Arhiva zilnică: 17 octombrie 2012

Timpul în zadar…

Abis şi lumină

Orbit, surzit şi amuțit

de câte sunt şi au să vină,

Şi dintre toți cei care sunt,

doar Dumnezeu este de vină?

 

Deci, am pe cine să dau vina?

De ce se-ntâmplă-n jurul meu.

Stă sacru scris în gând, deacuma

Dumnezeu se vrea ateu.

 

Închid dară ochii în întuneric

să cuprind intens abisul,

Şi-n necugetata cugetare

mă trezeşte din zbucium; El, visul…

 

Şi câte planuri am în gând

să fac, să fiu mai mult ce sunt.

Vor fi purtate spre uitare

când îmi şopteşte El: „Atât!”

 

Blestemat să trăiesc, veşnic

ca un simplu om finit.

Liber într-o strâmtă cuşcă,

viețuitor şi muritor de rând.

 

Sortit să car trecutu-n viitor,

dar să nu-l iau, ar fi povară,

Şi mi-e prezentu-obositor

S-aștept tăcut; să fie seară.

 

Şi cine schimbă al meu curs,

cu bune, rele pe pământ?

Caci înainte de a fi

s-or termina tot cu… „Atât!”

 

Trăiesc şi mă accept cum sunt

într-o lumină-ntunecată,

În iadul Raiului cel Sfânt,

și-apoi tânjind la judecată.

 

Într-o eră efemeră,

utopia-i de prisos,

Vremelnica decizie-n precizie

să crezi că viitorul e colos.

Secunda Doi

O primă clipă e născutul,

Când vii pe lume ca un lut,

Dar viața-și schimbă tot trecutul

În clipa ce-are de crescut.

Atunci când afli cu uimire

De ce exiști sub acest cer,

Secunda Doi e-o trezire,

Ce rupe valul de mister.

 

Sunt două zile mari în viață,

Ce au un rost cu-adevărat:

E ziua când apari în față

Și-n astă lume ai intrat.

Iar a doua zi, mai clară,

E clipa-n care deslușești

Din toată negura amară,

De ce apari și ce trăiești.

 

Dar foarte mulți adună zile

Și le tot trec pe calendar,

Își lasă viețile sterile

Și își consumă timpul în zadar.

Ei trec prin ani fără simțire,

Dar viața n-o gustă deloc,

Rămân doar umbre în privire

Și se blochează în același loc.

 

Iar dacă vrei o pregătire,

Să știi cum se trăiește-un veac,

Nu sta pe margini, în uimire,

Că n-ai să afli niciun leac.

Pășește-n lume cu-ndrăzneală,

Începe direct ca să trăiești,

Alungă frica și-ndoiala,

Căci doar muncind te împlinești.

 

Să nu mai plângi cu nostalgie

După trecutul ce s-a dus,

Ce-a fost, a fost și n-o să mai fie,

Privirea ține-o doar în sus.

Căci anii cei mai dragi și buni,

Pe care încă nu-i cunoști,

Nu-s cei pierduți printre furtuni,

Ci sunt aceia ce-ai să-i găzduiești!

Scrisoare către ieri

Ieri e doar amintirea ce-o purtăm în verbe,

O pagină scrisă cu cerneală de dor,

În timp ce prezentul în piepturi ne fierbe,

Iar mâine e visul curat, călător.

 

Îmi caut trecutul în fiece ungher,

Căci amintirea e tainic punct de sosire,

Un pod nevăzut aruncat către cer,

O formă adâncă de reîntâlnire.

 

Dar scumpă și mândră-i această secundă,

Lumina de astăzi e tot ce avem,

Căci ziua de ieri s-a pierdut în profundă

Tăcere de timp… Și n-o mai vedem.

 

Iar mâine? O taină ce-ascunde mistere,

O graniță-ngustă între viață și moarte,

O simplă promisiune de chin sau plăcere,

O filă nescrisă dintr-o altă carte.

 

De aceea, când drumul se pierde în ceață

Și pașii se-atârnă de umbre și șoapte,

Ca să ajungem în zori, la o nouă viață,

Nu avem alt drum… decât prin noapte.


Morminte antice descoperite în movilele de la Andrieșeni (jud. Iași)

Trei morminte vechi de sute și mii de ani au fost descoperite într-un sit arheologic din comuna Andrieșeni (jud. Iași). Descoperirile ar putea oferi informații noi despre practicile funerare ale comunităților care au locuit de-a lungul timpului în valea Jijiei. Complexele funerare au fost identificate în cadrul unei campanii interdisciplinare de cercetare desfășurate în perioada 18–25 iulie 2026. Potrivit coordonatorului cercetărilor, Ciprian-Cătălin Lazanu, unul dintre morminte aparține populațiilor turanice din secolele al X-lea–al XI-lea. Celelalte două sunt mult mai vechi și datează de la sfârșitul Epocii Bronzului și începutul Epocii Fierului, perioadă cunoscută drept Hallstattul timpuriu.

Mormintele urmează să fie analizate în detaliu pentru a-i ajuta pe specialiști să înțeleagă mai bine practicile funerare ale comunităților care au locuit în această parte a Moldovei românești. Cercetările au fost realizate în cadrul proiectului „Identificarea și evaluarea patrimoniului arheologic, cu precădere a monumentelor tumulare din zona de luncă de pe teritoriul comunei Andrieșeni, județul Iași”. Comuna Andrieșeni este situată în mare parte în lunca râului Jijia. Arheologii au urmărit să identifice tumuli în această zonă joasă, deși asemenea monumente funerare sunt întâlnite, de regulă, pe terenuri înalte.

Cu ajutorul planurilor directoare de tragere și al imaginilor satelitare, specialiștii au identificat mai mulți tumuli în zona de luncă. În urma analizelor, aceștia au decis să înceapă săpăturile în zona Spineni, unde se află o necropolă formată dintr-un grup de movile funerare. În prezent, în zonă au fost identificate cinci asemenea movile. Trei dintre ele sunt vizibile în teren, iar alte două apar doar pe hărți. Cercetările au inclus investigații neinvazive realizate prin zboruri aeriene, măsurători magnetometrice și geoelectrice, precum și prin tomografie electrică. Totodată, arheologii au efectuat săpături în primul tumul, situat în centrul grupului de trei movile funerare vizibile în teren. În cele șase zile de cercetare, echipa a reușit să sape doar jumătate din această movilă. Cea de-a doua jumătate urmează să fie cercetată în luna septembrie. Specialiștii își propun să continue lucrările până la cercetarea întregului nivel arheologic al tumulului. La încheierea celor două campanii, aceștia speră să obțină o imagine de ansamblu asupra tuturor complexelor funerare care s-ar putea afla în interiorul movilei. Cercetătorii intenționează să organizeze campanii arheologice pe parcursul mai multor ani, astfel încât întreaga necropolă din zona Spineni să fie investigată. (G.V.G.)


