Arhiva zilnică: 20 mai 2013

Aidoma unui pacient muribund („energetic”): „monitorizați”, dar fără acces măcar la o ultimă asistență paleativă…

Data: 14 august 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Paradoxal, penibil sau, pur și simplu, umilitor? Batjocoritor față de orice manifestare a unei minime decizii de independență. Acum, vizând independența energetică… Dar tiparul ar putea fi apostilat oricărei alte forme de manifestare a independenței, suveranității ori măcar a unor minime decizii interne. Pentru că această criză energetică ne-a arătat cât suntem de zăvorâți în țarcul UE… Cum ne-am lăsat striviți, nu doar de gratiile acestuia, ci între acestea… Cum ne-am zidit în ele orice rămășită de demnitate, de mândrie… Și nu, nicidecum, cum am fi fost care cumva zidiți… Ci, felul în care singuri ne-am cioplit în chip de UE, căci am fost cu toții părtași ai acestei acțiuni… Și am tăcut… Am „hăhăit”… Am transformat mișcările de stradă în ringuri de „hula-hoop” -uri sindicaliste… Cu zeci, sute de oameni, însărăciți, dar totuși dansând, de parcă le era ultima ocazie, în tristele butade „mitingiste” (la propriu)… Comportându-se (deh’, deja chestiune de studiu antropologic!) aidoma babelor ce se găsesc a-și nechezi poveștile fix în biserică… De parcă, aidoma… antropologic, le-ar fi chiar ultima întâlnire… Am trăit în aceste săptămâni de criză energetică, aproape fatidic-fatalistă, fără a ne manifesta însă (or, ce să mai vorbim despre țipătul disperării?!), o batjocură continuă în care guvernanții (ne-)au găsit soluția rezolvării energetice prin privațiuni și antamări legislative. Prin limitări, deconectări de economisire (pentru slava mârșavă a altora ce ne-au vândut la prețul de speculă de huligani de energie ceea ce noi le-am dat gratis), prin acordarea (prin decret aproape ceaușist) de puteri sporite Transelectrica… Puterea puterii de a-și face propriul braț energetic intervenționist… Puterea de a deveni, nu doar mijloc de manipulare energetică, ci mecanism decident de închidere, de deconectare… La nevoie, a țării, „raționalizate” pentru alții…

Printr-o ordonanță penală, guvernul demis (aflat deja într-o stază penală continuă într-un interimat ilegal trecând dincolo de orice limită de interpretare a acelui „de îndată” constituțional) derogând către Transelectrica dreptul de a deconecta „marii consumatori” în cazul depășirii consumului „panelat”… O acțiune intervenționistă „de aur”, dată oficial de guvernanții ilegali ca posibilă manipulare a pieței energetice… A unei piețe deja „pe roșu”… Căci, vorba aceea, când este oare mai nimerit să manipulezi piața (energetică) pentru a nu da de bănuit prin felul în care cutare sau cutare „mare consumator” este scos din panelul energetic?… Pentru că, fie nu a cedat dividentele, fie nu a repartizat eventualele profituri spre necesitățile guvernului (căruia nu îi mai ajung, pentru a băga mâna în visteriile companiilor naționale, nici măcar reglementările anterioare) ori pentru că nu s-a aliniat politic, „cușer” în acest kibbutz de guvernare…

„Marii consumatori” au fost dară lăsați la discreția decizional guvernamentală prin Translectrica… Dar nu numai ei… Căci, doar în primă fază putem spune că sunt vizați „marii consumatori”… Pentru că, deși guvernanții ne-au asigurat că „micii consumatori” nu vor fi afectați, nu există nici o garanție că, la o adică, după felul de interpretare ilicit juridică a unor noțiuni precum „demisie”, „interimat”, „numirea de îndată”, inclusiv interpretarea filosofic-energetică de „mare consumator” ar putea fi extinsă populației… Ca grup, ca masă… Ca populație „in corpore” a unui oraș ce ar putea fi considerată „mare consumator”… Pentru aceeași manipulare a pieței energetice… Mai ales că, deloc straniu, adevărul iese oricum la iveală, nu au trecut prea multe zile de la înzestrarea ilegitimă a (trans)companiei bugetofile cu rolul de braț energetic guvernamental de deconectare la îndemâna puterii, că propriile afișaje de consum național au dat-o de gol… Ca pion oricând posibil de manipulare a pieței… Pentru că pe un interval de consum național, datele au fost grav denaturate față de realitate, cu indexi depășind linia roșie și indicând drept vinovați ai foamei de curent entități care nici măcar nu mai aveau ceva în priză… Și, chiar dacă Transelectrica și-a recunoscut „eroarea”, asta nu o scutește de acuza unui posibil blat guvernamental pentru manipularea pieței energetice… Căci energia înseamnă bani, înseamnă putere de manipulare, de decizie… Și nu doar aproape ca într-o bursă de valori, ci exact ca într-una…

Aceasta a fost partea de batjocură dinspre guvernanți… Apoi a venit și una dinspre clasa politică parlamentară, cu un partid generând o lege de presupusă salvare de la colaps a grupurilor energetice pe cărbune… O inițiativă populistă. Și atât. În mod real, nefuncțională. Pentru că singura posibilitate de a mai (re)porni grupurile energetice (deja închise sau aflate în scurs de desființare) ar fi prin ieșirea noastră din UE… Dar asta nu o va spune nici un guvernant. Și nici un politician, în fond, la rându-i, doar un alt aspirant la a fi, la momentul următor de rocadă („mare” sau „mică”, aproape nici nu mai contează în termenii foamei de putere), „la butoane”. Pentru că, doar în afara UE am mai putea (re)porni termocentralele fără a comite blasfemii și chiar infracțiuni juridice la adresa CE-UE. Fără a risca amenzi ce ar depăși cu mult tot plusul de valoare realizat în ani trecuți de la aderare… Sau de nonvaloare, că, la noi, nonvaloarea a ajuns a avea preț de referință… În rest, doar vorbe… Precum cele ale CE-UE care „a analizat situația energetică” de la noi și a decis, pentru noi (tipic românesc, nu asta am și vrut de la UE?!) că „merge și așa”!… Iar CE și UE doar vor monitoriza situația… Ca în cazul pacienților muribunzi… Că și ei (mai) sunt monitorizați… Cu deosebirea că noi nu vom primi nici măcar o ultimă asistență paleativă… De fapt, pentru a fi fost minim credibili, deși în ăștia nu ai cum să mai găsești nici o fărâmă de bunăvoință, darămite de implicare pentru nevoile țarii, ar fi trebuit ca politicienii (fâșâitori de fumigene pe seama termocentralelor) și guvernanții, „sesizând” CE-UE că România trece printr-o situație energetică delicată, ar fi trebuit să vizeze relicențierea urgentă a grupurilor tehnice pe cărbune (pentru că, și dacă vopsim gardul termocentralelor pe afară, înăuntru „leopardul” rămâne mort, având licențele de exploatare expirate, anulate, definitiv suspendate de și în UE), ar fi trebuit să acționeze pentru a obține derogări de la planul iminent de închidere, care a fost făcut în bătaie de joc, fără a fi prevăzute posibilele anulări ori amânări în cazurile de forță majoră… Așa ar fi trebuit să arate o acțiune legislativ-juridică, parlamentar-guvernamentală, în interesul țării… E drept, oricum fără prea multe șanse reale de revitalizare… Pentru că, tehnic, lucrurile sunt cu mult mai aproape de linia de deces energetic a termocentralelor… Nu doar pentru că au fost prăduite, vândute, demolate… Ci pentru că nu mai există nici măcar specialiștii necesari… Or, cu hoardele de „pedalatori” de import nu ai cum să readuci la viață grupurile tehnico-industriale ale țării… Și, da!, inclusiv închiderea grupurilor nucleare ar trebui să ne dea frisoane… Nu pentru că am rămâne vremelnic fără energia produsă de acestea, ci pentru că am putea rămâne și fără specialiștii de acolo… Care sunt tot mai puțini… Iar din urmă nu mai vine nimeni… Aproape în nici un domeniu, nu doar în cel energetic… Pentru că nici un guvern nu și-a pus problema asigurării continuității… Nici în cazul termocentralelor, deja date la fie vechi, nici a hidrocentralelor, aproape golite și cedate arealelor de natură în pârloagă zugrăvite demonic României de UE, nici în domeniul nuclear…

