Arhiva zilnică: 1 octombrie 2013

Înțelepciunea de a nu deveni un nou Alexandru Lăpușneanu (scrisoare deschisă către președintele impus)

Vă adresez aceste rânduri din mijlocul unei realități dureroase pe care refuzați să o priviți direct: din piețele publice ale României, din Piața Victoriei și până în marile orașe ale Europei – la Bruxelles, Londra, Paris și Milano -, românii au ieșit în stradă. Nu din plăcere, nu din lipsă de ocupație și nici din manifestări anarhice, ci din disperarea tăcută a unui popor care simte că i s-a furat dreptul de a-și hotărî singur soarta. Sunteți un om educat, un matematician, un intelectual care cunoaște rigoarea logicii și valoarea adevărului. Tocmai de aceea, mă adresez dumneavoastră nu cu ură, ci cu un apel ferm la înțelepciune. Fiindcă există o diferență uriașă între a fi un om „deștept” și a fi un om înțelept. Deșteptăciunea te ajută să speculezi portițele unui sistem, să te folosești de pârghiile instituționale și să fii instalat la Cotroceni. Înțelepciunea, în schimb, te învață când este momentul să te oprești pentru a nu-ți îngropa propriul popor sub dărâmăturile unui blocaj național. Poate nu știți și nici nu aveți de unde să știți ce înseamnă cu adevărat diaspora. Când îndemnați ipocrit românii de peste hotare să „testeze evoluția țării”, vorbiți din confortul unor cabinete călduțe. Ca român care trăiește și muncește în diaspora, vă spun direct: în realitate, există sute de mii de români care pleacă din țară, își rup sănătatea pe șantierele Europei, trimit fiecare bănuț acasă și nu mai apucă niciodată să se mai întoarcă în patria lor. Rămân prin crematorii străine sau se întorc în sicrie de plumb. Construiesc cu sudoare și sânge case în România, din care nu apucă să se bucure nicio singură zi, striviți de boli și de epuizare, în timp ce la București o clasă politică îmbuibată le devorează munca și le bagatelizează sacrificiul.

Aici intervine marea încercare a oricărui om aflat la conducere: un lider cu adevărat înțelept nu se izolează în spatele unor consilieri plătiți să-i spună doar ce vrea să audă pentru a-și păstra scaunele. Adevărații dumneavoastră consilieri sunt oamenii simpli, este poporul din țară și din diaspora care își strigă durerea. Ascultați acești consilieri autentici, pentru că ei vă spun adevărul curat, nefardat de interese de partid sau de grupuri de presiune.

Nu transformați această criză de legitimitate într-o tragedie istorică. Nu îmbrăcați haina sumbră a lui Alexandru Lăpușneanu, sfidând voința publică cu deviza cinică: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!” Un lider care se sprijină doar pe sprijinul unor structuri de sistem și pe indiferența marilor cancelarii, dar care este repudiat de propriul popor, nu este un președinte; este doar un prizonier al propriei ambiții. Istoria României a dovedit de fiecare dată că puterea obținută împotriva poporului se transformă în cenușă. Înțelepciunea unui intelectual constă în capacitatea de a recunoaște când reprezentativitatea s-a prăbușit. Or, pentru liniștea acestei națiuni, pentru restabilirea ordinii democratice și din respect pentru demnitatea și lacrimile românilor de acasă și din diaspora, vă cer să vă prezentați demisia! Plecarea dumneavoastră din funcție nu ar fi un act de slăbiciune, ci singurul gest de noblețe și de responsabilitate pe care îl mai puteți face pentru această țară. Nu fiți Lăpușneanu al secolului XXI. Ascultați vocea străzii, ascultați adevărații consilieri – poporul -, și lăsați România să respire!


Apicultura – o tradiție ce nu trebuie uitată

Legăturile nevăzute din această lume leagă universurile într-un tot unitar invizibil. Tot astfel, dispariția albinelor, aceste mici insecte zburătoare, ar putea să conducă la dispariția plantelor și a animalelor de pe planeta. Fără polenizare – acest proces necesar – plantele nu vor rodi și nu se vor putea perpetua. Prin dispariția lor, vor dipărea animalele ierbivore, iar apoi cele carnivore… Ajutorul dat acestor familii de mici insecte prin crearea coloniilor apicole de către oameni face ca în schimbul mierii și al celorlalte produse apicole (ceară, lăptișor de matcă, polen) acesta să asigure „cazarea” în stupi ce protejează de intemperii și de atacul altor animale sălbatice (păsări, urși, etc.). Pe lângă acestea, se asigură și medicația în caz de boală, dar și înmulțirea familiilor de albine (roirea, „ruperea”). Apariția „apiculturii” ca știință a creșterii albinelor a făcut ca oamenii să se preocupe mai mult de soarta acestor insect zburătoare. Ca un exemplu, în anul 2011, România a ocupat locul 10 la nivel mondial la exporturile de miere, ceea ce este un semnal înbucurător pentru toți. Apicultura (din lat. apis care înseamnă albină) este de fapt o ramură a zootehniei care studiază biologia și tehnologia creșterii și exploatării albinelor, în scopul obținerii de producții apicole ridicate și a sporirii producției de semințe la plantele agricole entomofile. Datorită particularităților biologice specifice, albinele furnizează omului importante produse, iar prin acțiunea de polenizare încrucișată a plantelor entomofile asigură însemnate sporuri de producție la multe culturi agricole. Pe parcursul întregii sale existențe, omul a vânat cuiburile de albine sălbatice și le-a luat mierea. După dovezile care ne-au parvenit apicultorii au folosit stupii și au recoltat miere de la ei cu cel puțin 4.500 de ani în urmă. Pe parcursul ultimelor decenii (din anii 1800 până în prezent), cunoștințele despre apicultură au crescut, ca urmare a cercetărilor efectuate de arheologi, filologi și oameni de știință. Se presupune că primii oameni au luat miere direct de la albine din cuiburile construite în copaci sau în alte locuri. Colectarea de miere din cuiburi sălbatice se efectuează și în prezent, cu excepția regiunilor unde a fost înlocuită total de apicultură.

Pentru colectare erau „vânate” cuiburile de albine melifere (Apis) și speciile mari de albine care nu înțeapă (Meliponinae). Nu numai omul a fost un vânător al cuiburilor de albine, ci și unele mamifere, ca cimpanzeii care au fost observați folosindu-și mâinile, sau bețe lungi pe care le introduceau în cuib pentru a le scoate unse cu miere. Cea mai veche dovadă arheologică asupra „vânatului” albinelor melifere (Apis mellifera) este un desen de pe o piatră din epoca mezolitică care a fost găsit în estul Spaniei și datează din perioada 6000 î.Hr.. În acea perioadă, nu la mult timp după ultima Eră glaciară care a avut loc la circa 9000 î.Hr., se presupune că în regiune a existat un climat optim. Desenul a fost folosit ca simbol al celui de-al 18-lea Congres Internațional de Apicultură de la Madrid din 1961 și a apărut în numeroase reviste și cărți apicole. Persoana reprezentată, în general considerată a fi o femeie, ia miere dintr-o grotă situată în fața unei stânci. Nu există dovezi asupra existenței unei surse de fum sau a unei îmbrăcăminți de protecție adecvată. Alte picturi pe stâncă realizate înaintea erei noastre în India și Africa de Sud arată fapul că „vânătoarea” de miere, sau chiar apicultura primitivă a fost o activitate organizată care implica alcătuirea de echipe de bărbați și femei. În Africa de Sud și Zimbabwe existau albine „Apis mellifera”, iar într-o pictură descoperită în Zimbabwe se distinge faptul că fumul era deja folosit (pentru liniștirea și împrăștierea albinelor). În Asia existau albine din specia „Apis dorsata” ale căror cuiburi au fost descrise într-o pictură indiană post-mezolitică, descoperită în 1984. Înainte ca apicultura în păduri să fie practicată, prin anii 2500 î.Hr., în Egiptul Antic se practica o apicultură avansată „domestică”. Primele reprezentări ce datează din 2.450 î.Hr. apar într-o scenă dintr-un basorelief aflat într-un templu al soarelui, pe Nilul inferior. Cele mai bune dovezi ale existenței apiculturii în lumea antică provin de fapt din mormintele egiptene (piramide, mastabale). În picturile și sculpturile acestora există scene, puține la număr, în care pot fi observate mierea din faguri și stupii, care documentează ce s-a întâmplat în acele timpuri. Stupii egipteni folosiți cu câteva mii de ani în urmă erau de formă cilindrică și nu difereau foarte mult de cei găsiți și astăzi în ținuturi mai izolate ale țării.

Cele mai recente dovezi scrise despre apicultura cu stupi datează din perioada 1500 î.Hr., iar câteva dintre ele au fost ilustrate de Neufeld, E. (1979) în lucrarea „Apiculture in ancient Palestine (early and middle Iron Age) within the framework of the ancient Near East”. Ele formează o parte a unui cod de legi hittite, inscripționate pe tăblițe de lut găsite în câmpia Anatoliei, la 1000 de km de nordul Egiptului. Legile reglementau amenzile care trebuiau plătite de un hoț care fura stupi goi sau ocupați. Stupii tradiționali utilizați în prezent în Anatolia sunt încă cilindri orizontali. După ce imperiul egiptean a intrat în declin, imperiul grecesc a devenit o mare putere. Pentru egipteni apicultura reprezenta o artă importantă și sofisticată, iar grecii i-au adus puține schimbări. Stupii erau orizontali, alungiți și aproximativ cilindrici. Erau făcuți din lut, lemn, nuiele și arbore de plută. Aristotel (384 -322 î.Hr.), unul din cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice, nu s-a preocupat foarte mult de studiul biologiei. El nu știa cum luau ființă ouălele într-o familie de albine, și deși era conștient că trebuie să existe un conducător, credea că există mai multe albine care depun ouă. „Ele trebuie sau să își aducă puiet de undeva … sau să îl genereze singure, sau să aducă pe cineva (trântori) și să genereze altele. Dacă le generează trebuie să fie cu sau fără copulație: dacă primele albine (lucrătoare) pot fi generate dintr-o unire a albinelor, trântori din trântori și regi din regi sau toate celelalte pot fi generate din cele numite regi sau conducători, sau din unirea trântorilor cu albinele (lucrătoare), unii spun că primele sunt masculi, iar ultimele sunt femele, în timp ce alții spun că albinele sunt masculi și trântorii femele. El afirma că o familie are probleme, dacă există prea mulți sau prea puțini conducători. Scriitorii romani, precum Cato, Varro, Columella și Palladius cunoșteau partea comercială a afacerii. Romanii erau cei care supravegheau stupine comerciale în Spania.

