pe care le-a luat recent și Belarus, evident pe planul de impunere Rusia-BRICS, contrapunând practic sancțiunilor UE contra Rusiei o adevărată barieră fizică (de netrecut față de „sancțiunile” din hârtii!) prin interzicerea accesului TIR -urilor de marfă dinspre Europa (ca punte spre China), până și prezența acesteia la masa de mâine devine o certitudine… Și, nu neapărat într-o lesă prinsă de jilțul Moscovei… Ba, o acțiune aproape similară achizițiilor masive de aur ale statelor din aproape grupul Visegrád de până mai ieri (mai puțin a Slovaciei, deocamdată!) o găsim și în partea „emancipată” a Nordului european… La nivelul unei Norvegii care, e drept, nu cumpără aur, dar, în schimb, a decis suspendarea acelui „cod etic” prin care (și-)a blocat investițiile economice în statele-paria și cele acuzate de Bruxelles a le fi ținut partea. Și chiar dacă Norvegia nu este membră a Uniunii Europene, o asemenea atitudine are un mesaj specific, pentru că ea are o relație strânsă cu UE, prin Spațiul Schengen, participând concret la piața unică (și nu doar permițând libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului, persoanelor)…

Aceasta a început a fi dară Europa de mâine… În care noi riscăm, nu doar să nu ne mai găsim nici măcar pe masa împărțelilor (pentru că suntem acum, acolo!), ci să nu mai fim de loc… Și asta pentru că, nu numai că nu am achiziționat minime cantități de aur la rezervele de stat (și nu am cumpărat, fiind ținuți sub marota aurului pe care ni-l va recupera Bruxelles -ul, deși, la cât s-a vândut din țara asta, puteam să devenim primul depozitar de aur al noii Europe, cea de mâine), nu doar că nu am asigurat fluxuri de investiții în restul UE, de pe care să ne întoarcem drepturile de resurse, de producții, dar ne-am lăsat și cumpărați, și încă pe nimic, de aceia ce trasează deja Europa de mâine… Căci, acesta este tristul adevăr: nu am cumpărat nimic pentru viza „de aur” a Europei de mâine, ci doar (ne)am vândut pe fleacuri…

Pesimistul și optimistul…

Data: 7 noiembrie 2025 by Petru Jipa

Pesimistul spune: mai rău de atât nu se poate! Optimistul spune: ba se poate!” – această replică aparent glumeață ascunde un profund adevăr despre modul în care percepem lumea. În puține cuvinte, ea dezvăluie contrastul dintre cele două atitudini fundamentale față de viață: una care se oprește la limită, cealaltă care o transcende, chiar dacă în glumă. Pesimistul, convins că am atins fundul, își închide mintea la orice posibilitate de schimbare. El vede haosul ca fiind absolut, iar suferința – definitivă. Când spune „nu se poate mai rău”, de fapt își încheie judecata: nu mai caută soluții, nu mai crede în întorsături. Este o formă de resemnare, mascată uneori ca luciditate. Dar adevărata luciditate nu se oprește la constatare – ea merge mai departe. Optimistul, dimpotrivă, râde de fatalism. El știe că realitatea este mereu în mișcare, că nimic nu este definitiv – nici măcar dezastrul. Când răspunde „ba se poate!”, nu neagă gravitatea momentului, ci recunoaște infinitatea variabilelor. El nu vede doar pericolul, ci și posibilitatea – posibilitatea ca lucrurile să se înrăutățească, dar și să se îmbunătățească. În acea conștientizare stă forța sa: nu se lasă pradă iluziei că totul s-a terminat. Ironia maximă este că, în acest schimb de replici, optimistul pare mai realist. Lumea nu respectă promisiunile noastre interioare de stabilitate. Crizele se adâncesc, dar și trec. Iar acel „ba se poate” este, paradoxal, o armă de supraviețuire. Recunoașterea că lucrurile pot fi și mai rele ne învață să fim vigilenți, dar și să nu ne pierdem speranța – pentru că dacă totul poate înrăutăți, atunci orice poate și se îndrepta. Așadar, gluma ascunde o lecție: a fi optimist nu înseamnă a nega realitatea, ci a refuza să-i atribui caracter definitiv. Pesimismul se oprește la „asta e tot”. Optimismul șoptește: „asta e doar începutul”. Și într-o lume unde totul se schimbă, cine are ultimul cuvânt nu este cel care vede sfârșitul, ci cel care continuă să creadă.