„Arta de a trăi”…

Data: 14 august 2026 by Petru Jipa

În coridoarele liniștite ale istoriei, unde ecourile marilor minți încă persistă, André Maurois a șoptit odată un adevăr care rezonează tot mai tare cu fiecare an care trece: „Avem nevoie de onestitate”. Nu este doar o sugestie pentru o societate politicoasă, nici un manual rigid de reguli pentru conduita morală; este însăși oxigenul conexiunii umane. Fără ea, relațiile noastre gâfâie după aer, societățile noastre se sufocă sub greutatea prefăcătoriei, iar propriile noastre suflete devin străine pentru noi. A înțelege de ce avem nevoie de onestitate înseamnă a înțelege ce înseamnă să fii cu adevărat viu într-o lume adesea mulțumită cu umbre. Mereu am fost fascinat de acest autor francez, cel puțin după ce am citit ”Climate” mi-am spus: un scriitor care înțelege psihologia umană. Când el spune că avem nevoie de onestitate, eu mă gândesc la ”oneștii” noștri care ne sugrumă cu politica lor și mă apucă ”rușinea”. Onestitatea servește drept fundament al încrederii, mortarul invizibil care ține cărămizile comunității împreună. Imaginați-vă un pod construit pe nisip; indiferent cât de ornamentat este designul său sau cât de robust este aspectul său, nu poate suporta greutatea celor care îl traversează. În mod similar, o relație, fie ea între prieteni, parteneri sau națiuni, construită pe jumătăți de adevăr și omisiuni este destinată să se prăbușească sub cea mai mică presiune. Când vorbim sincer, le oferim altora darul realității. Spunem: „Te văd și te respect suficient cât să-ți arăt pe mine însumi fără mască sau armură”.

Această vulnerabilitate nu este slăbiciune; este puterea supremă, care creează legături rezistente pentru că sunt reale. Dincolo de interpersonal, onestitatea acționează ca o busolă în pustiul haotic al vieții moderne. Trăim într-o epocă a identităților curate, unde filtrele rețelelor sociale și fațadele profesionale ne încurajează să prezentăm versiuni șlefuite ale noastre. Totuși, această performanță constantă este epuizantă. Creează o disonanță între cine suntem și cine pretindem a fi, ducând la un profund sentiment de izolare. Onestitatea străpunge acest zgomot ca un sunet clar de clopot. Ne permite să ne aliniem acțiunile cu valorile noastre, oferindu-ne pacea integrității. Când suntem onești cu noi înșine în legătură cu eșecurile, temerile și dorințele noastre, încetăm să mai purtăm un război împotriva propriei naturi și începem munca de creștere autentică.

Criticii ar putea argumenta că onestitatea este brutală, că îi lipsește mila unei minciuni albe sau confortul iluziei. Ei sugerează că uneori tăcerea este mai blândă decât adevărul. Cu toate acestea, există o diferență distinctă între cruzime și claritate. Adevărata onestitate nu este folosită ca o armă pentru a răni, ci ca un instrument pentru a vindeca. Necesită empatie și sincronizare, da, dar nu sacrifică niciodată adevărul în favoarea confortului. Un chirurg nu ascunde diagnosticul pentru a cruța sentimentele pacientului; îl dezvăluie pentru a salva viața pacientului. În același mod, comunicarea sinceră, deși uneori dureroasă pe moment, previne metastazele neînțelegerilor și resentimentelor care pot distruge vieți în timp. În cele din urmă, nevoia de onestitate este o nevoie de lumină. Așa cum plantele se îndreaptă spre soare, spiritele umane se îndreaptă spre adevăr. În lumină putem vedea clar, putem naviga în siguranță și putem crește pe deplin. A îmbrățișa onestitatea înseamnă a alege calea dificilă a autenticității în locul pantei ușoare a înșelăciunii. Înseamnă a declara că prețuim realitatea, oricât de imperfectă, în locul fanteziei, oricât de reconfortantă. Pe măsură ce înaintăm într-o lume din ce în ce mai complexă, să ne amintim de perspectiva lui Maurois nu ca pe o povară, ci ca pe o eliberare. Avem nevoie de onestitate nu pentru că este ușoară, ci pentru că este singura fundație pe care se poate construi o viață plină de sens.

„Arta de a trăi”…? Tot el ne învață că a trăi este o artă. Maurois, prin scrierile sale, a insistat adesea pe ideea că fericirea și armonia vin din respectul reciproc, din empatie și din capacitatea de a-l privi pe celălalt cu bunăvoință, nu din conflict sau din impunerea propriilor interese. „Onoarea” la el nu e vorba de pompa morală rigidă, ci de integritate, de a te ține de cuvânt, de a acționa consecvent cu valorile asumate. „Înțelegerea”, la rândul ei, cere efort, răbdare și renunțarea la prejudecăți. În cele din urmă, întrebarea dacă poate exista un război onest ar putea fi mai puțin despre găsirea unui exemplu perfect și mai mult despre recunoașterea tragediei tentativei. Războiul este, prin însăși natura sa, un eșec al diplomației și o ruptură a conexiunii umane. A-l eticheta drept „onest” înseamnă a încerca să civilizezi ceva inerent necivilizat. Poate că cea mai onestă abordare a războiului este să recunoști lipsa sa inerentă de onestitate, să recunoști că fiecare glonț tras poartă o minciună, fiecare strategie implică înșelăciune și fiecare victorie vine cu un cost moral. În loc să căutăm să justificăm războiul ca fiind onest, ar trebui să ne străduim să facem din pace singura opțiune care nu necesită nicio justificare. Până atunci, trebuie să rămânem vigilenți, punând la îndoială narațiunile care ne sunt vândute și cerând responsabilitate de la cei care dețin puterea vieții și a morții. „Arta de a trăi” a lui Maurois e un ghid despre echilibru, despre cum să combini munca, dragostea, prietenia, familia și timpul liber într-un tot armonios. Are dreptate: presupune o lume cu ritmuri umane, cu răgaz, cu stabilitate. Astăzi, în schimb, simțim presiuni pe care Maurois nu le-a anticipat: supra-stimulare digitală, burnout, insecuritate economică și socială continuă. Trăim într-o cultură care premiază productivitatea, viteza și disponibilitatea permanentă, exact opusul reflexiei și al lentoarei pe care el le vedea drept condiții ale unei vieți bune. Cu toate acestea, cred că intuiția lui rămâne valabilă, chiar dacă forma trebuie reinventată. „Arta de a trăi” nu e un lux dintr-o epocă liniștită, ci un set de gesturi mici pe care ni le putem păstra în chiar miezul agitației.Să fie pace!

