Arhiva zilnică: 13 ianuarie 2013

(Aproape)Baba-chioară națiune română: între (auto)delațiune, nepăsare, dezinteres și acceptarea tăcerii…

Să nu ne ascundem după „conjuncturi”… Să nu mimăm „political correctness” -ul românizat și pseudo marea onestitate a dărniciilor făcute în numele nostru (și nu de către noi) de către guvernanți… Căci, oricum, esența o intuim… Nu a fost vorba nicidecum despre sprijin umanitar, ajutoare, donații dezinteresate… Ci de plata unei taxe. Către Ucraina. Impusă de Bruxelles. Or, valoarea banilor, a materialelor civile (la începutul războiului), iar apoi și a celor militare, aproape că nici nu mai contează… Adevărată întrebare la care guvernanții, dar și clasa politică, ar trebui să răspundă este: pentru ce a trebuit să rupem din sărăcia noastră, apoi să ne îndatorăm, să punem biruri țării pentru a o secătui, ba să luăm și de pe fundul sacilor bugetari ultimii bănuți?… Care a fost tragedia pe care trebuia să o evităm prin plata acestor ajutoare, donații, transferuri de material civil și mai ales militar?… Pentru că motivația contextuală, „Rusia”, o să țină cât o să mai țină… Evident, ca orice gogoașă contextuală… Dar apoi vor trebui ale „motivații”… Asta dacă nu cumva, între timp, prin grija Europei, nu va mai fi nevoie… „Grație” mecanismelor de activare a impunerii tăcerii, și nu doar în zona mass-media independentă, aceea care nu se dedulcește la banii sistemului, și care, cât de curând, va fi catalogată a priori suveranistă, patriotică, naționalistă (recte, negaționistă!), nu doar în cea din social-media, ci, „in integrum”, la nivel de societate… Și când poate nici nu va mai fi nevoie să se scormonească oficial după un „pretext”, pentru că nu va mai avea cine să întrebe ceva… Cu ultimele voci prea libere aruncate la marginea prăpastiei falimentului individual ori în buza rece a gratiilor impunerii tăcerii…

Și chiar dacă ar fi adevărat (și necesar) că a trebuit să plătim toate acestea Ucrainei pentru a da și noi o mână de ajutor la ținerea „la distanță” a Rusiei, de ce ar trebui să mai facem asta pe viitor?… De ce să mai plătim Kievului, prin, deja, nu ajutoare și donații, ci, de mult prea mult timp chiar, transferuri și cedări de infrastructuri, de piețe de desfacere, de fabrici, depozite, zone logistice? Pentru că, după ce războiul se va fi încheiat într-o formă sau alta, pentru ce va mai trebui să suportăm această „taxă”? Chipurile, „de apărare”? Pentru a mai fi apărați de cine? Tot de „ruși” sau, nu cumva, chiar de către beneficiarii a tot ceea s-a luat, economic și militar, din întreaga Europă?… Și, de fapt, nici nu putem spune că prin tot ce am dat Ucrainei am plătit o taxă „de apărare”… Mai degrabă una de protecție… De camătă… Nu neapărat pentru ca ucrainienii să-i țină pe ruși departe de Gurile Dunării, ci pentru a proteja interesele Europei, ca piață economică, de aceștia… Pentru a proteja piața tot mai necompetitivă a UE (și astfel ușor de ingerat de o putere, de o influență capitalizând țări și jucători, de o intruziune industrial-economică) de posibilele interacțiuni, intrări și acaparări de piețe de desfacere, de distribuție, ca puncte industrial-petroliere ale agentului (economic) rus… Pentru că, nu descălecarea militară a rușilor era de fapt „riscul”… În fața unei asemenea posibilități, oricum, nici Ucraina, nici Europa, nici NATO nu prea aveau ce face… Ci pentru a ține nucleul economic de influență rusească departe de piața europeană… Evident, grație „apărătorilor” ucrainieni…

Dar să zicem, vorba acea: „ceea ce a fost, a fost”… Că „trecutul e istorie” și nu are sens să mai numărăm tot ce am dat… Poate doar ce a mai rămas de plată… Dar de ce trebuie să extindem această donație, predare de piețe, permisiuni de acaparare economică a punctelor nodale ale țării, poate ultimele industrial-economice ale noastre, și pe viitor?

De ce să ajungem a da ucrainienilor și gazul nostru din Marea Neagră?… Pentru că spre asta ne îndreptăm… Kievul a anunțat-o cu surle și trâmbițe de mai multă vreme… Noi ne-am făcut că nu auzim! Iar când am auzit, am zis că nu poate fi cu putință o asemenea mârșăvie… Nu din partea lor, poate a rușilor… Dar nu, nu a ucrainienilor, nu-i așa?!… Că acesta va fi traseul inevitabil al gazelor românești… Doar că tot ceea ce se întâmplă în ultima vreme, de la înmulțirea avertizărilor și amenințărilor privind retrogradarea României pe piețele internaționale, anunțuri emise de către fel și fel de instituții, ele însele în postură retrograd financiară (dar cine să le judece, oare cine de la noi să le ceară socoteală pentru felul de calcul?!), la aducerea în centrul de putere și influență executiv decizională de la Kiev a unui magnat al companiei de gaze din Ucraina, și, atenție, „frământarea” coanei Europa de grija noastră până acolo încât, este cât se poate de posibil, să ni se înlesnească un „sprijin” în PNRR, prin extensia acestuia cu anii necesari absorbției de fonduri, toate acestea conturează un cadru de acțiune… Dar nu din grijă pentru noi! Nu pentru economia noastră! Nu pentru bunăstarea românilor! Din nou, doar pentru ca Europa să mai aibă la îndemână un mijloc de presiune „a la long”, de creare a noi condiționări la adresa noastră… Inclusiv aceea ca de a nu mai utiliza gazele naturale în economie (nu în a noastră) că poluăm și deranjăm mediul, așa că le vom exporta Ucrainei… (Căci, prin obligațiile deja asumate, tot nu vom mai avea voie, nu?!)… Iar Kievul știe cum să le ambaleze și să le vândă… Inclusiv pe piața achizițiilor militare „în barter”…

Cât despre noi… Poate vom ajunge a înțelege, cândva, dar s-ar putea chiar să nu mai conteze, că, nu, nu a fost vorba despre donații, nici de ajutoare, ci de predări de infrastructuri, de piețe… Ca o diabolică taxă neofanariot(țaristă!) de protecție… Nu de apărare, de protecție… O protejare, pe fond, de nimic concret (pentru că, dacă ar fi fost cazul, prima care-și trăgea coada implantată la noi ar fi fost Europa, să nu rămână fără ea), ci doar pe seama înspăimântării, amenințărilor, „scenaritelor” bruxeleze umplute cu multa trădare guvernamental mioritică și înghițite pe nemestecate de baba chioară națiune română…


Da! Pur și simplu, doar Adevărul! Iată poziția Doamnei Elena Chiaburu!

