Arhiva zilnică: 16 iulie 2013

Despre creditele în euro ale populației…

Data: 8 iulie 2026 by Gheorghe Piperea

În mod normal, nimeni nu ar trebui să se împrumute în euro sau altă valută, cu excepția cazului în care obține venituri suficiente în valuta creditului. Altfel, orice fluctuație de curs valutar poate provoca volume mărite de plăți în lei și, deci, dificultăți de plată, supra-îndatorare sau chiar faliment. Din 2007 încoace, când s-a dat drumul masiv la credite în valută, cursul leu/euro a crescut constant: 2007: 3,3337 lei/euro, 2009: 4,2376 lei/euro, 2019: 4,7454 lei/euro, iunie 2026): 5,25 lei/euro. De aici a rezultat o creștere constată a ratei lunare, care se achită în lei, la cursul de schimb din data plății, iar nu la cursul de schimb din data contractării. Este ceea ce numim „riscul valutar”, mai mereu trecut pe seama consumatorului, fie din neștiință și comoditate, fie prin clauze abuzive și practici înșelătoare ale băncilor impuse clienților prin contracte de adeziune, tipizate. La vremea creditelor în valută (2007 – 2012), ponderea în totalul creditelor populației era de 70 la sută. Această pondere este azi mult mai mică, întrucât oamenii s-au împrumutat (mai scump, mai riscant) în lei. La nivelul lui noiembrie 2025, soldul creditelor în valută acordate gospodăriilor se redusese la 15,3 miliarde lei (față de un total al creditelor în lei acordate populației de ≈ 190 miliarde lei). Vorbim, deci, de o pondere de cca 7,45 la sută din total. Marea majoritate a acestor credite sunt credite ipotecare – peste 90 la sută. În general, sunt credite ipotecare vechi (din perioada 2005–2012), luate pe perioade foarte lungi.

Creșterea la 5,25 lei/euro a cursului, în decurs de mai puțin de un an, îi afectează cel mai mult pe acești debitori eterni la bănci, care s-au legat de un amărât de apartament de trei camere de pe vremea când erau debutanți în viață și profesie, iar acum sunt oameni mai mult decât maturi. Ratele acestor oameni au crescut simțitor. În primul rând, deprecierea leului din 2019 încoace a fost de 10,6 la sută. Evident, plățile în lei au fost majorate corespunzător. În al doilea rând, și dobânda a crescut. Chiar dacă Euribor (indicele de dobândă variabilă, similar Robor) a avut valori mici în 2019, azi se situează la cca 2,4 la sută. Să luăm un exemplu. Dacă creditul luat în 2019 a avut valoarea de 100.000 euro, fiind luat pe 30 ani, cu dobânda inițială de trei la sută, atunci: Rata lunară inițială: ≈ 422 euro, echivalent lei în 2019 (la 4,745 lei/euro): ≈ 2.001 lei; …După 7 ani (2026), la un principal rămas de plată de ≈ 84.000 euro, la dobânda actuală estimate de ≈ 5,5 la sută (Euribor + marjă), rata lunară a ajuns la ≈ 537 euro, iar echivalentul în lei actual (la 5,25 lei/euro) a ajuns la ≈ 2.819 lei. Vorbim, așadar, de o creștere de circa 41 la sută a ratei lunare în lei. În cazuri cu marjă mai mare sau durată mai scurtă rămasă, creșterea ar fi putut fi chiar și de peste 50 la sută, ceea ce ar „califica” debitorul la o dare în plată a casei, pentru a obține eliberarea de datoria reziduală. Pentru sistem, întrucât segmentul de populație afectat este mic, riscul de supra-îndatorare sau faliment este redus. Cu totul cinic, cei din sistem ar putea gândi și că multe dintre aceste credite sunt vechi, iar debitorii au avut timp să se adapteze, să se călească, deci sunt suficient de rezilienți la alte creșteri ale cursului valutar… Dar, pentru cei în cauză, situația e vânătă… În condițiile în care creditele în lei, cu mult mai importante ca volum (88 la sută), au fost substanțial influențate de manipularea Robor, vestea că și cursul de schimb a fost scăpat de sub control nu va face o reclamă bună BNR. Știu, nu-i ușor, dar măcar e Nicușor…

Paradoxul românesc: o țară bogată, un popor sărac. Determinisme istorice, instituționale și culturale…

Data: 8 iulie 2026 by Alexandru Florin Țene

Paradoxul conform căruia România dispune de resurse naturale importante, de un potențial agricol excepțional și de o poziție geografică favorabilă, în timp ce o parte semnificativă a populației sale continuă să se confrunte cu niveluri ridicate de sărăcie și inegalitate, reprezintă una dintre marile teme ale istoriei și sociologiei românești. Explicațiile nu pot fi reduse nici la presupusa „calitate” a poporului, nici exclusiv la incapacitatea conducătorilor. Fenomenul este rezultatul interacțiunii dintre geografie, istorie, instituții politice, modele economice, influențe externe și cultură civică. Încă din secolul al XIX-lea, numeroși călători occidentali remarcau contrastul dintre bogăția pământului românesc și sărăcia locuitorilor săi. Câmpiile fertile, pădurile întinse, bogățiile subsolului, Dunărea și Marea Neagră ofereau premisele unei dezvoltări economice comparabile cu cea a statelor occidentale. Totuși, această bogăție naturală nu s-a convertit constant în prosperitate socială. Problema rămâne actuală și astăzi. România dispune de: teren agricol fertil; importante rezerve forestiere; petrol și gaze naturale; sare; aur și metale neferoase; hidroenergie; biodiversitate remarcabilă. Israelul a cumpărat pământ din Bărăgan pe timpul lui Ceaușescu și au făcut o agricultură înfloritoare la ei în țară.

Istoricul economic David Landes observa că bogăția naturală reprezintă doar un avantaj inițial; prosperitatea este produsă de instituții eficiente. Același lucru îl susțin și Daron Acemoglu și James Robinson: diferența dintre națiuni nu este dată de resurse, ci de calitatea instituțiilor. România a fost vreme de secole o zonă tampon între marile imperii. Timp de aproximativ patru secole, Țara Românească și Moldova au plătit tribut. Consecințele: fiscalitate excesivă; drenarea resurselor; limitarea dezvoltării burgheziei; instabilitate politică. În Transilvania s-au introdus: administrație modernă; cadastrul; infrastructură; educație. Dar dezvoltarea a fost inegală și orientată către interesele imperiului. Rusia a influențat puternic spațiul românesc. Ocupațiile succesive au însemnat: rechiziții; distrugeri; blocarea comerțului; presiuni politice. Regimul comunist a industrializat România. Dar: economia era planificată; investițiile erau ineficiente; productivitatea redusă; datoria externă a fost plătită prin sacrificarea nivelului de trai. După 1989, multe industrii au dispărut fără a fi înlocuite. Este poporul român de vină? Aceasta este probabil cea mai dificilă întrebare. Din perspectivă sociologică, nu există popoare „bune” și „rele”. Există însă: culturi instituționale diferite; niveluri diferite de încredere socială; tradiții administrative distincte.

