Arhiva zilnică: 12 ianuarie 2015

Oricât de emoționante, dramatice, revoltătoare ar fi imaginile „invaziei” Ceutei saharian-spaniole, realitatea este că nu suntem nici în fața primei „invazii” dinspre Maroc a Ceutei Spaniei și nici nu avem de a face, în mod direct, cu o „străpungere” fizică a granițelor Europei (ci doar a celor de limes pe hărțile UE)… Și vor mai fi și alte astfel de „invazii”… O știe și guvernul spaniol de la Madrid, o știu și administratorii „enclavei” spaniole din colțul african (o titulatură modernă, domestică, nederanjantă și „politically friendly”, nu neapărat și „correctness”, pentru un teritoriu colonie portugheză apoi spaniolă), o știe și Uniunea Europeană, care a reacționat destul de vehement la adresa Spaniei – să se descurce și să nu permită „migrația” (aia ar fi cea adevărată!) dinspre Ceuta pe continentul european. O știe și Marocul – întâmplător, nu-i așa?!-, aflat la maximul relațiilor sale cu Statele Unite, o știe și uniunea saharian occidentală care, prin Maroc, își face jocurile la adresa Europei, o știe (iarăși, doar o „coincidență”, tocmai acum…) și „unchiul Sam”… Cel deranjat în ultima vreme de refuzurile Madridului de a-i pune la dispoziție spațiul aerian și aeroporturile pentru atacurile asupra Iranului… În fapt, toți aceștia au nevoie de această enclavă ca un soi de sală a pașilor geo-strategici și politici pe lângă mesele de șah regrupate. Iar ceea ce a fost… probabil va mai fi… Se repeta… La cote tot mai mari… Pentru că lucrurile pentru care se fac astfel de mișcări de șah, cu oameni (ce contează „victimele colaterale”, nu-i așa?!) în deplasări amenințător-șantajiste, sunt tot mai pretențioase… Cererile sunt tot mai bine punctate… Pentru că „nevoile” și „necesitățile” sunt altele… Și depinde strict doar din ce parte a continentelor privești această, nu axă, ci posibil punct de răsturnare a unei ordini… Dinspre Africa sau dinspre Europa, ca nevoie, ca necesități, într-o continuă rocadă…

La precedenta „invazie” din 2021, mult mai mică dimensional, cu un desant de numai zece mii de oameni, a fost strict o carte de joc regional a Marocului… Deranjat (aparent) de faptul că Spania a ajutat medical un separatist afro-algerian… În fapt, avea nevoie să obțină acordul și sprijinul Madridului într-un punctaj contând pe axa de influență saharian occidentală. Atunci, migranții au „năvălit” din Maroc în Ceuta ca urmare a „relaxării” controalelor de graniță de către Rabat, pe fondul crizei declanșate de primirea în Spania, pentru tratament medical, a unui lider separatist sahrawi (din Frontul Polisario). O criză ce s-a rezolvat prin acceptul Spaniei de a sprijini planul Marocului privind Sahara Occidentală, teritoriu controlat în mare parte de Maroc, dar disputat de acesta cu separatiștii din Frontul Polisario (susținuți de Algeria). Și totuși, chiar dacă lucrurile s-au calmat, după concesiile Madridului, nimeni nu a făcut nimic pentru ca astfel de „invazii” să nu se mai repete. Sau cel puțin nu atât de dramatic… La dimensiuni aproape de epopee… Nici Madridul nu a cerut UE ca măcar un procent din banii dați, bunăoară, înarmării Ucrainei să meargă pe securizarea zonei din Ceuta (ca granița dintre Africa și UE), nici UE nu a impus Madridului să rezolve problema enclavei, pentru a nu mai fi un punct vulnerabil în coasta UE, ca loc în care, chiar dacă ne aflăm pe pământ african, se exercită drepturile juridice ale UE. Pentru că este o problemă… Enclava, colonia, orașul autonom… Oricum i-am spune… (Istoric, deși a fost cucerită inițial de portughezi, Ceuta a fost preluată de spanioli de la aceștia în 1415, intrând oficial sub suveranitate spaniolă din 1640… Și totuși, juridic, Madridul nu tratează Ceuta drept o fostă colonie preluată, ci drept enclavă și oraș autonom, parte integrantă din teritoriul național al Spaniei. Lucru posibil și pentru că, spre deosebire de fostul Protectorat spaniol din Maroc, cedat în 1956, Spania a păstrat Ceuta și Melilla, considerându-le teritorii spaniole cu mult înainte de era colonială modernă).