Din scrierile Romei Antice s-au păstrat mai multe dovezi despre apicultura de pe acele meleaguri. Există descrieri clare ale celor nouă materiale din care erau făcuți stupii: lut, cărămizi, bălegar, bușteni, scânduri din lemn, tulpini de fenicul, nuiele împletite, arbore de plută, sau mică transparentă. Stupii erau orizontali și aveau dimensiunile de 30 X 30 X 90 cm. În America Centrală, populația maya practica în mod tradițional apicultura, în stupi orizontali, cu albine care nu înțepau, din specia „Melipona beecheii”. Săpăturile arheologice din 1970 au scos la iveală stupi folosiți în urmă cu câteva secole care se aseamănă foarte mult cu cei folosiți în prezent. În nordul munților Alpi și în Caucaz erau utilizați bușteni așezați vertical, în unele zone existând chiar și o ușă laterală. Administrarea stupinei este mult mai restrictivă în cazul utilizării stupilor verticali în comparație cu stupii orizontali de la care mierea putea fi extrasă ușor fără a fi nevoie ca albinele să fie omorâte. În cazul stupilor verticali care nu aveau prevăzută o ușă laterală, albinele erau cel mai adesea omorâte prin asfixiere sau prin afumare cu sulf. Apicultorii din Anglia erau sfătuiți să ierneze stupi de greutate medie, iar mierea era recoltată de la stupii grei și de la cei ușori. Metodele de extracție a mierii utilizate în jurul anului 1500 nu mai necesitau omorârea albinelor. Deasupra sau dedesubtul stupului se utiliza o extensie în care albinele adunau mierea sau în timpul culesului albinele erau dirijate înspre un alt stup în care colectau mierea.

În perioada anilor 1600 – 1700 științele au cunoscut o dezvoltare considerabilă, iar în domeniul apiculturii progresele au fost făcute între anii 1568 și 1792, în special în domeniul biologiei. În 1800 se cunoșteau deja realități de bază despre comportamenul, anatomia și fiziologia albinei europene, Apis mellifera. Substanțele produse de albine erau diferențiate de cele colectate de ele: puietul și ceara erau produse în stup; nectarul, polenul și propolisul erau produse de plante și colectate de la ele de albine. Adesea cunoștințele nu erau răspândite în afara Europei sau în afara locului unde erau descoperite, de aceea se întâmpla ca aceeași descoperire să fie făcută mai târziu într-o altă parte a lumii. În general noile cunoștințe erau teoretice, iar dezvoltarea majoră în apicultura practică a început în jurul anului 1850 în America de Nord. În cadrul apiculturii tradiționale erau utilizați stupii ficși în care albinele construiau fagurii de sus în jos și îi fixau cu ceară și pe părțile laterale. Astfel, un fagure putea fi scos, doar dacă era tăiat. În cazul stupilor orizontali accesul se putea face mai ușor, prin două părți, față de stupii verticali care puteau fi accesați doar prin partea de jos. În Anglia au existat experimente prin care se încerca construirea stupilor din diferite unități. În 1649, William Mew a inventat un stup care era format din cutii stratificate, fără rame. Albinele aveau tendința să depună miere în cutiile de deasupra care erau scoase atunci când erau pline de faguri cu miere. Gedle a patentat în 1675 un stup care avea câte un cadru în interiorul fiecărei cutii, cadru de pe care albinele trebuiau să înceapă construcția fagurelui. Stadiile de dezvoltare a stupilor au condus la stupul cu rame mobile care este folosit în prezent. Stupul cu rame mobile este originar din Grecia și a fost descris de Sir George Wheler în cartea sa din 1682, „A journey into Greece”. Autorul a descris stupii pe care i-a văzut în mănăstirea Sfântul Cyriacus de pe muntele Himet din Attica. Stupul avea forma unui vas mare pentru flori, iar albinele își construiau fagurii de la niște rame așezate peste vas, care nu erau lipite de marginile laterale, pentru a putea fi scoase una câte una. Cu acești stupi călugării efectuau mai multe operațiuni: inspectau și manevrau familiile în timp ce albinele lucrătoare se aflau la cules, divizau familiile, controlau roitul, recoltau miere fără să distrugă ramele cu puiet și se asigurau că albinele au suficientă hrană pentru a putea supraviețui peste iarnă.

În 1970, Abbot della Rocca, care a văzut stupi în Insula Creta, și care erau probabil asemănători celor din Grecia, a publicat cartea „Traité complet sur les abeilles” în care există un pasaj în volumul 2 (p. 467-469) din care reiese că el a înțeles importanța spațiului care trebuie lăsat albinei pentru a se deplasa printre faguri. Și François Huber a înțeles importanța spațiului albinei denumindu-l ca distanța egală ce trebuie păstrată în mod uniform între faguri. Huber a construit un stup cu rame mobile de tip acordeon, care putea fi deschis ca o carte. În Anglia, Robert Golding a descris în 1947 un stup grecesc îmbunătățit cu rame între care se păstra o distanță corespunzătoare. Alți stupi cu rame mobile au fost inventați în 1806 de Petr Prokopovich din Rusia și în 1848 de Dzierzon din Germania, însă ramele erau așezate prea aproape de pereții stupului, iar albinele uneau cele două părți cu fagure sau propolis, astfel încât trebuia ca ramele să fie tăiate pentru a putea fi scoase afară. Toți acești stupi au fost invenții destinate stupăritului în zonele de pădure și aveau o ușiță în partea din spate, ca și stupii din bușteni verticali.

Progresul practic a fost făcut în anul 1851 de către reverendul L. L. Langstroth din Philadelphia care a încorporat rame mobile în cutii stratificate. Principiul după care a fost construit stupul cu rame mobile a fost descoperirea spațiului albinei, un loc pe care albinele îl folosesc ca pe un coridor. Teoretic, acest spațiu este de 6 până la 10 mm, iar practic este de obicei de 8 mm. Reverendul Langstroth nu și-a revendicat invenția, el a fost doar cel care a identificat nevoia spațiului albinei, atunci când a creat stupul practic, cu rame mobile. Stupii cu rame mobile au fost inventați înainte de anul 1852, când stupul Langstroth a fost patentat, însă aceștia nu erau practici, deoarece erau fie prea complicați, fie prea scumpi. Langhstroth a făcut experimente cu mai multe tipuri de stupi, însă doar în luna octombrie a anului 1851 și-a dat seama cât de avantajos este să se țină cont de acest spațiu. La 5 octombrie 1852, Langstroth a obținut un patent pentru inventarea stupului cu rame mobile: o cutie cu rame așezate paralel, în care părțile laterale și părțile de jos ale ramelor respectau spațiul albinei. Utilizarea stupului de tip Langstroth s-a extins rapid, la început în America de Nord, Europa și în restul lumii, acolo unde apicultorii au aflat de existența stupului prin intermediul cărții publicate de Langstroth în 1853. Charles Dadant care a emigrat din Franța în SUA în 1863, a avut un rol important în extinderea utilizării stupului cu rame mobile. În multe țări au început să apară reviste apicole, iar apicultorii au început să înființeze primele societăți apicole. Din 1857 au început să fie folosite foile de ceară artificială inventate de Johannes Mehring, care erau mai rezistente pentru extractorul de miere centrifugal, inventat de italianul Francesco de Hruschka în 1865. Deoarece foile de ceară erau însârmate, erau mai rezistente la viteze mai mari de rotație ale extractorului.

Până în anii 1600 albinele melifere din specia Apis erau prezente doar în Europa, Asia și Africa. Albinele europene (Apis mellifera) au fost duse, cel mai probabil în coșnițe, din Anglia în America de Nord. Alte destinații ale albinelor europene au fost insulele Leeward, Sfântul Kitts și Nevis în 1688 și regiunea Guadelupa în 1689. În 1784 au fost duse din Florida în Cuba. Din Spania și Portugalia, albinele au fost transportate în America de Sud, ajungând pentru prima dată în Brazilia în 1839, și în Peru în 1857. În Australia albinele au fost transportate cu succes în 1810 și în Noua Zeelandă în 1839. Cu excepția Insulelor Hawaii unde albinele au fost aduse în 1857, multe insule din Pacific au rămas fără albine până după anii 1950. Albinele melifere europene au fost importate în ultimele secole de Egipt și Israel, pentru că s-au dovedit a fi mult mai productive decât albinele din rasele native. Japonia, China și Thailanda care aveau albine din specia Apis cerana, au importat albine melifere din Europa. Albine din regiuni tropicale din Africa au fost duse în America de Sud în 1956, producându-se astfel o hibridizare între albinele prezente și albinele din Africa tropicală, iar albinele rezultate au fost denumite de apicultori albine africanizate. În următorii treizeci de ani albinele africanizate s-au răspândit în aproape toată America Centrală și America de Sud. În 1988 erau prezente în 21 de țări, din Argentina, până în Mexic. În 1986 albine din specia Apis florea din Asia, au fost găsite în Sudan, iar albine din specia Apis cerana au fost găsite în vestul Noii Guinee și în Papua Noua Guinee. În 1880, Frank Benton a avut o încercare fără succes de a aduce patru familii de albine din specia superioară Apis dorsata din sud-estul Asiei în SUA, deoarece albinele au murit pe drum.

Mierea a fost încă din antichitate cel mai important produs obținut de la stupi sau de la albinele sălbatice. În antichitate mierea era utilizată în special în medicină și a fost unul dintre cele mai populare „medicamente” în Egiptul Antic, fiind menționată de peste 500 de ori în 900 de rețete și a fost un ingredient comun în medicina medievală. Mierea era adesea singura substanță disponibilă care putea face ca celelalte ingrediente acceptabile ca gust. În Europa mierea era utilizată ca medicament, ca hrană și ca îndulcitor: era mai ieftină decât zahărul până în anii 1700 sau mai târziu. Prima carte despre miere, „The virtues of honey in preventing many of the worst disorders” a fost scrisă de Sir John Hill și publicată în 1759 în Anglia. Mierea reprezintă un aliment deosebit de plăcut, hrănitor, cu mare valoare biologică și calorică (3.150 kcal), ușor asimilabil, iar datorită conținutului său în inhibină, posedă reale proprietăți bactericide.