Românii au demonstrat de-a lungul istoriei: creativitate; adaptabilitate; spirit antreprenorial; performanțe remarcabile în diaspora. Acest fapt sugerează că problema nu este una genetică sau etnică. Istoria României a fost marcată de numeroase elite preocupate mai degrabă de conservarea privilegiilor decât de dezvoltarea societății. Fenomene recurente: corupția; clientelismul; nepotismul; schimbarea frecventă a regulilor; lipsa continuității proiectelor. Totuși, au existat și perioade de reformă: Alexandru Ioan Cuza; Carol I; perioada interbelică. Aceste exemple demonstrează că liderii pot influența decisiv dezvoltarea. Acemoglu și Robinson susțin că prosperitatea este determinată de existența unor instituții incluzive. Acestea presupun: respectarea proprietății; independența justiției; investiții în educație; administrație eficientă; competiție economică. România a alternat între instituții fragile și perioade de modernizare incompletă. Rolul Bisericii trebuie analizat nuanțat. Aspecte pozitive: Biserica Ortodoxă a: conservat limba română; păstrat identitatea națională; susținut cultura medievală; înființat școli; desfășurat activități filantropice. În timpul dominației otomane, aceasta a reprezentat unul dintre puținele centre de continuitate culturală. Unii istorici apreciază că: accentul pus pe tradiționalism a încetinit anumite procese de modernizare; alfabetizarea rurală a progresat lent; reforma socială nu a fost întotdeauna susținută suficient. Totuși, responsabilitatea principală nu poate fi atribuită exclusiv Bisericii. Comparația cu țările nordice: aparent paradoxal, statele nordice au: climă dificilă; teren agricol redus; ierni lungi. Cu toate acestea, ele sunt printre cele mai prospere din lume. Explicațiile sunt multiple. Instituții stabile. Țările nordice au construit devreme: administrație eficientă; justiție independentă; educație universală. Robert Putnam vorbește despre încrederea reciprocă. În Scandinavia există: cooperare; respectarea regulilor; nivel redus al corupției. Reforma protestantă. Max Weber considera că etica protestantă a favorizat: disciplina; responsabilitatea individuală; economisirea; investițiile. Această teză este astăzi discutată critic, dar influența culturală este recunoscută de numeroși cercetători.

Au suferit și țările nordice ocupații? Da. Suedia, Danemarca, Norvegia și Finlanda au cunoscut: conflicte permanente; dominația daneză; dominația suedeză; dominația rusă (în special Finlanda). Diferența este că instituțiile lor interne au rămas relativ stabile și au fost consolidate treptat după încetarea dominațiilor. Toți marii economiști ai dezvoltării consideră educația principalul motor al prosperității. România a avut: analfabetism ridicat până în secolul XX; investiții fluctuante în școală; migrarea capitalului uman după 1990. Corupția reduce: investițiile; încrederea; competitivitatea. Ea nu este însă o caracteristică etnică, ci una instituțională. Resursele și „blestemul bogăției”: Numeroase state bogate în resurse sunt relativ sărace. Economiștii numesc acest fenomen: „resource curse” („blestemul resurselor”).Exemple: Venezuela; Nigeria; Republica Democratică Congo. În schimb: Norvegia; Canada; Australia au transformat resursele în prosperitate datorită instituțiilor eficiente.

În România contemporană: În ultimele două decenii România a înregistrat: una dintre cele mai rapide creșteri economice din Uniunea Europeană; dezvoltarea sectorului IT; modernizarea infrastructurii în anumite regiuni; creșterea salariilor. În același timp persistă: diferențe regionale; depopularea satelor; migrația; corupția; inegalitățile ȘI INTERESELE DE GRUP ALE PARTIDELOR CARE NU IAU MĂSURI ÎN FOLOSUL ÎNTREGULUI POPOR ȘI DOAR ÎN INTERESUL UNOR GRUPURI. Paradoxul românesc nu poate fi explicat printr-o presupusă inferioritate a poporului român. Istoria oferă numeroase dovezi ale capacității românilor de adaptare, creativitate și performanță, atât în țară, cât și în diaspora. Totodată, nu este suficientă nici explicația care pune întreaga responsabilitate pe conducători, deși calitatea elitelor politice și administrative a influențat decisiv direcția dezvoltării. Factorii determinanți sunt multipli și interdependenți: poziția geopolitică la confluența marilor imperii; dominațiile și ocupațiile succesive; întârzierea modernizării instituționale; structura proprietății și distribuția inegală a resurselor; slaba continuitate a politicilor publice; nivelul de educație și de capital social; funcționarea instituțiilor statului și capacitatea acestora de a transforma resursele naturale în bunăstare colectivă. Comparația cu țările nordice arată că prosperitatea nu depinde în primul rând de climă sau de bogăția naturală, ci de existența unor instituții stabile, de încrederea socială, de investițiile constante în educație și de responsabilitatea clasei conducătoare. Astfel, întrebarea nu este dacă România este o țară bogată, ci de ce bogăția ei a fost valorificată atât de inegal de-a lungul istoriei. Răspunsul indică faptul că viitorul prosperității depinde mai ales de consolidarea statului de drept, de profesionalizarea administrației și de cultivarea unei culturi civice bazate pe responsabilitate și participare.

România între liniile vizibile și cele invizibile ale puterii…

Data: 8 iulie 2026 by Zoe Dantes

M-am săturat de scandalul ieftin. Am zis de atât de multe ori: nu te uita unde bate lumina reflectorului. Uite-te unde nu ajunge lumina media! Pentru că orice trust de presă are interese și politică editorială! Conform intereselor oricăruia care se numește patron. Atât! Politica românească are uneori talentul de a transforma coincidențele de calendar în teorii ale conspirației și evenimentele procedurale în simboluri istorice. Dar există și situații în care mai multe evenimente aparent disparate merită privite împreună, nu pentru a demonstra existența unui plan ascuns. Pentru a înțelege tensiunile care modelează prezentul. În doar câteva zile, spațiul public a fost ocupat de patru subiecte diferite: acuzațiile lansate de George Simion privind un presupus telefon primit din zona Administrației Prezidențiale înaintea votului pentru guvern și ieșirea din Plen la vot, numele lui Marius Lazurca aruncat în dezbatere fără confirmări oficiale, vizita președintelui israelian Isaac Herzog și adoptarea tacită în Camera Deputaților a unei inițiative privind unirea cu Republica Moldova. La prima vedere, aceste teme nu au nimic în comun. În realitate, toate gravitează în jurul aceleiași întrebări: cine definește astăzi interesele strategice ale României și prin ce mecanisme sunt acestea transformate în politică? Controversa privind presupusul apel telefonic este relevantă nu pentru că ar demonstra ceva definitiv. Devine relevantă pentru ceea ce sugerează despre starea sistemului politic. Dacă apelul nu a existat, atunci episodul vorbește despre neîncrederea profundă care domină scena publică. Dacă a existat, atunci întrebarea nu este cine a sunat.

Întrebarea e de ce ar fi fost necesară o asemenea discuție în condițiile în care discursul oficial insistă asupra izolării politice a AUR.Miza reală nu este persoana lui George Simion. Miza este statutul AUR în arhitectura politică românească. Partidul a devenit suficient de mare pentru a nu putea fi ignorat și suficient de controversat pentru a nu putea fi integrat cu ușurință. Între aceste două realități se desfășoară conflictul actual. În paralel, România se pregătește să primească vizita președintelui Israelului. Oficial, este un moment dedicat relației bilaterale, memoriei Holocaustului și cooperării strategice. Dar orice gest diplomatic are și o dimensiune contextuală. Într-o regiune marcată de războiul din Ucraina, de tensiunile din Orientul Mijlociu și de competiția tot mai intensă dintre marile puteri, asemenea vizite reprezintă și reafirmări de poziționare geopolitică.

