Arhiva zilnică: 17 octombrie 2012

Istoricul imobilului „Colosseum” (Palatul Bragadiru) și al construcțiilor care l-au precedat în aceste locuri începe la mijlocul anilor 1800. Întregul domeniu purta numele Bragadiru, și a fost fondat de omul de afaceri Dumitru Marinescu Bragadiru. Născut în anul 1842, Dumitru Marinescu și-a început ucenicia la o vârstă fragedă în cofetăria și rachieria negustorului Iancu Ștefănescu. Deosebit de harnic, cinstit și inteligent, Dumitru Marinescu a fost luat în tovărășie, iar în 1866 Iancu Ștefănescu îi și lasă negoțul său. Lărgindu-și comerțul, în anii următori a luat în arendă mai multe fabrici de spirt. În 1877, în timpul Războiului de Independență, Dumitru Marinescu vinde soldaților rachiu și spitalelor spirt pentru răniți. Cu capitalul astfel strâns, Dumitru Marinescu înființează prima fabrică de alcool rafinat în comuna Bragadiru (jud. Ilfov), lângă București, care functionează încă și se face cunoscut sub numele de Dumitru Marinescu Bragadiru. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în partea de sud a României producția de bere era slab dezvoltată, dar concentrată în București. Dumitru Marinescu Bragadiru a început să achizitioneze teren în jurul centrului Bucureștiului, în apropiere de Piața Principesa Maria (astăzi Piața George Coșbuc) și a înființat fabrica sa de bere pe data de 9 aprilie 1895. În anul 1909, Fabrica de Bere a fost înființată ca o societate pe acțiuni. Familia Bragadiru a devenit astfel una dintre primele promotoare ale industriei ușoare în România. În același an, Dumitru Marinescu Bragadiru stabilește reședința familiei în imediata apropiere a fabricii. Hărțile din 1911 ale Bucureștiului, identificând orașul și construcțiile sale, prezintă Fabrica de Bere pe o suprafață de peste 6.2 hectare de teren care se întindea de la Filaret până la grădina Băicoianu.

Clădirea apare pentru prima dată reprezentată pe planul geografic realizat de Institutul Geografic al Armatei în anii 1895-1899 și 1911. Construcția „Colosului”, așa cum era cunoscută clădirea la începuturile sale, a fost realizată după planurile concepute de arhitectul austriac Anton Shuckerl în anul 1894 pe amplasamentul particular de la intersectia Podului Kalitzei (Caliței sau Podul Calicilor, actuală Calea Rahovei) și marcajul dat de cornișa de sud-est a Dâmbovței, prezență semnificativă pentru relieful orașului de la acea dată. Dumitru Marinescu Bragadiru a conceput „Colosul”, ca un loc de recreere, respectând astfel o tradiție a fabricilor de bere de a avea și un local în vecinătate așa cum era Grădina de vară „Eliseul Luther” sau braseria, restaurantul și sala de spectacole și bal „Colosseul Oppler”, dispărut în totatalitate astăzi. Un exemplu al Bucureștiului de altădată, clădirea a devenit ulterior „Palatul Bragadiru”, radiindu-și frumusețea și farmecul istoric. Concepția arhitecturală eclectică cu un repertoriu decorativ bogat folosit armonic la compoziția fațadei și decorarea interioarelor, reflectă întru-totul frumusețea anilor 1900.