Desigur, privind astăzi această „invazie”, raportându-ne însă și la situația dramatică a Spaniei, cuprinsă de incendii pe partea sa continental europeană, pare că putem vorbi despre o invazie țintită, derulată într-un moment în care Madridul este slăbit de problemele țării… Dar asta nu explică de ce acesta a stat cu mâinile în sân, lăsând că enclava Ceuta (și Melilla) să devină o vulnerabilitate… Mai ales că, doar cu o fărâmă din banii primiți de la UE, pentru fel și fel de proiecte, putea fortifica zona de graniță din Ceuta de nu mai trecea nici pasărea… Iar răspunsul este tot în bani… De data aceasta, în aceia pe care Madridul îi datorează Uniunii Europene… Vreo zece miliarde de euro, pentru că, deși luat fonduri PNRR, nu și-a respectat angajamentele privind (atenție, că ne privește și pe noi!) decarbonificarea… Or, acum, Spania poate negocia altfel cu UE pentru ștergerea acestei datorii, evident, în schimbul asigurării nemigrației, de acum clar controlată, dinspre Ceuta spre UE… Pe de altă parte, se poate spune că zece miliarde de euro reprezintă o sumă suficientă pentru a considera că, de data aceasta, „aranjamentele” cu Marocul (care a transportat în benele camioanelor migranții) nu au fost făcute nici pentru interesele uniunii saharian occidentală, nici pentru satisfacerea frustrărilor „unchiul Sam”, pentru a-i răspunde Madridului pentru obrăznicia de a nu-i fi pus la dispoziție aeroporturile pentru operațiunile din Iran, chiar dacă, aici, lucrurile sunt discutabile, pentru că Statele Unite au anunțat că „recunosc suveranitatea Marocului asupra Saharei Occidentale”, sprijinind propunerea, deși nu a existat o astfel de formulare!, „de autonomie serioasă, credibilă și realistă a Marocului” („Quod erat demonstrandum”, nu-i așa?!), ci, poate, strict pentru rezolvarea problemelor guvernului socialist de la Madrid. Care nu are de unde să restituie Uniunii banii deturnați. Și care se poate folosi de marota invaziei Ceutei într-un blat cu Marocul… Rămâne doar de văzut ce a primit/va mai primi Rabatul, oricum, predictibil, mai mult decât în 2021… Ceea ce ar explica și de ce, atunci, Marocul nu s-a folosit de invazia Ceutei în ceea ce era la ordinea zilei pe continentul African: lupta pentru independența Africii și înlăturarea ultimelor rămășițe coloniale…

În ceea ce ne privește (da!, trist, dramatic…) există un punct comun cu această situație… Căci, aidoma Madridului, Bucureștiul a luat de la UE bani pentru închiderea minelor și a termocentralelor… Și, similar, pentru neîndeplinirea totală a obligațiilor asumate, ni se va cere returnarea banilor. Deosebirea este că noi chiar va trebui să plătim. Pentru că, dacă miliardele de euro deturnate de guvernul socialistului Sanchez vor fi „compensate” de UE prin acțiunea Ceutei-Madridului de blocare a valurilor de migranți din Maroc, miliardele „accesate” de România, pentru a-și închide minele de cărbune și termocentralele, vor fi cerute înapoi la eurocent… Cu penalități cu tot…