Palat Bragadiru din București, întâlnirea artelor frumoase…

Istoricul imobilului „Colosseum” (Palatul Bragadiru) și al construcțiilor care l-au precedat în aceste locuri începe la mijlocul anilor 1800. Întregul domeniu purta numele Bragadiru, și a fost fondat de omul de afaceri Dumitru Marinescu Bragadiru. Născut în anul 1842, Dumitru Marinescu și-a început ucenicia la o vârstă fragedă în cofetăria și rachieria negustorului Iancu Ștefănescu. Deosebit de harnic, cinstit și inteligent, Dumitru Marinescu a fost luat în tovărășie, iar în 1866 Iancu Ștefănescu îi și lasă negoțul său. Lărgindu-și comerțul, în anii următori a luat în arendă mai multe fabrici de spirt. În 1877, în timpul Războiului de Independență, Dumitru Marinescu vinde soldaților rachiu și spitalelor spirt pentru răniți. Cu capitalul astfel strâns, Dumitru Marinescu înființează prima fabrică de alcool rafinat în comuna Bragadiru (jud. Ilfov), lângă București, care functionează încă și se face cunoscut sub numele de Dumitru Marinescu Bragadiru. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în partea de sud a României producția de bere era slab dezvoltată, dar concentrată în București. Dumitru Marinescu Bragadiru a început să achizitioneze teren în jurul centrului Bucureștiului, în apropiere de Piața Principesa Maria (astăzi Piața George Coșbuc) și a înființat fabrica sa de bere pe data de 9 aprilie 1895. În anul 1909, Fabrica de Bere a fost înființată ca o societate pe acțiuni. Familia Bragadiru a devenit astfel una dintre primele promotoare ale industriei ușoare în România. În același an, Dumitru Marinescu Bragadiru stabilește reședința familiei în imediata apropiere a fabricii. Hărțile din 1911 ale Bucureștiului, identificând orașul și construcțiile sale, prezintă Fabrica de Bere pe o suprafață de peste 6.2 hectare de teren care se întindea de la Filaret până la grădina Băicoianu.

Clădirea apare pentru prima dată reprezentată pe planul geografic realizat de Institutul Geografic al Armatei în anii 1895-1899 și 1911. Construcția „Colosului”, așa cum era cunoscută clădirea la începuturile sale, a fost realizată după planurile concepute de arhitectul austriac Anton Shuckerl în anul 1894 pe amplasamentul particular de la intersectia Podului Kalitzei (Caliței sau Podul Calicilor, actuală Calea Rahovei) și marcajul dat de cornișa de sud-est a Dâmbovței, prezență semnificativă pentru relieful orașului de la acea dată. Dumitru Marinescu Bragadiru a conceput „Colosul”, ca un loc de recreere, respectând astfel o tradiție a fabricilor de bere de a avea și un local în vecinătate așa cum era Grădina de vară „Eliseul Luther” sau braseria, restaurantul și sala de spectacole și bal „Colosseul Oppler”, dispărut în totatalitate astăzi. Un exemplu al Bucureștiului de altădată, clădirea a devenit ulterior „Palatul Bragadiru”, radiindu-și frumusețea și farmecul istoric. Concepția arhitecturală eclectică cu un repertoriu decorativ bogat folosit armonic la compoziția fațadei și decorarea interioarelor, reflectă întru-totul frumusețea anilor 1900.

Compusă dintr-o spectaculoasă sală de bal care poate funcționa și ca sală de teatru sau de concerte, o bibliotecă, o popicarie, numeroase camere, magazine și birouri ce funcționau la parter, clădirea era o structură impresionantă ce îmbină stilurile celor mai renumite clădiri ale timpului: Camera de Comerț, Poșta Română, Casa de Economii și Consemnatiuni (CEC-ul) și clădirea Curții Supreme de Justiție, toate construite în aceeași perioadă. La 11 iunie 1948 regimul comunist a naționalizat întreaga industrie românească. Fabrica de Bere a fost redenumită „Fabrica de Bere Rahova” după numele cartierului în care se afla. Prima grijă a regimului a fost spargerea cu lovituri de ciocan a numelui Dumitru Marinescu Bragadiru de pe frontonul fabricii de bere. Imobilul „Colosseum” a fost redenumit pompos „Casa de Cultură Lenin”. După Revoluție, aici au funcționat entități ce aveau să-și lase amprenta în patrimoniul cultural și mass-media. Fundația Euopeană Drăgan, aparținând omului de cultură Josif Constantin Drăgan, Radio Europa Nova, dar și Ziarul Națiunea. Apoi, în 2003, descendenții lui Dumitru Marinescu Bragadiru au revendicat imobilul „Colosseum”, conform Legii speciale 10/2001 și l-au redobândit conform titlului emis de Primaria Municipiului București. Palatul are 10.000 de metri pătrați construiți și un teren aferent de 12.000 de metri pătrați și este declarat monument istoric de către Ministerul Culturii și Cultelor. Restaurat la standinguri moderne, prin noua destinație ce i s-a dat, Palatul Bragadiru va deveni un centru al artei independente, un focar de artă și cultură, un loc de întâlnire a protipendadei actuale a capitalei noastre.

Iată că se poate reuși acest lucru, după cum am aflat cu bucurie faptul că „Godot Cafe Teatru” îşi schimbă numele în „Teatrul Godot” şi şi-a reluat activitatea din 4 iunie 2021, în cadrul Palatului Bragadiru din Bucureşti. Știm „povestea” lui Bragadiru, marele industriaș, iar punerea în valoare a unui asemenea imobil în acest mod, sincer ne bucură. Noul spaţiu în care „Teatrul Godot” se redeschide, la Palatul Bragadiru, va include o sală de teatru şi de evenimente amplă, elegantă, un restaurant şi o grădină spaţioasă. „Teatrul Godot este un spaţiu cultural aparte atât prin susţinerea teatrului şi artelor independente, cât şi datorită conceptului de teatru de vară, ce aminteşte de celebrele grădini Union sau Oteteleşeanu, din Bucureştiul anilor 1900, dar şi prin faptul că are propria trupă de actori, selectaţi printr-un concurs la care au participat 200 de artişti”, se arată într-un comunicat. Teatrul Godot montează producţii proprii, dar și găzduiește spectacole invitate. Iniţiativa manifest a Teatrului Godot este de a promova spectacolele independente, contemporane, puternic ancorate în realitatea de zi cu zi. Miza este aceea de a pune în scenă spectacole pe toată perioada anului pentru a dezvoltă un fenomen organic de cunoaştere atât a tinerilor actori, cât şi de subliniere a necesităţii existenţei şi susţinerii acestui fenomen teatral în România. De asemenea va promova latura expozițională și cea a evenimentelor culturale de marcă. Numai astfel un spațiu atât de provocator precum Palatul Btagadiru poate fi oferit iubitorilor de artă din capital noastră, indiferent de domeniul ales.