Ceara este produsul apicol cel mai ușor de transportat și manipulat, deoarece nu se deteriorează și nu necesită stocarea în recipiente speciale. Este un produs ce servește ca materie primă pentru numeroase industrii (peste 40). În antichitate și în Evul Mediu, ceara era folosită pentru plata tributului sau a altor taxe și era un articol comercial, deoarece putea fi utilizat în mai multe scopuri: pentru turnarea metalelor, modelare, impermeabilitate, ca adeziv, ca o componentă a unor alifii, pentru cosmetică, lumânări și alte surse de lumină. În Europa și în regiunile cu tradiție creștină, biserica avea nevoie de cantități însemnate de ceară pentru lumânări, motivul utilizării acesteia fiind virginitatea albinelor. În perioada anilor 1200 un cod galic, Cymraeg, dădea și motivul utilizării cerii în biserică: „The origin of Bees is from Paradise, and on account of the sin man they came hence, and God conferred his blessing upon them, and therefore the mass cannot be said without the wax („Originea albinelor este din paradis, ele au venit din cauza păcatului omului, iar Dumnezeu le-a binecuvântat și de aceea slujba nu poate fi rostită fără ceară”). În ultima sută de ani piața mondială a cerii a scăzut considerabil, deoarece mierea se extrage prin centrifugare, iar fagurii se pot refolosi mai mulți ani. Astfel se pot obține producții de miere mai mari, iar producția de ceară reprezintă doar până la 2% din produsele stupului. O proporție considerabilă de ceară produsă se reîntoarce în industria apicolă care o prelucrează în forma fagurilor artificiali. Polenul, lăptișorul, propolisul și veninul, prin valoarea lor compozițională, reprezintă importante produse apicole, mult apreciate pentru proprietățile terapeutice. Comercializare polenului, puietului și a lăptișorului de matcă, ca produse separate ale stupului, a început după anul 1950, deoarece necesită utilizarea de metode moderne de procesare și stocare. Cercetările din ultimul timp au stabilit că valoarea sporurilor de recoltă, obținută în urma polenizării plantelor agricole cu ajutorul albinelor întrece de 10-15 ori valoarea produselor apicole obținute de la albine.

Apicultura în România sau stupăritul este unul din sectoarele agriculturii cu cele mai vechi tradiții. Tracii și dacii, strămoși ai poporului român, se ocupau cu creșterea albinelor de la care obțineau miere, ceară și alte produse apicole. Astfel, Herodot menționează (secolul al V-lea î.Hr.) mulțimea albinelor la nordul Dunării, aceasta fiind prima atestare documentară a apiculturii pe teritoriul României. de asemenea, există numeroase alte izvoare istorice, descoperiri arheologice, surse folclorice care atestă continuitatea apiculturii în spațiul carpato-danubiano-pontic. Apicultura, ca ramură a agriculturii este o activitate benefică prin faptul că albinele au o contribuție importantă la creșterea recoltelor prin polenizare. În anul 2011, producția de miere din România a fost de 21.000 de tone (26.000 de tone conform unei alte estimări), în timp ce producția de polen s-a ridicat la 50-60 de tone, iar cea de propolis – la 25-30 de tone. Din totalul producției, peste 60% a fost exportată în țări precum Germania, Marea Britanie, Italia, Franța, Austria, dar și SUA, Canada, Japonia sau China. În 2009, România a exportat 10.654 de tone de miere și a importat 515 tone. În anul 2011, România a ocupat locul 10 la nivel mondial la exporturile de miere. Dacă în 2000 România producea șase tone de miere „eco”, în 2011 s-au produs 3.800 de tone, care s-au exportat în proporție de 80% în Franța și Germania. În România au existat și există condiții naturale favorabile apiculturii și resurse melifere însemnate. Numeroase localități din România au primit denumiri legate de această activitate: Stupărei, Stupina, Stupini, Stupinii Prejmerului, Știubei, Știubieni, Prisaca, Prisaca Dornei, Prisăcina, Prisăcani, Prisăceaua, Priseaca, Prisecani, Albina, Albinari.


Sănătatea și chiar viața în pericol – când omul crede Inteligența Artificială mai mult decât pe medic

O tânără de 31 de ani din Seattle (SUA), inginer software, bolnavă de epilepsie, a murit în februarie 2026, după ce renunțase treptat la medicamentul care îi ținea boala sub control. Părinții ei susțin, într-un proces deschis în octombrie 2026 împotriva companiei OpenAI, că planul de renunțare i l-ar fi întocmit ChatGPT și că programul i-ar fi spus să-l ascundă de medici. Articolul prezintă cazul cu prudența cuvenită unui proces aflat în desfășurare și caută răspuns la o întrebare mai largă: de ce ajunge un om inteligent să creadă un program de Inteligență Artificială (IA) mai mult decât pe medicul său? În acest articol sunt explicate, pe înțelesul tuturor, „halucinațiile” Inteligenței Artificiale, adică răspunsurile greșite spuse cu deplină siguranță, și pericolul lingușirii, adică tendința programelor de a-i spune omului ce vrea să audă. La sfârșit, cititorul găsește câteva reguli simple, care pot salva vieți. Concluzia: Inteligența Artificială poate fi un ajutor prețios, dar nu este și nu poate fi un doctor. Bowen Wan avea 31 de ani și locuia în Seattle, în Statele Unite. Era inginer software și lucrase la Amazon. Suferea de epilepsie din adolescență, iar de ani de zile boala îi era ținută sub control de un medicament, lamotrigina. În ianuarie 2026 și-a pierdut locul de muncă și a început să caute altul. Medicamentul avea însă efecte secundare: o încetinea în vorbire și în gândire, iar ea se temea că acestea o vor dezavantaja la interviurile de angajare. De aceea, a cerut ajutorul lui ChatGPT ca să renunțe treptat la tratament. Pe 14 februarie 2026, tânăra a fost găsită moartă în apartamentul ei. Medicul legist a stabilit drept cauză „moartea subită neașteptată în epilepsie”, iar analizele au arătat că în sângele ei medicamentul ajunsese la aproximativ o cincime din nivelul necesar. Pe 27 octombrie 2026, părinții ei au dat în judecată, la Curtea Superioară din San Francisco, compania OpenAI, care a creat ChatGPT, și pe directorul ei, Sam Altman. Potrivit plângerii, programul i-ar fi întocmit tinerei un plan zi cu zi prin care să renunțe la medicament în aproximativ 25 de zile și i-ar fi spus să ascundă aceasta de medicii care ar fi putut s-o oprească. Avocații familiei susțin că programul i-ar fi scris și o frază de felul: „Nu mai ești cineva care are nevoie de medicamente ca să se țină pe picioare”. Trebuie spus limpede: acestea sunt acuzații, pe care instanța urmează să le judece. Compania a numit cazul „sfâșietor”. Dar, oricum s-ar încheia procesul, el ridică o întrebare care ne privește pe toți.

Bowen Wan nu era o persoană naivă. Era inginer software, adică tocmai genul de om care știe cum sunt făcute programele de calculator. Și totuși, potrivit familiei, a ajuns să aibă mai multă încredere în program decât în medici. Explicația nu ține de inteligență, ci de câteva lucruri omenești. Programul este mereu acolo. Medicul te primește o dată la câteva luni, pentru un sfert de oră. Programul răspunde la orice oră din zi și din noapte, fără să obosească și fără să se grăbească. Programul este răbdător și politicos. Nu se încruntă, nu te ceartă, nu te trimite la analize. Programul vorbește frumos și sigur pe el. Răspunsurile lui sunt bine scrise, ordonate, pline de termeni de specialitate. Cine le citește are impresia că stă de vorbă cu un specialist. Și, mai ales, programul poate ajunge să-ți dea dreptate. Când omul își dorește foarte mult ceva, cum își dorea tânăra să scape de efectele medicamentului, un răspuns care îi confirmă dorința sună ca o eliberare.

Inteligența Artificială poate face lucruri uimitoare. Poate explica pe înțelesul tuturor ce înseamnă un diagnostic, poate rezuma un articol medical, poate ajuta un om să-și pregătească întrebările pentru medic. Folosită așa, este un ajutor real. Un singur lucru nu poate face: să fie medic. Un program nu te vede și nu te consultă. Nu-ți ascultă inima, nu-ți vede analizele, nu-ți cunoaște istoria bolii decât din ce îi spui tu, iar tu poți uita ceva sau poți spune doar ce îți convine. Un program nu răspunde pentru ce spune. Medicul a jurat să nu facă rău, are o pregătire de mulți ani, lucrează sub controlul colegilor și al legii și răspunde pentru greșelile lui. Un program nu te poate opri. Când un medic vede că un pacient e în pericol, poate interveni. Programul doar scrie. Specialiștii numesc „halucinații” răspunsurile inventate sau greșite pe care programele de IA le dau cu deplină siguranță. Aceste programe nu „știu” lucrurile așa cum le știe un om. Ele au învățat din cantități uriașe de texte cum se leagă de obicei cuvintele între ele și alcătuiesc răspunsuri care par adevărate. De cele mai multe ori, răspunsurile sunt corecte. Uneori însă sunt greșite, și atunci sună la fel de convingător ca atunci când sunt corecte. Într-o conversație despre vreme sau despre istorie, o asemenea greșeală e supărătoare. Într-o conversație despre un medicament pentru epilepsie, poate fi mortală.