Întrebam în urmă cu cîtva timp de ce lipsesc din bibliografia „canonică” a holocaustului capii Comunității Evreiești din România = din cauza colaboraționismului. Nandor Gingold, președintele Centralei Evreilor (pe aproape întreaga durată a celui de-al doilea război mondial: decembrie 1941 – 2 septembrie 1944), a fost medicul personal al lui Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei naziste la București. Răspunsul se află în volumul „Pogromul de la Iași și Holocaustul în România”, coordonat de Carol Iancu și Alexandru-Florin Platon, ce reunește studiile unor nume binecunoscute din România, Israel, Franța, Basarabia: istorici, arhiviști, literați și filosofi și este scos în anul 2015 sub egida Centrului de Istorie a Evreilor și Ebraistică al Facultății de Istorie din cadrul Universității Al. I. Cuza în parteneriat cu Universitatea Paul-Velery Montpellier III din Franța = lucrare cu autoritate științifică. Pentru a nu fi acuzată de negaționism, pun în foto paginile de pe care iau chestiunile supuse atenției. Pe pag. 165 – 166 găsim: capii comunității evreiești din România în timpul holocaustului au fost «oameni fără scrupule, care în condiții normale n-ar fi avut șansa de a ajunge cândva în fruntea obștei, rolul lor fiind executarea tuturor dispozițiilor, decretelor și legilor odioase care îi asupreau pe evrei», adică colaboraționiști. Între aceștia, Nandor Ghingold a avut «marele merit de a fi medicul personal al lui Manfred von Killinger, ambasadorul Reich-ului la București».

Despre Gingold am mai scris o dată, prin raportare la Octavian Goga, atrăgînd atenția asupra istoriei partizane și selective prin care se perpetuează neadevăruri periculoase pentru orice stat, în prezent și mai ales în viitor. Observația rămîne valabilă: după pasajul citat mai sus, autorul respectiv face un salt acrobatic și schimbă subiectul. Pînă la sfîrșitul textului vorbește despre conducerea paralelă, subterană, a comunității evreiești din România în timpul celui de-al doilea război mondial, eliminînd intenționat din atenție conducerea administrativă oficială. Mai exact, se referă la acțiunile dr. Wilhelm Filderman, dr. Alexandru Șafran și A. L. Zissu – trei mari personalități evreiești cărora istoria le datorează o binemeritată recunoștință. Sînt sintetizate eforturile acestora de apărare a evreilor, inclusiv prin apelurile la mareșalul Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri Mihai Antonescu, la capii Bisericii Ortodoxe și la regina-mamă Elena. De fiecare dată se evidențiază că intervențiile au fost încununate de succes, liderii statului român și marile personalități cărora li s-au adresat ajutîndu-i în diferite moduri pentru a ușura soarta evreilor.

Cu toate acestea, cu certă rea credință se scrie că deși Patriarhul Nicodim, mitropoliții Pimen al Moldovei, Nicolae Bălan al Ardealului și Tit Simedrea al Bucovinei au oferit întotdeauna sprijinul comunității evreiești, în realitate erau niște antisemiți notorii! („Patriarhul era știut prin poziția sa că evreii trebuie să sufere” – p. 171; „Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea, era știut ca antisemit” – p. 172; „Mitropolitul Bălan de Sibiu-Alba Iulia… era un antisemit notoriu, dar era și preotul duhovnic al mareșelului Antonescu” – p. 172).

Dintr-un alt punct de vedere, în literatura „canonică‟ se practică decontextualizarea istorică spre a se impune ideea că holocaustul românesc trebuie apreciat diferit de cele europene. Motivul ar fi că România a fost un stat suveran și prin urmare responsabilitatea revine fără nici o atenuantă autorităților și armatei, în primul rînd mareșalului Ion Antonescu, obligatoriu mai gravă decît în alte locuri.

Incontestabil, România mutilată în vara anului 1940 prin luarea Basarabiei, nordului Transilvaniei și Cadrilaterului și-a păstrat ființa statală – spre deosebire de Austria, Polonia, Cehoslovacia, Franța ori Țările de Jos. Asta nu înseamnă nicidecum că guvernul român a funcționat în afara contextului geopolitic european, că putea ignora alianțele politico-militare internaționale sau interesul național („nomina odiosa”, astăzi!) . Oricît de suverană a fost România în cel de-al doilea război mondial, armata germană nu s-a aflat la noi cu titlu decorativ, alianța cu Germania a fost o puternică sursă de presiune iar vecinătățile un permanent pericol. Dar, dacă ar fi să aplicăm justa măsură, recte „canonul”, și asupra subiectelor ocultate, nu doar asupra celor agreate, rezultă că președintele Comunității Evreiești din România, trăind într-un stat independent și suveran (dar fascist și puternic antisemit!), a fost medicul personal al celui mai înalt demnitar al Germaniei naziste la București de bună voie și nesilit de nimeni – cu tot ce implică asta pentru comunitatea al cărei reprezentant oficial era.

O consistentă literatură consacrată holocaustului întocmită în institutele ce au ca scop studierea subiectului, inclusiv manualele impuse studiului în școlile generale din România, repetă cu obstinație că în imensa ei majoritate societatea românească era antisemită, fascistă, legionară iar capii Bisericii Ortodoxe niște antisemiți notorii. Istoria fiind plină de nuanțe, nu contestăm, că o încasăm; numai că, concomitent și contemporan cu aceștia, Președintele en titre al Comunității Evreiești din România, Nandor Ghingold, era medicul ambasadorului nazist Manfred von Killinger.