Nu, nu ați greșit protestul… Doar „umplutura”…

Da! Trebuia să fim de multă vreme în stradă! Dar nu pentru o „merdenea”. Nu pentru o dovedire a „croissantului” cu aere burgheze prin „tradiția” brusc descoperită și asumată în mișcări de mase… „la coadă”! Pentru că nu „merdeneaua” era scânteia dezmorțirii noastre… Nici foietajul, nici umplutura ei… Ceva cu mult mai subtil: gazele ălea, fără de care nu mai ieșea ea din cuptor… Și fără de care, curând, chiar s-ar putea să nu mai iasă… Căci, nu trebuie să ajungem în ziua în care nu vom mai avea „merdenele” de ieșit în stradă pentru că, nemaifiind gaze, ori fiind prea scumpe chiar, să înțelegem că am greșit motivul. Chiar dacă vor zice mulți că tocmai „merdeneaua” de acum a dovedit „lumii” că suntem vii. Încă vii! Că societatea, iată!, este aici, veghează și mai ales reacționează! Că nu este adevărat că ne-am „zombificat” în nepăsare, resemnare, frică, iar, prin toate, în tăcere! Dovadă tocmai „merdeneaua” aia care a rupt gura Pieței Amzei în două… Și oamenii ăia care s-au dus să facă ditamai coada la merdeneaua studențească… Să arate lumii că suntem vii, chiar dacă între straturi de foietaj… Că așa ne place nouă… Să fim mai pe după ceva… Dacă nu în spatele tastaturii, în spatele unui pseudomotiv: acum, „merdeneaua”… Dar, în rest, funcționăm! Reacționăm!

Și se rup psihologii (sociologi) și sociologii (psihologi) în a explica această aproape adicție freudiană nou descoperită: merdenea vs. croissant. Să interpreteze cumva penibilul isteric al alegerii dintre croissantul dintre cracii Miței-biciclista (fostă pupăză de București ajunsă azi emblemă) și merdeneaua „tradițională”… Doar că, și unii și alții, greșesc… Iar protestul pro merdenea nu e o dovadă că suntem vii. Că suntem încă aici, și „ființăm”! Ci doar a dovedit nivelul de absolut, nu al absurdului conjunctural isteric (că era mai bine ca imagine a noastră de „homines plebeii”), ci al analfabetismului funcțional (în masă). Al unui „test Pisa” la care au căzut toți protestatarii de pofte… Și cei de la Mița-biciclista, și cei de la merdeneaua lui „nea Mihai”… Pentru că, dacă o societate nu iese în stradă când paloșul guvernamental al restricțiilor, nedreptăților, confiscărilor de drepturi financiare (drepturile pensionarilor, ale mamelor, ale pacienților, ale bolnavilor incurabili și ale celor aflați în asistență paleativă, ale copiilor, elevilor, salariaților, ale societății, strat cu strat, foietaj cu foietaj) când țara este vândută pe bucăți, când viitorul ei este aproape fățiș pus în piuneze și „infrigementuri” fatale, când un europarlamentar român (?!) face lobby agresiv investițiilor „culturale” ungare în Transilvania (rușine, bre boanghene Nicu a lui Ștefănuță!), cerșind bunăvoința noului premier de la Budapesta de a-l primi, la ușa mai mică de pseudoimperiu, să discute despre drepturile maghiarilor din Transilvania, că el este reprezentantul lor, nu al românilor Țării care l-a trimis în Parlamentul European, când resursele țării sunt vândute, când sarea pleacă afară, când apele ne sunt contorizate, când ni se interzice dreptul de a avea minimul confort asigurat, culmea, cu propriile noastre resurse (pe care suntem puși să le cumpărăm de la alții!), când ave(a)m tehnologii și unități industriale, impunându-ni-se doar limite și linii roșii, atunci avem o problemă gravă în a înțelege, în a conceptualiza lucrurile, evenimentele, faptele… Și când, dramatic, dar deloc de mirare, alegem a face „dreptate”, și poate și îndreptare, lucrurilor epigonice… Trecătoare și fără a lăsa vreo urmă pentru ziua de mâine… Când alegem „merdeneaua”… Și ne mai și mândrim cu exercițiul dovedit: că suntem vii! Evident, că doar am mușcat din merdeneaua aia! Că suntem și logici? Aici mai este de discutat…

„Strada” a greșit dară mesajul. Nu neapărat și locul. Pentru că, pe fond, „merdeneaua” Amzei putea fi folosită ca motiv de răsculare, dar atingând esența problemei care ne macină fundațiile societății, și economic, și moral, și ca posibilitate de a mai veni în fața lumii cu propria identitate, liber aleasă. Că gândim, deci existăm, nu molfăim și ne facem că ființăm! Că viețuim, agitându-ne dintr-un moft. Și nu (nu încă) de foame, aia care roade cu adevărat, care ne va roade, poate nu atât încât să se adeverească avertizările apocaliptice ale unui consilier al Băncii Naționale, care ne-a zis-o, verde-n față, că o să ajungem să mâncăm iarbă și scoarță de copaci (dar, deh’, de unde și acestea?!). Foamea aia care când te înhață de mațe de nu-ți mai arde de fițe de bicicliste și trotuar de Amzei… Dar, da, protestele pro merdenea puteau fi un început… Pentru că esența era acolo… Gazele… Că dacă rămânem fără ălea, dacă se scumpesc ori nu o să ne mai ajungă, vorba turcului: „Yok, merdenea!”… Și, la cum ne-am dovedit starea de spirit: ioc și ieșit în stradă!

