Istoria presei din Drăgășani constituie o componentă importantă a istoriei culturale a Vâlcii și, în sens mai larg, a evoluției presei locale românești. Așezat într-o zonă cu veche tradiție economică, viticolă și comercială, Drăgășaniul a cunoscut încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea forme de cultură tipărită și de comunicare publică. Apariția unor publicații precum Viitorul, Lotreanul, Drăgășani și Gazeta Drăgășanilor demonstrează existența unui public interesat de informația locală și de problemele societății. Evoluția ulterioară a presei a fost influențată de schimbările politice, economice și tehnologice ale secolului al XX-lea. Un moment aparte îl reprezintă apariția și funcționarea Stației de Radioficare Drăgășani, instituție care a permis transmiterea informației și culturii direct în casele locuitorilor. Presa locală reprezintă una dintre cele mai importante surse pentru reconstituirea vieții cotidiene a unei comunități. Dacă istoria politică păstrează, în primul rând, marile evenimente, presa înregistrează adesea ceea ce istoria oficială lasă la marginea documentului: oameni, profesii, spectacole, școli, aniversări, dispute administrative, inițiative culturale, probleme economice, opinii și aspirații. În acest sens, istoria presei din Drăgășani nu trebuie privită numai ca o succesiune de titluri de ziare și reviste. Ea trebuie înțeleasă ca o istorie a comunicării publice a comunității, ca o formă prin care orașul și-a construit propria imagine despre sine.
De la presa tipărită a sfârșitului de secol XIX până la radioficarea din perioada comunistă și apoi la publicațiile de după 1989, fiecare etapă a reprezentat o anumită formă de raportare a locuitorilor la informație, cultură și autoritate. În cazul Drăgășaniului, interesul pentru această istorie este amplificat de faptul că localitatea a dat culturii române numeroși oameni de seamă, iar presa a fost una dintre instituțiile care au contribuit la afirmarea lor. Dezvoltarea presei locale nu apare niciodată întâmplător. Ea presupune existența unui public capabil să citească, să cumpere sau să consulte publicațiile, dar și existența unor oameni dispuși să scrie și să editeze. Drăgășaniul dispunea de condiții favorabile unei asemenea evoluții. Dezvoltarea comerțului, a viticulturii și a administrației locale, precum și existența unor instituții de învățământ au contribuit la formarea unei categorii de intelectuali și funcționari interesați de cultură. În această perspectivă, apariția tiparului și a presei locale trebuie privită drept parte a procesului de modernizare a orașului.
Cercetările consacrate culturii vâlcene consemnează că primul ziar al drăgășănenilor a apărut în 1889 și s-a numit Viitorul, fiind scos de G. I. Luculescu. Apariția acestui ziar constituie un moment fundamental. Pentru prima dată, comunitatea avea posibilitatea de a se privi într-un produs jurnalistic destinat în mod direct locuitorilor săi. Nu este lipsit de semnificație nici faptul că în aceeași perioadă apar și alte inițiative publicistice. Între 1891 și 1892 este consemnată publicația Lotreanul, organ al învățătorilor din județul Vâlcea, iar în 1892 apare publicația Drăgășani, atribuită lui I. Adămoiu. În preajma Primului Război Mondial este menționată Gazeta Drăgășanilor, asociată mediului liberal local. Aceste publicații indică o realitate esențială: Drăgășaniul intrase în circuitul culturii jurnalistice moderne. Anul 1889 trebuie considerat un reper fundamental în istoria jurnalismului local. Viitorul, realizat de G. I. Luculescu, reprezintă expresia unei comunități care începea să conștientizeze rolul presei în viața publică. Din punct de vedere istoric, importanța unei asemenea publicații nu trebuie măsurată exclusiv prin tiraj sau prin durata existenței. În presa locală, uneori chiar o publicație cu viață scurtă poate avea o importanță deosebită prin simplul fapt că deschide un drum. Apariția ziarului demonstra că în Drăgășani exista: un public interesat de informație; o categorie de oameni capabili să scrie; o infrastructură tipografică; interes pentru problemele comunității; o anumită maturitate a vieții publice. În acest sens, Viitorul poate fi privit ca una dintre primele instituții moderne ale memoriei locale.
Între 1891 și 1892 apare Lotreanul, publicație enciclopedică asociată învățătorilor din județul Vâlcea. Redacția era în comuna Zăvideni, iar printre colaboratori sunt menționați M. Măldărescu și Theodor Bălășel. Importanța unei asemenea publicații depășește cadrul strict al jurnalismului. Învățătorul român de la sfârșitul secolului al XIX-lea era, în numeroase comunități, nu numai educator, ci și animator cultural, publicist și formator de opinie. Prin urmare, Lotreanul trebuie inclus în istoria intelectuală a zonei Drăgășani-Vâlcea, deoarece contribuia la circulația ideilor educaționale și culturale. Această tradiție va fi reluată, în forme complet diferite, peste decenii, de presa culturală și de radioul local. În 1892 este consemnată publicația Drăgășani, scoasă de I. Adămoiu. Din această publicație s-a păstrat un număr datat 1 noiembrie 1919, fapt care oferă cercetătorului un punct documentar important pentru studierea presei locale. În apropierea Primului Război Mondial apare și Gazeta Drăgășanilor, asociată liberalilor drăgășăneni. Din comitetul de redacție sunt menționați Gh. Teodorini și D. Drăghicescu. Publicația a avut însă o existență relativ scurtă. Aceste exemple demonstrează o caracteristică importantă a presei locale românești din epocă: instabilitatea publicațiilor. Multe ziare locale apăreau pentru perioade scurte, în funcție de resursele financiare, de contextul politic și de disponibilitatea redactorilor. Cu toate acestea, fiecare asemenea încercare contribuia la consolidarea unei culturi jurnalistice. Istoria presei nu poate fi despărțită de istoria tiparului.