România, astfel vrea să transmită un mesaj de continuitate. Indiferent de schimbările interne, orientarea euro-atlantică și relațiile strategice fundamentale rămân constante. Acesta este limbajul diplomatic al stabilității. În același timp, adoptarea tacită a proiectului privind unirea cu Republica Moldova readuce în prim-plan o temă care părea, până nu demult, rezervată mai ales discursului identitar. Chiar dacă șansele juridice și politice ale proiectului sunt reduse, simpla sa apariție într-un moment atât de sensibil este semnificativă. După invazia rusă în Ucraina, discuția despre Moldova nu mai este pur istorică. Ea a devenit una strategică. Frontiera dintre România și Republica Moldova nu mai este privită exclusiv prin prisma trecutului comun. Capătă forță și prin cea a securității europene. Dar cred că este ultimul lucru de care are nevoie România la ora asta. Cândva am fost pro unire. Azi, nu! Aici apare punctul de întâlnire al tuturor acestor evenimente. Telefonul invocat de Simion, vizita lui Herzog și proiectul privind unirea nu descriu aceeași poveste, dar sunt expresii diferite ale aceleiași transformări. România traversează un moment în care consensurile vechi încep să fie contestate, iar cele noi nu sunt încă stabilizate.

Ordinea politică construită după aderarea la NATO și Uniunea Europeană rămâne dominantă, însă este supusă unei presiuni crescânde din partea unor curente politice care cer redefinirea raportului dintre suveranitate, identitate națională și integrare occidentală. În acest context, adevărata dezbatere nu este despre un apel telefonic, despre o vizită diplomatică sau despre un proiect legislativ cu șanse reduse de adoptare. Acestea sunt doar simptome. Întrebarea de fond este dacă România intră într-o nouă etapă a dezvoltării sale politice, una în care vechile centre de putere nu mai pot guverna exclusiv prin consensul construit în ultimele două decenii și în care actorii considerați cândva marginali devin imposibil de ignorat. Istoria oferă rareori răspunsuri clare în timp real. Dar oferă indicii. Iar indiciul pe care îl lasă aceste zile este că lupta politică din România nu se mai poartă doar pentru controlul instituțiilor. Ea se poartă pentru definirea sensului strategic al statului român în următorul deceniu. Și de toate acestea depinde traiul nostru, al tuturor. Problema care se pune e că România nu are bărbați de stat, nici la putere, nici în opoziție. Adică, un bărbat de stat care să-și asume viitorul strategic al țării și stabilitatea internă. Este decapitată politic. Deocamdată nu are miză pe termen lung. Are doar miza de a supraviețui și mâine. Atât! În final, aceasta este miza reală. Restul sunt detalii de suprafață. Mult zgomot pentru nimic. Când scandalul este public, și cuprinde media și online-ul să știți sigur că în partea unde nu bate reflectorul se joacă cărțile.

Numărul 784

Data: 8 iulie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Summer Edit 2026 – o perspectivă asupra scenei artistice locale la ABRUPT 5

Data: 7 iulie 2026 by Redacția

Spațiul de artă contemporană ABRUPT 5 din Timișoara a găzduit expoziția SUMMER EDIT 2026, un proiect dedicat promovării scenei artistice locale și dialogului dintre artiști, generații și practici creative diferite.

Vernisajul expoziției a avut loc vineri, 26 iunie 2026, la ora 16.00, în spațiul situat pe Strada Coriolan Brediceanu, colț cu Strada Mărășești. Evenimentul reunește lucrări semnate de 34 de artiști, într-o selecție ce evidențiază diversitatea expresiilor contemporane – de la pictură, grafică și sculptură, până la tehnici și abordări interdisciplinare.

Participă artiștii: Eunice-Estera Adămuț, Tsvetelina Angelova, Ali Armașu, Dona Arnakis, Carine Arnakis, Bianca Asofiei, Henriette Bock, Costin Brăteanu, Walter Caceres, George Cîrstoiu, Regina Damian, Alexandru Dobre, Ilie Duță, Vivien Friz, Andrei Grigore, Ștefania Iakab, Andreea Ioniță, Alexandra Irimia, Ancuța Iute, Viktória Jager, Alexandru Lunceanu, Toma Libotyan, Miruna Mașniță, Deborah Nagy, Maxim Nedelcu, Petru Opruț, Andreea Pădureț, Daria Sălăjeanu, Sofia Sîrbu, Gergely Szabó, Adriana Tentiș, Eugeniu Țîbuleac, Georgian Tirla, Mădălina Trofin și Simona Valea.

SUMMER EDIT 2026 își propune să apropie publicul de creația contemporană locală, oferind un context de întâlnire și dialog direct cu artiștii și preocupările lor actuale. Expoziția susține continuitatea practicii artistice și creează un spațiu comun în care experiențe și viziuni diferite se întâlnesc.

În cadrul proiectului, ABRUPT organizează și prima ediție a Shop-ului de Vară ABRUPT 2026, un demers dedicat artiștilor și designerilor din Timișoara, prin care lucrări de mici dimensiuni din domenii precum pictură, grafică, sculptură, ceramică sau design textil sunt prezentate publicului cu posibilitatea de achiziționare.

A consemnat Costin Brăteanu

Dorin Pavel – fondatorul hidroenergeticii româneşti

Data: 7 iulie 2026 by George V. Grigore

Dorin Pavel, considerat fondatorul hidroenergeticii românești, este una dintre marile personalități pe care le-a dat Sebeșul comunității academice din România. Pentru meritele sale a fost numit, post mortem, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România. S-a născut în Lancrăm, o localitate componentă a municipiului Sebeș, învecinat orașului Alba Iulia, acesta fiind nepotul lui Lucian Blaga, la 31 mai 1900, unde a urmat şcoala primară şi gimnaziul german. Studiile liceale le-a urmat la Orăştie şi apoi la Braşov, unde a susținut și examenul de bacalaureat în anul 1918 (absolvind ca șef de promoție cursurile liceului „Andrei Șaguna”). A fost atras de amenajarea şi de utilizarea uriaşelor forţe ale apelor, fapt ce l-a determinat să aleagă să studieze la Politehnica din Zürich – Elveţia, pentru aceasta obținând o bursă de studii. Obţine diploma de inginer electromecanic în anul 1923 şi titlul de doctor în ştiinţe tehnice, în 1925. Tot în 1925 s-a întors în țară, alături de soția sa elvețiancă, Elsa Kerchgraber, și și-a continuat activitatea de inginer și profesor universitar în București. „Este angajat la S.A.R. „Electrica”. Inventariază potenţialul hidroenergetic al ţării, elaborând „Planul general de amenajare a forțelor hidraulice ale României” (1933), lucrare monumentală ce oferă date privind centralele ce pot fi realizate în diferite bazine hidrografice ale ţării.