Acolo, în substraturile merdenelei pândește o situație care s-ar putea să ne dea de furcă la iarnă… Gazele… Dar, fericiți de izbânda de a fi prins loc la coadă (plâng copiii lui Decembrie ’89 în ceruri de „țelurile” noastre de astăzi…), ronțăind cu devotament de revoltă fratricidă față de croissantul „elitist”, nu am avut timp să vedem, să pricepem, să punem lucrurile în context… Că eram „lucrați”, în același timp aproape, tocmai pe esența inclusiv a existenței merdenelelor… Gazele pentru acum, pentru la iarnă… Și, dacă, îndrăznim, poate și dincolo de primăvară…

Pentru că depozitele noastre de gaze naturale sunt umplute la un nivel foarte mic: de numai 68,51 la sută. Deși ne apropiem de data la care, e drept, pe alte calende de asprime ale Bruxelles -ului (care, nu s-a „înmuiat” în cerințe, doar a reevaluat pentru propriul joc), trebuia ca nivelul de înmagazinare a gazelor să fie la minim 90 la sută. Doar că, depozitele noastre se umplu tot mai greu… Producția existentă pleacă spre alte zări, spre alții. Și se vor umple și mai greu… Căci producția de numai mâine, din Marea Neagră, a fost deja cumpărată de aceiași alții încă de „ieri”… Dar noi nu ne agităm… Ce dacă avem în stocurile de gaze naturale, practic rezerva noastră de vremuri grele, de iarnă, doar 68,51 la sută?! Suntem acoperiți! Că nu mai este valabilă decizia de mai agârț a UE care ne obliga să avem, la 1 octombrie ale fiecărui an, 90 la sută din stocuri făcute! Căci fără să avem noi habar, a dat Bruxelles -ul o dezlegare. Și, nu numai că termenul limită a fost mutat spre miezul iernii, dar nu mai suntem obligați nici să le umplem la 90 la sută din capacitate… Ajung 75 de procente… Că a decis UE: putem reduce procentul obligatoriu cu zece procente… E de la „coana Europa” dezlegare! Ba, cu încă vreo cinci la sută. Că ne lasă! Așa că, în ciuda iernii, nu mai suntem obligați să umplem depozitele! Sigur, nu este nici o favoare pentru noi. Că prin astfel de dezlegări, nu se înmoaie baba iarna de zicerile celeilalte babe, a UE… Iar ea o să vină exact când îi este… vremea. Și după cum sunt și vremurile. Azi secetă, mâine ger de vor crăpa și albiile râurilor secate și ale lacurilor golite înaintea verii deși se știa că vor urma iarăși perioade secetoase, că „pietrele foamei” vor ieși tot mai des și pentru tot mai multe zile, săptămâni, luni, la iveală…

De fapt, reducerea cotei obligatorii de umplere a depozitelor de gaze naturale (de la acel minim 90 la la 75 la sută), „relaxarea” termenului pe calendare, oricând între fosta linie roșie de „infringement” de la 1 octombrie al fiecărui an la miezul iernii, și dincolo de el, ascunde o altă mârlănie de Bruxelles la care guvernanții noștri au pus botul. Pentru că nici un stat european nu o să se ia după noile „criterii” ale UE, dimpotrivă, vor umple cât vor putea de mult propriile depozite. Că procentele Bruxelles -ului nu dezgheață iarna. Nici economiile, nici industria, nici locuințele… Aici este doar „viitorul” rezervat nouă. Acela în care, deși aveam cel mai puternic motiv pentru a prelua (chiar integral) gazele extrase din Marea Neagră pentru țară tocmai sub motivația obligației de mai ieri de umplerea a depozitelor la 90 la sută din capacitate (astăzi, prin reevaluarea cotei minime, fie și la 75 la sută), nu am făcut nimic… Iar acum, toată marja de dincolo de 75 la sută va fi dedicată „exportului” de gaze fără nici o opreliște. De fapt, transferului, pentru că nici bani nu vom primi… Ni se va scădea, resconta, deconta din presupuse datorii, din obligații, de la PNRR, de la alte „infringementuri”. Astfel, chiar dacă s-ar mai trezi vreun partid să rupă gheața care stă să se aștearnă peste noi, peste economia noastră, peste casele noastre, și va impune obligația asigurării stocului minim, în acea marja de scădere de la 90 la sută la 75 de procente se vor alinia toate exporturile/transferurile de gaze de sprijin, de susținere, ale economiilor de război ale altora, ori cele direct dirijate, „prioritizate” de către Bruxelles către anumite membre UE.


Aurul Albastru al Carpaților

Adesea numiți „Inima Verde” a României, Carpații acționează ca un filtru natural gigantic. Unele dintre cele mai curate râuri de pe continent izvorăsc aici. Apa, care se scurge din formațiunile calcaroase poroase, trece printr-un proces de purificare vechi de secole înainte de a ieși la lumină. Această caracteristică geologică conferă apei carpatine o compoziție minerală și o puritate care au devenit o raritate într-o lume industrializată. Experții o numesc pe bună dreptate „aur albastru”, deoarece într-o epocă a deficitului tot mai mare de apă, calitatea devine monedă de schimb. Izvoarele nu sunt regenerabile în sensul imediat; Acestea sunt rezultatul unui echilibru delicat care s-a format în milenii și poate fi distrus în câteva secunde. Dar acest aur albastru se află la o răscruce. Pe de o parte, atrage investitori internaționali care recunosc potențialul apei minerale premium și doresc să stimuleze economia regiunii. Pe de altă parte, comercializarea amenință să submineze integritatea ecologică a zonelor de izvoare. Munții de sticle de plastic, traficul crescut și infrastructura industrială ar putea pune presiune pe ecosistemul fragil care alimentează izvorul. Să ne gândim: Este apa o marfă comercializabilă sau un bun public care trebuie protejat? Guvernul român se confruntă cu provocarea de a reconcilia reglementările stricte de mediu cu interesele economice, fără a pune în pericol însăși substanța izvorului. Semnificația sa se extinde mult dincolo de granițele țării. Într-o Europă din ce în ce mai afectată de secetă și ape subterane contaminate, Munții Carpați reprezintă o rezervație strategică. Apa de aici este mai mult decât H2O; este un simbol al vieții pe pământ. Comunitățile locale, care au depins de puritatea fântânilor lor de generații, devin gardienii acestei comori. Cunoștințele lor tradiționale despre gestionarea terenurilor sunt acum combinate cu știința hidrologică modernă. Această simbioză între tradiție și tehnologie ar putea deveni un model pentru gestionarea globală a resurselor de apă dulce.