În Drăgășani, activitatea tipografică a contribuit la formarea mediului intelectual necesar apariției publicațiilor. Studiile recente dedicate începuturilor culturii tipărite locale subliniază faptul că tipografiile, biblioteca publică, cartea și presa au constituit împreună infrastructura intelectuală a orașului.
Secolul XX a introdus o schimbare fundamentală în modul de transmitere a informației. Dacă ziarul presupunea existența unui cititor, radioul a introdus conceptul de public ascultător. Radioul avea avantajul că informația putea ajunge simultan în mii de case. În condițiile în care alfabetizarea nu era universală și cumpărarea unui ziar reprezenta un cost, radioul devenea un instrument extraordinar de eficient. În România socialistă, sistemul de radioficare a avut o funcție importantă în comunicarea locală. Stațiile de radioficare transmiteau informații și programe către abonați, creând o rețea de comunicare care pătrundea în spațiul domestic. La Drăgășani, această formă de comunicare a dobândit și o dimensiune culturală. Stația de Radioficare Drăgășani constituie un capitol aparte în istoria jurnalismului local. Ea trebuie analizată în contextul perioadei comuniste, când mijloacele de comunicare în masă se aflau într-un sistem de control instituțional și ideologic. Cu toate acestea, în interiorul cadrului oficial exista un spațiu în care puteau fi prezentate informații locale, probleme economice și, în anumite limite, literatură și cultură. Orice analiză academică a presei radiofonice din perioada comunistă trebuie să evite două extreme. Prima ar fi idealizarea. A doua ar fi anularea completă a valorii activității jurnalistice prin simplul fapt că aceasta s-a desfășurat în cadrul unui regim autoritar. Realitatea este mai complexă. Presa și radioul funcționau într-un sistem de control politic, dar în interiorul acestuia jurnaliștii și oamenii de cultură găseau uneori modalități de a transmite informație locală, literatură și cultură.
Schimbarea regimului politic din decembrie 1989 a produs o transformare profundă a presei românești. În locul sistemului rigid de control al presei de stat au apărut publicații independente, private, culturale și civice. Și Drăgășaniul a cunoscut această diversificare. În literatura privind presa vâlceană de după 1989 este menționată apariția, în martie 1995, a publicației „Informația Drăgășanilor”, gazetă independentă cu redacția la Drăgășani. Această etapă trebuie văzută ca o continuare a tradiției jurnalistice locale. Dacă presa de la sfârșitul secolului al XIX-lea reflecta nașterea modernității locale, presa de după 1989 reflecta pluralismul noii societăți. În ultimele decenii, presa culturală a devenit o componentă importantă a identității locale și regionale. Revistele literare, publicațiile culturale și platformele online au preluat funcții care odinioară aparțineau exclusiv ziarului și radioului. În acest nou context, tradiția jurnalismului cultural drăgășănean continuă prin oameni care documentează istoria locală, promovează scriitorii și valorifică memoria comunității.
Din punct de vedere istoriografic, evoluția presei locale poate fi împărțită în câteva mari etape: Apariția Viitorului, Lotreanului, Drăgășani și Gazetei Drăgășanilor. Consolidarea culturii urbane și diversificarea publicațiilor regionale. Controlul politic al informației, dar și dezvoltarea sistemului de radioficare.Apariția publicațiilor independente, între care este menționată Informația Drăgășanilor. Migrarea unei părți importante a jurnalismului local către publicații și platforme online. Un capitol încă insuficient cercetat îl constituie arhiva sonoră. Dacă în cazul ziarelor avem exemplare care pot fi conservate în biblioteci și arhive, în cazul radioficării o mare parte din memorie poate exista numai pe benzi magnetofonice, manuscrise de emisiuni, caiete redacționale și registre. Din acest punct de vedere, informația potrivit căreia au existat interviuri înregistrate pe bandă de magnetofon la Stația de Radioficare Drăgășani în perioada 1965–1968 este deosebit de importantă pentru istoria presei locale. O bibliografie consacrată personalităților Drăgășaniului menționează aceste interviuri ca sursă documentară. Dacă asemenea benzi s-ar păstra și ar putea fi identificate, ele ar constitui o sursă primară excepțională. Ele ar putea restitui: vocile scriitorilor; stilul jurnalistic al epocii; pronunția și limbajul public; subiectele abordate; relația dintre redactor și invitați; atmosfera culturală a Drăgășaniului anilor ’60. O cercetare academică definitivă ar trebui să depășească etapa bibliografică și să urmărească sistematic toate sursele disponibile. Ar fi necesară cercetarea: fondurilor Arhivelor Naționale – Serviciul Județean Vâlcea; arhivelor Primăriei Drăgășani; colecțiilor Bibliotecii Județene „Antim Ivireanul”; colecțiilor Bibliotecii Naționale a României; exemplarelor originale ale publicațiilor locale; registrelor fostei Stații de Radioficare; benzilor magnetice existente; arhivelor personale ale jurnaliștilor și scriitorilor; mărturiilor orale ale foștilor colaboratori și ascultători.
De la Viitorul din 1889 până la presa digitală contemporană, drăgășănenii au creat forme succesive de comunicare, adaptându-se transformărilor tehnologice și politice. Dacă primele ziare au construit spațiul public tipărit, radioficarea a construit spațiul public sonor. În această evoluție, Stația de Radioficare Drăgășani ocupă un loc aparte.