Între 1930-1934 a lucrat ca șef de exploatare la centrala Dobrești, apoi (1934-1941) ca director tehnic la Uzinele Comunale București, amenajând salba de lacuri Buftea, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Fundeni, realizând primele încercări pe modele hidraulice (1936). După război, rezolvă alimentarea cu apă a Uzinelor Reșița, realizează CHE Crăinicel, cu primul baraj înalt (48 m) pe Bârzava şi CHE Zărnești, pe Bârsa (1946). Din 1948 a activat la Centrala Industrială a Energiei Electrice (1948) și Institutul de Studii şi Proiectări Energetice (1949), contribuind la realizarea CHE Sadu V, Aştileu, Gâlceag, Șugag, Olt, Bistriţa, Argeş, precum și la amenajarea Dunării (Sistemul hidroenergetic și de navigaţie Porţile de Fier).” (Fragment din lucrarea Volker Wollmann, „Patrimoniu preindustrial și industrial în România”, vol. VI, Editura Honterus, Sibiu, 2016, p. 53.) A lucrat aproape 40 de ani pe şantiere hidroenergetice şi peste 50 de ani la catedră, ca profesor. În anii ’30, Dorin Pavel a elaborat „Planul general de amenajare a forțelor hidraulice din România”, o lucrare amplă care includea schemele a 567 de uzine hidroelectrice proiectate pe toate râurile țării, însoțite de date tehnice și economice detaliate, precum și de peste 100 de planșe cu vederi în plan și profile longitudinale ale amenajărilor. Planurile sale au reprezentat un îndrumar pentru proiectarea hidroenergetică românească din următoarele decenii. „Începând chiar din 1925, a conceput primele proiecte pentru cataractele Dunării (cele care aveau să devină mai târziu hidrocentralele Porțile de Fier I și II), a fost consilier la amenajarea Lotrului și Sebeșului și a proiectat cascada celor șase hidrocentrale de pe Sebeș.

De asemenea, s-a ocupat de modernizarea parțială a centralei hidroelectrice din Sinaia (1926–1928) și a participat la construcția hidrocentralei Dobrești (1929–1934), una dintre primele hidrocentrale puse în exploatare în România”, arăta inginerul Victor Burchiu, fost student al lui Dorin Pavel, în cartea „Amintiri și glume dintr-o viață de profesor”. Până în 1934, inginerul a locuit cu soția sa chiar la hidrocentrala Dobrești, iar tot acolo a fost adus pe lume fiul lor, Mario. „Era nevoit ca, cel puțin o dată pe săptămână, iarna, să coboare pe schiuri, cu rucsacul și pușca în spate, până în gara din Sinaia. De acolo lua trenul spre București, își ținea cursurile și, de multe ori, se întorcea în aceeași zi, refăcând drumul invers — iarna pe schiuri, vara pe jos. Uneori, când situația financiară îi permitea, își invita studenții la centrala Dobrești, unde susținea cursuri practice chiar în sala mașinilor, pe o tablă improvizată”, își amintea fostul său student. În perioada 1934–1941, Dorin Pavel a fost director tehnic la Uzinele Comunale București, unde a amenajat salba de lacuri Buftea, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei și Fundeni. „După război, rezolvă alimentarea cu apă a Uzinelor Reșița, realizează CHE Crăinicel, cu primul baraj înalt (48 metri) pe Bârzava, și CHE Zărnești, pe Bârsa (1946). Din 1948 a activat la Centrala Industrială a Energiei Electrice și la Institutul de Studii și Proiectări Energetice (1949), contribuind la realizarea CHE Sadu V, Aștileu, Gâlceag, Șugag, Olt, Bistrița, Argeș, precum și la amenajarea Dunării (Sistemul hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier)”, informa Volker Wollmann, în volumul „Patrimoniu preindustrial și industrial în România”.

Dorin Pavel a scris 22 de manuale şi cursuri de hidrotehnică, peste 150 de articole și publicaţii, totalizând peste 11 mii de pagini cu numeroase înscrisuri şi planşe. Activitatea teoretică a susţinut-o prin dezvoltarea laboratorului academicianului Vâlcovici, iniţiind un „Compartiment de Hidraulică”, dar mai ales prin participarea pe teren atât cu studenţii, cât şi cu specialiştii. În anul 1976, Dorin Pavel a publicat o importantă lucrare, „Arhitectura apelor”, într-un tiraj de doar 1.600 de exemplare, care s-a epuizat în scurt timp. Pentru prestigiul şi demnitatea pe care şi le-a creat printr-o muncă necurmată şi tenace, comparată cu stânca pe care şi-a amplasat barajele, pentru încrederea şi dragostea pe care a purtat-o mereu ştiinţei româneşti pe care a slujit-o cu credinţă, îl putem include pe profesorul Dorin Pavel, fondatorul hidroenergeticii româneşti, în galeria marilor ingineri pe care i-a dat România, alături de: George (Gogu) Constantinescu, Anghel Saligny, Ilie Radu, Ion Ionescu, Dimitrie Leonida, Cristea Mateescu, Emil Prager şi Dumitru Dumitrescu. Dorin Pavel s-a stins din viaţă la 6 iulie 1979, la Bucureşti, dar îşi doarme somnul de veci în Lancrăm, alături de strămoşi, de părinţi şi de ilustrul său unchi, Lucian Blaga.

A fost, prin excelenţă, un priceput tehnician, dar şi un mare dascăl, un îndrăgostit de natură, dar şi un fin artist, un adevărat „arhitect al apelor”, recompensat cu numeroase premii, ordine şi distincţii pentru meritele didactice şi contribuţiile tehnico-ştiinţifice. Post mortem, în anul 1995, i-a fost conferit titlul de „Cetăţean de onoare” al Municipiului Sebeş. „Acestei personalităţi remarcabile pentru dezvoltarea gândirii ştiinţifice românești, o altă mare personalitate artistică, Constantin Popovici (1938-1995), i-a dedicat un bust expus în apropierea gimnaziului săsesc din Sebeş (jud. Alba), unde a studiat Dorin Pavel” menționează Volker Wollmann, în lucrarea citată mai sus. Lacul Cinciș din Hunedoara se numără, de asemenea, printre amenajările proiectate de Dorin Pavel. În 1956, ca o încununare a carierei sale, a fost laureat al Premiului de Stat. Dorin Pavel a murit în 1979 și a fost înmormântat la Lancrăm, în același cimitir unde se află locul de veci al lui Lucian Blaga.

„În prag de Zen”, noua invitație a poetului Ieremia Lenghel întru savurarea delicatului său univers liric

Data: 7 iulie 2026 by George Petrovai

Pe reputatul medic psihiatru , intelectual și poet Ieremia Lenghel îl cunosc de peste trei decenii, timp în care l-am vizitat acasă (cu prietenii Andrei Hossu, Petre Roman, Viorel Igna etc.) și la cabinet de multe ori, de fiecare dată având discuții extrem de fructuoase, pe diverse teme. Da, căci domnia sa nu este numai un om instruit, ci și un admirabil interlocutor, care știe ca nimeni altul să întrețină conversația prin răbdare încurajatoare, punctări stimulative și întrebări constructive. Cum n-am pretenția că-l cunosc în detaliu, deoarece cu toții suntem captivii socratianului Gnothi seauton sau Cunoaște-te pe tine însuți (Nosce te ipsum spuneau latinii), iată motivul pentru care i-am completat portretul biografic și moral-spiritual cu informațiile furnizate de Vasile Igna (fratele mai mare al profesorului Viorel Igna), eminent om de cultură și fost coleg de liceu al poetului-medic I. Lenghel, care – în Cuvânt de însoțire la cartea În prag de Zen (Editura clujeană Limes, 2025) – îl descrie pe autor („cu care am împărțit, timp de patru ani, aceeași clasă de liceu”) ca fiind „tăcut, ușor retractil, cu zâmbetul în colțul gurii, dar cu lecțiile întotdeauna bine pregătite”, iar pe studentul medicinist nu doar ca foarte serios, ci „de-o conștiinciozitate care-i trăda (…) firea din totdeauna”, îndeosebi „conștiința că-și găsise adevărata vocație, pentru a cărei împlinire nu economisea niciun efort și nu rata niciun prilej de temeinică și onestă afirmare”.