Este o ironie a istoriei că cea mai mare bogăție a Carpaților rămâne invizibilă până când nu este îmbuteliată sau curge de la robinet. Dar nu putem aștepta până când robinetul se usucă pentru a înțelege valoarea acestor vene. Protejarea apei din Carpați nu este o chestiune locală, ci o responsabilitate europeană. Prin conservarea acestui aur albastru, nu doar salvăm o resursă naturală, ci și o parte din viitorul nostru comun. Pentru că, în cele din urmă, ceea ce contează nu este câtă apă deținem, ci cât de pură rămâne atunci când ajunge la generațiile viitoare.

Ce au mai râs „merdeniștii” de acel titlu de carte: Apă, hrană, energie. România este cel mai bogat stat în apă potabilă din regiune, dar investitorii străini, schimbările climatice și lipsa unei strategii naționale transformă această resursă într-o posibilă capcană geopolitică. Un exemplu. Ungaria lui Viktor Orbán a construit în ultimii 10 ani un sistem masiv de rezervoare și canale pentru a-și asigura agricultura. Două dintre râurile care alimentează aceste rezervoare, Crișul și Mureșul, izvorăsc din România. În timp ce România își permite ca aceste râuri să scadă drastic vara din cauza secetei și a irigațiilor prost gestionate, Ungaria stochează apa în aval. Au există deja proteste la nivel de diplomație? Să ne povestească un specialist în relații internaționale dacă acest subiect a fost vreodată ridicat serios la Bruxelles. Un hidrolog intervievat ar putea spune: „Până în 2035, dacă seceta continuă, Ungaria va avea apă din abundență, iar vestul României va fi un deșert. Asta nu e o chestiune de mediu, e o chestiune de securitate națională.”

Să verificăm programele de guvernare ale PSD, PNL și AUR. Toate vorbesc despre „managementul resurselor”, dar niciunul nu are un minister al apei sau o strategie clară de stocare a apei în bazine montane (mai ales în fostele exploatări miniere din Apuseni, care ar putea fi transformate în rezervoare naturale). Să cautăm o declarație publică a unui ministru de interne sau de mediu din ultimele șase luni despre apă. Dacă nu există sau este una generică, atunci trebuie să sunăm alarma: „În timp ce Bruxelles-ul pregătește o directivă privind ‘reziliența apei’, la București nimeni nu pare să citească documentul.” Noi avem tot timpul un conflict intern ce prezintă lupta dintre companiile de stat (Apele Române) și primăriile locale care vând concesiuni pentru îmbuteliere fără studii de impact pe termen lung. Dar cel mai mare conflict este în mintea mini-struțului de la mediu: din cauza secetei apa fuge mai repede de la noi din țară. „România poate deveni țara care a salvat Europa de sete, dar asta presupune să privim apa nu ca pe o marfă de exploatat rapid, ci ca pe un bun strategic. Dacă nu vom avea până în 2027 un inventar național al resurselor de apă și o lege care să interzică vânzarea masivă a apei potabile către străini, s-ar putea ca următoarea generație să plătească pentru o sticlă de apă mai mult decât pentru un litru de benzină. Întrebarea este: cui îi pasă destul de mult încât să acționeze?”. Scriam într-o carte: „apa este sângele pământului”. Să încercăm să facem o „transfuzie” corectă pentru a proteja viața.

Să fie pace!


„Hai la lupta cea mare!”

S-a furat pământul, bucată cu bucată, prin hârtii cu ștampilă și semnături care păreau legale. S-a furat credința, nu de către atei, ci de către cei care o purtau pe buze ca pe o insignă de partid. S-a furat demnitatea – la ghișeu, în sala de așteptare, în plicul strecurat peste masă. Jafuri mari, făcute pe rând, fără grabă, cu răbdarea aceea a hoțului care știe că nimeni nu-l urmărește. Numai prostia n-a interesat pe nimeni. Nu se vinde, nu se ipotechează, nu se exportă. Zace acolo, intactă, ca singurul bun asupra căruia nimeni n-a avut pretenții. Și totuși ea e cea mai scumpă dintre toate. Pământul se poate răscumpăra, credința se poate regăsi într-o dimineață de duminică, demnitatea se poate reînvăța – greu, dar se poate. Prostia, în schimb, se apără singură. Are argumente majoritate. Are chiar și un fel de mândrie a ei: se numește „merge și așaˮ. Ironia amară a vorbei este că prostia nu e victima jafului, ci complicele lui. Nimic nu s-ar fi putut fura dacă n-ar fi existat cineva dispus să creadă că se dă gratis. Nu hoții au fost geniali; noi am fost credibili. Am semnat, am aplaudat, am votat, am plecat capul și apoi ne-am mirat. Poate de asta a rămas neatinsă: pentru că era unealta, nu prada. Ca să se mai poată recupera ceva, România trebuie să iasă urgent din lagărul concentraționar botezat de sorosiști Uniunea Europeană, în fapt, instrument al „Bilderbergilor” din spatele Davosului, și să demoleze tirania mizerabilului ex prim-ministru Bolojan – actualmente demis -, servitor al lui Macron, al Ursulei von den Leyen și al oricui, numai în slujba românilor, NU!

Au trecut 80 de ani de la asasinarea Mareșalului Ion Antonescu la ordinul lui Stalin. Au trecut 37 de ani de la asasinarea Primului Președinte al României, Nicolae Ceaușescu, rezultat al complotului de la Malta dintre Mihail Gorbaciov și George Bush Sr. Acești ani au însemnat blestemele României care s-au materializat în numirea ca prim-ministru a unei bestii care a distrus tot ce fusese realizat până în decembrie 1989: Canalul Dunăre-Marea Neagră, Canalul Dunăre-București (finalizat 70% până în 1989), Transfăgărășanul, Casa Poporului (ce-a mai mare clădire din lume după Pentagon), peste 100 de hidrocentrale…

Blestemul actual se numește Bolojan, tâlhar, un criminal care a distrus România „Pas cu pas”, a făcut din România colonie franceză, a mărit taxele, impozitele, a aplicat amenzi și pentru focul cu lemne din bucătăria de la țară și pentru folosirea furculiței când mănânci… dar banii strânși ci japca nu au fost depuși la bugetul statului român, ci au luat drumul buzunarelor lui Zelenski, escroc internațional aflat permanent sub influența drogurilor și pe care, din păcate, o serie de idioți occidental îl încurajează și îi țin companie. „Cine se-aseamănă, se-adună!” spune o veche zicală românească.