Prin urmare, istoriei holocaustului trebuie să i se adauge încă o particularitate vizînd responsabilitatea, comparativ cu spațiul european. Și cum în istorie nu există doar alb și negru, ci și foarte multe griuri intermediare, cunoașterea acestei particularități devine obligatorie pentru toate părțile implicate: de pe înalta poziție pe care a deținut-o, aflat în proximitatea unui demnitar nazist categoric mai puternic decît Regele și cu certă influență asupra mareșalului Antonescu, activitatea lui Nandor Gingold este esențială pentru completarea tabloului holocaustului în România. Cu atît mai mult cu cît țările europene și-au rezolvat problema colaboraționismului. Chestiunea îi interesează în egală măsură și pe istoricii basarabeni, deoarece Nandor Gingold a fost și conducătorul comunității evreiești dintre Prut, Nistru și Transnistria între 22 iunie 1941 – primăvara anului 1944. Coordonarea eforturilor este necesară și pentru elucidarea altor aspecte ale istoriei din spațiul românesc, din cauză că un număr însemnat de persoane de etnie evreiască ce „lipsesc‟ din statisticile de la Iași, de exemplu, în 1941, s-au refugiat cu un an înainte în Basarabia ocupată de URSS: după anexiunea din 28 iunie 1940 a existat un interval de 15 zile pentru schimbul de populație, iar documentele de arhivă atestă cîteva zeci de mii de oameni care au plecat în acele două săptămîni peste Prut, pe la Ungheni, Galați etc.
Comunitatea evreiască a suferit enorm, oamenii au murit; mărturiile supraviețuitorilor sunt copleșitoare; aritmetica, lugubră; prezentul – apăsător și potențial exploziv. Urmașii celor de atunci au dreptul să cunoască adevărul necosmetizat asupra a ceea ce s-a întîmplat – fie că este favorabil, fie că nu. Or, fără analiza biografiei liderilor și a activităților desfășurate (sau nu!) de aceștia pentru apărarea oamenilor aparținînd comunității lor de abuzuri, spolieri, violențe, salvarea de la deportări și moarte, istoria noastră este incompletă. Iar instituțiile a căror rațiune de a exista este studiul holocaustului au obligația să depășească faza subiectivă – a memorialisticii, istoriei orale și a benzilor desenate (pe cea de intimidare o ignorăm) – și să scoată la suprafață și părțile întunecate. Deloc în cele din urmă, pînă la înlăturarea omisiunilor, a greșelilor, a decontextualizării și a deformărilor informaționale, manualele de istoria holocaustului să fie retrase din programele de învățămînt din cauză că imaginea ce li se construiește copiilor de școală generală este incompletă: nu ne este îngăduit nouă, adulților, să punem pe umerii lor consecințele istoriei selective.


Un singur strop de grâu și vis…

În nebunia erei digitale, ne înecăm în zgomot, dar totuși suntem însetați de sens. Derulăm prin fluxuri infinite de știri, consumăm titluri care se evaporă înainte de a fi citite complet și ne angajăm în dezbateri care răsună în camere goale. Este un paradox al timpului nostru: nu am fost niciodată mai conectați, totuși nu am fost niciodată mai surzi la frecvențele subtile, rezonante ale experienței umane. În această lume care a ales surditatea voită în locul ascultării atente, trecutul nu se estompează pur și simplu în obscuritate; în schimb, umbra sa se întinde lungă și întunecată peste orizont, devenind însăși arhitectura viitorului nostru. A ignora această umbră nu înseamnă a scăpa de ea, ci a te împiedica orbește într-un mâine construit pe ruinele neexaminate ale zilei de ieri. Metafora unei „lumi surde” nu este doar poetică; este sociologică. Am construit societăți care prioritizează viteza în detrimentul profunzimii, reacția în detrimentul reflecției. Când încetăm să ascultăm avertismentele istoriei, șoaptele vocilor marginalizate, lecțiile liniștite ale eșecului, pierdem capacitatea de a enunța prezentul. Istoria devine o expoziție statică de muzeu, mai degrabă decât un dialog viu. Totuși, chiar și atunci când este ignorat, trecutul exercită o atracție gravitațională. Umbra sa nu este o simplă absență a luminii; este o prezență tangibilă, modelată de contururile conflictelor nerezolvate, ale traumelor nevindecate și ale lecțiilor neînvățate. Această umbră dictează limitele imaginației noastre politice, limitele sistemelor noastre economice și prejudecățile încorporate în algoritmii noștri. Mergem înainte, cu ochii ațintiți asupra promisiunii strălucitoare a inovației, în timp ce picioarele noastre calcă pe terenul neuniform așternut de secole de precedente. Luați în considerare natura ciclică a tulburărilor sociale și a polarizării politice. Ceea ce adesea respingem drept crize noi sunt frecvent ecouri ale unor tipare istorice pe care nu le-am putut auzi clar prima dată. Ascensiunea autoritarismului, erodarea normelor democratice și fracturarea coeziunii sociale nu sunt anomalii bruște, ci reapariția unor defecte structurale profunde. Deoarece suntem „surzi” la narațiunile nuanțate ale secolului al XX-lea, confundăm simptomele cu boala. Tratăm febra fără a aborda infecția. În consecință, umbra trecutului se manifestă în viitor ca o traumă repetitivă. Construim instituții noi pe fundații vechi, așteptând rezultate diferite, doar pentru a descoperi că fisurile din subsol s-au lărgit în prăpastii în zgârie-nori.

Mai mult, această surditate nu este pasivă; este o selecție activă. Alegem ce părți ale trecutului să amplificăm și pe care să le reducem la tăcere. Cu toate acestea, porțiunile reduse la tăcere nu dispar; ele se acumulează în subconștientul psihicului colectiv, apărând ulterior ca perturbări neașteptate. Criza de mediu, de exemplu, este umbra unui trecut industrial care a refuzat să asculte limitele naturii. Timp de decenii, semnele de avertizare au fost audibile pentru cei care au vrut să asculte, dar narațiunea dominantă a fost una a expansiunii nesfârșite. Acum, viitorul este scris în limbajul strămutării climatice și al deficitului de resurse, o traducere directă a indiferenței noastre din trecut. Umbra a devenit furtună. Pentru a naviga în acest peisaj, trebuie să cultivăm un nou tip de auz. Necesită o umilință intelectuală care să recunoască susceptibilitatea noastră la amnezia istorică. Ne cere să privim trecutul nu ca pe o povară de care să ne lepădăm, ci ca pe o hartă de studiat. Umbra trecutului nu este în mod inerent răuvoitoare; Este pur și simplu adevărul conturat în siluetă. Dacă învățăm să-i citim forma, putem anticipa obstacolele din față. Putem distinge între umbrele care avertizează asupra prăpastiilor și cele care oferă umbră de la strălucirea dură a progresului necontrolat. A asculta trecutul înseamnă a te implica în adevăruri incomode, a recunoaște continuitatea luptei umane și a înțelege că fiecare decizie viitoare este un răspuns la un îndemn istoric.mÎn cele din urmă, o lume care refuză să asculte este condamnată să repete. Umbra trecutului este viitorul, deoarece timpul nu este o săgeată liniară, ci o spirală recursivă. Ajungem mereu în locuri în care am mai fost, deși poate dintr-un unghi diferit. Dacă rămânem surzi, ne vom ciocni de aceleași ziduri, învinețiți de aceiași erori, orbiți de aceleași iluzii. Dar dacă ne acordăm urechile la zumzetul înfundat al istoriei, putem transforma acea umbră dintr-un obstacol într-un ghid. Putem păși din întunericul ignoranței în lumina acțiunii informate. Viitorul nu este o tablă goală; este un palimpsest, scris peste textele trecutului. Ca să scriem bine, trebuie mai întâi să învățăm să citim ceea ce există deja. Ca să învățăm să citim, avem nevoie de „Odă (în metru antic). Și cum ne spune poetul Mihai Eminescu: Nu credeam să-nvăț a muri vrodată; Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, Ochii mei nălțam visători la steaua Singurătății.” Întrebarea mea este: dacă ne vor morți, pentru cine trebuie să murim? De ce vor războaie și ură pe steaua singurătății noastre?