Când a început pandemia încă mai credeam într-o lume normală, apoi când pandemia s-a terminat cu un război, iar aceiași oameni au schimbat discursul am spus: ba se poate! În cine să mai avem încredere? Am văzut un jurnalist în perioada aceea „plină de competență” care spunea: doar proști nu se vaccinează. Astăzi îi văd tot la televizor, cum vorbesc despre război. Despre pace nu vorbește nimeni, sau chiar dacă vorbește cineva urmează anunțul: nu este din „sursă autorizată”. Ce înțeleg eu din aceasta: dacă „gândul” nu este din sursă autorizată ai dreptul doar să taci. Altfel ai stângul…! Dacă în politicieni nu poți avea încredere, în cine să ai încredere? Este o întrebare care răsună adânc în sufletul oricărui cetățean dezamăgit de promisiuni nefăcute, de corupție ascunsă sub haine elegante și de decizii luate în beneficiul unora, nu al tuturor. Și adevărul e că, da, legile le fac ei. Parlamentarii, aleși în numele poporului, sunt cei care scriu, modifică și adoptă legile. Dar atunci când acești oameni își trădează mandatul, când legile servesc intereselor personale sau ale unor grupuri de putere, încrederea se sparge ca un geam sub greutatea deziluziei.

Totuși, încrederea nu trebuie să moară odată cu iluzia politică. Ea poate fi redirecționată – spre instituțiile democratice, spre justiție, spre societatea civilă, spre educație. Încrederea nu trebuie să fie doar într-o persoană sau un partid, ci în sistemul care, dacă funcționează corect, poate corecta abuzurile. Curțile de judecată, președinția, autoritățile de control, jurnalismul de investigație – toate sunt mecanisme menite să echilibreze puterea politică. Dar cel mai important loc unde poate exista încredere este în oameni. În comunitățile care se organizează, în cetățenii care cer transparență, în profesori, medici, artiști, muncitori care, în ciuda sistemului, aleg să facă bine. Încrederea trebuie să pornească de la nivelul individual: să credem în valoarea adevărului, a integrității, a responsabilității. Nu într-un politician, ci în ideea că fiecare dintre noi poate fi un actor al schimbării. Democrația nu e doar o formă de guvernare – e o cultură. O cultură în care cetățeanul nu așteaptă salvarea de la „erou”, ci participă activ, critic, conștient. Legile le fac politicienii, dar puterea de a-i alege, de a-i controla, de a-i schimba – asta vine de la noi. Așadar, încrederea nu trebuie să dispară. Trebuie să fie mutată: de la iluzia liderului carismatic, la realitatea unei societăți informate, unite și curajoase. Pentru că, în final, singura instituție demnă de încredere este poporul însuși – atunci când își cunoaște drepturile și are curajul să le apere. În momentul în care minciuna și eroarea ajung în justiție și sunt demascate, balanța se înclină dramatic. Cei care au mințit își pierd credibilitatea și se confruntă cu consecințe juridice severe. Justiția, în idealul ei, este instrumentul prin care adevărul încearcă să iasă la lumină, iar minciuna este pedepsită nu doar prin pierderea cauzei, ci și prin pierderea credinței pe care o poate avea orice sistem în cuvintele unui om.

Acum am devenit optimist: ba se poate mai rău de atât. Atunci când ne-am pierdut încrederea, se poate orice. Și „Să nu uiți Darie” toate aceste lucruri s-au putut. Să fie pace în Europa și pe pământ!