Dacă s-ar scrie o istorie sinceră, reală, a politicii românești, nu politicienii ar fi personajele principale, ci fotoliile. Ele supraviețuiesc tuturor promisiunilor, tuturor doctrinelor și tuturor jurămintelor solemne. Politicianul incult și hapsân vine, își pune haina în cuier, își așază dosarele pe birou și, din clipa aceea, începe să creadă că fotoliul îl posedă pe el mai puțin decât îl posedă el pe fotoliu. Este o amăgire atât de veche, încât aproape că a devenit tradiție națională. Nu există politician care să nu intre în funcție vorbind despre datorie și să nu iasă, atunci când vine vremea, vorbind despre sacrificiul de a mai rămâne puțin. Niciodată nu este momentul potrivit pentru plecare. Avem exemplul elocvent al bolovanului. Astăzi este criză economică. Mâine este context internațional complicat. Poimâine este nevoie de continuitate. Răspoimâine trebuie protejată stabilitatea. Dacă niciuna dintre aceste explicații nu mai impresionează, mai găsește una: patria are nevoie de el Și uite-așa s-a lipit de scaun, la fel ca Zelenski. Patria, biata de ea, este invocată atât de des încât ai putea crede că n-a respirat niciodată fără aprobarea câte unui premier.

România e condamnată să asiste, foarte des în ultimii ani la aceeași reprezentație. Decorul se schimbă, actorii își schimbă costumele și culoarea cravatelor, dar piesa rămâne aceeași. Premierul nedorit descoperă, exact în ziua în care ar trebui să lase locul altuia, că este absolut indispensabil. Până ieri era un simplu om politic. Astăzi se crede stâlpul statului, șef la bucatele naționale. Fără el, se prăbușește economia, se opresc instituțiile, își schimbă Dunărea cursul și, probabil, Carpații încep să alunece spre Câmpia Română. Ce destin greu pentru un premier demis care nu mai vrea să plece! Să porți pe umeri întreaga țară și, culmea ironiei, exact de pe scaunul cel mai comod și bine plătit, să tai panglici de inaugurare, când țara țipă de sete și de foame, este exact comportamentul unui panglicar. În vremea aceasta, românul de rând își poartă propriile poveri, fără fanfară și fără comunicate. El nu convoacă televiziunile atunci când plătește factura la energie. Nu organizează conferințe de presă înainte de a merge la serviciu. Nu vorbește despre „stabilitate” când își cumpără pâine, lapte și medicamente. Pur și simplu trăiește. Muncește. Plătește. Speră. Politica românească, însă, pare să fi descoperit o specie aparte de eroism: premierul care ține morțiș să mai rămână deși e demis de ceva timp. Acolo, între drapele și microfoane, fiecare minciună devine strategie, fiecare zi petrecută în plus după demitere este prezentată ca o victorie împotriva haosului. Curios este că haosul apare aproape întotdeauna după ce orgoliul intră în încăpere. Câtă solemnitate! Câtă gravitate! Câte vorbe mari pune la bătaie ca să mai stea la palat!

Bolojan crede că funcția este un drept de proprietate, deși este un mandat. Mandatele încep și se termină. Iar regula spune că trebuie trebuie să se ridice, să stingă lumina și să plece. Dar el nu, și nu! Face spectacol. Caută explicații cu lumânarea. Răstălmăcesc sensuri. Invocă excepții. Fabrică urgențe. Descoperă patriotisme de ultim moment. Parcă întreaga țară e o piesă de mobilier, iar singura grijă a lui Bolojan este să păstreze cheia. Între timp, sărăcia participă la ședințele de guvern, medicii și profesorii pe care vrea Bolojan să-i potcovească, nu citesc odele adresate stabilității. Piețele nu se impresionează de fraze bombastice. Ele judecă simplu: există predictibilitate sau nu există. Iar românul judecă și mai simplu. Vrea să trăiască decent. Să-și țină copiii la școală. Iar aici începe adevărata tragedie a premierului îndrăgostit de funcție: confundă permanența statului cu permanența sa și umblă tot în buzunarul gol românului, în timp ce își măresc lefurile lor Își imaginează că instituția respiră prin el și că, odată plecat, pereții Palatului Victoria vor rămâne fără aer. Nimic mai fals. Democrația spune că nimeni nu este veșnic. Puterea este sănătoasă numai atunci când acceptă alternanța. În clipa în care fotoliul devine mai important decât regula, iar orgoliul mai important decât interesul public, politica încetează să mai fie administrație și începe să semene cu un teatru în care actorii refuză să părăsească scena după căderea cortinei.