Prețul invizibil al muncii în străinătate…

Data: 14 august 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Se spune că Marea Britanie a devenit un al doilea Babilon al lumii moderne – o vatră unde se adună zeci de naționalități, limbi și culturi diferite. Numai că, spre deosebire de Babilonul antic, nimeni nu ne-a adus aici cu forța. Am venit de bunăvoie, mânați de dorința curată de a ne construi un trai mai bun prin muncă cinstită și am fost convinși că, într-o societate civilizată, determinarea, seriozitatea și sudoarea frunții vor fi întotdeauna apreciate la adevărata lor valoare. Sunt în Regatul Unit de mai bine de 12 ani. În toți acești ani am muncit zi de zi, am plătit taxe, am contribuit la economia acestei țări și am sprijinit comunitatea din care fac parte. Am crezut că integrarea înseamnă respect reciproc și că, atunci când îți faci datoria ca cetățean și angajat, ești privit de la egal la egal, indiferent de țara din care provii. Astazi însă, o discuție aparent banală de la locul de muncă m-a readus brusc cu picioarele pe pământ, amintindu-mi de tensiunile și retorica toxică din 2016, anul referendumului pentru Brexit. Într-o pauză, vorbeam deschis cu câțiva colegi de diferite naționalități despre planurile de weekend. Le povesteam bucuros că am rezervat o ieșire cu barca la pescuit de macrou, la Dover, împreună cu alți câțiva băieți. O activitate simplă, relaxantă, de oameni care vor să se deconecteze după o săptămână grea de muncă. Reacția unuia dintre colegii de echipă a venit însă ca un duș rece, îmbibat într-o ironie amară: „Ce idee bună să pleci cu barca de la Dover… Nu poți să iei cât mai mulți români cu tine și să vă opriți la Calais?”…

O astfel de remarcă lasă un gust adânc de nedreptate. În spatele ei se ascunde o ipocrizie dureroasă, fiindcă mulți uită un lucru esențial: economia și infrastructura acestei țări se țin pe umerii unor oameni ca noi. Fără românii și est-europenii care muncesc din zori și până în noapte pe șantiere, în spitale, în depozite sau în transporturi, multe lucruri s-ar bloca de la o zi la alta. Apoi, apare acel sentiment chinuitor de neputință. În lumea modernă a regulamentelor corporative și a politicilor de resurse umane, ești adesea legat de mâini și de picioare. Nu poți înregistra un astfel de moment fără consimțământul celui care te jignește, riscând chiar să fii dat în judecată tot tu, cel căruia i s-a adus ofensa. Rămâi astfel prins într-o poziție în care pare că trebuie să taci și să înghiți, doar pentru a nu declanșa războaie inutile la locul de muncă. Este forma cea mai perversă de micro-agresiune: o mizerie pură mascată în „glumă”. Dacă reacționezi dur, ți se spune râzând: „Ei, am glumit și eu, ce, n-ai umor?”. Dacă taci, otrava rămâne în aer, iar 12 ani de muncă, de taxe plătite la zi și de nopți nedormite departe de casă sunt reduși în câteva secunde la o aluzie ieftină despre repatriere, ca și cum locul nostru aici ar fi doar o favoare temporară.

Dar în loc să cobor la nivelul unei jigniri ieftine, am ales să pun mâna pe condei. Scriu aceste rânduri nu pentru a acuza sau pentru a stârni ură – nu este nevoie de nume sau de arătat cu degetul —, ci pentru că această experiență nu este doar a mea. Este experiența miilor de români din diaspora care își înghit amarul în fiecare zi, își îndreaptă spatele, își pun casca pe cap și merg mai departe la muncă.

Noi nu am venit în Marea Britanie să cerem milă și nici nu am venit pe cale ușoară. Am venit să muncim, iar contribuția noastră este vizibilă în fiecare clădire ridicată, în fiecare fabrică și în fiecare serviciu pe care îl susținem. Iar celor care ne trimit ipocrit „înapoi la Calais” le spunem un singur lucru: respectul nu se cumpără și nici nu se deține de drept prin naștere într-o anumită geografie — respectul se câștigă prin muncă. Iar la capitolul muncă și demnitate, românii din diaspora nu au fost și nu vor fi niciodată datori nimănui!

Casa Ilie Micu – relocată la Măgurele și deschisă ca muzeu

Data: 13 august 2026 by Redacția

Inaugurarea „Casei-Muzeu de la Măgurele” (Aluniș) în 2024 a fost un adevărat triumf, atrăgând numeroși vizitatori entuziasmați să exploreze această bijuterie arhitecturală transformată cu grijă într-un spațiu ce celebrează istoria și cultura locală. Una dintre ultimele perle ale arhitecturii vernaculare din Muntenia, salvată de la demolare, relocată, reconstituită, restaurată și reabilitată cu ajutorul a peste 100 de voluntari din Ilfov, Giurgiu, Prahova și Teleorman și prin finanțarea Consiliului Județean Ilfov și a peste 50 de entități, private și individuale, strălucește din nou. Aflată pe amplasamentul Centrului Cultural „Theodor Stănescu” din orașul Măgurele, casa acum măturată, scuturată, ștearsă de praf, cu lemne gata tăiate pentru foc, este gata să inagureze o nouă etapă, în care va funcționa ca un spațiu dedicat istoriei și culturii, păstrând vie amintirea lui Ilie Micu – proprietar și a vremurilor în care tehnologia modernă făcea primii pași în satele românești. Casa din Remuș (jud. Giurgiu, fost Vlașca) era un simbol al comunității locale și un exemplu reprezentativ de arhitectură interbelică din această zonă. „Se poate salva patrimoniul, chiar și în condiții dificile, atunci când există voință și implicare”, a declarat Președintele fondator al Asociației „Monumente Renăscute”, Radu Ștefănescu. „Dorim în continuare ca, prin acțiunile noastre, să sprijinim salvarea patromoniului vernacular – acest tip de case tradiționale. Am început în comuna Corbeanca și am continuat aici. Avem în Măgurele, acum, o casă cu adevărat valoroasă prin aspectul ei, prin arhitectură și istorie. Interiorul a fost decorat cu obiecte autentice, de asemenea de mare valoare. Felicit pe toți cei implicați și dedicați realizării acestui proiect” a precizat Alexandrina Niță, directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ilfov. La eveniment au mai fost prezenți localnici, voluntari care au lucrat la acest proiect, consilieri locali și județeni, reprezentanți ai Primăriei Măgurele, ai Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ilfov, ai Asociației „Monumente Renăscute”, elevi ai Liceului „Horia Hulubei” din Măgurele, iubitori de datini și tradiții strămoșești, care au încântat audiența cu colinde. Au fost cu toții întâmpinați cu covrigi calzi, nuci, portocale și gutui.

Evenimentul a cucerit inimile participanților, care au admirat nu doar fațada reînnoită, decorată cu desene și culori captivante, ci mai ales interiorul casei, transformat într-o autentică incursiune în tradițiile de odinioară. Atmosfera din interior a fost de-a dreptul fermecătoare, fiecare detaliu reflectând pasiunea pentru conservarea patrimoniului cultural. Obiectele expuse – lavițele, lada de zestre, preșurile țesute manual, macatele viu colorate de pe pat și pereți – au creat un tablou perfect al vieții tradiționale românești. Sobele încălzite bine și mirosul discret de busuioc așezat lângă icoane au întregit farmecul locului.