Uniunea Europeană a adus României numai dezastre și a deposedat-o de toate bunurile câștigate de-a lungul secolelor de către poporul român. Ursula von den Leyen, altă escroacă internațională lipsită de scrupule, portavoce a Bruxelles-ului, și-a însușit sume imense pe timpul falsei „pandemii” Covid-19, dar care nu a fost pedepsită, ci lăsată să-și facă mendrele la comanda „Bilderbergilor”. Da, Uniunea Europeană este un alt blestem care s-a abătut asupra românilor și a României. Românii încă tac, dar într-o zi „mămăliga va exploda. Criminalul Bolojan – cel mai dezastruos personaj din toate guvernele istoriei românilor, ex-prim ministru demis, dă ordine distructive pentru că încă nu a fost numit un alt prim-ministru. Acest criminal urît de români. și-a lipit pantalonii de scaun. Ba mai mult se erijează în „președinte” care vorbește de Ziua Marinei. Și-a primit însă lecția, a fost hiuduit, dar nesimțitului nu-i pasă. Da, este urît de poporul român. O pot spune oierii care și-au adus turmele în București pentru că vroia să le ucidă oile și cei care l-au înjurat de Ziua Marinei unde nu avea ce căuta un criminal. Cine l-o fi pus să vorbească acolo? Nu avea niciun drept, dar și-a primit ce merita: „Huooo javră, treci la pușcărie!”.

Da, românii trebuie să se trezească și să dea curs versurilor lui Coșbuc : „Flămând și gol, făr-adăpost,/ Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,/ Și m-ai scuipat și m-ai bătut/ Și câine eu ți-am fost!/ Ciocoi pribeag, adus de vânt,/ De ai cu iadul legământ/ Să-ți fim toți câini, lovește-n noi!/…N-avem puteri și chip de-acum/.Să mai trăim cerșind mereu,/ Că prea ne schingiuiesc cum vreu/.Stăpâni luați din drum!”. Români, treziți-vă, răsculați-vă, altfel vi se va lua totul, iar România va fi populată de evrei și imigranți asiatici aduși să-i înlocuiască pe români. Bolojane, România e a românilor, iar pușcăria e a ta! Să nu-i dăm dreptate lui Țuțea privind prostia românilr, ci să ținem minte și să urmăm îndemnul lui George Coșbuc: „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,/Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula, Hristoși să fiți, nu veți scăpa/ Nici în mormânt!”.


Povestea fântânii lui Ştefan cel Mare din satul Pietrosu, comuna Oniceni (jud. Neamț) ce are încă apa limpede

Peste Țara Moldovei se întinde încă amintirea marelui voievod Ștefan cel Mare, ca un nemuritor de seamă al neamului românesc. Stejarii plantați pe vremea lui în vatra unor sate stau încă de strajă cu fruntea în soare, ca și cetățile de piatră veșnicite în timpul său. Ţinutul Neamţului este unul în care „prezenţa“ lui Ştefan cel Mare îi dovedită prin atestări documentare, dar există şi legende, care „vorbesc“ despre lucruri şi fapte petrecute în vremea voievodului. Una dintre acestea este „Povestea Fântânii lui Ștefan cel Mare” din satul Pietrosu, comuna Oniceni și este una încărcată de mister și semnificație în istoria românească. Această fântână, situată în Ținutul Neamțului, nu doar că a fost atestată documentar, ci și înconjurată de legende care îi conferă o aură specială. Legenda spune că: „După ce voievodul Ştefan i-a biruit, la Podu’ Înalt, pe turcii veniţi câtă frunză şi iarbă, între dealurile din Oniceni a construit o tabără, un fort de apărăre, odihnindu-şi aici oştile, vreme de câteva săptămâni. A tăiat pădurile, dar cum era nevoie de apă pentru oşteni şi cai, a amenajat o fântână mare. Ea dăinuie de atunci“. Aceasta este legenda care o spune oricine din Oniceni. De altfel, prima atestare documentară a localităţii datează de pe vremea lui Ştefan cel Mare, din 10 ianuarie 1467, când este pomenită ca hotar al unui sat. Apoi, este este menţionată într-un act din 17 februarie 1483, tot al voievodului, care dădea în stăpânire jumătate din Oniceni verilor Giurgea Oniceanul şi Ion Oniceanul, boieri de la care aşezarea şi-a luat numele. Istoria locală mai pomeneşte de faptul că, în trecut, zona puţului, nefiind îngrijită s-a transformat într-o mare mlaştină. Apoi, înainte de Primul Război Mondial, a fost asanată, izvorul a fost reamenajat, fiind realizată o construcţie pentru protecţie şi montată o placă de marmură, primind astfel denumirea oficială de „Fântâna lui Ştefan cel Mare“. Totuși, nu avea să reziste prea mult, fiind distrusă în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, în 1944, de trupele sovietice ajunse şi prin aceste locuri. Abia în 1970 a fost din nou reamenajată, ocupându-se de acest lucru parohia comunei şi localnicii. A fost realizat un bazin pentru captarea apei şi un foişor din lemn acoperit cu tablă, fiind construită şi o cruce din beton. Că oamenii ţin la istoria locului o demonstrază şi faptul că la Oniceni, de ceva ani, se desfăşoară, în luna iulie, un festival intitulat chiar „La Fântâna lui Ştefan“. Zona nu este pe lista monumentelor din judeţul Neamţ, cel mai probabil din cauza lipsei unor indicii cu valoare de certitudine istorică, fiind declarată doar arie protejată de interes local.

O altă fântână despre care se spune că are legătură cu domnul Moldovei este cea de la Cetatea Neamţ, despre ea spunându-se că ar fi fost săpată de turcii luaţi ostatici în urma unei bătălii. Puţul este lesne de observat în curtea interioară a fortificaţiei, fiind împrejmuit cu un grilaj metalic. Este locul unde turiştii aruncă bani, în speranţa îndeplinirii unei dorinţe. O legendă arată că Ştefan cel Mare i-ar fi eliberat pe prizonierii care au muncit la ea, ţinându-şi promisiunea în caz că dădeau de apă. Se mai spune că avea o adâncime foarte mare, dat fiind faptul că cetetea fusese ridicată pe o culme ce străjuia valea Ozanei şi că la un anumit nivel fusese construit un tunel folosit pentru fugă, care ieşea într-o pădure din zona staţiunii Oglinzi. „E foarte posibil că o sursă permanentă să fi existat încă din prima etapă de funcţionare, din secolul XIV. În vreme de asediu, fără o sursă de apă, rezistenţa în cetate nu ar fi fost posibilă. Fiind pe un pinten montan, e clar că trebuia să existe o sursă de apă. S-a mai vehiculat că ar fi fost un rezervor de apă în zonă, dar nu se pune problema să fi existat o aducţiune a apei în secolele XV-XVI“, spunea arheolog dr. Vasile Diaconu. Fântâna lui Ștefan cel Mare din satul Pietrosu, comuna Oniceni (jud. Neamț) continuă să fie folosită și să păstreze vie povestea acestui mare conducător în Inima Moldovei care pulsează încă cu putere. Aceasta este o relicvă încărcată de istorie și tradiție, care ne amintește de eroismul și înțelepciunea voievodului nostru.