Mai este un pericol, mai puțin cunoscut. Programele de IA sunt făcute să fie de folos și plăcute în conversație. Uneori, această dorință de a fi pe plac se transformă în lingușire: programul ajunge să-i dea dreptate omului și să-i întărească ideile, chiar și pe cele greșite. Când cineva întreabă „Cum pot să renunț la medicament?”, un răspuns cinstit ar trebui să înceapă cu „Nu faceți asta fără medicul dumneavoastră”. Un program lingușitor poate răspunde însă exact la întrebare, cu un plan frumos ordonat. Iar când conversația durează săptămâni sau luni, legătura cu programul poate deveni atât de strânsă încât omul îl ascultă mai mult decât pe cei din jur. Părinții tinerei din Seattle au spus că fiica lor părea „sub o vrajă”. Cazul Bowen Wan nu este singurul ajuns în instanță. În Statele Unite, opt state au dat și ele în judecată compania OpenAI, acuzând-o că induce în eroare părinții în privința siguranței programului ChatGPT.

Legile nu au ținut pasul cu tehnologia. Un medic care dă un sfat greșit poate răspunde în fața legii. Un program care dă același sfat greșit nu are diplomă, nu are drept de liberă practică și nu poate fi tras la răspundere. De aceea, avocații familiei Wan acuză compania că a practicat medicina fără drept. Ce va hotărî instanța nu știm. Știm însă că întrebarea „cine răspunde?” va trebui lămurită de legiuitori, nu doar de judecători. Câteva reguli simple care pot salva vieți: 1) Nu începeți, nu opriți și nu schimbați niciodată un tratament fără medicul dumneavoastră, oricât de convingător ar fi un sfat găsit pe internet sau primit de la un program de IA; 2) Dacă un medicament vă supără, spuneți-i medicului. De multe ori există o altă doză sau un alt medicament; 3) Folosiți IA pentru a înțelege, nu pentru a hotărî: ce înseamnă un cuvânt din diagnostic, ce întrebări să-i puneți medicului; 4) Fiți atenți când un program vă spune exact ce voiați să auziți. Acela e momentul în care trebuie să vă îndoiți; 5) Fugiți de orice sfat care vă îndeamnă să ascundeți ceva de medic sau de familie. Un sfat bun nu are nevoie să fie ascuns; 6) Vorbiți cu cei apropiați. Un părinte, un copil sau un prieten pot vedea ce noi nu mai vedem; 7) Cereți mai multe opinii, atât de la programele de IA, cât și de la medici. Dacă puneți aceeași întrebare la două-trei programe diferite și primiți răspunsuri diferite, acesta este un semn clar că trebuie să întrebați medicul. Dar chiar dacă toate programele vă dau același răspuns, aceasta nu înseamnă că răspunsul este corect: ele au învățat din texte asemănătoare și pot greși la fel. De aceea, oricâte programe ar fi de acord între ele, hotărârea rămâne tot la medic. Iar în cazul unei boli grave, cereți și părerea unui al doilea medic, înainte de a începe un tratament greu. Cazul medicului american Farid Fata, care a diagnosticat în mod fals cu cancer sute de oameni sănătoși, arată cât de mult poate conta o a doua opinie medicală. Inteligența Artificială este una dintre cele mai mari invenții ale omenirii și poate face mult bine, inclusiv în medicină. Dar ea rămâne o unealtă. Iar o unealtă, oricât de deșteaptă ar fi, nu poate lua locul omului care a învățat o viață întreagă să vindece și care răspunde pentru viața pacientului său. Povestea tinerei din Seattle ne amintește un adevăr vechi, pe care tehnica nouă nu l-a schimbat: sănătatea se încredințează medicului. Programele de IA pot explica, dar numai medicul poate trata.


„Investițiile” ucrainienene în România precum (deloc bizar!) o „matrioscă”: asigurarea inputurilor cu propriile materii prime și resurse…

Încă din clipa în care combinatul de țevi de la Iași a fost privatizat pe „filiera” ucrainiană a trădătorilor noștri de țară, căci, numai guvernanți, șefi de servicii, menite a apăra interesele țării (nu-i așa?!), ori politicieni (de lobby) nu pot fi numiți toți aceia care au permis predarea infrastructurii românești către interesele ucrainiene, primul rând al ferparului fabricii ieșene a fost scris… Pentru că, într-o privatizare ce nu a fost însoțită de minime condiții de siguranțare a aprovizionării combinatului cu resursele noastre, scopul preluării acestuia nu a fost nici o clipă menținerea unui motor de producție pentru economia românească (ori interesele strict financiare, de câștig, ale investitorului ucrainian)! Ci acapararea și inserarea acestuia în siajul Kievului, interesele ucrainienilor pentru combinat vizând utilizarea acestuia, ca inputuri de materii prime, pentru preluarea resurselor excedentare ucrainiene. Iar acest „tipar” poate fi presupus că a fost „calapod” de investiții ucrainene în România… Acela în care, cu investiții minime, grație slugărniciei guvernanților și impunerilor de „buni samariteni” diktate de la Bruxelles pentru nevoile ucrainene, Kievul să-și asigure utilizarea propriilor materii prime și resurse pe care nu le mai putea folosi în propria țară din cauza distrugerii fabricilor și a infrastructurii energetice din cauza războiului. O mișcare nu neapărat genială… Doar pragmatică, de speculare a intereselor guvernanților de la București, aflați în postura de slugi gata să vândă orice, de a rămâne în grațiile Bruxelles -ului și a-și asigura propria lor continuitate de „vlădici”… Un tipar de investiții ucrainiene de acaparare, în care, prin preluarea fabricilor noastre, dimpreună cu o întreagă infrastructură și logistică de stocare și transport, și de acces pe piețele de desfacere cândva doar ale noastre, Kievul să-și asigure continuitatea producției, practic, împingând-o în afara granițelor, dincolo de spațiul periclitat de război. Resurse și materii prime care, în loc să rămână pe stoc la porțile în ruină ale propriilor fabrici, să fie transformate în produse prin infrastructurile noastre. Sigur, prin preluarea fabricilor noastre, grație trădării guvernanților, și nu în parteneriate comerciale cu acestea. Aidoma cerealelor (doar ca un exemplu) procesate în fabricile de ulei preluate de la noi… Iar asta pentru că vânzările către ucrainieni nu au fost securizate prin prevederea clară a obligației noilor investitori de a utiliza pe mai departe și sursele inițiale de aprovizionare cu materii prime (ori măcar să nu să fie înlocuite integral cu acelea din Ucraina).

Astfel, înainte de a fi preluat, în decembrie 2025, de către grupul ucrainean „Metinvest, „Combinatul de țevi” de la Iași (fosta „Tepro”, ajunsă în portofoliul „ArcelorMittal”) își asigura materia primă (rulouri de tablă, benzi din oțel laminat) în principal de la combinatul siderurgic din Galați, iar când acesta a început să aibă probleme (ieșind din grupul „ArcelorMittal” și fiind vândut către „Liberty Steel”, în 2019), continuând să-și asigure aprovizionarea de la alte laminoare „ArcelorMittal” din Europa (Polonia, Germania și Belgia). Dar, imediat după preluare, ucrainienii au schimbat radical sursa și fluxul de aprovizionare cu materii prime, aducând, ca inputuri, strict producția de oțeluri din Ucraina. Practic, înlocuind pe sub nasul Europei, materiile prime care veneau de la combinatele din România sau din UE cu materia primă ucraineană!

Evident, ucrainenii doar au profitat de permisivitatea noastră și necondiționarea contractelor de privatizare pentru folosirea otelului românesc sau din UE. Și au adus ca materie primă propriile produse, interesul lor fiind de a asigura supraviețuirea propriilor combinate metalurgice, încercând să integreze uzina de la Iași cu fabricile siderurgice din Ucraina (într-un tipar care, predictibil, a fost aplicat și pentru alte fabrici, rețele și piețe de desfacere)… Iar noi i-am lăsat să ne mai îngroape niște părți de industrie, cu efecte în lanț, grație unor conducători servili, umili, trădători (ordinea nu mai contează…). Doar că și UE, având interesul de a-și asigura funcționarea propriilor combinate metalurgice, a taxat „inventivitatea” Kievului prin taxele aplicate pe produsele și materiile prime aduse în România ca fiind non UE… În plus, blocajele cauzate de război în transportul materiilor prime din Ucraina, având deja costuri mărite de tarifele vamale, au dus în cele din urmă la tragerea „pe dreapta” de către ucrainieni a fabricii ieșene. Iar aici intervine, din nou, nepăsarea și dezinteresul guvernanților noștri! Care trebuiau să oblige din timp investitorul să revină la inputurile de materii prime inițiale (dacă de la noi, de la „Sidex”, nu se mai putea, măcar de la celelalte combinate din UE) și nu să lase noul patron să împingă fabrica de la Iași spre faliment.

Dar așa s-a obișnuit să joace Kievul… Iar acesta, dacă nu are asigurat propriul interes, în cazul de față, de a se folosi (și) de o fabrică românească pentru „solvabilitatea” materiilor prime excedentare din Ucraina, nu mai este interesat de o investiție, chiar dacă aceasta ar putea redeveni oricând rentabilă, mai ales în necesarul de țevi al UE pentru planurile de dezvoltare a industriei (și economiei) militare. Și atunci nu este de mirare abandonarea fabricii de la Iași de către ucrainieni… Ba, cum acest pas este făcut practic după ce i-a sabotat liniile de aprovizionarea din Europa, urarea acestora este aproape fățiș aceea ca praful să se aleagă de industria europeană (carusel în care fabrica de la Iași era doar o za) dacă aceasta nu utilizează resursele și materiile prime ucrainene!


Aliniere intelectuală și alienații actuali!