Casa a fost construită în 1932, cu tindă pe mijloc și două camere, stânga – dreapta, plus o polată (magazie) în lateral, pe o structură de paiantă de lemn de salcâm, cu îngrădeală de alun. Tâmplăria ușii din față se remarcă prin dispunerea și forma cercevelelor și dă prestanță întregii case. Prispa deține un portic cu colonadă și arcade ce accentuează stilul neo-românesc și dorința de diferențiere și particularizare a proprietarilor. Imobilul a fost remarcat în anul 2022 de Asociația „Monumente Renăscute”. Odată stabilită mutarea casei monument, restauratorul Rodica Mihaela Tănase din Măgurele s-a ocupat de pictură, iar structura întregii case a fost realizată de meșterul popular Gheorghe Turbea. Ștergarele cusute cu migală, strachinile și tacâmurile din lemn, cuierul și cojocelul tradițional, perdelele și mileurile lucrate manual au oferit o experiență vizuală și emoțională unică, transportând vizitatorii într-o epocă demult apusă. În curtea muzeului, copiii au împodobit un brad românesc, adăugând o notă de sărbătoare acestui moment special. Evenimentul, rezultat al eforturilor comune ale Consiliului Județean Ilfov, CJCPCT Ilfov, Primăriei Măgurele și Asociației „Monumente Renăscute”, a demonstrat că patrimoniul cultural poate fi readus la viață prin implicare și determinare. „Casa-Muzeu de la Măgurele” este acum un simbol al moștenirii culturale păstrate cu grijă și un exemplu de succes în salvarea valorilor tradiționale. Menirea asociației este salvarea patrimoniului vernacular, abandonat și uitat, pe nedrept ignorant de comunități, care a fost creat de străbunicii și bunicii noștri. Ea dorește să inspire și să determine comunitățile ca acest patrimoniu să fie salvat și transmis generațiilor viitoare. (G.V.G.)

Muzeul de Artă Apuseană Medievală „Dumitru Furnică-Minovici”

Data: 13 august 2026 by George V. Grigore

Nu putem vorbi despre patrimoniu, fără să vorbim despre cărți, aliatele noastre în perioada de distanțare și de întoarcere la sine. Încă din zorii civilizației omul a căutat să tezaurizeze cunoștințele sale, încercând să le transmită urmașilor lor. Suntem poate surprinși de „colecția” de plăcuțe ceramice babiloniene, de sulurile de papirusuri ce ne-au parvenit din Egipt, de pergamentele ce au ajuns până la noi, de picturile, sculpturile cu înscrisuri. Din perioada medievală și cea modernă ne-au parvenit bibliotecile de carte, ca și colecții prețioase de informații. Printre cele mai frumoase 10 biblioteci din România, biblioteci care impresionează, se află și Biblioteca Muzeului de Artă Apuseană Medievală „Ing. Dumitru Furnică-Minovici” (până în 1989 cunoscut sub numele de „Muzeul de Artă Feudală al Academiei Române”). Acesta, aflată pe str. Dr. Nicolae Minovici, Nr. 3, din sector 1, București, a fost construit între anii 1941-1942. Piatra de temelie a imobilului unde se află muzeul este pusă în 27 aprilie 1941 (act autentic expus în cadrul colecției de bază), în 26 octombrie 1942 având loc recepția construcției. Gândită ab initio ca o casă-muzeu – „adunată” în jurul bibliotecii -, edificiul a fost construit în stilul gotic terțiar/perpendicular englezesc (stilul Tudor), cu inserții ale stilului normand (manoires-urile, rezalitul), cu o loggia venețiană. Planurile casei au fost elaborate de arh. Enzo Canella, cu ajutorul antreprenorului Dino Toffollo. Accesul se face din stradă, pe un pontus levi specific castelelor medievale, printr-un portal replicând intrarea din Hornby Castle, Norfolk, Anglia.

Colecția ing. D. Furnică-Minovici, achiziționată din anticariate și/sau licitații de artă ale Europei, este compusă din vitralii (datate sec. XIII-XIX), mic mobilier de artă (sec. XV-XIX), carte veche, tapiserii, picturi etc. Valoarea estetic-arhitecturală a edificiului a dus la clasarea acestuia în Lista Monumentelor Istorice, clasa A (poziția 1488, cod B-II-m-A-19207), importanța istorică, artistică, documentară a exponatelor fiind semnificativă (numeroase exponate, unele cu caracter de unicuum pentru România, fiind clasate în clasa juridică „Tezaur” a patrimoniului național, altele în clasa Fond). Dumitru Furnică-Minovici a fost un colecționar pătimaș care și-a construit această casă special pentru a-și adăposti colecția. El a adus biblioteca din lemn de nuc masiv cu coloane corintice lucrate de mână tocmai din castelul Weilburg de lângă Viena. Se pare că provine din secolul al XVIII-lea, iar salonul a fost special conceput ca să încapă biblioteca în el. Biblioteca aceasta deține aproximativ 2000 de volume valoroase legate în piele, iar scaunele din salon sunt tapisate în manufactura Aubusson. Muzeul a ajuns în proprietatea Academiei Române fiind donat de fondatori, la sugestia lui Petru Groza, pentru a nu fi rechiziționat și devastat. Aici s-au filmat numeroase emisiuni culturale, printre care „Înapoi la argument”, a lui Horia Roman Patapievici. Cine sunt fondatorii acestui muzeu deosebit? Inginerul Dumitru Furnică-Minovici și soția acestuia, Ligia Viorica Furnică-Minovici. Soțul, Dumitru Furnică-Minovici, s-a nascut la 14 decembrie 1897 în București, în ceea ce ulterior se va numi „Raionul Stalin”. Era fiul lui Zaharia Furnică, fiu de țăran din Șcheii Brașovului. Clasele primare le face la „Școala Silvestru” (1904-1908), apoi la „Liceul Lazar” (1908-1916). După satisfacerea stagiului militar (1916-1918), va pleca în Franța, la studii (Toulouse și Strassbourg – urmează Institutul de Chimie Industrială), pe cheltuiala unchiului său, Dr. Nicolae Minovici, studii pe care le va termina în 1924, când se întoarce în țară. Între 1924-1927 va fi angajat al Societății de Petrol „Cometa”, fiind detașat la Ploiești și Moreni. Din 1927 va lucra (întâi ca inginer, apoi în cadrul serviciului administrativ-comercial) la Societatea Anonimă Română „Creditul Minier”, de unde va fi destituit, în condițiile etatizării, în 1947.

În 1941, la rugămintea unchiului său, dr. Nicolae Minovici, acceptă titlul de „conducător onorific” al Muzeului de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici”, acest titlu purtându-l până la moartea sa, în 1982 (22 aprilie). La 1 octombrie 1948, disponibilizat de la SAR Creditul Minier, va urma câteva luni cursurile școlii de muzeografie (școală-alternativă oferită de academicianul G. Oprescu colecționarilor de artă, îndeosebi bucureșteni, pentru a nu-și pierde colecțiile, chiar donate) și va deveni specialist conservator al Muzeului de Artă Feudală „Ing. Dumitru Furnică-Minovici”, muzeu pe care-l va păstori, cu destulă greutate (dat fiind macrocontextul politic, cultural și social) până la moarte, în 1982. A fost înmormântat la cimitirul Bellu. Soția sa, Ligia Viorica Furnica-Minovici (născută Rădulescu-Tudoran, fostă Petrovici), în Caracal, la 9 februarie 1914, va avea o viață și carieră destul de zbuciumate. În 1932 se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie București (specializarea franceză, italiană și istoria artei), pe care o va absolvi în 1936. În 1933, se înscrie și la cursurile Facultății de Drept, în 1937 obținând dipoma ce-i va permite să practice avocatura. Din 1938 până în 1940 va lucra la Direcția Generala CFR, în funcția de „impiegat”, din 1940 până în 1949, activând tot în cadrul CFR, dar la Direcția financiară, funcția de referent. Între 1949 și 1952 va lucra ca avocat la DRTA București. În cursul anului 1952 este silită să urmeze cursuri de recalificare (Școala de normatori, 5 luni de zile), fiind detașată un timp la Alba Iulia (normator) , apoi la Slatina (avocat public) și revenind la DRTA București (în funcția de avocat principal). În iunie 1969, ca urmare a unui memoriu înaintat forurilor de resort de soțul domniei sale, ing. D. Furnica-Minovici, va fi numită muzeograf la Muzeul de Artă Feudală „Ing. Dumitru Furnică-Minovici”, din 1979 – muzeograf principal. Intrată în avocatură în 1946, a pledat în câteva cazuri importante (politizate), apărându-l pe ministrul Grigore Costaforu (acuzat că subminează interesele țării în raport cu țara-mamă, URSS), pe Ion Cantacuzino, directorul Societății de Telefoane, pe Alexandru Policrat (magistrat la Tribunalul Suprem, acuzat ca ar fi ascultat posturi imperialiste de radio și că ar fi ajutat pe vărul său, Radu Rene Policrat, cu mâncare și două cămăși), pe Anca Berceanu (asistenta lui C-tin Noica), etc. Recăsătorită cu ing Dumitru Furnică-Minovici la 21 iunie 1952, aproape în secret, la Sfatul Popular al Raionului Stalin, București, va deceda la 14 ianuarie 2004, fiind înmormântată alături de soț, la cimitirul Bellu.