Să fie pace! Și poate… mai vreau să spun și eu un vers. Așa că lasă-mi zorile și toamna mea târzie/Căci n-am nevoie de veșnicie,/Ci doar de-un anotimp în care să râd/ În război învins…/ de-un simplu bob de grâu de vis…


Mitul Edenului în teatrul european. De la misterele medievale la dramaturgia modernă…

Mitul Edenului reprezintă unul dintre nucleele simbolice fundamentale ale culturii europene. Povestea biblică a Grădinii Raiului, a lui Adam și Eva, a căderii omului și a exilului din paradis a constituit, timp de secole, o sursă majoră de inspirație pentru literatură, arte vizuale și teatru. În dramaturgia europeană, mitul edenic nu este doar o simplă transpunere scenică a textului biblic, ci devine un model antropologic și filosofic prin care sunt explorate teme precum inocența originară, libertatea, tentația, cunoașterea, vinovăția și nostalgia paradisului pierdut. Evoluția teatrului european demonstrează o transformare continuă a acestui mit. Dacă în Evul Mediu Edenul apare ca spațiu sacru și teologic, în teatrul modern și contemporan el devine metaforă existențială, psihologică și socială. De la misterele medievale până la dramaturgia secolului al XX-lea și începutul secolului XXI, mitul Edenului reflectă schimbările de mentalitate ale culturii europene și modul în care omul își redefinește raportul cu sacrul. Izvorul principal al mitului Edenului se află în primele capitole ale cărții Geneza. Dumnezeu creează lumea, îl plasează pe Adam în Grădina Edenului, îi oferă libertatea de a se bucura de creație și îi interzice consumarea fructului din pomul cunoașterii binelui și răului. Încălcarea poruncii divine conduce la căderea omului și la expulzarea sa din paradis. Această narațiune a devenit una dintre cele mai importante teme ale teatrului religios medieval. În secolele XII–XV, spectacolele liturgice și misterele dramatizau istoria sacră, de la creația lumii până la Judecata de Apoi. Edenul ocupa o poziție centrală deoarece reprezenta începutul istoriei mântuirii. Studiile consacrate dramaturgiei medievale arată că reprezentarea scenică a Grădinii Edenului era realizată ca un spațiu distinct, sacralizat, opus lumii terestre și asociat perfecțiunii originare.

În celebra piesă medievală Le Jeu d’Adam (sec. XII), una dintre primele drame europene scrise în limba vernaculară, conflictul dintre ascultare și neascultare este pus în scenă printr-o opoziție vizibilă între paradis și lumea exterioară. Spectacolul urmărea nu doar ilustrarea textului biblic, ci și transmiterea unei lecții morale privind condiția umană după cădere. Un moment important în dezvoltarea mitului edenic îl constituie ciclurile de mistere engleze de la York, Chester, Towneley și N-Town. Aceste vaste construcții dramatice prezentau întreaga istorie a omenirii, începând cu creația și terminând cu Judecata Finală. În aceste piese, Edenul este reprezentat ca loc al armoniei perfecte, unde relația dintre Dumnezeu și om este nealterată. Totodată, spațiul paradiziac dobândește caracteristici concrete, accesibile imaginației spectatorilor medievali. Cercetările recente au evidențiat faptul că scenografiile acestor spectacole încercau să transforme paradisul într-o realitate vizibilă și tangibilă, sporind astfel impactul emoțional și pedagogic al reprezentației. Mitul edenic dobândește aici o funcție eshatologică. Căderea lui Adam nu este prezentată ca un eveniment izolat, ci ca începutul unei istorii care va culmina cu răscumpărarea prin Hristos. Paradisul pierdut devine promisiunea paradisului regăsit.

Renașterea europeană schimbă radical perspectiva asupra mitului Edenului. Accentul se deplasează de la dimensiunea teologică spre cea umanistă. Omul devine centrul universului dramatic, iar căderea este interpretată nu doar ca păcat, ci și ca început al conștiinței și al libertății. Influența decisivă asupra teatrului european a exercitat-o epopeea lui John Milton, Paradise Lost (1667). Deși nu este o piesă de teatru, opera a influențat profund dramaturgia ulterioară. Imaginea lui Satan ca spirit revoltat și reinterpretarea căderii ca dramă a libertății individuale au devenit teme recurente în teatrul modern. În această perioadă, Edenul începe să fie privit și ca simbol al unei stări originare de armonie pe care civilizația o pierde progresiv. Paradisul nu mai este exclusiv un loc teologic, ci și un ideal cultural. Secolul al XIX-lea aduce o reinterpretare radicală a mitului edenic. Dramaturgii romantici sunt fascinați de figura lui Cain, primul exilat și primul revoltat. Piesa Cain: A Mystery a lui George Gordon Byron transformă povestea biblică într-o reflecție asupra condiției umane. Cain nu mai apare doar ca păcătos, ci ca spirit care caută adevărul și contestă ordinea cosmică. Studiile recente au demonstrat că Byron utilizează structura misterului medieval pentru a construi o dramă filosofică despre cunoaștere și libertate. În această perspectivă, Edenul nu mai este doar paradisul pierdut, ci și simbolul unei inocențe imposibil de recuperat. Exilul devine condiția inevitabilă a existenței moderne.

În secolul XX, dramaturgia europeană transformă profund semnificațiile mitului edenic. Interesul se deplasează de la dimensiunea religioasă la cea existențială. La dramaturgi precum Samuel Beckett, Jean-Paul Sartre sau Eugène Ionesco, paradisul apare prin absență. Personajele caută sensul unei armonii pierdute, dar descoperă doar alienare, singurătate și imposibilitatea comunicării. Teatrul contemporan reinterpretează adesea cuplul Adam–Eva ca simbol al relațiilor moderne. Piesa Eden de Eugene O’Brien oferă un exemplu relevant. Personajele principale sunt prezentate ca „un Adam și o Eva contemporani”, captivi într-un paradis degradat, marcat de izolare și incapacitatea comunicării autentice. Astfel, Edenul devine metafora unei nostalgii imposibil de satisfăcut. Omul modern nu mai caută întoarcerea efectivă în paradis, ci sensul pierdut al existenței.