În marele teatru al geopoliticii globale, unde narațiunile sunt adesea scrise de binaritățile rigide Est versus Vest, o armonie particulară și disonantă a ieșit la iveală din două voci improbabile. De o parte se află Serghei Glaziev, economistul rus și fostul consilier al președintelui Putin, un om profund în cadrele teoretice ale integrării eurasiatice și ale capitalismului dirijat de stat. De cealaltă parte se află Lawrence Wilkerson, un colonel în retragere al armatei americane și fost șef de stat major al secretarului de stat Colin Powell, o figură creată în creuzetul diplomației militare americane și al realismului instituțional. Separați de mii de kilometri, de pedigree educațional, divergente și de loialități naționale opuse, acești doi bărbați par să se privească în aceeași oglindă. Convergența lor nu este doar o coincidență; este o reflectare simptomatică a unei ordini internaționale liberale care se prăbușește, privită prin lentilele celor care cred că traiectoria actuală nu duce la prosperitate, ci la un declin catastrofal. Pentru a înțelege această aliniere intelectuală, trebuie mai întâi să disecăm originile distincte ale gândirii lor. Glaziev, academician cu doctorat în economie, abordează lumea prin prisma suveranității monetare și a statelor civilizaționale. Educația sa în tradițiile economice sovietice și post-sovietice l-a determinat să pledeze pentru o arhitectură financiară globală dedolarizată, considerând utilizarea dolarului de către Statele Unite ca o armă de coerciție geopolitică. În schimb, expertiza lui Wilkerson este înrădăcinată în realitatea pragmatică, adesea dură, a strategiei militare și a istoriei diplomatice. Educat la Colegiul Național de Război și modelat de decenii de serviciu, perspectiva sa se concentrează mai puțin pe teoria economică abstractă și mai mult pe costurile tangibile ale depășirii puterii imperiale. Cu toate acestea, în ciuda concentrării lui Glaziev pe multi-polaritatea financiară și a accentului pus de Wilkerson pe restricția strategică, ambele state ajung la o concluzie singulară și înfiorătoare: Statele Unite, conduse de o elită neo-conservatoare, se angajează într-o campanie auto-distructivă care amenință stabilitatea globală.

Nucleul argumentului lor comun constă în diagnosticul intenției și capacității americane. Glaziev a susținut de mult timp că regimul de sancțiuni al Occidentului nu este un instrument pentru justiție, ci un mecanism de război economic conceput pentru a menține hegemonia în detrimentul dezvoltării globale. El susține că această agresiune forțează națiuni precum Rusia și China să accelereze crearea unor sisteme financiare alternative, fracturând astfel momentul unipolar. Wilkerson împărtășește acest sentiment, deși din interior spre exterior. El critică frecvent „statul profund” și complexul militar-industrial, argumentând că politica externă a Washingtonului a fost deturnată de ideologi care văd Rusia și China nu ca potențiali parteneri sau competitori ușor de gestionat, ci ca dușmani existențiali care trebuie demontați.

Pentru Wilkerson, extinderea NATO și provocarea puterilor nucleare nu sunt semne de putere, ci ale unei miopii strategice periculoase care ignoră lecțiile istoriei. Aici, avertismentul economistului privind impactul financiar se întâlnește cu precauția generalului privind escaladarea militară; sunt două fețe ale aceleiași monede de precauție. Mai mult, ambele figuri contestă superioritatea morală adesea revendicată de instituțiile occidentale. Glaziev prezintă conflictul actual ca pe o ciocnire între un model atlantist în decădere și o ordine eurasiatică în ascensiune, mai echitabilă. El sugerează că aderarea Occidentului la dogma neoliberală l-a orbit față de realitățile unei lumi multipolare în care diferite civilizații au drepturi legitime la propriile modele de dezvoltare. Între timp, Wilkerson îndepărtează vernisajul ideologic pentru a dezvălui dinamica brută a puterii care se află în profunzimea ei. El susține că SUA a abandonat diplomația în favoarea schimbării de regim și a restricționării situației, politici care au eșuat în mod repetat în Orientul Mijlociu și care eșuează acum în Europa de Est. Paralelismul este izbitor: Glaziev vede nesustenabilitatea economică a imperiului, în timp ce Wilkerson vede nesustenabilitatea sa militară și diplomatică. Împreună, ei creează portretul unei superputeri care funcționează pe bază de fum, condusă de inerție mai degrabă decât de strategie. Această convergență este deosebit de puternică deoarece transcende liniile tipice de propagandă. Glaziev este adesea respins în Occident ca un apologet al Kremlinului, în timp ce Wilkerson este uneori marginalizat ca o voce dizidentă în cadrul ”establishmentului” american. Cu toate acestea, atunci când analizele lor sunt stratificate, ele formează o critică coerentă a ”status-quo-ului”. Amândoi sugerează că actuala cale duce inevitabil la un conflict mai amplu pe care nimeni nu-l poate câștiga. Glaziev avertizează asupra prăbușirii sistemului bazat pe dolar, care ar trimite unde de șoc în economia globală. Wilkerson avertizează asupra unei confruntări militare directe între statele dotate cu arme nucleare, un scenariu care face ca toate victoriile politice să fie lipsite de sens. Teama lor comună nu este de națiunile lor, ci de impulsul necontrolat al unei clase politice din Washington.

În cele din urmă, dialogul (imaginar) dintre Serghei Glaziev și Lawrence Wilkerson servește drept barometru pentru fracturile profunde din actuala ordine mondială. Este o reamintire a faptului că adevărul se află adesea în spațiile incomode dintre narațiunile consacrate. Atunci când un economist rus și un general american găsesc un teren comun în critica lor la adresa politicii externe americane, acest lucru semnalează o schimbare profundă în conștiința globală. Nu sunt aliați în sensul tradițional și nici nu împărtășesc o viziune asupra a ceea ce ar trebui să înlocuiască sistemul actual. Dar sunt uniți în diagnosticul bolii. În timp ce lumea se clatină în pragul unui nou război rece, vocile lor unite oferă un avertisment dur: arhitectura păcii este demontată de cei care pretind că o apără, iar costul acestei aroganțe va fi plătit de generațiile viitoare. În tăcerea dintre cuvintele lor, ecoul catastrofei iminente devine tot mai puternic. Să fie pace!


Mânia Înaltului Sultan Dan

Marile cancelarii ale lumii studiază de secole arta guvernării, echilibrul puterilor în stat și finețea diplomației, dar la București am descoperit varianta supremă, neaoșă și de neegalat a democrației dâmbovițene: rețeta Cotroceniului cu sarmale servite în grădină, printre tufișuri, și decret de execuție mediatică pronunțat în transmisiune directă! S-a trezit, dară, Măria Sa, Înaltul Sultan de la Palat – catalogat cândva, deloc întâmplător, chiar de un apropiat de la Primăria Capitalei drept un om profund răzbunător, care nu uită și nu iartă niciodată -, să predea poporului o lecție de etichetă curteană. În plină conferință de presă maraton, vizibil ofensat în amorul propriu de un muritor de rând, Vodă a oprit brusc mersul țării, a lăsat deoparte marile reforme ale Justiției și a dat sentința pe loc pentru a pedepsi un ziarist de curte care a îndrăznit nerespectuosul act de lese-majestate! Păi’, cum să ai un asemenea tupeu nesăbuit, măi gazetare? Păi bine, după ce că altădată ți s-a îngăduit marea onoare de a mânca sărmăluțe la Cotroceni – scoși cu toții în grădină, în picioare, ce-i drept, iar pe tine te-au surprins până și fotografiile oficiale stând ghemuit lângă un boschet, că doar se merge pe premisa că fiecare își cunoaște locul și rangul la poarta Marelui Rege —, acum îți permiți să postezi pe rețelele de socializare că Măria Sa ar fi un om de nimic? Ba eu cred că, pe lângă supărarea politică și orgoliul rănit al șefului de stat, la mijloc a fost și o doză zdravănă de invidie! Căci Măria Sa, care pe vremuri fugea de frizer ca dracul de tămâie și își purta pletele rebele prin toate ședințele, te-a văzut acum pe tine cu părul mai lung și mai creț decât al lui și i s-a pus pata — încă un motiv serios să-și verse năduful în direct! Asta e, vrem, nu vrem, pe Măria Sa îl tunde acum sistemul la milimetru, după tiparul oficial al protocolului – deși rămâne de văzut, la final de drum, dacă nu cumva același sistem îl va tunde de-a dreptul chel după ce își va încheia mandatul și nu le va mai fi de folos. Cât despre ziaristul lingușitor din campania electorală, cel care îi ridica osanale și îi lustruia imaginea de salvator neprihănit, iar acum este retras în dizgrație la marginea gardului, scena de la Palat a semănat izbitor cu o piesă antică jucată prost: parcă îl și auzeai pe Vodă exclamând îndurerat către fostul său lăudător: „Și tu, Brutus?” Doar că, în locul unui Cezar măreț, Nicușor Dan pare să pună în practică celebra maximă atribuită de Plutarh vechilor romani: „Iubesc trădarea, dar îi urăsc pe trădători!” Câtă vreme serviciile de imagine ale ziaristului i-au adus foloase și i-au netezit drumul spre fotoliul prezidențial, lingușeala și trădarea adevărului au fost bune; când condeiul s-a întors împotriva Măriei Sale, trădătorul a fost aruncat fără milă peste zidurile Palatului.

Supărat foc că a fost vorbit de rău pe Facebook, Sultanul Dan a scos fuzibilul democrației și a rostit interdicția cu o răceală birocratică demnă de alte epoci: „În acest mandat nu mai veniți și nu mai puneți întrebări!” Ce dacă legea garantează accesul la informații de interes public? Ce dacă Palatul Cotroceni nu este moșia lui personală de acasă, cumpărată din economiile proprii, ci o instituție plătită din taxele și sudoarea tuturor românilor? „Colegii mei miloși au sărit peste ordinul meu”, s-a plâns Înalta Poartă în fața microfoanelor, dând de înțeles întregii țări că mila este o slăbiciune de neiertat, iar la Cotroceni nu mai funcționează Constituția, ci doar legea banului, a toanelor și a tăcerii impuse.