Adevărul dureros: o lume proastă, dar cu gura mare… Ipocrită. Fudulă. Lașă. În ea trăim…

Data: 7 noiembrie 2025 by Diana Maria Brăgaru

Nu zic ăștia puși la putere ca în România dreptul constituțional la Proprietate nu e obligatoriu. Ca nu exista cadru legal. A, da? Dacă nu există cadru legislativ și nu există posibilitatea de a modifica cadrul legislativ existent, înseamnă că Parlamentul e incapabil, de aia nu poate da legi. Acest lucru înseamnă că Legislativul nu mai are obiectul muncii, deci trebuie concediat. Iar cum nu mai există Parlament care sa susțină Guvernul, înseamnă că Guvernul nu mai are susținere populară, așadar și Executivul trebuie să plece acasă în bloc. …Dar nu se va întâmpla nimic din lucrurile astea. …De ce am ajuns aici?! „Ne bate Dumnezeu ca l-am împușcat pe Ceaușescu!”. Nu, copii, nu Dumnezeu e vinovat pentru ce se întâmplă acum! Nu are, săracul, nicio vină. Și nu suntem în rahat până la gură că aia l-au împușcat pe Ceaușescu. Suntem în rahat ca ne-am dus ca oile si i-am votat pe foștii șefi de la comuniști, care înființaseră FSN. Ca am pus președinte un comunist care și-a zis în capul lui „Dacă România nu e lăsată sa fie comunista, sa se aleagă praful de ea”. Nu e vinovat Dumnezeu ca noi am votat curve politice, hoți, corupți imbecili, dezaxati, trădători! Nu are, drăguțul, nicio vină ca noi am fost și suntem tâmpiți! Nu suntem tâmpiți? Aoleu, dar cum se cheamă ala care nu vrea corupție, dar oferă șpagă și nu face niciodată scandal?! Aia care si-au vândut votul pe un kil de zahar și un litru de ulei erau deștepți?!

E vinovat Dumnezeu ca din mândrie și lăcomie poporul roman și-a votat în continuu călăii și abuzatorii?? E vinovat Dumnezeu ca am votat ca să ne bage primarul copchilul retardat șef de serviciu?! Că părinții au dat șpaga profesorilor ca să iasă premiant talambul?! Că profesorii au cerut șpagă? Va plângeți de profesori, de preoți, de medici, de politicieni, de toți?!

Vă plângeți ca nu mai există empatie, mila, responsabilitate, cinste, onoare, Credință?! Dar pe ăștia cine a dat din cur sa ii facă? Cine i-a fătat și i-a crescut sa fie lighioane hapsane, și fără inima, și fără suflet, și fără creier?! Nu, iubiții mei. Suntem un popor laș, prostibil, care s-a lăsat cumpărat pe nimic. Un popor mândru care nu recunoaște ca a greșit. Și tot din mândrie și lăcomie continua sa accepte cizma brusseleză pe grumaz. Cum a stat și cu cea bolșevică.

Nu e vina Lui Dumnezeu. Este strict vina noastră colectivă. E rezultatul prostiei și al mândriei. Și nici azi nu vrem să recunoaștem că am greșit, că greșim în continuare. Nici morți! Ne-a răbdat Dumnezeu doar pentru că o mică parte dintre noi, nu neapărat toți mai deștepți ca restul, dar oameni care mai au o fărâmă de Credință adevărată în ei, s-a rugat, a ținut post, s-a liturghisit. Atât. Ei ne-au salvat pe toți. Pentru că noi suntem atât de mândri în prostia noastră, atât de lași, că nici pentru copiii și bătrânii noștri nu ne ridicăm! Suntem atât de indolenți, că ne e lene și să gândim! Dăm vina pe Dumnezeu pentru toate, pe El îl chemam sa ne salveze, dar nici măcar pe El nu Îl urmăm! Și Lui ii cerem, tot proști, tot mândri, sa ne salveze. Și rămâne de văzut dacă își va mai face milă de noi. Că nu are nicio obligație contractuală.