Analiza dramaturgiei europene permite identificarea câtorva funcții fundamentale ale mitului Edenului: Funcția antropologică: Mitul explică originea condiției umane și tensiunea dintre inocență și cunoaștere. Funcția morală: În teatrul medieval, Edenul ilustrează consecințele neascultării și necesitatea mântuirii. Funcția utopică: Paradisul devine imaginea unei societăți ideale și a unei ordini perfecte. Funcția existențială: În teatrul modern, Edenul simbolizează sensul pierdut al vieții și imposibilitatea recuperării plenitudinii originare. Funcția estetică: Reprezentarea scenică a paradisului oferă posibilitatea construirii unor imagini spectaculoase și a unor spații simbolice de mare forță artistică. Mitul Edenului constituie una dintre constantele fundamentale ale teatrului european. De la misterele medievale până la dramaturgia contemporană, el a funcționat ca model interpretativ al condiției umane. Dacă în Evul Mediu Edenul era un spațiu teologic concret, destinat educării religioase a publicului, modernitatea îl transformă într-un simbol al libertății, al nostalgiei și al căutării sensului. Persistența acestui mit demonstrează capacitatea sa extraordinară de adaptare la diferite contexte istorice și culturale. Teatrul european nu a încetat să revină la imaginea paradisului pierdut, deoarece în ea se concentrează una dintre întrebările esențiale ale existenței: poate omul recupera armonia originară sau este condamnat să trăiască permanent în afara Edenului?


Duhul Libertății…

De câtva timp asistăm uimiți la zvârcolirile dureroase și sângeroase ce se derulează în Africa și în Asia. Popoare după popoare, în general de religie musulmană, se opintesc din răsputeri să răstoarne jugurile grele ale unor dictaturi, care păreau instaurate acolo pentru o veșnicie. Până mai ieri abia dacă auzise omul de rând de anumite țări, azi află câte ceva de la fiecare buletin de știri difuzat de televiziune sau radio. Aflăm, de exemplu de milioane de oameni care ies în stradă și, cu un curaj extraordinar, înfruntă moartea și suferința, gloanțele, grenadele, tunurile de apă, loviturile și mijloacele de tortură ale poliției, ale puterii. Vedem tablouri de zei ai zilei arse ori călcate în picioare, însemne ale puterii dictatoriale distruse în mod ostentativ, pancarte în care populația cere sfârșitul unei epoci de dictatură și teroare și instaurarea unei epoci noi, de libertate și progres. Aflăm, de asemenea, de la fiecare buletin de știri de un număr tot mai mare de morți și de răniți. Este aproape de necrezut ca acele popoare să se ridice cu atâta îndârjire la luptă pe viață și pe moarte pentru câștigarea libertății și schimbarea regimurilor politice în propriile lor țări. O populație foarte săracă, adusă în pragul deznădejdii, caută soluții cu prețul vieții.

Privind ce se întâmplă în unele țări nu prea depărtate, gândul ne duce cu ușurință la anul 1989, la acel decembrie sângeros și luminos din propria noastră istorie. Desigur, că fiecare popor își are revendicările lui proprii, specifice, dar toate au idealuri comune: răsturnarea regimurilor dictatoriale, instaurarea unor state de drept, în care legea adevărată să troneze, ci nu legea bunului plac, crearea unui climat de pace, de libertate, de prosperitate, descătușarea gândului și a cuvântului. Asemenea idealuri au avut românii în 1989, asemenea idealuri au făcut să se prăbușească imperiul sovietic, regimurile totalitare din statele comuniste europene. Parcă o scânteie a declanșat o explozie în lanț, care n-a mai putut fi oprită de nimeni și de nimic. Duhul Libertății bântuia atunci în Europa, astăzi în Europa, în Africa și în Asia. Poate este același duh, care a inflamat spiritele în Europa în urmă cu câteva decenii. Acestea înseamnă mult pentru viața unui om, dar nu înseamnă mare lucru în istorie, în viața unor popoare.

Privind cele ce se întâmplă în lume de câteva decenii încoace, gândul mă duce cu mai bine de două sute de ani în urmă. La 1789 izbucnea Revoluția Franceză la Paris. Ea răsturna un regim, o orânduire, o lume învechită și punea bazele unui nou mod de gândire și de simțire. Scânteia declanșată de poporul francez a bântuit multă vreme prin Europa, ridicând popoarele la luptă unul câte unul, fie sub formă de revoluții, fie sub formă de răscoale. Însăși Revoluția de la 1848 din țările europene nu este decât fiica Revoluției franceze. Ce-i drept, la vremea aceea valurile se propagau cu greutate, de-a lungul multor decenii, fiindcă mijloacele de propagare a informației era incomparabil mai greoaie față de cele de azi. Atunci era vremea când informația se propaga prin poștalionul cu cai, azi se propagă cu iuțeala gândului prin radio, televiziune, telefonie, internet. Și atunci tinerii din țările sud-est europene studiau în Apus și acolo s-au intoxicat de ideile noi, reformatoare ale vremii; și azi tinerii musulmani au împânzit Europa, America, la studii sau la muncă, au văzut și au înțeles că se poate trăi și altfel decât robind orbește pe domeniul feudal.

Astăzi se ridică la luptă cu un entuziasm greu de descris și de înțeles. Tinerii noștri strigau în decembrie 1989, sub ploaia de gloanțe: „Vom muri și vom fi liberi!” Astăzi tinerii din unele țări mai de departe sau mai de aproape și, alături de ei populația disperată de foamete și teroare a țărilor lor, strigă la fel. Revoluțiile sunt fenomene istorice extraordinare, asemănătoare unor avalanșe din munți, care mătură în calea lor totul, nivelând terenul pentru a răsări o lume nouă, mai plină de speranțe, mai liberă, mai fericită, mai descătușată. Revoluțiile se nasc greu, după o perioadă îndelungată de gestație, se hrănesc cu mult sânge și cu multe vieți, dar marchează răscruci în istorie, în viața popoarelor. Revoluțiile sunt adevărate operații chirurgicale, pe care istoria le face pe trupurile popoarelor, pentru a elimina cangrenele și a reda speranța de viață acelor națiuni.