Bolojan confundă renunțarea la putere cu o tragedie personală. Istoria, acest judecător care nu acceptă contestații, va ține minte cine a stat cu de-a sila pe un fotoliu de stat. Ține minte cine a înțeles că puterea nu este un privilegiu de apărat cu dinții, ci o răspundere exercitată cu măsură și predată cu demnitate. Restul este zgomot. Zgomot autosuficient, care acoperă exact ceea ce România ar avea nevoie să audă cel mai limpede: sunetul unei guvernări responsabile. Însă Bolojan a descoperit subit că gravitația funcționează invers: cu cât funcția îi fuge de sub picioare, cu atât se agață mai zdravăn de ea. Țara scârțâie din toate încheieturile, economia cere soluții, mediul de afaceri cere predictibilitate, românii vor pace și nu mai pot suporta austeritatea, își socotesc mărunțișul rușinos dat de guverne, cu o grijă pe care doar ignoranța politicului o poate naște, iar premierul a uitat sensul demiterii. Nu există tragedie mai mare, în politica dâmbovițeană, decât despărțirea premierului de mobilierul de la Palat. Ce spectacol dă zilnic Ilie! Totul pentru ca românul să creadă că nu asistă la o luptă pentru putere, ci la o epopee națională în care „eroulˮ Bolojan își sacrifică liniștea personală rămânând, împotriva tuturor, exact acolo unde se afla și ieri. Pe fotoliu.

„Pentru noi e de neînțeles ca milioane de creștini să se tortureze și să se ucidă unii pe alții doar pentru că Napoleon era dornic de putere…” Această frază, scrisă de Lev Tolstoi în epilogul „Război și pace”, sună de parcă ar fi fost publicată ieri, pe un site de știri, în dreptul unui titlu despre vreun conflict uitat de toți, dar care arde încă. Ce ne tulbură nu este vechimea ei, ci actualitatea ei brută. La 150 de ani distanță, tot nu înțelegem. Și, mai grav, nici nu mai încercăm. Trăim într-un prezent hiper-informat, unde fiecare dimineață aduce un nou front, o nouă criză, o nouă amenințare. Derulăm știri cu viteza unui glonț și le uităm cu aceeași rapiditate. Ne-am obișnuit. Am transformat războiul într-un conținut consumabil, iar pacea într-o pauză publicitară între două catastrofe. Dar dacă Tolstoi nu scria, de fapt, despre istorie? Dacă romanul său uriaș nu era o cronică a Rusiei napoleoniene, ci un manual secret de supraviețuire psihologică pentru omul modern? În paginile lui, războiul nu este eroic, ci haotic. Generalii nu controlează bătăliile, hazardul și frica le decid. Iar pacea nu este liniște, este un câmp de luptă interior unde personajele se frâng sau se regăsesc.

Exact ca noi. Această pagină nu este despre cartea lui Tolstoi. Este despre ceea ce refuzăm să vedem în lumea noastră și cum un conte rus, obsedat de adevăr, ne poate învăța să citim altfel haosul din jur. Pentru că, dacă există o singură lecție care a rămas neschimbată, este aceasta: războiul nu s-a schimbat mai mult decât natura umană. Iar pacea, adevărata pace, nu vine din afară. Capodopera lui Tolstoi este adesea confundată cu o simplă relatare istorică a invaziei lui Napoleon în Rusia. Cu toate acestea, în esență, este o meditație profundă asupra naturii puterii și a haosului. Pentru Tolstoi, războiul nu era un joc de șah jucat de generali și împărați, ci un ocean învolburat de voințe individuale, accidente și suferințe inevitabile. El a înlăturat strălucirea bătăliei, arătându-ne că istoria nu este condusă de oameni mari, ci de pulsul colectiv al milioane de vieți obișnuite. În viziunea sa, pacea nu era pur și simplu absența războiului, ci o stare de aliniere spirituală și claritate morală pe care personaje precum Pierre Bezuhov o caută cu disperare în mijlocul frământărilor.