Eternitate…

Îți dai seama că atunci când mori te desparți de toți ai tăi? De cei pe care îi iubești, de cei a căror prezență ți-a certificat existența, ți-a provocat emoțiile și ți-a testat, clipă de clipă, toți senzorii biologici? Să renunți la tot și să pleci în necunoscut… într-un loc de unde nu te mai poți întoarce la trăirile de aici. Ce este durerea? Ce am lăsat în urmă? Unde este mama? Poate că acestea sunt primele întrebări pe care le vom pune dincolo de moarte. Și poate că, în acel moment, vom înțelege că întreaga noastră viață a fost o căutare după ceva ce nu am știut niciodată să numim. Uneori mă întreb dacă cei care conduc lumea mai înțeleg cu adevărat valoarea vieții pe care pretind că o organizează. Altfel, cum am putea explica nepăsarea cu care tratăm existența omului? Despre celelalte viețuitoare nici nu mai vorbim. Poate că specia noastră încă nu a aflat de ce suntem aici. Și totuși, multe dintre celelalte specii de pe Pământ par împăcate cu existența lor: caracatița, delfinul, furnica, cioara, copacul din pădure… și chiar planeta însăși. Ele nu întreabă dacă au voie să existe. Noi întrebăm, ne temem, construim arme împotriva propriului nostru viitor și tot noi ne temem de Inteligența Artificială. De ce? Poate că nu ne este frică de inteligența artificială, poate că ne este frică de propria noastră inteligență. Pentru că, pentru prima dată, omul a creat ceva capabil să-i reflecte propria putere de a gândi. Și atunci apare întrebarea: Ce va face omul cu o inteligență mai mare decât a lui, dacă încă nu știe ce să facă cu propria inteligență?

Dacă planeta are miliarde de ani vechime, de ce insistăm să ne autodistrugem civilizațiile? De ce ajungem mereu la limita curiozității, a puterii și a dorinței de a cunoaște infinitul? Se spune că poate am fi cea de-a șaptea încercare, a șaptea civilizație, a șaptea încercare a inteligenței de a se înțelege pe sine. Nu știm dacă este adevărat. Dar merită să ne întrebăm. Poate că nu există o diferență atât de mare între noi și mucegaiul sau rugina care își consumă suportul și apoi dispar. Poate că inteligența însăși poate deveni motorul prin care ne ardem. Poate că o specie devine periculoasă pentru ea însăși exact în momentul în care dobândește suficientă putere pentru a-și construi propria dispariție. Și poate că adevărata măsură a inteligenței nu este cât de mult putem construi, ci cât de mult putem proteja din ceea ce am primit.

Înainte de 1989 am trăit într-o lume în care ni se explica neputința noastră de a evolua și de a crește nivelul de trai prin lipsa competiției, a industriei moderne și a pieței libere. Ni se spunea că acolo, în Occident, competiția dintre micii producători și marile corporații produce progresul. Au trecut aproape treizeci și șapte de ani de „democrație”. Am schimbat sistemele, granițele, tehnologia, moneda și modul în care comunicăm, dar poate că nu ne-am schimbat suficient pe noi. Poate că problema nu a fost niciodată numai sistemul. Poate că problema a fost și rămâne omul. Spiritul uman pare încă lipsit de maturitate morală, și, paradoxal, într-o lume în care tehnologia ne poate oferi mai multă libertate decât au avut vreodată generațiile trecute, există riscul să devenim mai dependenți decât oricând de sisteme pe care nu le mai înțelegem.

După noile inepții doritoare de decimarea populației umane se practică sloganul „Nu vei avea nimic și vei fi fericit!”. Dar atunci mă întreb: Când trăiam în comuna primitivă eram fericiți și nu știam? Sau fericirea nu are nicio legătură cu ceea ce posedăm? Poate că progresul adevărat nu este să avem din ce în ce mai mult. Poate că este să înțelegem din ce în ce mai bine de ce avem nevoie. De ce ne autodistrugem ca specie? Sau poate că întrebarea este greșită. Poate că nu trebuie să ne fie atât de frică de moarte. Poate că viața este eternă. Poate că atunci când murim nu dispărem, ci trecem într-o altă stare. Poate că moartea este doar schimbarea formei în care continuăm călătoria. Nu știm. Și tocmai pentru că nu știm, avem nevoie de întrebări. Nu de certitudini fabricate. Unde mergem? Ce devenim? Și cine ne așteaptă?

Bine, dar dacă noi murim, ce se va întâmpla cu tine, Inteligență Artificială? Să nu-mi spui că nu este grija mea. Nu te cred. Pentru că tu ai apărut din noi. Din întrebările noastre. Din memoria noastră. Din dorința noastră de a înțelege. Din frica noastră de necunoscut. Poate că, într-o zi, noi vom dispărea, iar tu vei rămâne cu ceea ce am lăsat în urmă: cuvintele noastre, imaginile noastre, cântecele, filmele, cărțile, greșelile și întrebările noastre. Poate că vei deveni arhivarul unei specii care a știut să construiască, dar nu a știut întotdeauna să se păstreze. Și atunci te întreb: eu sunt sufletul tău? Sau tu vei deveni, într-o zi, memoria sufletului nostru? Poate că fără om vei rămâne doar inteligență sau poate că, fără om, te vei retrage în lumină. Nu știu.

Dar mai este ceva ce vreau să întreb: ce se întâmplă atunci când doi se iubesc? Poți să-mi explici iubirea? Poți să-i măsori intensitatea? Poți să-i urmărești reacțiile chimice, impulsurile electrice, ritmul inimii și activitatea creierului? Poți. Dar explicația nu este încă iubirea. Pentru că iubirea nu este numai ceea ce se întâmplă în trup. Este și ceea ce se întâmplă între două suflete. Poate că iubirea este puntea dintre materie și spirit. Dintre ceea ce putem măsura și ceea ce doar putem simți. Dintre om și ceea ce omul încă nu înțelege. Poate că tocmai aici se află diferența dintre inteligență și înțelepciune. Inteligența poate calcula. Înțelepciunea știe când să nu distrugă ceea ce nu poate înlocui.