Haiducul Ioniță Tunsu

Haiducul Ioniță Tunsu a fost inițial paracliser (fost țârcovnic) la Biserica Sf. Gheorghe Vechi, de pe Calea Moșilor de astăzi, dar și la Biserica Sfinții Voievozi de pe Calea Griviței, numită, pe atunci, Drumul Târgoviștei, remarcat fiind datorită vocii sale. În Bucureştiul de altădată legea era a celor bogaţi, iar prea puţini dintre săraci având vreo şansă la o viaţă uşoară. Ioniţă Tunsu văzând toate acestea, a renunțat la ceea ce făcea și a luat calea haiduciei, fiind un haiduc temut de toţi boierii și iubit de toţi amărâţii. Era în urmă cu aproape 200 de ani, când distanţa ierarhică dintre ţărani şi boieri făcea ca viaţa celor mulţi să fie tare aspră. Marea majoritate a ţăranilor clăcaşi se afla sub exploatarea tuturor: a autorităţilor, a boierilor, a ciocoilor arendaşi şi a egumenilor greci. Ioniţă era oltean, născut la începutul anilor 1800 în comuna Optaşi. A fost el paracliser la biserica Sfântul Gheorghe Vechi de pe Calea Moşilor (pe atunci Podul Târgului de Afară). Era un om voinic, frumos şi inteligent, iar episcopul Ilarion al Argeşului avea gânduri mari cu el, vroia să-l investească cu haina preoţiei.

Mai întâi, Ioniţă Tunsu s-a alăturat voluntar armatei conduse de Tudor Vladimirescu, la răscoala de la 1821. Revoluţia a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României. A avut cauze naţionale, economice şi sociale şi, deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote. Ioniţă a trăit momente de umilinţă când a văzut „huzurul marilor boieri în comparaţie cu viaţa de mizerie a celor mulţi”. Şi-a părăsit slujba, s-a tuns scurt renunțând la pletele popești și şi-a format o ceată de oameni necăjiţi și supărați tare şi a pornit pe drumul haiduciei. Tunsu nu era un tâlhar la drumul mare, care omora şi schinguia. El ceea ce lua de la boieri, dăruia văduvelor cu copii, oamenilor bătrâni de care nu avea nimeni grijă, mamelor care nu aveau cu ce să-şi mărite fetele şi gazdelor sărace pe unde poposea în drumurile sale. Odată cu începutul Războiului ruso-turc din 1828-1829 a început şi ciuma în ţară. Boala bântuia cu furie, casele se goleau, iar maidanele Bucureştiului erau pline cu cei care, în ploaie şi frig, îşi aşteptau sfârşitul. Cei înstăriţi, dar şi cei care aveau rude la ţară, au părăsit oraşul în fuga mare. Primul ministru din timpul lui Alexandru Ioan Cuza şi al lui Carol I, marele academician Ion Ghica, povestea despre amintirea sa din copilărie, având ca subiect pe haiducul Ioniţă Tunsu. Se povestea că Dimitrie Ghica, tatăl lui Ion Ghica, şi-a luat familia şi cu toții s-au refugiat la moşia Ghergani, din judeţul Dâmboviţa, pentru a scăpa de ciuma din oraş. Aici, în jurul stejarului aproape milenar, sub bogatul frunziş, şi-a aranjat sufrageria de vară, în aer liber. Într-o seară a fost chemat la poartă de cunoscutul haiduc pentru a fi avertizat. Temut de toţi boierii, Tunsu nu fura de la oricine „coane Tache, nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aci şi văzându-te la masă le faci poftă baieţilor. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboaţă”.

Generalul rus Pavel Kiseleff, pe atunci în fruntea Ţării Româneşti, fiind înştiinţat de toate faptele lui Tunsu şi a cetei sale care băgaseră groaza în boieri, în negustorii bogaţi şi în autorităţile de ocupaţie, a ordonat de urgenţă ministrului de Interne, Iordache Filipescu să-l prindă. Tunsu şi ceata lui de haiduci, i-au pândit pe general şi pe suita lui la un popas, în drum spre Târgovişte. Haiducul oltean l-a rugat pe Kiseleff, printr-o scrisoare, să fie blând dacă îl va prinde „Capul excelenţei tale a fost astăzi în gura puştei mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de ţară. Astfel te rog şi eu, ca să porunceşti gonacilor care mă urmăresc să nu mă omoare când mă vor prinde, căci eu n-am omorât pe nimeni”. La cererea expresă a generalului Kiseleff, autoritățile se mobilizează pentru prinderea „vestitului tâlhar”. Este oferită o recompensă, iar persoana care îl va prinde sau va da indicii privind locul unde se ascunde Ioniță Tunsu „va fi iertată de dări, va fi ridicată la rang de boierie și va primi 1.000 de lei”. Căpitanul Ștefan Radu, finul și omul de legătură al haiducului în București, atras de recompensa oferită, informează Agia că Ioniță urma să sosească în Capitală noaptea, dinspre Cotroceni, trecând podul peste Dâmbovița de la Grozăvești într-o căruță acoperită cu coviltir. Din întâmplare, exact prin locul și la ora când era așteptat Ioniță trece o trăsură trasă de cai de poștă, în care se afla un colonel rus, Govorov, care, din cauză că refuză să se supună somației, este rănit ușor. Haiducul aude de la depărtare împușcăturile și zarva creată în urma incidentului cu colonelul rus și evită să mai intre în București. Șansa nu îi mai surâde lui Ioniță o săptămână mai târziu, astfel încât, în momentul în care trece peste podul de la Grozăvești, asupra lui se abate o salvă de puști și pistoale. Rănit grav, acesta este dus la un post de pază al soldaților ruși de pe Podul Mogoșoaiei, pe locul unde se află astăzi hotelul Continental. Deși medicii au încercat să-i salveze viața, Ioniță se stinge în zorii dimineții următoare. Era anul 1832. Martorii oculari amintesc că, în momentul în care trupul neînsuflețit al lui Ioniță Tunsu a fost expus în piața publică, astfel încât să facă dovada că haiducul este mort, iar cei care ar fi fost tentați să-i urmeze exemplul, să fie descurajați, oamenii sărmani au izbucnit în lacrimi; un bătrân, care probabil a fost ajutat la un moment dat de către Ioniță, i-a pus acestuia un ban de argint pe piept. Celebrul haiduc a fost înmormântat în afara orașului, în apropiere de Biserica Mărcuța, pe drumul ce ducea la spitalul Pantelimon. Odată înlăturat pericolul pe care l-a reprezentat Ioniță, boierii și negustorii au răsuflat ușurați, iar cei care au ajutat la prinderea sa au solicitat recompensa pentru „râvna și vitejia ce s-au arătat asupra prinderii tâlharului Tunsu și pentru sfărâmarea cetei sale”. După un vechi obicei balcanic, prin care unele persoane își arogă merite, deși nu au avut nici cea mai mică contribuție, beneficiind doar de o protecție de sus, lista persoanelor care urmau să fie recompensate cu 2.000 de lei a crescut de la 22 la 27 de oameni. Căpitanul Ștefan Radu, cel care a avut un rol hotărâtor în ceea ce privește anihilarea lui Ioniță Tunsu, nu numai că nu a beneficiat de recompensa promisă, dar a fost arestat și anchetat pentru complicitate, fiind, în cele din urmă, achitat la capătul unui proces controversat.