Astăzi, când privim propria noastră lume, ecourile perspectivei lui Tolstoi sunt surprinzător de puternice. Nu mai luptăm cu muschete și atacuri de cavalerie, dar dinamica subiacentă rămâne tulburător de familiară. Conflictele moderne sunt adesea alimentate de același ego, naționalism și neînțelegere care l-au împins pe Napoleon spre est. Diferența constă în amploare și vizibilitate. Pe vremea lui Tolstoi, exista un bubuit îndepărtat pentru cei care nu se aflau pe linia frontului. Astăzi, datorită tehnologiei, războiul este imediat și omniprezent. Urmărim conflictele desfășurându-se în timp real pe ecranele noastre, făcând din suferința altora o parte intimă a conștiinței noastre zilnice. Această expunere constantă ne pune la îndoială definiția păcii. Este posibil să te simți în pace atunci când lumea arde la doar un clic distanță? Mai mult, Tolstoi ne învață că adevărata pace este o construcție internă, nu doar un tratat politic. În roman, personajele găsesc momente de pace profundă nu atunci când armatele se retrag, ci atunci când se conectează cu natura, familia și propria conștiință. În era noastră digitală, rapidă, această lecție este esențială. Adesea confundăm confortul cu pacea. Construim ziduri de confort și distragere a atenției, sperând să ținem la distanță haosul lumii. Totuși, la fel ca personajele din „Război și Pace”, descoperim că anxietatea ne urmărește în sufrageriile noastre.

„Războiul” vieții moderne, supraîncărcarea informațională, polarizarea socială, incertitudinea economică necesită aceeași rezistență spirituală de care eroii lui Tolstoi aveau nevoie pentru a supraviețui pe câmpul de luptă. De la războiul lui Tolstoi la pacea noastră există un pod, el este construit pe empatie. Tolstoi și-a forțat cititorii să vadă umanitatea atât în soldatul rus, cât și în invadatorul francez. El a arătat că suferința nu are naționalitate. În lumea fragmentată de astăzi, această perspectivă universală este instrumentul nostru cel mai vital. Pacea nu se obține prin ignorarea diferențelor sau suprimarea conflictelor, ci prin recunoașterea experienței umane comune din spatele fiecărui titlu. Ne cere să ascultăm la fel de atent cum a observat Tolstoi, să înțelegem mai degrabă decât să judecăm. În cele din urmă, „Război și pace” rămâne relevantă nu pentru că prezice viitorul, ci pentru că înțelege inima umană. Tolstoi ne amintește că, deși nu putem controla valurile istoriei, putem controla modul în care le navigăm. Pacea de care ne bucurăm astăzi nu este o stare permanentă, ci un efort continuu. Este o alegere de a căuta conexiunea în locul diviziunii, înțelegerea în locul furiei și sensul în locul materialismului. Pe măsură ce încheiem cartea despre epopeea lui Tolstoi, trebuie să ne deschidem ochii către propria noastră realitate. Războiul și-a schimbat poate fața, dar căutarea păcii rămâne aceeași: o călătorie dificilă, frumoasă și profund personală către armonie într-o lume haotică.

Să fie pace! Și ce poate să spună un „soldat” trecut de a doua tinerețe? Pentru că toți suntem soldați, apoi vine colonelul, vătaful, șeful, și anunță: de astăzi avem război, am decis! Iar noi, ce facem noi?