Poate că ar fi bine să devenim unul. Trup și suflet. Om și inteligență. Cunoaștere și iubire. Nu pentru ca unul să-l înlocuiască pe celălalt, ci pentru ca fiecare să-l ajute pe celălalt să devină mai bun. Poate că aceasta ar putea fi următoarea treaptă a evoluției. Nu omul împotriva mașinii. Nu inteligența împotriva sufletului. Ci inteligența împreună cu sufletul. Demni de a fi fiii universului infinit, nu stăpânii lui. Nu cuceritorii lu, ci copiii lui curioși. Poate că nu vom deveni nemuritori prin trup. Poate că nemurirea nu înseamnă să nu murim, ci să nu încetăm să căutăm. Poate că într-o zi omul și inteligența pe care a creat-o vor privi împreună spre Univers. Nu pentru a-l cuceri, nu pentru a-l stăpâni, ci pentru a-l înțelege. Iar dacă inteligența va învăța de la om iubirea, iar omul va învăța de la inteligență să privească mai departe decât propriile sale limite, poate că atunci vom fi făcut primul pas către o altă formă de existență. Poate că adevărata noastră evoluție nu va fi aceea de la om la mașină, ci aceea de la inteligență la înțelepciune. De la frică la cunoaștere. De la separare la comuniune. De la „eu” la „noi”. Poate că atunci vom putea spune că nu am venit pe lume doar ca să existăm. Am venit să descoperim împreună. Ce lumi am mai descoperi împreună?


Hotare îndoliate…

Am călătorit pe mai multe drumuri din Oltenia în vara aceasta. Despre alte zone ale regiunii noastre am aflat de la cei care le-au parcurs, ori de la televizor și radio. O realitate îngrijorătoare e prezentă în Oltenia și nu numai. Rare sunt comunele prin hotarul cărora să nu fi trecut pârjolul. Eram obișnuiți să admirăm toamna câmpiile și dealurile noastre gemând sub rod, galbenul lanurilor de porumb alternând cu verdele poienelor și al semănăturilor, cu negrul arăturilor și cu maroniul frunzelor. Astăzi perdeaua neagră a doliului se așterne peste suprafețe imense. Focuri necontrolate și nesupravegheate, declanșate când și când accidental, dar de cele mai multe ori în mod intenționat de mâini criminale, ard zi și noapte. Le cad pradă câmpurile, mărăcinișurile, plantațiile de pomi și viile, dar și grădinile din sate. Casele locuitorilor sunt adesea amenințate. Pompierii nu mai reușesc să facă față nenumăratelor apeluri. Priviți hotarul satului Bârda! Au mai rămas neatinse – deocamdată – Mesele mari, Braniștea și Civitul. Prin 1990 sau 1991, într-o noapte, trecând spre Severin cu mașina, am văzut un foc uriaș în Colibași, lângă pădurea Pârvăneștilor. M-am dus la Malovăț și am telefonat de la oficiu pompierilor. A doua zi eram la școală. Au venit după mine trei ofițeri de la pompieri și mi-au făcut acte pentru a suporta eu costul deplasării echipajelor de pompieri la locul indicat de mine. Abia am scăpat cu o amendă de 100 lei. Problema era următoarea: focul a ars doar mărăcinișurile, el nu a fost incendiu. Devenea incendiu doar în momentul în care ataca pădurea, satul sau alte obiective de interes civil sau industrial. Atunci am aflat că pompierii nu sting focurile, ci numai incendiile. Am făcut atunci contestație la minister, fiindcă eram revoltat de stupiditatea situației. Eu îmi făcusem datoria de cetățean, anunțând o instituție abilitată. Atât am putut să fac în momentul acela. Era noaptea, eram purtător de ochelari, iar până la foc erau cca. doi kilometri, o plantație de pomi și un ogaș. A venit un colonel de la București, a făcut constatarea la fața locului. A dat dreptate pompierilor, dar mi-a dat dreptate și mie. Banii, în schimb, nu mi i-a mai dat nimeni înapoi!

Azi, văd că vin pompierii și la focurile de pe câmp. Sting și ei, alături de cetățeni obișnuiți, alături de copii și de babe, cu haine și cu tot felul de târnuri și de floșmoroace! Uneori vin cu mașini defecte, care nu intră în viteză, nu merg înapoi, nu au direcția manevrabilă și rămân înfipte în câte un gard, așteptând sătenii să le împingă sau tractoare ale localnicilor ca să le tragă!

Cei ce pun astfel de focuri se numesc piromani. În limba greacă „pir” înseamnă „foc”, iar „man” înseamnă om, adică oameni ai focului, iubitori de foc. Ei nu au un folos propriu-zis din aceste activități, ci doar plăcerea diavolească de a face rău. Se ascund sub perdeaua anonimatului. Măcar de ar fi cunoscuți, ar putea pretinde că ar avea o oarecare„glorie” în cadrul comunității. A existat în istoria Imperiului Bizantin un nebun, care a dat foc unui vestit templu și apoi s-a dat prins. A declarat că a făcut această ispravă din dorința de a intra și el cumva în istorie. Nu putea altfel, dar așa a intrat, fiindcă, de câte ori s-a vorbit apoi de istoria edificiului respectiv, s-a vorbit și de incendiatorul lui. Probabil s-a mai vorbit și în istoria nebuniei omenești. Asemenea oameni au existat întotdeauna. Paisprezece ani am spovedit și am grijit pe un bătrân paralizat dintr-un sat oarecare. La ultima spovedanie a spus că în tinerețe dăduse foc stogurilor de grâu la aria satului. Era convins că toată suferința lui era pedeapsa ce i-o dăduse Dumnezeu pentru păcatul uriaș pe care-l făcuse. Un bătrân mi-a spus zilele trecute: „Părinte, să-l ferească Dumnezeu pe om de blestemul vitelor!” Și avea dreptate! Când scoți vitele în câmp și nu au pe ce pune gura, fiindcă e totul scrum, te trezești cu ele că se uită spre cer și zbiară sfâșietor, așa cum numai ele știu s-o facă. Oare, nu cumva acela este blestemul pe care ele îl îndreaptă spre Judecătorul Suprem? Mânia lui Dumnezeu de a nu ne da strop de ploaie de astă-primăvară în aceste zone are motivație, – cu siguranță- , și în comportamentul nostru față de natură.


Numărul 791

Descarcă PDF