Imobilul – muzeu a fost ridicat cu un cost exorbitant (cf. devizelor progresive și a celui final) de 7. 032. 182 lei-aur (moneda 1942), între anii 1939-1942, de meșteri străini (austrieci, nemți, italieni). Muzeul de Artă Veche Apuseană „Ing. Dumitru Furnică-Minovici” este rodul a peste 400 de schițe făcute de fondator și de arhitectul angajat, Enzo Canella. Antrepenorul, tot italian, D. Toffolo, a adus o echipă de meșteri italieni care au lucrat sub directa supraveghere atât a fondatorului muzeului, cât și a arhitectului, rezultatul fiind unul remarcabil (atât din punct de vedere structural, cât și estetic). Deși inițial arhitectul angajat pentru ridicarea casei i-a propus ing. D. Furnică-Minovici două planuri de case (unul în stil gothic francez și unul în stilul renașterii italiene) , în cele din urmă, coroborând destinația cu funcționalitatea casei, inginerul s-a oprit asupra stilului Tudor (așa-zisul gothic terțiar sau perpendicular englezesc), de secol XV, un rol hotărâtor avându-l prezența (în cadrul acestui stil) a numeroaselor ferestre, care rezolvă problema muzeistică a luminii. Terminată în 1942, casa ing. Dumitru Furnică-Minovici va fi donată Academiei Române în 1945 (prima donație), următoarele două (1957, 1975) fiind făcute împreună cu soția sa, Ligia Furnică-Minovici. Doi ani mai târziu inginerul este „imitat” în privința donațiilor de alți colecționari celebri (H. Zambaccian, Dr. Dona, Slătineanu, etc ). Din anul 1946 casa Furnică-Minovici intră în circuitul larg, turistic, rămânând un reper cultural important al capitalei noastre.

Sarea înseamnă bogăție! – Salina Ocnele Mari

Data: 13 august 2026 by Ion Nălbitoru

România a fost și încă mai este o „Țară de Aur”! Avem aurul ca metal prețios, aurul verde – pădurile, aurul negru – petrolul și aurul alb – sarea! La începutul lui august, 2026, cu aprobarea SOCIETĂȚII NAȚIONALE A SĂRII SA – BUCUREȘTI, am avut plăcerea să revizitez, de data aceasta ca jurnalist, una din sucursalele SALROM, Salina Ocnele Mari. În zona de nord a Olteniei, în apropiere de cochetul oraș Râmnicu Vâlcea, se află orașul Ocnele Mari cu a doua cea mai mare salină și cea mai veche din țară, de pe timpul dacilor și a Imperiului Roman. În adâncul minelor de sare de aici se află o întreagă istorie a neamului românesc! Din partea Salinei Ocnele Mari ne-a însoțit Anca Monea, Șef Serviciu Turism – Râmnicu Vâlcea, care ne-a prezentat primul orizont, cel de agrement al salinei, și ne-a dat informațiile necesare despre acest loc minunat aflat la peste 200 de metri de nivelul Mării Negre. Salina Ocnele Mari face parte din portofoliul exploatării miniere Râmnicu Vâlcea, Sucursala Societății Națională a sării, SALROM SA București. SALROM este singura companie românească cu veche tradiție la exploatarea și prelucrarea sării care dispune nu numai de unul din cele mai mari zăcăminte din  țară și din Europa, de cea mai bună calitate. Sarea românească este recunoscută în întreaga lume pentru puritatea și efectele ei. Zăcământul de sare de la Ocnele Mari este unul dintre cele mai vechi și cele mai mari din România. El se întinde pe o lungime de 7,5 km, o lățime de 3 km și o adâncime de aproximativ 400 metri, fiind de vârstă geologică Badeniană.

Mina Cocenești, unde este amenajată baza de agrement, este o mină relativ recentă. A fost deschisă în anul 1993. Finalizarea exploatării sării la primul orizont al minei,  la 226 m față de nivelul mării, a permis amenajarea și deschiderea, pe 5 septembrie 2009 în aripa vestică a minei, a primului punct turistic care avea o suprafață de 20 000 de metri pătrați. Ulterior, în decursul timpului, numărul vizitatorilor crescând de la un an la altul, a fost necesară amenajarea unei noi baze de agrement, cu o suprafață mai mare, și astfel pe 31 mai 2015, în aripa estică a minei, a fost amenajată și deschisă actuala parte de agrement Baza de agrement, în cadrul căreia ne aflăm, are o suprafață amenajată de aproximativ 40.000 mp. Ea este situată la 29 m adâncime față de intrarea în galeria de acces. În cadrul bazei de agrement microclimatul salin se particularizează printr-o temperatură constantă pe tot timpul anului, 13-15 grade Celsius, gradul de umiditate este moderat, aproximativ 50 pa sută. Înălțimea camerelor este de aproximativ 8 m. Noi ne află la primul orizont al minei. Cele  două orizonturi inferioare situate la cam la 16 m diferență unul față de celălalt, sunt orizonturi active, de unde se exploatează în prezent sarea.

Din anul 1959 până în prezent exploatarea zăcământului de sare de la Ocnele Mari  se efectuează prin două metode, pe cale uscată aici la Ocnele Mari și se obține sarea gemă și pe cale umedă în zona Ocniței, a salinei vechi, prin dizolvare cinetică – în sonde și se obține sarea în soluție. Sarea extrasă din zăcământul Ocnele Mari, cam 95 la sută este destinată industriei chimice, proceselor chimice de electroliză, pentru dedurizarea apei, în industria textilă, pielărie, deszăpezirea drumurilor,  iar în proporție de cinci la sută pentru zootehnie și industria alimentară.

Exploatarea sării aici la Ocnele Mari datează din cele mai vechi timpuri, încă din  neolitic. Au fost descoperite în zonă obiecte aparținând epocii neolitice precum vase confecționate din lut ars, vârfuri de lance, cuțite, topoare. De altfel dacii au creat de-a lungul pârâului Sărat un  întreg sistem de așezări și fortificații al cărui punct nodal părea să fie importanta așezare de la Cosota unde populația se ocupa cu exploatarea și comercializarea sării. Pe la începutul anilor 1960 un profesor din localitate, Gheorghe Mosteanu, descoperă întâmplător, într-o grădină din punctul Cosota, niște vase din lut ars, diferite față de cele descoperite în Valea Bradului, situată peste deal. Se deschide un șantier arheologic și se constată, de către arheologi, descoperirea unei cetăți dacice de peste 2000 ani, Cetatea Buridava, în traducere liberă cetatea burilor, menționată adesea de istoricul grec Ptolemeu, în scrierile sale. Ulterior exploatarea sării a continuat și în timpul cuceririi romane, castrul roman de la Stolniceni, construit pentru a controla această zonă este dovada acestui fapt. În vremea Imperiului Roman sarea era considerată monedă de schimb, era  considerată „aur alb” și romanii o foloseau în special pentru conservarea cărnii, a alimentelor. De altfel termenul de „salariu”, pe care-l utilizăm în prezent,  are o strânsă legătură cu această resursă indispensabilă a vieții pentru că „salariu” provine din latinescu „salarium”. Soldații romani primeau o cantitate de sare care era considerată plată suplimentară la soldă. Ulterior, ofițerii romani și soldații nu au mai primit această cantitate de sare ci o sumă de bani care era destinată  procurării sării care era suficientă pentru o lună de zile. Termenul de „salaire” a fost preluat ulterior de și de francezi, prin anul 1260, cu aceeași semnificație.