Întrucât, continuă prefațatorul Vasile Igna, era previzibil și oarecum firesc „să se ivească și dorința de a-și încerca puterile și în literatură”, Ieremia Lenghel rămâne, în ipostazele profesionale și extraprofesionale, „un suflet extrem de sensibil, excesiv de introvertit și preocupat mereu de a-și pune propria persoană în relație cu marile dileme existențiale”. Dar iată ce scriam chiar eu, semnatarul acestor rânduri, pe data de 15 septembrie 2010, în articolul Particularități ale culturii românești în general, ale culturii meramureșene în special, articol inclus în volumul V din seria Exerciții filosofico-sociologice (cu și fără tentă politică), volum apărut în 2026 la Editura Valea Verde: „Întreaga poezie a doctorului Ieremia Lenghel se caracterizează prin stilul ce poartă amprenta sigură a individualităţii. Volumul Poeme atemporale, apărut în anul 2006, se impune în atenţia iubitorilor de artă printr-un plus de gingăşie şi graţie în comparaţie cu producţiile anterioare, rod al surprinderii inefabilului în zborul tremurat al efemeridelor din haiku-uri. Şi astfel clipa se preface-n veşnicie, iar vraja poeziei devine eternă în sufletele însetate de frumos, chiar dacă frumosul se dezvăluie doar pas cu pas, picătură cu picătură. Adică pe măsura omului căutător, acesta – după cum ştim – scormonind cu sudoarea frunţii după fiecare atom de fericire şi aflându-şi bucuria înălţătoare în necontenita nelinişte a creaţiei. De unde şi titlul volumului, atemporalul rupând legătura artistului cu timpul în năzuinţa lui spre Absolut…”

Cartea „În prag de Zen”, cu seducătoare arome orientale (demarează cu citatul din Osho, învățătorul spiritual care „a făcut mult zgomot” în a doua jumătate a secolului trecut, un citat elocvent în acest sens: „Zen-ul nu cunoaște decât viața fără limite, care conține în sine toate contradicțiile, într-o armonie perfectă”), cartea, deci, este considerată de prefațatorul V. Igna „cartea de maturitate a lui Ieremia Lenghel”, deoarece a fi în prag, nu este decât „a ști că trebuie să meargă mai departe”, fapt pentru care a fost „botezată” de autor cu numele premonitico-generic al ultimei poezii din prezentul volum: „În prag de Zen/cu aur poate/cu joc sprințar de iele/cu flori și acadele/nimic nu se socoate” (În prag de Zen). Ajuns în acest punct, consider că se impun câteva precizări despre budism și, mai ales, despre Zen și Zazen (practica Zen-ului), școlile budiste din arhipelagul nipon. Întemeiat de Buddha (Iluminatul) în secolul al VI-lea î.e.n., budismul (religie universalistă, alături de creștinism și islamism/mahomedanism) cunoaște trei direcții/vehicule și arii largi de răspândire la sud, sud-est și nord de India, țară de unde aproape că a dispărut (în zilele noastre, sub 5% dintre indieni se declară budiști): a)„Micul vehicul” (hinayāna) sau budismul sudic/tradițional (Sri Lanka, Birmania, Thailanda etc.); b)„marele vehicul” (mahāyāna) sau budismul nordic, care – după sistematizarea sa de către Nagarjuna (sec. al II-lea e.n.) și Asanga (sec. al IV-lea e.n.) – se răspândește în China, iar din Coreea ajunge în Japonia; c)„Vehiculul tantric” (vajrayāna) sau budismul tantric (de la tantras=cărți compilate după secolul al VI-lea e.n.), care nu numai că este de dată mai recentă, dar – reînviind vechile zeități indiene, dimpreună cu vrăjitoria populară – este considerat de unii indianiști și istorici ai religiilor (mai puțin de Mircea Eliade) „un fel de magie sistematizată”, acuzat fiind că a contribuit la decăderea budismului indian.

În cartea „Zen adevărat (Introducere în Shobogenzo), apărută în anul 1993 la Editura Axis Mundi, Maestrul Taisen Deshimaru (1914-1982), care – din 1961 și până în anul 1982 – a predat și transmis în Occident Zazen (practica adevăratului Zen), scrie următoarele: „Zen-ul poate aduce lumină și forță”; „În Zen (precum în faimosul Gnothi seauton – compl. mea, G.P.), cunoașterea de sine este problema cea mai importantă”; „Și în toată Asia, plecând din India, trecând prin China, pentru a ajunge în Japonia, practica acestei filosofii a vidului (filosofia sistematizată de Nagarjuna – compl. mea, G.P.) s-a întins și a dat naștere înțelepciunii Orientului”; Zazen-ul nu este doar „sculptura realizată”, ci și „o postură ce corespunde și merge paralel «energiei» lui Aristotel”; „(…)ego-ul nostru și universalul sunt «unul»” (tot ce se poate Unul lui Plotin – compl. mea, G.P.); „În univers totul este ku – vacuitate – dar prin conștiința noastră, aceasta devine vizibilă, audibilă, tangibilă”; „Conștiința conștiinței este mentalul”; „Zazen este suprema înțelepciune” (cele două limbaje ale inteligenței în buddhism sunt „cel al rațiunii și cel al înțelepciunii”), așa că „dacă atingem lumea înțelepciunii, vom fi capabili să concepem eternitatea timpului, expansiunea spațiului și să ne plimbăm în lumea fără limite, unde viziunea noastră asupra timpului și spațiului va deveni mai dreaptă”; „Această lume, mai elevată și mai justă, a înțelepciunii, este Zazen”; „Simbolurile Orientului sunt aproape toate flori”, simbolul buddhismului fiind floarea de lotus…

Revenind după această generoasă digresiune la volumul „În prag de Zen”, dincolo de adorabila simplitate, fluență și suavitate a versurilor, însușiri specifice poeziei lengheliene și parcă din întâmplare dăruite cu inspirate rime (Echinocțiu de primăvară: „Muguri/călifari/și iele//Taină/în efluvii/crude//Cer/smerit/și paparude/Re-Înviere”, Solstițiu: „Aripi/susur/libelule//Peruzea/gânduri/fudule//Cer/sedus/de grații pure”, ambele poezii făcând parte din secțiunea Liniștea fecundă), cititorii avizi de insolit artistic, au șansa să descopere ba multitudinea de sensuri și aspirații umane din Zărit („Zărit/de-o stea,/dintr-o privire/copac-smerit/cu zâmbet roz/s-a risipit/ca un cocor/în tandru zbor/spre nemurire”), ba duioasa invocație din Fatima („Maică/fără de prihană/zămislită făr’ de rană//Maică vrednică/de-a pururea fecioară/arzând ca o sfielnică pară//Minune vie/mângâiere/în veac de veacuri/cucernicie”), ba necurmata tinerețe a dragostei veritabile (tripticul trecut-prezent-viitor) din secțiunea Punta ala în 3 poeme, ba nespusa frumusețe a florilor din poezia Buchete, sporită prin neperechea artă japoneză ikebana („Buchete/în aranjamente savante/ ikebana galante/și/glastre de opal,/în decorul fără egal/pe al timpului/de beatitudine val”). Cuvinte de apreciere se cuvin și suportului fizic al acestui volum remarcabil: hârtie de calitate, semi-supracopertă, tehnoredactare impecabilă, reproduceri judicioase după lucrări plastice (picturi și grafică) din colecția particulară a autorului.