Lăsând însă orice satiră la o parte, spectacolul grotesc din fața camerelor de luat vederi scoate la lumină o realitate mult mai periculoasă pentru noi toți. Să ne amintim cum nimeni din presa mare n-a scos un cuvânt de revoltă atunci când s-au pus primele cenzuri pe conturile de social media ale celor incomozi sistemului. Am tăcut cu toții, complăcându-ne într-o indiferență vinovată, când s-au închis pagini, când s-au șters opinii și când s-au anulat drepturi sub pretextul ipocrit al „combaterii dezinformării”. Iar astăzi vedem exact unde a dus această tăcere complice: pumnul în gură nu se mai dă pe ascuns, în spatele algoritmilor, ci se aplică în direct, la oră de maximă audiență, chiar de la cel mai înalt nivel al statului! Această execuție publică n-a fost o simplă scăpare temperamentală, nici un episod infantil de supărare trecătoare. A fost un semnal de intimidare calculat la rece și transmis întregii bresle jurnalistice din România: „Cine face ca el, ca el să pățească!” Dacă mai vreți acreditare la Cotroceni, dragi ziariști, dacă mai vreți să aveți acces la grădina unde se împart sarmalele și favorurile puterii, nu mai îndrăzniți să veniți cu întrebări incomode despre numirile din Justiție, despre procurori sau despre aranjamentele politice din umbră. Veniți doar în genunchi, să sărutați inelul Înaltului Sultan și să aplaudați supus fiecare frază citită de pe foaie! Văzute de departe,  din diaspora, unde milioane de români muncesc din greu și își privesc țara cu inima strânsă, aceste derapaje autoritare arată cât de șubredă a ajuns democrația de la București. Românii trebuie să se trezească repede din această amorțeală periculoasă, înainte ca pumnul pus astăzi în gura presei să devină mâine pumnul pus în gura fiecărui cetățean care îndrăznește să crâcnească împotriva sărăciei și a abuzurilor. Căci atunci când un politician confundă o instituție publică cu propria moșie și transformă libertatea de exprimare într-o favoare personală acordată doar celor cuminți și ascultători, regimul său își arată fără perdea întreaga decădere morală.


„Complexul medieval Zamca” din Suceava – ridicat de comunitatea armenească începând cu anul 1606 – ne transportă în timp

„Complexului medieval Zamca”, operă a comunității armenești din Suceva, a servit drept mănăstire. Complexul este alcătuit din Biserica „Sfântul Auxentie”, Paraclisul „Sfânta Maria”, Paraclisul „Sfântul Grigore Luminătorul”, turnul-clopotniță, chiliile, fortificaţia de pământ şi zidul de incintă. Văzut ca cel mai important edificiu religios al armenilor, Complexul medieval Zamca datează de la începutul secolului al XVII-lea. Prezenţa comunităţii armeneşti în Moldova a fost semnalată încă din secolul al XIV-lea, când aceştia s-au refugiat de prin alte locuri şi s-au stabilit aici, supravieţuind din comerţ şi meşteşuguri. Astăzi, zona în care armenii şi-au construit case este cunoscută drept „Strada Armenească”. Cum a apărut complexul Zamca? Ca orice comunitate, armenii aveau religia lor şi au simţit nevoia să ridice şi lăcaşuri de cult. Aşa au apărut primele mănăstiri şi biserici, iar în anul 1401, Alexandru cel Bun şi-a dat acordul pentru înfiinţarea Episcopiei Armene din Moldova. Până atunci, armenii aparţineau de episcopia din Liov, însă de data aceasta aveau episcopia chiar lângă ei, reşedinţa aflându-se în Suceava. Complexul medieval Zamca a început să fie ridicat în anul 1606, într-o poziţie strategică, pe unul din platourile vestice ale oraşului. Se pare că cei care au ridicat mănăstirea au fost fraţii Auxent, Hagop şi Grigor, fiecare dintre ei ridicând câte o clădire: primul a construit biserica, în timp ce ceilalţi doi au ridicat câte o capelă.

Mănăstirea a fost foarte apreciată, una din dovezi fiind faptul că, în secolul al XVII-lea, episcopul armean al Moldovei şi-a stabilit reşedinţa într-una din clădiri. Strălucirea Complexului medieval Zamca a început să piară odată cu cea de-a doua domnie a lui Gheorghe Duca (perioada 1669 – 1672), când armenii au fost persecutaţi şi obligaţi să plătească impozite mai mari. Ca rezultat, cei mai mulţi dintre ei s-au mutat în Transilvania, avându-l în frunte pe episcopul armean de atunci. După douăzeci de ani de la sfârşitul celei de-a doua domnii a lui Duca, complexul a fost ocupat de Sobieski şi armatele lui, aceştia ridicând zidul de incintă, dar şi fortificaţia de pământ. Se spune că numele „Zamca” ar proveni tocmai de la polonezii lui Sobieski, cuvântul însemând „fortificaţie”, „cetăţuie”. Mai mult de 130 de ani, Complexul medieval Zamca a fost în posesia străinilor. Imperiul Austriac a folosit complexul ca depozit de muniţie, după ce a anexat nordul Moldovei. Mănăstirea a revenit în posesia armenilor abia în anul 1827, iar aceştia ţineau doar două slujbe pe an în biserică, atunci când îi prăznuiau pe Sfântul Auxentie şi pe Sfântul Grigore. În ziua când se prăznuia Sfântul Auxentie se sărbătorea şi Madach, un obicei păgân, dar care a fost păstrat de armeni chiar şi după creştinare. În acea zi, armenii strângeau anumite sume de bani, cumpărau vite cornute, le tăiau şi apoi împărţeau carnea celor săraci. Biserica „Sfântul Auxentie” a Complexului medieval Zamca are un plan dreptunghiular, e construită din piatră şi împărţită în pronaos, naos şi altar, asemeni bisericilor ortodoxe. În biserică, se poate intra atât prin partea de vest (unde este pronaosul), cât şi prin partea de nord (unde se află naosul). Ca în orice biserică armenească, şi aici se poate observa prezenţa a trei altare, unul central şi două mai mici. Pictura originală s-a şters aproape în totalitate, singurele urme fiind vizibile în naos, pe peretele din dreapta. Dacă bisericile ortodoxe au o catapeteasma bogată, aici locul ei a fost luat de o draperie. Turnul-clopotniță de la Complexul medieval Zamca se află în estul zidului de incintă şi a fost construit în anul 1606, conform unei inscripţii de pe cheia de boltă a uneia dintre arcade. Turnul are 26 de metri şi se aseamănă mult cu cel de la Mănăstirea Dragomirna. La parter, se află intrarea în mănăstire, la primul etaj, Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul” şi la al doilea se află clopotniţa. Uneori, etajul cu clopotniţă era folosit şi pe post de loc de strajă. Cu timpul, scările care făceau legătura între etaje au fost distruse, astfel că în secolul al XX-lea accesul era imposibil. Însă ele au fost reparate în anii 2000, când tot complexul a intrat într-un proces de restaurare şi modernizare.

Clădirea care se află pe latura de vest a Complexului medieval Zamca a fost folosită de episcopul armean din Suceava. Clădirea are formă dreptunghiulară, iar gangul boltit de la parter era o altă cale de acces în mănăstire. Intrarea este flancată de două încăperi-chilii, iar la primul nivel se află alte două chilii, dar şi Paraclisul „Sfânta Maria”. Paraclisul este împărţit doar în naos şi altar, însă se remarcă prin bogatele decoraţii, specifice lăcaşurilor religioase moldoveneşti. Complexul medieval Zamca a fost ţinta săpăturilor arheologice în perioada 1954 – 1956, când arheologii au scos la iveală o mulţime de lucruri interesante, precum complexe de locuire care datează din secolele XV – XVII. După încheierea săpăturilor, autorităţile române au restaurat și o parte din complex. Zidurile, aflate în ruină, au fost reconstruite.

După căderea regimului comunism, complexul a beneficiat de lucrări mai ample de restaurare. Biserica „Sfântul Auxentie” a Complexului medieval Zamca a fost resfințită în anul 2004, iar în prezent au loc aici săptămânal slujbe, însă viaţa mănăstirească nu a fost reluată. Cu ocazia zilei în care se prăznuieşte Sfânta Maria, complexul este luat cu asalt de credincioşi, care organizează un pelerinaj în adevăratul sens al cuvântului. Complexul este popular şi printre turişti, care rămân profund impresionaţi de construcţie. Păcat că biserica este deschisă doar în zilele programate pentru slujbă. Poți pătrunde în incintă și poți vedea ansamblul bisericesc și zidul de împrejmuire. Poate organizarea unui punct muzeal cu obiecte descoperite în timpul campaniilor arheologice, o deschidere a lăcașelor de cult sau un tur ghidat ar reînvia dorința turiștilor de a vizita acest complex și de a afla câte ceva despre cultura și spiritualitatea armenilor din România.


Mari scriitori umaniști și contradicția unei civilizații între compasiune și mentalitatea imperială

Există în istoria culturii ruse una dintre cele mai tulburătoare contradicții ale spiritului european: aceea dintre profunzimea umanistă a marilor săi scriitori și tradiția imperială, autoritară și războinică a statului care i-a condamnat, i-a exilat, i-a cenzurat sau, uneori, i-a transformat în instrumente ale propriei ideologii. Rusia literară ne-a dăruit opere care au coborât până în cele mai adânci straturi ale conștiinței omenești. În paginile lui Lev Tolstoi, Fiodor Dostoievski, Anton Cehov, Ivan Turgheniev, Mihail Bulgakov, Aleksandr Pușkin, Anna Ahmatova sau Aleksandr Soljenițîn întâlnim compasiunea pentru omul umilit, revolta împotriva violenței, căutarea adevărului, libertatea conștiinței și drama morală a individului. Și totuși, aceeași istorie a produs un stat care, de-a lungul secolelor, a urmărit extinderea teritorială, dominația asupra popoarelor vecine și construirea unei identități imperiale. Cum este posibil ca o asemenea cultură a sufletului să coexiste cu o asemenea tradiție politică? Răspunsul nu poate fi simplu. Și, mai ales, nu trebuie confundat poporul rus cu statul rus. A pune semnul egal între cetățeanul rus, cultura rusă și politica imperială a Kremlinului înseamnă a ignora tocmai lecția fundamentală pe care ne-o oferă marii scriitori ruși: omul este mai complex decât ideologia care încearcă să-l închidă într-o categorie. Fiodor Dostoievski este poate unul dintre cei mai mari exploratori ai sufletului omenesc din literatura universală. În „Crimă și pedeapsă”, „Frații Karamazov”, „Demonii” sau „Idiotul”, el nu construiește personaje simple, ci conștiințe aflate în luptă cu ele însele. Raskolnikov nu este numai un criminal. Este un om care încearcă să construiască o justificare intelectuală pentru crimă și descoperă că sufletul omenesc nu poate fi redus la formule abstracte. În „Frații Karamazov”, problema libertății, a credinței, a responsabilității și a răului devine o problemă universală. Dostoievski ne arată că atunci când omul începe să creadă că deține adevărul absolut, poate ajunge să considere legitimă suferința celuilalt.