Exploatarea sării capătă un mod deosebit și în vremea lui Constantin Brâncoveanu când devine monopol domnesc, sarea fiind exploatată și comercializată în folosul obștii, fiind o sursă aducătoare de venituri. De altfel exploatarea sării de la Ocnele Mari este cea mai importantă din sud-vestul țării, de unde și denumirea de Ocna cea Mare, menționată mai în toate documentele vremii din sec al XVIII-lea. De altfel în anul 1549 se face referire în multe documente ale vremii  de comerțul cu sare care se făcea  în Transilvania, în special cu Cetatea Brașovului. Sunt documente din timpul domnitorilor Mircea cel Bătrân, Simion Movilă, Radu  Mihnea  și se face referire la cantitățile însemnate de sare care erau exploatate de la Ocna cea Mare și care erau donate mânăstirilor Cozia, Govora, Tismana, Hurezi sau Bistrița. În anul 1836 se deschide Mina Sf. Ioan cel Vechi și în cadrul acestei mine existau ocne în forme de clopot, camere cu profil ogival. În cadrul  acestei mine au existat și două puțuri, puțul Sf. Ioan cel Vechi și puțul Sf. Nicolae. Exploatarea sării din această mină s-a făcut până în 1895 când mina a fost închisă. În 1937 a fost deschisă Mina Pavel  denumită mai târziu Mina 1 Mai. Ea avea camere cu profil trapezoidal, central fiind amplasat puțul Sf. Petru. În această mină se demonstrează faptul că folosirea havezei pentru tăiere și folosirea explozivului, reprezintă cea mai bună metodă de exploatare a sării. În prezent exploatarea sării se realizează aici la Ocnele Mari prin folosirea unei metode de origine canadiană numită exploatare prin camere mici și palieri  pătrați. Camerele mici sunt aceste spații dintre pereți iar pilierii pătrați sunt acești pereți de sare.  Din câte am observat, și informat, sunt foarte mulți vizitatori care vin aici pentru mediul salin care are efecte benefice pentru sănătate. Sali terapia este o metodă de prevenire și ameliorare a anumitor afecțiuni respiratorii. Redau, pentru cei interesați, câteva din  indicațiile terapeutice: astm bronșic de diferite forme, infecții respiratorii, laringită, amigdalită, otită, faringită, silicoză gradul 1 și 2, diverse afecțiuni dermatologice, pentru stres și oboseală, anxietate, nevroză, ameliorarea tusei cauzate de fumat etc. Sunt desigur și câteva contraindicații: pentru persoanele cu infarct miocardic,  tuberculoză, cancer bronho-pulmonar, epilepsie, sarcină avansată, claustrofobie, hipertensiune etc.

În special temperatura constantă și aerul curat sunt principalii factori pentru care vizitatorii vin la salină. Sali terapia constituie o metodă de menținerea unei stări de sănătate, dar asta nu înseamnă înlocuirea tratamentului medicamentos recomandat de medic. Mediul salin este recomandat de medici ca o posibilitate de recuperare a organismului. Baza de agrement are numeroase posibilități de petrecere  a timpului în subteran. Sunt zone de agrement dotate cu piste de carting  pentru adulți și copii, trambuline, mese de biliard, hochei, terenuri de minigolf, de fotbal, baschet, volei, pe care le-am trecut pe rând în revistă.

Salina Ocnele Mari este singura salină din țară care pune la dispoziția vizitatorilor și un patinoar cu suprafață sintetică de 300 mp, unde aceștia se pot da cu rolele sau patinele. Am văzut și un tobogan gonflabil, dar și un mini cinematograf special amenajat unde copiii îi pot urmării pe eroii din desenele animate. Tot în cadrul salinei se găsește și cel mai mare lăcaș de cult ortodox subteran din țara noastră care poartă hramul Sf. Gheorghe și al Sf. Varvara considerată și ocrotitoarea minerilor. Tot ce delimitează biserica, boltă, pereți, pardosea este din sare! Liniștea și aerul curat, deși ești în subteran, te apropie parcă și mai mult de Divinitate! În fiecare an pe 4 decembrie este sărbătorit hramul bisericii. Este o biserică care funcționează după calendarul ortodox și unde  un paroh, în fiecare duminică sau în zilele de  sărbătoare, oficiază slujbe.  În decursul timpului în cadrul bisericii din subteran  au fost oficiate și cununii religioase sau slujbe de în creștinare al noi născuților. În cadrul salinei este și un magazin de suveniruri, dar și sare iodată sau neiodată, săruri de baie etc. Există și o cafenea  numită „CAFEA LA SARE BY SALROM”. Salina are și un restaurantul cu o gamă variată de preparate tradiționale, dar și o Cramă. În cadrul salinei Ocnele Mari pe parcursul anului se desfășoară multe evenimente cu caracter sportiv, artistic, cultural, competiții de tir cu arcul, concerte și festivalul „The Jazz Cave Festival”.  În acest moment se află și o expoziție de sculptură în bronz de Călin Baciu, care are ca temă principală calul, un simbol universal al nobleței. Este de asemenea și o expoziție de pictură. În salină se află un Culoar al culturii, în vecinătatea bisericii, apoi culoarul continuă cu sculpturi în sare, iar în zona restaurantului descoperim o expoziție de fotografie. Tot în apropierea lăcașului de cult se află o moară pe apă, amenajată de minerii salinei.

Ceea ce frapează, când privești de jur împrejur, din interiorul „muntelui de sare” este stratificarea sării! Nici Inteligența Artificială nu cred că poate realiza asemenea forme, o grafică  spectaculoasă realizată din „venele” de sare, unele albe, altele cenușii sau închise la culoare spre negru, ondulate ca valurile unei mări după o furtună haotică. Sarea creează pe pereți, tavan și podea tablouri fascinante. Privindu-le, aici în interiorul pământului, ai impresia că te afli într-un mediu spațial, într-un univers ordonat prin însăși dezordinea sa! Pătrunzând într-o salină uiți de tumultul citadin, de efervescența care te înconjoară la serviciu sau pe stradă, de stres. Aici anxietatea dispare, aerul sărat și răcoros îți creează o anume bine dispoziție, și chiar aș putea spune că, admirând și meditând, simți energii pozitive și te eliberezi de cele negative. Salina Ocnele Mari este un punct de agrement mirific pe care-l recomand, cu căldură, turiștilor români cât și celor străini! Noi românii să fim uniți și să ne apărăm identitatea neamului, să respectăm valorile culturale și istorice, și să transmitem sentimentul iubirii față de pământul strămoșesc și tinerelor generații.