Compusă dintr-o spectaculoasă sală de bal care poate funcționa și ca sală de teatru sau de concerte, o bibliotecă, o popicarie, numeroase camere, magazine și birouri ce funcționau la parter, clădirea era o structură impresionantă ce îmbină stilurile celor mai renumite clădiri ale timpului: Camera de Comerț, Poșta Română, Casa de Economii și Consemnatiuni (CEC-ul) și clădirea Curții Supreme de Justiție, toate construite în aceeași perioadă. La 11 iunie 1948 regimul comunist a naționalizat întreaga industrie românească. Fabrica de Bere a fost redenumită „Fabrica de Bere Rahova” după numele cartierului în care se afla. Prima grijă a regimului a fost spargerea cu lovituri de ciocan a numelui Dumitru Marinescu Bragadiru de pe frontonul fabricii de bere. Imobilul „Colosseum” a fost redenumit pompos „Casa de Cultură Lenin”. După Revoluție, aici au funcționat entități ce aveau să-și lase amprenta în patrimoniul cultural și mass-media. Fundația Euopeană Drăgan, aparținând omului de cultură Josif Constantin Drăgan, Radio Europa Nova, dar și Ziarul Națiunea. Apoi, în 2003, descendenții lui Dumitru Marinescu Bragadiru au revendicat imobilul „Colosseum”, conform Legii speciale 10/2001 și l-au redobândit conform titlului emis de Primaria Municipiului București. Palatul are 10.000 de metri pătrați construiți și un teren aferent de 12.000 de metri pătrați și este declarat monument istoric de către Ministerul Culturii și Cultelor. Restaurat la standinguri moderne, prin noua destinație ce i s-a dat, Palatul Bragadiru va deveni un centru al artei independente, un focar de artă și cultură, un loc de întâlnire a protipendadei actuale a capitalei noastre.

Iată că se poate reuși acest lucru, după cum am aflat cu bucurie faptul că „Godot Cafe Teatru” îşi schimbă numele în „Teatrul Godot” şi şi-a reluat activitatea din 4 iunie 2021, în cadrul Palatului Bragadiru din Bucureşti. Știm „povestea” lui Bragadiru, marele industriaș, iar punerea în valoare a unui asemenea imobil în acest mod, sincer ne bucură. Noul spaţiu în care „Teatrul Godot” se redeschide, la Palatul Bragadiru, va include o sală de teatru şi de evenimente amplă, elegantă, un restaurant şi o grădină spaţioasă. „Teatrul Godot este un spaţiu cultural aparte atât prin susţinerea teatrului şi artelor independente, cât şi datorită conceptului de teatru de vară, ce aminteşte de celebrele grădini Union sau Oteteleşeanu, din Bucureştiul anilor 1900, dar şi prin faptul că are propria trupă de actori, selectaţi printr-un concurs la care au participat 200 de artişti”, se arată într-un comunicat. Teatrul Godot montează producţii proprii, dar și găzduiește spectacole invitate. Iniţiativa manifest a Teatrului Godot este de a promova spectacolele independente, contemporane, puternic ancorate în realitatea de zi cu zi. Miza este aceea de a pune în scenă spectacole pe toată perioada anului pentru a dezvoltă un fenomen organic de cunoaştere atât a tinerilor actori, cât şi de subliniere a necesităţii existenţei şi susţinerii acestui fenomen teatral în România. De asemenea va promova latura expozițională și cea a evenimentelor culturale de marcă. Numai astfel un spațiu atât de provocator precum Palatul Btagadiru poate fi oferit iubitorilor de artă din capital noastră, indiferent de domeniul ales.