Voi, cei ce v-ați lăsat trădați, vânduți, executați…

Data: 6 iulie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Nu, nu este acțiunea unor entități vizând, punctual, acapararea de noi „piețe de desfacere”… În cazul de față, „piața de desfacere”, pe care o pândesc oricum destui jucători economici, mai ales în cazul unei țări care nu a făcut nimic să o „siguranțeze” (ba, dimpotrivă…), fiind reprezentată de serviciile de dirijare a aeronavelor ce traversează spațiul aerian… O „piață” ce aduce foarte mulți bani prin plățile făcute de companiile aeriene ale căror aeronave traversează zona de dirijare aeriană controlată de Romatsa. Dar, ar putea fi… Pentru că, prin blocarea conturilor Romatsa în speța „Pfizer”, poziția și statutul regiei sunt fragilizate, chiar periclitate, iar îndepărtarea acesteia, ca actor în controlul și dirijarea spațiului aerian al României (și părților de intersectare a aceluia european) devine posibilă… Și de interes pentru ulii concurenței din domeniu, care ar face orice pentru asta, cu mult chiar dincolo de cutumele, bunul simț și regulile economiei. Și totuși, până la acest moment, nu se poate spune cert că prin acțiunea de blocare a conturilor Romatsa de către „Pfizer”, pentru plata datoriei (non)achiziției de vaccinuri, ar fi fost vizată decapitarea și înlăturarea de pe piață a regiei noastre de dirijare a spațiului aerian. Dar asta nu înseamnă că nu se poate întâmpla… Or, despre asta trebuia discutat în CSAT… Despre posibilitatea ca țara noastră să se trezească peste noapte fără una dintre cele mai mari contributoare la bugetul de stat: Romatsa. Și nu atât ca urmare a blocării conturilor sale din afara țării, pentru că, într-o soluție bugetară de avarie, Statul poate asigura funcționarea instituției, ci prin aceea că, nefăcând nimic până acum pentru a nu se (mai) ajunge în astfel de situații vulnerabile, Romatsa este afectată la nivel de bonitate și încredere în cadrul centrului european de control și dirijare a spațiului aerian. Pentru că, nu avocații „Pfizer” sunt vinovați pentru situația de acum, ei neputând fi condamnați pentru ceea ce au făcut… Pentru că acesta este rolul lor, ca ființe necrofage: să caute punctele neprotejate (în cazul de față, conturile și disponibilitățile financiar-bugetare) și să recupereze tot ceea ce se poate… Chiar decapitalizând o companie, o societate, o regie autonomă…

În fapt, vinovați pentru situația Romatsa sunt guvernanții… Și toată șleahta de juriști din sfera de stat… Cu toții sunt vinovați pentru că, din clipa în care România a fost expusă unor posibile descuamări pe seama deciziilor lor politice (puse în slujba intereselor altor state și organizații) nu au făcut nimic pentru a securiza ceea ce știau că va fi vizat în cazul oricărui proces internațional îndreptat împotriva României: companiile și regiile autonome ale țării… Pentru că nu avem juriști capabili… Și trebuie subliniat că tot ceea se întâmplă acum în speța România (Romatsa)-Pfizer s-ar fi petrecut și dacă, de exemplu, „investitorii” speculativi de la „Gold Corporation” ar fi câștigat procesul intentat României pentru exploatarea auriferă de la Roșia Montana… Totuși, chiar dacă, analfabeți funcționali în masă (de stat!), fie ei juriști, consilieri, consultanți, ai ministerelor, ai guvernului și chiar ai preșidenției, nu au putut intui, tehnico-legislativ, ce se putea întâmpla în astfel de cazuri cu marile companii ale țării, exista și un precedent exemplificativ al riscului expunerii companiilor și regiilor noastre de stat în cazul proceselor internaționale pierdute de Statul Român: poprirea (tot a conturilor Romatsa) de către frații Micula în acțiunea lor de recuperare a banilor pe care îi solicitau României (lucru posibil, în cazul executării conturilor Romatsa, pentru că, în baza aderării României la Convenția Eurocontrol, taxele de navigație aeriană plătite de companiile aeriene globale sunt încasate centralizat la Bruxelles și virate ulterior regiei noastre).

Dar nu doar Romatsa este într-o asemenea zonă de risc, de a răspunde, fără nici o vină, pentru deciziile catastrofale ale guvernanților și politicienilor… Ea a fost cea mai ușor de atacat și prăduit de către avocații cu speță de recuperatori în costume din cauza algoritmului ei financiar: încasarea banilor cuveniți de la companiile aeriene, nu direct, ci prin Eurocontrol, acesta blocând conturile Romatsa ca urmare a executării silită de peste 3,4 miliarde de lei inițiată de Pfizer împotriva Statului Român. Nu doar Romatsa poate fi, dară, „decapată” oricând… Ea este, într-adevăr, cea mai ușor de executat, având conturile de încasare în afara țării (la nivelul Eurocontrol)… Practic, toate marile companii de stat sunt într-un risc major, chiar dacă ele nu colectează fonduri prin entități internaționale (precum Romatsa prin Eurocontrol)… Este suficient ca acestea să aibă conturile comerciale, activele și acțiunile în afara țării, unde pot fi blocate de instanțele internaționale în contul datoriilor Statului Român… Este și cazul societăților „Hidroelectrica”, „Nuclearelectrica”, „Tarom”, „Compania Aeroporturi București”… Toate pot fi oricând ținte în cazul unor litigii internaționale finalizate în defavoarea noastră… Dar pe nici un guvernant, pe nici un ministru ori funcționar de stat, pe nici un politician, jurist, expert parlamentar, nu i-a interesat protejarea intereselor României și ale entităților sale, aproape schelet de existență: companiile și regiile de stat. Altminteri, din clipa în care interesul „logistic” al prezenței unor mitici mărunți pe lângă fotoliile cancelariilor europene și ale „unchiului Sam” a dus la semnarea unor memorandumuri aberante, precum achiziția de seruri inutile, ba, încă într-o cantitate uriașă în raport cu eventualele necesități ale țării (guvernanții de atunci sperând pesemne să devină și reexportatori, într-o bursă a vaccinurilor către alte state, pentru că, altfel, nu se explică idioțenia lor de a achiziționa vaccinuri în masă, acceptând „a priori” plata lor chiar și nelivrate), guvernanții s-ar fi preocupat să pună în contracte clauze și condiții clare privind posibilitatea de executare a conturilor Satului Român în cazul întârzierii plăților, a imposibilității achitării lor în cazuri de forță majoră ori a dreptului de neplată ca urmare a nelivrării și a stingerii pandemiei.