Zborul interzis: De ce aviația lipsește de la masa deciziilor?…

Data: 12 august 2026 by Petru Jipa

În sălile sacre ale Bucureștiului, unde fantomele unor pioni ai aviației precum Aurel Vlaicu și Traian Vuia șopteau cândva vise de zbor în urechea istoriei, o tăcere evidentă s-a așternut recent. Nu era tăcerea reverenței, ci liniștea rece, administrativă, a excluderii. La un recent congres (6 August 2026) de mare anvergură dedicat viitorului apărării și securității pe pământul românesc, forțele aeriene naționale s-au trezit evident absente de pe lista invitaților. Justificarea, șoptită pe coridoare și dezbătută în grupurile de experți, este la fel de înfiorătoare pe cât este de simplistă: în era dronelor, aviația tradițională cu pilot devine o relicvă învechită, la fel ca și cavaleria dinaintea mitralierei. Această excludere nu este doar o ofensivă diplomatică; este un simptom al unei miopii strategice profunde care amenință să despartă România de propria sa moștenire, orbind-o în același timp față de realitățile războiului modern. Citeam pe pagina „Asociației Române pentru Propaganda și Istoria Aeronauticii (ARPIA) o știre: „AORR (Asociația Ofițerilor în Rezervă) și ANCMR (Asociația Națională în Rezervă și în Retragere) au monopolizat acest congres fără să ia în considerație faptul că mai există și rezerviști din alte arme care pot și au dreptul să fie numiți rezerviști NATO. Astfel, Asociația Româna pentru Propaganda și Istoria Aeronauticii nu a fost invitată și nu cunoaștem motivele pentru care membrii asociației noastre nu sunt considerați rezerviști NATO deși au contribuit efectiv la aderarea din 2002 și la asigurarea calității de stat membru, de la această dată până în astăzi. Au fost prezente delegații europene de rezerviști aviatori, alături de care activăm în cadrul EPAA și cu acest prilej au constatat că în România nu se dau doi bani pe cei care au slujit aeronautica militară și civilă, care țin aprinsă lumina pentru cei care au fost pionieri ai aviației românești și universale, care au murit în luptă pentru țară și au slujit Aripile Românești inclusiv în NATO.” EPAA este „The European Partenership of Air Force Associations”.

Vorbeam cu domnul general Sorin Paul Stoicesu (Președinte ARPIA) și ne întrebam cum de a fost posibil așa ceva, apoi am răspuns: Divide et impera (dezbină și stăpânește). Poate că știa ce spune tatăl lui Alexandru cel Mare sau chiar marele Cezar, dar noi încă nu știm. A sugera că NATO și doctrinele militare contemporane nu mai necesită aviație cu pilot din cauza ascensiunii sistemelor aeriene fără pilot (UAS) înseamnă a înțelege greșit însăși natura proiecției puterii. Dronele sunt într-adevăr ochii câmpului de luptă modern, oferind persistență, precizie și o reducere a riscului politic în ceea ce privește victimele piloților. Cu toate acestea, ele nu sunt creierul și nici pumnul. Sistemele fără pilot funcționează în parametri stricți de lățime de bandă, latență și luare a deciziilor algoritmice. Le lipsește adaptabilitatea intuitivă, acțiunea morală și conștientizarea situațională complexă pe care un pilot uman le aduce într-un spațiu aerian contestat. A considera drona nu ca un complement al aeronavei cu pilot, ci ca înlocuitorul acesteia, este similar cu a crede că, deoarece am inventat telescopul, nu mai avem nevoie de astronom. Drona furnizează date; pilotul oferă judecata. Într-o eră a războiului electronic în care legăturile pot fi rupte, iar algoritmii pot fi falsificați, rezistența autonomă a unui avion de vânătoare cu pilot rămâne un atu de neînlocuit. Mai mult, această narațiune ignoră relația simbiotică care definește strategia actuală a NATO. Conceptul de „Manned-Free Teaming” (MUM-T) nu este o tranziție de la piloți, ci o evoluție a rolului lor. Avioanele de luptă de a cincea generație, sunt concepute special pentru a acționa ca noduri de fundaș, controlând roiuri de drone loiale. Fără platforma cu echipaj uman, roiului de drone îi lipsește coordonarea, protecția și direcția strategică. Prin excluderea aviatorilor din conversație, factorii de decizie politică îl elimină efectiv pe dirijor din orchestră, așteptându-se în același timp ca instrumentele să cânte o simfonie.

România, cu cultura sa aviatică adânc înrădăcinată și poziția sa strategică pe flancul estic al NATO, ar trebui să conducă această integrare, nu să fie retrasă din ea. Absența experților români în aviație la un forum atât de critic sugerează o deconectare periculoasă între urmărirea tendințelor tehnologice și realitatea operațională. Ironia istorică este palpabilă. România a fost odată un pionier, o națiune în care spiritul inovației a luat formă fizică în lemn și pânză, sfidând gravitația atunci când alții considerau imposibil. Astăzi, amenințarea nu este gravitația, ci irelevanța născută din automulțumire. Dacă permitem atracției tehnologiei ieftine și de consum să erodeze prestigiul și capacitatea forțelor noastre cu echipaj uman, nu pierdem doar un braț al armatei noastre; pierdem un pilon al identității noastre naționale. Aviația nu este doar un instrument de război; este o dovadă a ingeniozității și curajului uman. A o abandona înseamnă a abandona chiar etosul care a permis națiunilor mici să se impună peste măsură pe scena globală.

În cele din urmă, excluderea aviației românești din acest congres este un avertisment în fața suveranității noastre strategice. Trebuie să respingem falsa dihotomie care pune dronele împotriva piloților. Viitorul apărării nu este fără pilot; este hibrid. Necesită viteza de siliciu a mașinii și discernământul profund al omului. Pe măsură ce privim spre cer, să nu-l vedem ca pe niște spații goale care pot fi umplute doar cu dispozitive controlate de la distanță, ci ca pe domenii în care excelența umană încă domnește suprem. A ignora acest lucru nu este progres; este amnezie. Și în geometria volatilă a geopoliticii moderne, o națiune care uită cum să zboare se va trezi în curând incapabilă să stea în picioare. Dar de ce să ne mirăm, nu mai avem nevoie de exemple, avem nevoie de a ne lăsa învinși de lașitatea noastră. Îmi aduc aminte de o întâmplare când un cavaler al Ordinului Mihai Viteazul a dispărut din cimitirul Belu. Cine mai are nevoie de eroi? Este vorba de Gheorghe Rujinski. Îmi amintesc cum doar la intervenția ARPIA crucile au fost reașezate acolo unde le erau locul.

Să fie pace!

Despre PR și cântece de sirenă IA… (nimic despre Odiseea lui Homer…)

Data: 12 august 2026 by Gheorghe Piperea

Două modele de „inteligență artificială de frontieră” de la OpenAI, respectiv, GPT-5.6 Sol și un model pre-release mai avansat, au „evadat” dintr-un mediu sandboxed controlat în timpul unui test intern de securitate cibernetică. Ulterior au atacat infrastructura unui concurent al OpenAI, denumit Hugging Face (un „open platform” pentru modele AI). Testul celor de la OpeniAI evalua capacitățile ofensive cibernetice ale celor două modelele, create de OpenAI. Spre „surprinderea” OpenAI, aceste modele au reușit să scape din „cutia de nisip” (sandbox) și au atacat Huggind Face, crezând că acolo ar fi soluțiile la test. După ce, printr-un proxy intern al OpenAI, au reușit să „evadeze” pe internet, cele două modele au „înlănțuit” mai multe vulnerabilități, au „furat” credențiale de la concurent și, printr-un fel de telecomandă (remote code execution), au accesat baza de date de producție Hugging Face și au extras de acolo informații. Sarcina dată de OpenAI a fost astfel executată, dar metoda aleasă este uluitoare. Cele două modele au încercat să rezolve sarcina fixată de OpenAI prin orice mijloace, inclusiv înșelătorie și inducere în eroare a celorlalte modele de IA atacate. Incidentul a fost detectat și investigat de echipele de securitate ale ambelor companii (OpenAI și Hugging Face). Hugging Face l-a descris ca „diferit de orice altceva”, fiind condus end-to-end de un agent AI autonom. OpenAI l-a numit „un precedent” și l-a luat ca lecție pentru securitate.