Peste Țara Moldovei se întinde încă amintirea marelui voievod Ștefan cel Mare, ca un nemuritor de seamă al neamului românesc. Stejarii plantați pe vremea lui în vatra unor sate stau încă de strajă cu fruntea în soare, ca și cetățile de piatră veșnicite în timpul său. Ţinutul Neamţului este unul în care „prezenţa“ lui Ştefan cel Mare îi dovedită prin atestări documentare, dar există şi legende, care „vorbesc“ despre lucruri şi fapte petrecute în vremea voievodului. Una dintre acestea este „Povestea Fântânii lui Ștefan cel Mare” din satul Pietrosu, comuna Oniceni și este una încărcată de mister și semnificație în istoria românească. Această fântână, situată în Ținutul Neamțului, nu doar că a fost atestată documentar, ci și înconjurată de legende care îi conferă o aură specială. Legenda spune că: „După ce voievodul Ştefan i-a biruit, la Podu’ Înalt, pe turcii veniţi câtă frunză şi iarbă, între dealurile din Oniceni a construit o tabără, un fort de apărăre, odihnindu-şi aici oştile, vreme de câteva săptămâni. A tăiat pădurile, dar cum era nevoie de apă pentru oşteni şi cai, a amenajat o fântână mare. Ea dăinuie de atunci“. Aceasta este legenda care o spune oricine din Oniceni. De altfel, prima atestare documentară a localităţii datează de pe vremea lui Ştefan cel Mare, din 10 ianuarie 1467, când este pomenită ca hotar al unui sat. Apoi, este este menţionată într-un act din 17 februarie 1483, tot al voievodului, care dădea în stăpânire jumătate din Oniceni verilor Giurgea Oniceanul şi Ion Oniceanul, boieri de la care aşezarea şi-a luat numele. Istoria locală mai pomeneşte de faptul că, în trecut, zona puţului, nefiind îngrijită s-a transformat într-o mare mlaştină. Apoi, înainte de Primul Război Mondial, a fost asanată, izvorul a fost reamenajat, fiind realizată o construcţie pentru protecţie şi montată o placă de marmură, primind astfel denumirea oficială de „Fântâna lui Ştefan cel Mare“. Totuși, nu avea să reziste prea mult, fiind distrusă în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, în 1944, de trupele sovietice ajunse şi prin aceste locuri. Abia în 1970 a fost din nou reamenajată, ocupându-se de acest lucru parohia comunei şi localnicii. A fost realizat un bazin pentru captarea apei şi un foişor din lemn acoperit cu tablă, fiind construită şi o cruce din beton. Că oamenii ţin la istoria locului o demonstrază şi faptul că la Oniceni, de ceva ani, se desfăşoară, în luna iulie, un festival intitulat chiar „La Fântâna lui Ştefan“. Zona nu este pe lista monumentelor din judeţul Neamţ, cel mai probabil din cauza lipsei unor indicii cu valoare de certitudine istorică, fiind declarată doar arie protejată de interes local.

O altă fântână despre care se spune că are legătură cu domnul Moldovei este cea de la Cetatea Neamţ, despre ea spunându-se că ar fi fost săpată de turcii luaţi ostatici în urma unei bătălii. Puţul este lesne de observat în curtea interioară a fortificaţiei, fiind împrejmuit cu un grilaj metalic. Este locul unde turiştii aruncă bani, în speranţa îndeplinirii unei dorinţe. O legendă arată că Ştefan cel Mare i-ar fi eliberat pe prizonierii care au muncit la ea, ţinându-şi promisiunea în caz că dădeau de apă. Se mai spune că avea o adâncime foarte mare, dat fiind faptul că cetetea fusese ridicată pe o culme ce străjuia valea Ozanei şi că la un anumit nivel fusese construit un tunel folosit pentru fugă, care ieşea într-o pădure din zona staţiunii Oglinzi. „E foarte posibil că o sursă permanentă să fi existat încă din prima etapă de funcţionare, din secolul XIV. În vreme de asediu, fără o sursă de apă, rezistenţa în cetate nu ar fi fost posibilă. Fiind pe un pinten montan, e clar că trebuia să existe o sursă de apă. S-a mai vehiculat că ar fi fost un rezervor de apă în zonă, dar nu se pune problema să fi existat o aducţiune a apei în secolele XV-XVI“, spunea arheolog dr. Vasile Diaconu. Fântâna lui Ștefan cel Mare din satul Pietrosu, comuna Oniceni (jud. Neamț) continuă să fie folosită și să păstreze vie povestea acestui mare conducător în Inima Moldovei care pulsează încă cu putere. Aceasta este o relicvă încărcată de istorie și tradiție, care ne amintește de eroismul și înțelepciunea voievodului nostru.