Ar fi trebuit să securizeze posibilitatea ca orice firmă, prin casele lor de avocatură, să poată bloca și executa conturile companiilor de stat ale României, știut fiind că acestea erau cele mai expuse internațional în asemenea situații. Pentru că astfel de acțiuni vor mai fi… Începând de la recuperarea banilor de asigurare pentru coiful dacic, pentru că lucrurile nu s-au finalizat, până la ceea ce va tot plăti în viitor țara noastră ca urmare a deciziile politice ale guvernanților… Inclusiv achitarea uriașelor datorii ce vor fi puse în spatele noastre pentru finanțarea războiului din Ucraina… Și pentru care UE nu va avea nici o problemă să ne jupoaie de vii… Pentru că ne-am asumat (prin trădătorii de la guvernare) părți de contribuții în această finanțare, iar cum Ucraina nu va plăti niciodată pentru ceea ce a primit, și nici Rusia pentru ceea ce a făcut (ori nu a finalizat, deh!), și cum noi nu am avut politicieni, guvernanți, oameni de stat, precum Slovacia, Polonia și Ungaria, și am acceptat această plată în îndatorare pentru interesele altora, execuțiile bugetare vor continua… Și poate în acest „registru” ar trebui să încadrăm și agitația guvernanților care vor să vândă pe repede înainte toate companiile de stat… Pentru a le scoate de sub presiunea executărilor internaționale… Și nu că ar face ei asta în interesul țării, ci doar pentru a se proteja pe sine, pentru a nu mai fi căutați, anchetați, trași la răspundere pentru toate acele decizii trădător-mârșave…

Portofelul digital nu este despre Germania. Este despre noi…

Data: 6 iulie 2026 by Zoe Dantes

În ultimele zile, jurnalistul Dan Andronic a lansat o acuzație gravă: că România ar fi cedat Germaniei controlul asupra portofelului digital și, implicit, asupra identității digitale a românilor. O situație explosivă bine ascunsă sub scandalul media de numire al unui PM. Are dreptate domnul Andronic când spune că asemenea „tranzacție ce implică miliarde de euro are nevoie de liniște”. Pentru că nu am văzut reacții decât la media garnizoanei, zisă și Digi tv. Reacția Guvernului a fost fermă: nu este adevărat. România nu ar fi transferat nimic către Germania. Oamenii lui Bolojan, care va aduc la cunoștință că nu mai este PM, spun că ar folosi o soluție tehnică open-source dezvoltată de Germania în cadrul implementării Portofelului European de Identitate Digitală. În plus, autoritățile afirmă că datele rămân în infrastructura națională, iar statul român păstrează controlul. Între aceste două narațiuni, societatea este din nou invitată să aleagă o tabără. Poate însă că aceasta este, de fapt, întrebarea greșită. Pentru că miza reală nu este dacă are dreptate Dan Andronic sau dacă are dreptate Guvernul. Miza reală este dacă cetățenii României primesc toate răspunsurile pe care au dreptul să le primească atunci când este vorba despre un sistem care va defini, în viitor, identitatea lor digitală. Un jurnalist autentic nu este avocatul puterii. Dar nici avocatul opoziției. Rolul lui este să citească documentele, să verifice afirmațiile și să pună întrebările pe care alții evită să le pună. Iar în acest caz, documentele oficiale disponibile arată un lucru important: nu există dovezi publice că România ar fi transferat Germaniei bazele de date ale cetățenilor sau controlul juridic asupra identității digitale. În același timp, aceleași documente nu răspund încă suficient de clar la o serie de întrebări esențiale. Și exact aici începe discuția care contează cu adevărat. Unde sunt găzduite serverele? Cine administrează cheile criptografice? Cine auditează codul sursă? Există componente dezvoltate sau întreținute de actori privați? Cine poate modifica sistemul peste cinci sau zece ani? Ce se întâmplă dacă România decide să schimbe furnizorul tehnic? Există dependențe tehnologice pe termen lung care nu sunt evidente în comunicatele oficiale?

Aceste întrebări nu sunt teorii ale conspirației. Ele sunt întrebări standard într-un domeniu care ține de securitate informatică și suveranitate digitală. Pentru că identitatea digitală nu este doar o aplicație pe telefon. Este infrastructura prin care, în viitor, se presupune că cetățenii vor putea demonstra cine sunt, vor semna documente, vor accesa servicii publice și private și își vor exercita drepturile în spațiul digital. Cu cât un astfel de sistem devine mai important, cu atât transparența din jurul lui ar trebui să fie mai mare, nu mai mică. Guvernul afirmă că datele rămân în România. Dacă acest lucru este adevărat, atunci publicarea arhitecturii tehnice, a mecanismelor de securitate și a auditurilor independente nu ar trebui să fie o problemă. Dimpotrivă, ar trebui să fie o practică firească într-un stat democratic. În lipsa acestor clarificări, suspiciunile nu dispar nicicum. Ele doar se amplifică, indiferent câte comunicate oficiale sunt emise. Și mai există un element care a fost menționat prea puțin în dezbaterea publică. Guvernul a anunțat și un memorandum de colaborare cu Mastercard Europe, în contextul dezvoltării ecosistemului Portofelului European de Identitate Digitală. Oficial, acest parteneriat este prezentat ca unul tehnologic. Tocmai de aceea, întrebările firești nu vizează intențiile unei companii. Vizează însăși arhitectura de guvernanță a sistemului: care este exact rolul partenerului privat, ce acces are, ce componente dezvoltă, cine controlează infrastructura critică și cum este asigurată separarea clară între stat și furnizorii tehnologici.

Aceste răspunsuri ar trebui să fie publice, tocmai pentru că este vorba despre un sistem care ține de identitatea fiecărui cetățean. Poate că adevărata întrebare nu este dacă România a preluat o soluție tehnică din Germania. Poate că întrebarea este alta: cine va controla, în mod real, cheia identității noastre digitale peste zece ani? Pentru că guvernele se schimbă. Miniștrii pleacă. Majoritățile politice vin și pleacă. Însă infrastructurile digitale construite astăzi vor rămâne, cel mai probabil, pentru o generație. De aceea, înainte de a ne grăbi să tragem concluzii, ar trebui să cerem ceva mult mai simplu și mai democratic: documentele, contractele, auditul și transparența completă. Nu pentru că suntem împotriva digitalizării. Doar pentru că, într-un stat democratic, încrederea nu se presupune. Încrederea se câștigă. Nu ne este teamă de tehnologie. Ne este teamă de lipsa transparenței. Pentru că tehnologia poate servi libertății, dar poate servi și controlului total, deschizându-se o cale către dictatura digitală, prin care orice cetățean care are o altfel de părere și o exprimă, devine incomod și identitatea îi poate fi anulată cu o singură apăsare de tastă. Diferența nu o face software-ul și nici țara din care provine. Diferența o fac regulile, instituțiile și modul în care este construit controlul democratic asupra sistemelor.

De aceea, nu este suficient ca Guvernul să spună că datele sunt în siguranță. Într-o democrație, cetățenii nu sunt obligați să creadă pe cuvânt. Au dreptul să vadă documentele. Au dreptul să cunoască arhitectura. Au dreptul să știe cine controlează infrastructura. Au dreptul să afle cine răspunde dacă ceva merge prost. Pentru că identitatea digitală nu este proprietatea niciunui guvern și nici a vreunei companii. Ea este expresia juridică a libertății fiecărui cetățean. Iar libertatea nu se protejează prin comunicate de presă. Se protejează prin transparență, răspundere și control democratic. Cred că aceasta este știrea care ar trebui să ocupe de fapt agenda politică si a societății civile reale. Nu a ONG urilor vândute, cumpărate și tranzacționate de puterea abuziv instalată în cele două palate. Domnilor Ilie Bolojan PM interimar și Marius Lazurca, consilier prezidențial pe securitate națională și la Departamentul de Parteneriate Strategice la Cotroceni, ar trebui să ne răspundeți.