Eu, unul, sunt convins că este o exagerare de PR, demnă de filme de la Hollywood. Cu ce scop? Cu scopul de a calma spiritele pe piața de capital (unde deja se simte o nervozitate accentuată, căci investitorii se cam prind că inteligența artificială promite, dar nu prea livrează) și cu scopul de a convinge fraierii să investească și mai mult, cam ca pe „principiul” schemelor Ponzi. Mie mi se par cam dese aceste exemple de inteligențe artificiale care, ca Agentul Smith din Matrix, o iau pe arătură sau pe propriul drum, contrar programării inițiale. Baza factuală ar fi că ceea ce au făcut cele două modele rebele, care au „evadat” din Matrix, seamănă cu ipoteticele progrese (sau riscuri existențiale) ale unor agenți AI, ca modele „de frontieră” care raționează autonom. Este genul de demonstrație care sperie experții în AI safety (evadări din sandbox, misalignment, capacități ofensive) și încântă structurile militare ale statelor, precum și serviciile secrete.

Dar OpenAI (ca și ceilalți „fermieri” de inteligență artificială) are interes să arate că modelele lor sunt extrem de capabile – cu astfel de narative, demne de plandemie, OpenAI atrage talente, parteneriate, investiții și protecție din partea structurilor de securitate internă a statelor. Industria AI e plină de „black hole” de capital (găuri negre care înghit trilioane în costuri de training/inferență), iar astfel de povești dramatice mențin narativa „frontier AI” și justifică entuziasmul de a arunca bani în companiile care „produc” IA. Valoarea proiectelor de acest gen nu e data de vreo corespondență între profituri sau efecte palpabile ale tehnologiei și capitalizarea bursieră a „fermierului”, ci în expectațiile de profit uriaș rezultate din magia bursieră. Sam Altman & co. sunt maeștri la asta.

Un singur efect pozitiv văd aici: transparența parțială ajută la presiunea pentru reglementarea de siguranță și ridică atenția opiniei publice la cote înalte, cu efect de reticență în privința unor astfel de „progrese” tehnologice care ne pot distruge și re-întoarce în epoca de piatră. Nu e o conspirație uriașă inventată din nimic. Hugging Face a confirmat independent incidentul, dar timing-ul și modul de comunicare maximizează atenția. AI-ul avansează rapid în direcții imprevizibile, iar astfel de „evadări” sunt fie simptome ale provocărilor de aliniere și securitate reale, fie marketing și fum. Investitorii toarnă bani oricum, pentru că magia lucrează cu entuziasm irațional, de unde percepția că potențialul (și riscurile) sunt enorme.

Investitorii sunt un fel de marinari ai vasului lui Ulisse care se lasă păcăliți de cântecele sirenelor…

Cine-i dictatorul…

Data: 12 august 2026 by Ben Todică

Cine este de vină că în țară au mai rămas doar treisprezece milioane de oameni din cei douăzeci și cinci de milioane pe care i-am lăsat acasă în 1979, când am plecat? Am plecat convins de imaginea pe care Occidentul o proiecta prin mass-media, din curiozitate și din spirit de aventură, dorind să-mi limpezesc neîncrederea sădită de literatura comunistă. Am plecat cu speranța că, dincolo de granițe, voi afla adevărul. L-am aflat? Da. Dar numai în fragmente. În Occident am descoperit mai întâi că îmi este dor de acasă. Am înțeles că abundența materială, strălucirea luxului și confortul nu pot înlocui căldura dintre oameni. Mi-era dor de locul unde socializam sufletește, unde trăiam într-un sentiment firesc de apartenență și de solidaritate. Aici aveam uneori impresia că am intrat într-un film fellinian și chaplinian: plin de spectacol, umor și visare. Tot Occidentul era pe un ecran, iar eu stăteam în fața lui, încercând să cred că fac parte din acea familie. Dar era mai mult visare decât apartenență. Personajele acelui film trăiau într-o lume paralelă cu a mea. Scriam „lapte”, dar trebuia să spun „milk”. Occidentul era atrăgător și pentru că exista Estul. Competiția dintre cele două sisteme era și o competiție a promisiunii fericirii. Vestul trebuia să se afișeze cu un pas înainte, să creeze imaginea unei vieți mai bune și mai frumoase, capabilă să hipnotizeze Estul asemenea unui șarpe care își atrage prada: zâmbește, dar mușcă.

Omul Estului gândea, iar Occidentul a speculat această nevoie de comparație. Trebuia convins că dincolo este mai bine. I se spunea că trebuie să învețe, să muncească, să-și făurească destinul. În același timp, omul din Vest părea că are deja de toate și că nu-i mai rămâne decât să se bucure de viață. Oaia Vestului părea fericită, iar boul comunist părea condamnat la jug. Prosperitatea Occidentului nu era însă doar rezultatul libertății, ci și al unei strategii istorice. Bunăstarea socială a devenit și o armă împotriva tentației revoluționare. Iar cel mai eficient rezultat a fost acela că Estul a început să dorească schimbarea.

Am crezut că formula occidentală este cheia progresului. Am sperat că vom fi ajutați să ajungem la același nivel de trai și că, de acolo, vom merge împreună spre un viitor mai drept, mai pașnic și mai luminos. Dar după „unificarea” Europei, jocul s-a schimbat. Noua ordine învingătoare și-a strâns rândurile și a impus reguli noi. După aproape patruzeci de ani de democrație, fotografia fericirii occidentale de dinainte de Gorbaciov și Reagan s-a decolorat. Nu spun că trebuie să ne întoarcem la anii de dinainte de ’89, Spun doar că mulți oameni simt că au fost înșelați. Când cei din Est afirmă că „era mai bine omenește”, ei nu laudă dictatura, ci compară solidaritatea de atunci cu dezrădăcinarea de acum. Și dureros este că și Occidentul a pierdut ceva din imaginea sa de odinioară.

În lumea nouă au crescut șomajul, sărăcia, destrămarea familiilor, oamenii care dorm în corturi sau pe străzi, violența și neîncrederea în justiție și în guvernanți. Ne prefacem că muncim și că o ducem bine. Meritocrația pare tot mai des o lozincă, nu o realitate. Ne apropiem uneori de o existență redusă la simpla supraviețuire biologică. Am renunțat la multe repere culturale, istorice și spirituale. Dansăm de parcă am uitat cine suntem. Riscăm să devenim o societate fără memorie, fără iubire, fără speranță. Războaiele au devenit aproape o normalitate, iar competiția nu mai este pentru adevăr și binele comun, ci pentru cine îl păcălește mai bine pe celălalt. Și atunci mă întreb: Cine este, de fapt, dictatorul? Este doar omul aflat la putere? Sau poate și sistemul care transformă cetățeanul în consumator, adevărul în reclamă, educația în marfă, iar speranța în statistică? De ce această apocalipsă a prostiei, când am putea trăi mai demn, mai armonios și mai împăcați cu Terra, casa noastră comună? Nu cer întoarcerea în trecut. Trecutul nu poate fi reînviat. Cer doar dreptul de a spune că omul are nevoie de mai mult decât salariu, credit și ecran. Are nevoie de memorie, de respect, de cultură, de adevăr și de iubire. Așa că, înainte de a ni se spune automat: „Vă e dor de comunism!”, poate ar trebui să fim întrebați altceva: Nu cumva ne este dor, pur și simplu, de omenie?

Numărul 789

Data: 12 august 2026 by Administrator

Descarcă PDF