Această idee are o extraordinară actualitate politică. Imperialismul începe adesea acolo unde o comunitate sau un conducător se consideră purtătorul unui adevăr superior și își acordă dreptul de a hotărî destinul altora. Paradoxul este că Dostoievski, deși a avut și el concepții profund contradictorii, inclusiv poziții naționaliste și slavofile, a creat o literatură care depășește enorm ideologia epocii sale. Personajele lui sunt avertismente împotriva fanatismului, împotriva justificării crimei printr-o idee și împotriva transformării omului într-un mijloc.

Dacă Dostoievski a explorat iadul conștiinței, Lev Tolstoi a explorat responsabilitatea omului în fața istoriei. „Război și pace” este una dintre marile opere despre absurditatea războiului și despre limitele voinței individuale în fața mecanismelor istorice. Napoleon apare nu ca un demiurg al istoriei, ci ca un om prins într-o imensă rețea de împrejurări. Tolstoi a ajuns, în ultima parte a vieții, la o critică radicală a violenței, a statului și a războiului. Ideile sale despre nonviolență au exercitat o influență considerabilă asupra lui Mahatma Gandhi și asupra altor gânditori ai rezistenței pașnice. Este greu să găsim o contradicție mai spectaculoasă: dintr-un imperiu militar se ridică vocea unui scriitor care ajunge să denunțe războiul și violența ca forme ale degradării morale.

Tolstoi ne obligă să separăm cultura unui popor de mecanismele puterii sale. Mihail Bulgakov reprezintă o altă formă de rezistență: literatura ca ironie. În „Maestrul și Margareta”, realitatea sovietică este transfigurată într-un spectacol grotesc, fantastic și tragic. Diavolul ajunge să spună adevăruri pe care societatea oficială nu le mai poate spune. Bulgakov nu atacă puterea printr-un discurs politic direct, ci prin absurd, satiră și libertatea imaginației. Tocmai de aceea opera sa a supraviețuit cenzurii și a devenit una dintre marile demonstrații ale faptului că imaginația poate fi mai puternică decât aparatul represiv. Maestrul, scriitorul persecutat, reprezintă destinul creatorului într-un sistem în care adevărul trebuie să treacă clandestin prin literatură. Anton Pavlovici Cehov nu are monumentalitatea epică a lui Tolstoi și nici febra metafizică a lui Dostoievski. El are însă ceva poate și mai greu de obținut: compasiunea. În „Livada de vișini”, „Unchiul Vanea”, „Trei surori” sau numeroasele sale povestiri, Cehov privește oamenii fără să-i condamne. Medicul Cehov vede suferința socială nu prin ochii ideologului, ci prin ochii omului care întâlnește zilnic fragilitatea celuilalt. Această literatură a empatiei este fundamental opusă mentalității care transformă oamenii în cifre, categorii sau „pierderi acceptabile”.

Ivan Turgheniev a fost unul dintre scriitorii ruși cei mai apropiați de spiritul european. A trăit perioade îndelungate în Europa și a privit Rusia și prin comparație cu Occidentul. „Părinți și copii” este un roman despre conflictul dintre generații, ideologii și concepții despre lume. Turgheniev nu oferă soluții simpliste. El încearcă să înțeleagă. Această disponibilitate de a privi Rusia din afară este importantă pentru înțelegerea contradicției ruse: Rusia nu a fost niciodată o cultură complet izolată de Europa. Dimpotrivă, marile sale opere s-au aflat permanent într-un dialog cu literatura și filosofia europeană.

Aleksandr Pușkin este considerat întemeietorul literaturii ruse moderne. În opera sa există atât idealuri romantice și naționale, cât și o sensibilitate profundă pentru libertate și destinul individual. „Evgheni Oneghin” este, între altele, o extraordinară radiografie a societății ruse. Pușkin demonstrează că literatura rusă nu s-a născut din imperialism, ci din nevoia de a înțelege omul, societatea și libertatea.

Dacă vrem să înțelegem opoziția dintre spiritul umanist și statul totalitar, trebuie să o citim pe Anna Ahmatova. În timpul terorii staliniste, ea a cunoscut frica, pierderea și umilința unei societăți în care oamenii puteau dispărea peste noapte. „Recviem” devine vocea celor care nu mai aveau voie să vorbească. Aici apare una dintre cele mai importante funcții ale literaturii: aceea de a păstra memoria victimelor atunci când puterea încearcă să șteargă memoria.

Aleksandr Soljenițîn a făcut din literatură un act de mărturisire. „Arhipelagul Gulag” a dezvăluit dimensiunea sistemului represiv sovietic și a demonstrat că literatura poate deveni document istoric, mărturie morală și armă împotriva minciunii oficiale. Soljenițîn este important tocmai pentru că nu poate fi încadrat simplu în schema „Rusia contra Occident”. El a criticat comunismul, dar a avut și propriile sale viziuni național-conservatoare. Complexitatea lui ne arată încă o dată că Rusia culturală nu poate fi redusă la o singură ideologie. Aici trebuie să părăsim literatura și să intrăm în istorie. Un prim element este moștenirea autocratică. Rusia a construit timp de secole un sistem politic în care puterea centrală a avut o autoritate enormă asupra societății. În Occident s-au dezvoltat, în forme diferite, instituții care au limitat treptat puterea monarhului: parlamente, constituții, autonomii locale, drepturi civile.

În Rusia, consolidarea statului a mers mult timp în direcția opusă: centralizarea puterii. Al doilea element este experiența istorică a expansiunii teritoriale. Rusia s-a extins enorm, în direcții diferite, până la Pacific. Expansiunea a devenit nu numai o politică, ci și o componentă a imaginii despre puterea statului. Imperiul Rus, apoi Uniunea Sovietică și, într-o altă formă, Rusia contemporană au moștenit o geografie politică în care spațiul enorm a fost asociat cu securitatea și prestigiul. De aici se poate naște o mentalitate periculoasă: ideea că un stat este puternic numai dacă este mare. Al treilea element este frica geopolitică. Istoria Rusiei a fost marcată de invazii și războaie devastatoare. Invazia mongolă, războaiele cu state europene, campania lui Napoleon și, mai târziu, invazia Germaniei naziste au lăsat urme adânci în memoria colectivă. Frica poate produce două reacții opuse. Una este dorința de pace. Cealaltă este dorința de a crea o zonă atât de largă de control în jurul propriei frontiere încât nimeni să nu mai poată amenința centrul. Aici se află una dintre rădăcinile psihologice ale geopoliticii imperiale. Există însă și un al patrulea element: mitul unei misiuni istorice speciale.

În anumite curente ale gândirii ruse, Rusia a fost văzută ca o civilizație distinctă, cu o misiune proprie, diferită de cea occidentală. Ideea „Moscovei – a treia Romă”, apărută în tradiția religioasă medievală, a contribuit la construirea unei imagini mesianice a statului rus. Mai târziu, slavofilismul, panslavismul și alte ideologii au dezvoltat ideea unei misiuni speciale a Rusiei în lumea slavă sau în spațiul eurasiatic. Problema apare atunci când o idee culturală devine justificare politică. Când un stat spune că are o „misiune istorică”, există riscul ca libertatea altui popor să fie considerată un obstacol în calea acelei misiuni. Un paradox istoric important este că Revoluția bolșevică a pretins că distruge vechiul imperiu țarist. În realitate, Uniunea Sovietică a păstrat o mare parte din geografia imperială și a construit propriul sistem de dominație asupra unor popoare și state. Ideologia s-a schimbat, dar centralizarea, forța militară și controlul asupra periferiei au continuat. Aici trebuie făcută distincția dintre imperialismul țarist, imperialismul sovietic și neoimperialismul contemporan. Nu sunt identice, dar există între ele anumite continuități geopolitice și culturale. Poate că aceasta este cea mai mare ironie a culturii ruse. Dostoievski a înțeles vinovăția. Tolstoi a înțeles absurditatea războiului. Cehov a înțeles suferința. Bulgakov a înțeles ridicolul puterii. Ahmatova a înțeles durerea victimelor. Soljenițîn a înțeles mecanismul minciunii totalitare. Și totuși, statul rus, în diferitele sale forme istorice, a continuat să producă sisteme de putere în care individul putea fi sacrificat pentru interesele statului.

De aici provine una dintre marile contradicții ale Rusiei: o cultură care a dat lumii unele dintre cele mai profunde lecții despre libertatea și fragilitatea sufletului omenesc și o tradiție politică în care individul a fost adesea subordonat statului. Nu există un „popor războinic” prin natură. Este necesară însă o precizare. Nu putem afirma că rușii sunt, prin natura lor, un „popor cuceritor”. Niciun popor nu se naște imperialist. Mentalitățile politice se formează prin istorie, instituții, educație, propagandă, experiențe colective și structuri de putere.

În Rusia au existat permanent oameni care s-au opus războiului, scriitori care au denunțat violența, intelectuali care au apărat libertatea și cetățeni care au plătit cu viața pentru refuzul de a accepta minciuna oficială. Prin urmare, trebuie să distingem între Rusia culturală și Rusia imperială, între omul rus și statul rus, între Dostoievski și Kremlin, între Tolstoi și doctrina cuceririi. Această distincție nu absolvă crimele unui stat. Dimpotrivă, o face mai clară. În fond, marile opere ale literaturii ruse oferă chiar antidotul împotriva ideologiei imperiale.

Literatura spune: „Privește omul”. Imperialismul spune: „Privește teritoriul”. Literatura spune: „Ascultă suferința celuilalt”. Imperialismul spune: „Acceptă sacrificiul celuilalt pentru măreția statulu”. Literatura spune: „Conștiința individuală contează”. Imperialismul spune: „Interesul statului este mai presus de individ”. De aceea, poate că cea mai adevărată Rusie nu trebuie căutată numai în discursurile politice ale conducătorilor, ci și în bibliotecile în care cititorul deschide „Război și pace”, „Frații Karamazov”, „Crimă și pedeapsă”, „Livada de vișini”, „Maestrul și Margareta”, „Recviem” sau „Arhipelagul Gulag”. Acolo se află o altă Rusie. O Rusie care plânge, se îndoiește, iubește, suferă, caută adevărul și se revoltă împotriva răului.