Public și onest, nu?!

Un mic „cui” al lui Pepelea…

Data: 6 iulie 2026 by Gheorghe Piperea

Din 2020 încoace, puterea pro-europeană a condus țara prin stări de excepție, alertă, urgență, război, pandemie, fierbere climatică… În stare excepțională, lucrurile nu mai sunt judecate limpede și normal, iar drepturile și obligațiile sunt înghețate sau amânate pentru vremuri „normale”. Conducerea prin management de criză este un joc între salvator și dușman (deseori, dușmanul este participant voluntar la joc) în care guvernele nu fac politici publice, nici planificare strategică pe termen mediu sau lung, ci reacționează la crize cu ordonanțe de urgență, legi trecute prin parlament fără dezbatere (prin „asumarea” răspunderii) și cheltuieli de avarie. Astfel de guverne nu rezolvă cauzele structurale ale crizelor naturale. Nici nu își propun. Stingând focul, distrug și mai mult, dar între timp unii, puțini, fac bani, iar alții, foarte puțini, fac ceva mult mai prețios: acumulează control și resurse. Bugetul unei națiuni este un uriaș sac plin cu bani. România a avut un buget mediu de 650 de miliarde de lei anual, din 2020 încoace, la care s-au adăugat și niște bănuți de la UE, precum și masive împrumuturi. Bani intră continuu în sac. Ar putea fi de trei-patru ori mai mulți dacă nu s-ar practica sistematic evaziunea și „optimizarea” fiscală sub privirile binevoitoare ale statului. Numai că sacul este ciuruit și rupt în fund. Banii ies din sac mai repede și mai mulți decât intră, prin: – plăți către o administrație supradimensionată și ineficientă; – bugete exorbitante alocate anual organelor de represiune (servicii secrete, jandarmi, milițieni și procurori specializați pe delictele de opinie); – susținerea unor războaie care nu ar trebui să ne implice; – dezvoltarea complexului industrial al cenzurii; – achiziții publice de unde se fură 30-40 la sută din valoare (care mai sunt și inutile, scumpe, prost executate și orientate exclusiv către clientela politică); – ajutoare de stat acordate corporațiilor sau – dobânzi exorbitante achitate băncilor.

Rezultatul: deficitul rămâne structural ridicat (în jur de șase-șapte la sută în ultimii ani), datoria publică crește, iar cetățeanul de rând nu primește nimic. În continuare lipsesc spitale, școli, drumuri, salarii decente în sectorul privat, șansele unui trei decent etc. Guvernul Bolojan a prezentat bugetul pe 2026 ca pe unul „responsabil”, cu reforme, fără majorări mari de taxe și cu țintă de deficit în scădere. Interimatul prelungit dincolo de limitele Constituției arată că, de fapt, se amână sau se încearcă a se evita rectificarea bugetară din august, care ar putea arăta adevărul dureros al anului de domnie bolojaniană: poporul a fost chinuit degeaba, nimic nu s-a rezolvat, totul s-a agravat, până în buza falimentului suveran… Oprirea consumului prin austeritate brutală în criză a agravat recesiunea; a dus la stagflație, adică, recesiune economică + inflație + șomaj în creștere. Strângerea șurubului doar pe seama oamenilor de rând (înghețarea salarii publice mici/medii, înghețarea sau reducerea pensiilor, creșterea tva și a accizelor, creșterea prețurilor la energie, creșterea taxelor pe proprietate) în timp ce privilegiile rămân e o greșeală strategică majoră. Erodează încrederea în democrație, în statul de drept și în economia de piață. Alimentează extremismul. Pavează calea către totalitarism. România are o problemă structurală de productivitate a cheltuielilor publice de zeci de ani. Cauzele sunt hoția, corupția, conflictele de interese, precum și incompetența, birocrația obtuză, lipsa de responsabilitate și prioritățile greșite.

Bolojan, văzând România pe marginea prăpastiei, a obligat-o să facă un pas înainte… Achizițiile publice încredințate entităților de pe „lista scurtă” a politicienilor și a birocraților de rang înalt, ajutoarele de stat selective pentru corporații și „optimizările fiscale” permise marilor actori sunt forme de clientelism și anti-concurență. Asta distorsionează piața** și fură din buzunarul statului și al cetățeanului. România a cheltuit enorm cu înarmarea – 28 de miliarde de euro în cei patru ani de la declanșarea războiului din Ucraina. A cheltuit acești bani ineficient (unele achiziții vor fi livrate peste cinci sau chiar zece ani), pe armament scump (contractare directă, cu partener impus, fără licitație), prost, învechit. O parte din acest armament vechi, ineficient și scump a fost donată Ucrainei.

Apropo, România a cheltuit incredibil de mult cu ajutorul dat Ucrainei (condusă la dezastru de un regim mafiot). Atât de mult încât nimeni, niciodată nu a putut afla câți bani au fost aruncați în această gaură neagră. Totul este secret de stat – situație unică în grupul susținătorilor financiari si Ucrainei … Astfel de ajutor extern trebuie justificat strict când ai deficit structural de 9% din PIB, iar pentru asta plătești cea mai mare dobândă la credite și titluri de stat din întreaga UE. De aceea, este urgentă suspendarea oricărui ajutor financiar sau militar către Ucraina, precum și a oricărui ajutor financiar către alte state terțe până la revenirea la un deficit bugetar de sub trei la sută din PIB.

În aceeași logică, sunt necesare înghețarea oricărui ajutor de stat pentru corporațiile care au cifre de afaceri de peste 100 de milioane de euro în România și restituirea tuturor ajutoarelor de stat și a subvențiilor acordate de statul român unor corporații mari care nu au avut până acum un impact clar, ușor demonstrabil, în locuri de muncă reale și tehnologie. Digitalizarea fiscală (e-Factura, SAF-T etc.) nu a livrat rezultatele promise. Gradul de ratare a colectării de TVA rămâne cel mai mare din UE : 30 la sută. Doar zece puncte procentuale dacă ar fi mai sus gradul de colectare, nu am fi avut probleme de finanțare a indexării pensiilor. De aceea, trebuie concentrată atenția și logistica organelor fiscale pe lanțurile de aprovizionare mari, lungi sau medii și pe marile rețele de evaziune (iar nu pe PFA-uri și microîntreprinderi care oricum plătesc). „Optimizarea fiscală” agresivă a multinaționalelor și marilor jucători locali trebuie pedepsită ca practică anti-concurențială. Trebuie oprite sau minimalizate împrumuturile noi pentru cheltuieli curente sau ajutoare externe. Trebuie utilizate astfel de credite doar pentru investiții cu randament clar (infrastructură productivă, energie, educație, sănătate). În mod normal, un buget care are venituri predictibile și cheltuieli clare, transparente, nu ar trebui să fie niciodată pe deficit, caz în care împrumuturile ar deveni inutile. Cea mai mare problemă a împrumuturilor este că, fiind nevoit să le rambursezi, devii dependent de creditor. O națiune suverană nu are captivități cauzate de supra-îndatorare. Tot ce trebuie făcut este ca statul să nu mai fure de la propriii cetățeni prin clientelism, evaziune fiscală selectiv permisă și privilegii. Disciplina fiscală fără protecția oamenilor de rând e sinucidere politică. Disciplina fiscală pentru dulăi, tăierea privilegiilor și combatere reală a evaziunii mari este singura combinație care poate funcționa fără să arunce țara în feudalism.