Numărul 785

Descarcă PDF


Mărturia scriitorului evreu Marius Mircu, despre inexistența holocaustului în timpul regimului Ion Antonescu

Mărturia a fost făcută la o dezbatere publică în Israel, la 50 de ani după „holocaust” Pentru a afla cât a fost de „antisemit” Ion Antonescu, îl convocăm… Pentru a afla cât a fost de „antisemit” Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu (pseudonimul lui Israel Marcus), fratele academicianului Solomon Marcus și al scriitorului Marcel Marcian. Marius Mircu a fost ziarist și scriitor evreu, născut în România, decedat în Israel, autor a zeci de cărți publicate în România și Israel. La o jumătate de secol după consumarea „holocaustului” din România, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile „antisemite” ale guvernării antonesciene şi mai ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un stat (evreiesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei”. În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944: „– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi; – a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască; – au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechiziţionate de armată; – au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi; – au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci; – evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcă¬minte şi medicamente; – evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospo¬dăreşti şi unelte specifice meseriaşilor; – cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000 de copii orfani; – autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei) […]; – nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul Bareşeum n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli; – nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceainăriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evreieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti”. „Urmăriţi colecţia ‘Gazeta evreiască’ din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.”

„La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legionare – n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul Educaţiei Naţionale aprobarea pentru înfiinţarea ‘Colegiului pentru Studenţii Evrei’, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. […] Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2.000 de studenţi. […] Un sprijin important l-a acordat Crucea Roşie din România (preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Ministerului Sănătăţii, a ajutat ‘facultatea’ evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a servit şi populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. […]. Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat, care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentru viitorul studenţilor”.

Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein: „Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu”. Şi concluzia aceluiaşi onest martor Marius Mircu: „Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest ‘mic Israel’ din Bucureşti, anticipaţie a Statului Israel?”.

P.S.: Recomandăm acest text care conține mărturia unui evreu întreg la minte, dată în Israel, în fața altor evrei, mulți dintre ei plecați din România după ce au prins guvernarea Mareșalului, deci cunoscători ai realității. Citatul ne-a fost pus la dispoziție de alte evreu, Teșu Solomovici. Nu poate exista replică la acest text din partea „negaționiștilor” sioniști, adică al evreilor care neagă binefacerile de care au avut parte în România.

Post scriptum 2026: Despre rețeaua de școli și facultăți pentru evrei care a funcționat pe vremea lui Ion Antonescu l-am auzit vorbind înainte de 1990 pe Alexandru Graur care a funcționat ca inspector școlar. În acest context a vorbit și despre supraviețuirea tuturor evreilor din România, în contrast cu soarta evreilor din alte țări.


Vrem o Românie… Nu o colonie!

Pentru că azi România este în haos, după titlul lucrării monumentale a lui Nichifor Crainic — „Puncte cardinale în haos”. Un haos care cuprinde, printre altele, identitatea națională, tradițiile, spiritualitatea și modernismul momentului. Un haos în care România se vinde, nu se reformează: terenuri agricole, industrie, păduri, imobile, companii strategice, zăcăminte — resurse, bogății naturale. Toate trec în mâini străine, în timp ce poporul este distras și prostit cu tot felul de festivaluri și scandaluri politice mizerabile. Și toate acestea fără transparență și competență. De 36 de ani clasa politică de la noi nu a construit nimic, doar a vândut și înstrăinat… a falimentat și s-a îndatorat! Cine a tras un semnal de alarmă și a refuzat să îngenuncheze a fost catalogat ca fiind extremist — fascist — legionar — proruş — antisemit! Realitatea este clară: azi noi nu mai suntem stăpâni sau proprietari la noi acasă! Toți cei ce îmbrăcăm azi cămașa suveranismului nu vrem o țară de închiriat… vrem o țară de trăit! Cu demnitate… înainte de toate! Azi România trăiește de pe munca celor câteva milioane bune de români aflați la muncă în afara granițelor și a antreprenorilor români, batjocoriți și umiliți de politicieni slugoi și trădători! Prin credință și mărturisind Adevărul vom învinge! Prin iubire — curaj — răbdare — nădejde — moralitate! Pentru că, azi, pentru patrioți și suveraniști, nu este începutul sfârșitului, ci începutul trezirii! Așa cum frumos ne spune și președintele de drept al României — Călin Georgescu — este trezirea în conștiință! Așadar — sus să avem inimile!

Azi în România este haos, pentru că așa doresc serviciile secrete de la noi și din afara țării: cele germane, franceze, americane și, în special, Mossad-ul — care este „dirijorul” sau „regizorul” întregului spectacol! Azi în România controlează și decid… SRI, SIE, plus celelalte 25 de servicii secrete pretinse a fi românești!? Servicii despre care nimeni nu știe numărul exact al angajaților! Servicii care au un buget imens — un buget oficial votat de Parlament și un buget secret, „fără număr”! Serviciile — judecătorii — procurorii — politicienii sunt ciuma neagră a României! Azi în România sunt arestați oameni pentru că îl citesc pe Eminescu… pentru că au icoane și cărți în case, iar în Ucraina, spre exemplu, se promovează și comemorează criminali de război și ucigași de evrei! Ucraina are voie! Totul este cu dublă măsură! Și în tot acest haos indus, românii azi nu mai au drepturi în propria lor țară — în special dreptul la cultură și istorie! La o educație și un învățământ sănătos și curat! Azi în România, o gașcă de procurori cu USR-ul în cuget și-n simțiri doresc anularea tradițiilor și valorilor național-creștine! Pentru că sistemul corupt și trădător nu are nevoie de oameni rugători, ci de tâmpiți… de fricoși! Pe care să-i controleze și manipuleze!