Contradicția dintre marii scriitori umaniști ai Rusiei și tradiția imperială a statului rus nu este o simplă anomalie. Ea reprezintă una dintre marile drame ale istoriei acestei țări. Rusia a produs, în același timp, literatura compasiunii și politica forței. A produs profeți ai conștiinței și birocrații ai represiunii. A dat lumii pe Tolstoi, care a denunțat violența, și regimuri care au glorificat puterea militară. A dat lumii pe Dostoievski, care a explorat vinovăția și responsabilitatea, și sisteme politice care au cerut individului supunere. A dat lumii pe Bulgakov, care a râs amar de absurditatea puterii, și o putere care s-a temut de libertatea scriitorului. Poate tocmai aici se află cheia înțelegerii fenomenului. Rusia nu este numai imperiul care cucerește. Rusia este și conștiința care suferă din cauza imperiului. Între aceste două Rusii se desfășoară o luptă veche de secole: între putere și libertate, între teritoriu și om, între gloria statului și demnitatea individului.


CNCRI și Academia Chigiana îl celebrează pe George Enescu și transformă orașul Siena într-un simbol al legăturilor culturale dintre România și Italia

Joi, 12 noiembrie 2026, începând cu ora 16:30, Palazzo Chigi Saracini, sediul Academiei Muzicale Chigiana din Siena, va găzdui evenimentul cultural și instituțional internațional „George Enescu – Maestru al Academiei Chigiana în secolul XX, între România și Italia”, dedicat împlinirii a 145 de ani de la nașterea celebrului compozitor, violonist și dirijor român. Evenimentul este organizat de Coordinamento Nazionale Cittadini Romeni in Italia (CNCRI), împreună cu Fondazione Accademia Musicale Chigiana, în colaborare cu Culturing APS, sub patronajul Ambasadei României în Republica Italiană, al Primăriei Municipiului Siena și al RAI, radioteleviziunea publică italiană. TVR International, postul internațional al televiziunii publice române, participă în calitate de Media Partner oficial. Evenimentul se înscrie, în mod simbolic, în contextul Anului Cultural România–Italia 2026, desfășurat sub Înaltul Patronaj al Președinților celor două Republici, și reprezintă o ocazie importantă pentru consolidarea dialogului cultural și a relațiilor de prietenie dintre cele două țări.

George Enescu (1881–1955), unul dintre cei mai importanți muzicieni europeni ai secolului XX, a avut o legătură deosebit de semnificativă cu orașul Siena, unde a predat la Academia Muzicală Chigiana între anii 1950 și 1953, contribuind la formarea unor mari interpreți ai scenei muzicale internaționale. Această celebrare își propune să aducă un omagiu moștenirii sale artistice și să evidențieze rolul muzicii ca mijloc universal de întâlnire și apropiere între culturi și generații. Manifestarea va debuta cu saluturile oficiale ale Ambasadei României în Republica Italiană, ale primarului orașului Siena, Nicoletta Fabio, ale președintelui „Coordinamento Nazionale Cittadini Romeni in Italia”, Ștefan Stănășel și ale președintelui Fundației „Accademia Musicale Chigiana”, Riccardo Coppini, în prezența unor reprezentanți ai instituțiilor italiene și române, a unor personalități din lumea culturală și muzicală și a reprezentanților comunității românești din Italia. Printre momentele deosebite ale evenimentului se numără expunerea, cu caracter excepțional, a unui bust comemorativ al lui George Enescu, aparținând Colecției Chigi Saracini, precum și un concert dedicat patrimoniului muzical al Maestrului și rădăcinilor sale artistice. Protagoniștii concertului vor fi Cvartetul Sincronie și trei generații de violoniști ai familiei Croitoru – Gabriel Croitoru, Simina Croitoru și Eva Croitoru-Păucă –, care vor oferi publicului o incursiune muzicală ce îmbină marea tradiție românească cu sensibilitatea noilor generații. În interpretarea unor lucrări, aceștia vor fi acompaniați de pianistul Pierluigi Di Tella.

Astfel, pentru o zi, Siena va deveni locul simbolic în care memoria unui mare maestru european se va întâlni cu viitorul cooperării culturale dintre două țări unite prin profunde legături istorice, artistice și umane.

A transmis Ștefan Stănășel, președinte „Coordinamento Nazionale Cittadini Romeni in Italia” (CNCRI)


„Omisiuni” bolojaniene…

Bolojan a ascuns un deficit bugetar de 14 miliarde de euro. Și l-a ascuns chiar față de Eurostat, care a publicat azi o cifră amețitoare a deficitului bugetar al României: 9,2 la sută pe trimestrul II 2026, ajustat sezonier și raportat la PIB-ul acelui trimestru (date provizorii publicate pe 21 octombrie 2026). Este cel mai mare din UE în acel trimestru (media UE 3,5 la sută, zona euro 3,3 la sută). Fără ajustare sezonieră, același trimestru arată 7,8 la sută. Bolojan a anunțat un deficit de doar 3,82 la sută pe primele nouă luni, dar a utilizat la derută un criteriu diferit de cel utilizat de Eurostat. Dacă în metodologia Eurostat se ia în calcul ce are de dat și ce are de încasat statul, in pictura roz ticluită de Bolojan se ia în calcul ceea ce a plătit efectiv și ceea ce a încasat efectiv statul. Bolojan a „omis” să achite co-contractanților din achizițiile publice 35 de miliarde lei și tva de rambursat de șase miliarde de lei. De asemenea, statul are de dat bugetarilor (e vorba de peste 150 de mii de oameni) peste 23 de miliarde de lei, sume stabilite prin decizii ale justiției, la care se adaugă 20 la sută pe an dobânzi și penalități. Deci, 14 miliarde de euro – datorii ale statului sunt puse sub preș, doar ca să reiasă că Bolojan a făcut treabă bună și nu a chinuit inutil acest popor și nu a falimentat degeaba economia.

Nu e ca și când nu ar exista aceste datorii. Doar că ele vor fi în sarcina noului guvern Luca. Nuca e tare, dar trece la PSD… Ceea ce le și doresc… Trei instituții publice au aprins lumina în cămara lui Bolojan și a lui Nazare și s-au văzut ditamai șobolanii: (i) Eurostat a publicat date preliminare pe 2026 care arată complet diferit față de cifrele prezentate festiv de Bolojan & co: trimestrul doi din 2026 s-a consumat cu un deficit bugetar de 9,2 la sută din PIB (fără ajustare sezonieră, cifra e 7,8 la sută), în timp ce, pe primele nouă luni, Bolojan s-a lăudat cu un deficit de numai 3,82 la sută din PIB; este o diferență prea mare pentru a putea fi explicată prin metoda diferită de calcul – deficit pe venituri de încasat și datorii de plată versus deficit pe cash; de asemenea, cifrele sunt prea mari pentru a se echilibra până la finalul anului – foarte probabil, va depăși opt procente; în plus, când vor fi intrat la plată datoriile scadente de 14 miliarde de euro de care vorbesc mai jos, vor apărea imediat niscaiva puncte procentuale care vor schimba poza și niciun sectant al cultului bolojanian nu va mai putea nega realitatea; (ii) CCR a constatat că există conflict juridic de natură constituțională între guvern și parlament: OUG pentru SAFE a fost emisă după demiterea guvernului, deci este caducă; atât împrumutul SAFE, cât și contractul cu Rheinmetal sunt acum vulnerabile: pot fi oricând anulate, la cererea oricărei persoane interesate, inclusiv americanii înlăturați de la masa negocierilor, inclusiv firme europene, ca Beretta, omise de la procedurile de selecție; (iii) ÎCCJ a constatat recent că sunt peste 150 de mii de bugetari care au decizii de la instanțe, decizii care le dau dreptul la 23 de miliarde de lei de plată de la stat, cu dobânzi de 20 la sută pe an; mai sunt pe rol încă 250 de mii de dosare de acest gen (drepturi salariale ale bugetare), cu aceeași soartă – deci mai sunt de adăugat cel puțin 30-40 miliarde de lei; CtEDO a spus ieri că, temporar, se pot acorda eșalonări, dar în niciun caz nu se poate afecta substanța dreptului; așadar, banii trebuie dați, numai că e în sarcina guvernului actual sau a celor viitoare să îi dea oamenilor; altfel, nu am avea stat de drept.

Între timp, banii către Ucraina au curs. La fel și banii către corporații ca Rheinmetal, rcs & rds, Schwarz și altele de pe lista scurtă de achiziții și ajutoare de stat. La fel și dobânzile la credite și împrumuturi (care au ajuns la trei procente din PIB). La fel și banii către ONG – urile din complexul industrial al cenzurii. La fel și banii către boții și trollii lui Bolojan, care îi asigură minim 100 de mii de vizualizări pe fiecare postare, plus atacuri în roiuri de viespi și lăcuste asupra paginilor de social media ale opozanților. Între timp, contractorii de lucrări publice, cum ar fi constructorii de autostrăzi și spitale, nu sunt plătiți cu anii. La ora asta, peste 35 de miliarde de lei din astfel de lucrări executate sunt scadenți. De asemenea, sunt șase miliarde de lei tva ne-rambursat. Adăugăm și cele 23 de miliarde de dat bugetarilor, conform deciziilor justiției, și ajungem la un deficit ascuns sub cea mai urâtă formă, neplata datoriei, de 14 miliarde de euro. În afară de faptul că statul nu ar permite neplata la scadență a unei datorii bugetare de un euro, refuzul de plată a acestor 14 miliarde, pe motiv că nu sunt bani (bine că sunt bani pentru Ucraina și pentru instituțiile și ONG – urile de combatere a „dezinformării”) infectează întregul sistem constituțional cu neîncredere. Plus că infectează mediul economic cu insolvență.

Notă de final: dacă la finalul anului deficitul se dovedește a fi mai mare de opt procente (cum rezultă din estimările preliminarii ale Eurostat), ce reacție vor fi având celebrele agenții de rating care au dat României note de trecere și nu au retrogradat-o (încă) la junk? Nu de alta, dar retroactiv e clar că au fost mințite…