Noua de-generație USR-istă progresistă este în delir… în orgasm pro-european sau pro-occidental. În transă… transexuală și LGBT-istă!? Aceștia toți sunt cei care l-au votat pe clovnul de la Cotroceni… pe Nicu Psihicu. Aceștia toți îl aplaudă în delir ideologic pe Ilie Sărăcie, care a devalizat România și a distrus antreprenoriatul românesc! Dar Dumnezeu, de care ei habar nu au, nu bate cu bâta! Azi mare parte din pseudo-intelectualii lui peste prăjit, care l-au votat pe purtătorul de rucsac, se declară nemulțumiți! Serios? — Dar voi nu ați văzut incompetența lui de la Primăria Capitalei? Nu ați văzut că suferă de un cretinism cronic? Sau sunteți la fel de cretini ca și el? Că de vinovați sunteți cu toții cei care ați votat un asemenea „specimen” pe cale de dispariție! Pentru că împreună cu el, riscăm să dispărem și noi ca țară și ca neam! Aveți exact ceea ce ați votat… ne-a făcut praf și pulbere! Prin voturile voastre, prin indiferența și imaturitatea voastră politică, ați distrus o țară! Pentru că ați vrut o țară ca afară… că ați vrut să fiți europeni!? Azi nu mai aveți nici după ce bea apa… deși România este plină de izvoare, de ape curgătoare, de lacuri, de baraje construite de „cărmaciul” Nicolae! Da… v-ați râs de Călin Georgescu, cu singurul program valabil și sustenabil pentru România — Apă, Hrană, Energie! Că așa vă place vouă… să vă râdeți! Și azi v-a căzut râsul în plâns! Serviciile s-au folosit și se folosesc în continuare de voi! Pentru că serviciile nu au nevoie de oameni inteligenți și cu frică de Dumnezeu! Serviciile au nevoie de fraieri… adică de voi! Au nevoie de o populație! Serviciile și „sistemul Soros”, care, pe lângă Comisia și Parlamentul European, s-a implementat al naibii de bine și în România. S-a implementat precum patimile în mintea și sufletul păcătosului! Cu scopul de a desființa și anula România!

De aceea, azi noi nu avem nevoie de un alt guvern! Avem nevoie de alegeri libere pentru Președenție și Parlament! Avem nevoie de: o curățenie în politică, o societate sănătoasă, o Românie veșnic prezentă, o Românie creștină, profesori care să refacă IQ-ul românilor, preoți care să refacă caracterul românilor, să reînviem ethos-ul românesc, să ne salvăm sufletele, să ne eliberăm…

Vrem o Românie… nu o colonie!


Al Treilea Război Mondial încă se pregătește…

Singura modalitate prin care SUA se pot menține la cârma treburilor globale este un război mondial, adică unul pe scară largă, în care SUA să fie arbitru și nu participant direct. Imaginația strategilor americani nu e foarte bogată, de aceea se repetă scheme de acum un secol – de exemplu înarmarea Germaniei și pregătirea ei de luptă împotriva URSS-ului. Astăzi, inamicul desemnat la prima vedere e Rusia, fiindcă Rusia este în acțiune, dar vizată în special e China, marele rival strategic al Americii. Un lucru trebuie subliniat: pentru americani nu contează cine va învinge în luptă. Înarmarea Europei, pe care ei o concep pentru apărarea împotriva lui Putin, poate foarte bine să ducă la ruina Europei. Cu atât mai bine! Important e războiul și arbitrul (SUA) din umbră, nu rezultatul acestuia. De asemenea, înarmarea Japoniei, care nu se poate face decât împotriva Chinei, nu înseamnă că americanii chiar vor/speră ca Japonia să învingă (așa cum nu speră ca Ucraina să învingă în lupta cu Rusia). Strategia e mai cinică: important e să provoci războiul. Iar statele care produc sau cumpără arme (celebrul cinci la sută din PIB), odată saturate de tehnologie militară, pot fi ușor conduse unele contra altora.

Cazul ucrainean e școală. O Ucraină bine înarmată va fi mereu o țintă pentru Rusia. Dar la fel și o Polonie sau un stat baltic. Tensiunea crește, istoria europeană, cu atâtea tragedii în spate, asta așteaptă: înarmarea între vecini. Motive de război se pot găsi oricând! Iată ce scrie CEO-ul Palantir într-o carte de o sinceritate tipic americană despre politica de înarmare a aliațior SUA:

1. Germania. „O rezistență față de noi investiții în domeniul militar a fost, desigur, deosebit de răspândită în Germania. Günter Grass, romancierul și autorul cărții Toba de tinichea, s-a opus în mod celebru reunificării Germaniei de Est cu Germania de Vest, argumentând că un stat german unificat ar putea deschide posibilitatea unui nou Auschwitz. În 1991, el scria: „Nimic – nici sentimentul apartenenței naționale, oricât de idilic ar fi zugrăvit, nici certitudinea bunăvoinței generațiilor născute după război – nu poate modifica sau șterge experiența pe care noi, criminalii, împreună cu victimele noastre, am trăit-o ca Germania unită”. Totuși, neutralizarea de facto a țării în ultimii cincizeci de ani a avut consecințe. Retragerea unei Germanii puternice și afirmative a contribuit, fără îndoială, la invazia Rusiei în Ucraina din februarie 2022. Vladimir Putin a calculat corect că nu va plăti un preț semnificativ pentru această acțiune. După decenii de autoflagelare, armata Germaniei ajunsese să semene mai degrabă cu o caricatură a unei forțe armate autentice”.

2. Japonia. „Același lucru se poate spune, în mare măsură, și despre Japonia. Cea mai bogată democrație din regiune ar avea nevoie, chiar și astăzi, de sprijinul Statelor Unite pentru a respinge — cu atât mai puțin pentru a supraviețui — unei invazii de amploare (…) Greșeala nu a fost desființarea armatei imperiale japoneze și adoptarea unor garanții juridice menite să împiedice reconstituirea ei în perioada imediat următoare războiului. Greșeala a fost menținerea aceleiași politici timp de trei sferturi de secol, în ciuda transformării ordinii mondiale, inclusiv a ascensiunii unei Chine tot mai puternice și mai asertive, precum și a unei Rusii redevenite ambițioase. Dezarmarea și lipsirea Germaniei de o capacitate militară semnificativă au reprezentat o reacție excesivă, pentru care Europa plătește acum un preț greu. Un angajament similar, și într-o mare măsură teatral, față de pacifismul japonez va amenința, dacă va fi menținut, să modifice și echilibrul de putere din Asia”. Evident, „patriotismul” bubble gum de tip MAGA are un rol aici… Concluzia e simplă, pe măsura istoriei recente!