Arhiva zilnică: 23 iunie 2012

Colecțiile muzeale ale Mănăstirii Căldărușani: carte veche, icoane, veșminte, tablouri

Mănăstirea Căldăruşani din Ilfov îşi trage numele de la configuraţia terenului ce seamănă cu o căldăruşă. Numele de Căldărușani apare menţionat pentru prima dată într-un hrisov din 4 decembrie 1593, emis de cancelaria lui Mihai Viteazul şi face referire la un sat ce exista aici. Privitor la întemeierea mănăstirii, tradiţia orală menţionează o frumoasă legendă legată de numele binecredinciosului şi marelui ctitor, voievodul Matei Basarab (1580 – 1654). La Mănăstirea Căldărușani, vatră monahală de mare tradiție și însemnătate din preajma Bucureștilor, s-au efectuat de curând inter¬venții de reabilitare și consolidare care condus și la reorganizarea și modernizarea spațiilor muzeale ale mănăstirii.

Cel dintâi în rândul acestor prețioase comori este, fără îndoială, ansamblul mănăstiresc însuși, în întregul său, în frunte cu biserica cea mare, având hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, așezată în inima zisei „cetăți” ce a fost înălțată, la 1637-1638, de către Matei Basarab Voievod. Monumentalelor ziduri ale Căldărușanilor li se adaugă un bogat fond de bunuri patrimoniale mobile care reprezintă, de fapt, o semnificativă parte dintr-o zestre ce a fost odinioară încă și mai consistentă și care a ajuns, cu timpul, în colecțiile altor instituții bisericești sau de stat, precum Biblioteca Sfântului Sinod sau Biblioteca Academiei Române, unde se păstrează numeroase manuscrise rodite în sânul renumitei școli de traducători și caligrafi ai epocii de revigorare a vieții monahale de la sfârșitul secolului a XVIII-lea și din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Vicisitudinile vremurilor au făcut însă ca alte valori din tezaurul mănăstirii să se piardă, parte dintre ele nefiindu-ne astăzi cunoscute decât din filele vechilor catagrafii.

Prima colecție muzeală important este colecția de carte veche, icoane și veșminte liturgice. Această extrem de bogată colecție este adăpostită în spațiul generos al fostei trapeze zidită la anul 1850, în vremea stăreției lui Meletie arhimandritul și restarurată în forma actuală, dimpreună cu organizarea colecției muzeale, în vremea patriarhului Justinian și a stăreției vrednicului de pomenire arhiepiscop Gherasim Cristea al Râmnicului. Dintre mărturiile expuse aici dorim să semnalăm o foarte interesantă stampă de mătase, reprezentând Mănăstirea Căldărușani la 1835. Ea poarta următoarea inscripție: „Această stampă este făcută în zilele părintelui stareț și arhimandrit Dositei, ucenic al starețului Gheorghe Obstejitel, 1835”. Reprezintă biserica mare a mănăstirii, văzută dinspre nord, fără cetate, singură în mijlocul peninsulei, înconjurată de lacul pe care plutesc bărci. Biserica apare cu trei turle și acoperiș în două nivele, dar fără pictura exterioară executată la începutul secolului al XX-lea de către Dimitrie Belizarie.

În marginea dreaptă se vede bisericuța de la Cocioc și clădirea în care funcționa, pe atunci, tipografia. Într-un cadru reprezentat de fotocopii ale unor documente importante din istoria mănăstirii, aflate astazi la Arhivele Statului din București, precum și ale unor gravuri și frontispicii din remarcabilul Tetraevangheliar de la Căldărușani, cu miniaturi realizate de Popa Vlaicu, aflat astăzi la Biblioteca Academiei Române, sunt prezentate o serie de manuscrise și tipărituri evocând înfloritoarea activitate cultural-duhovnicească de la cumpăna veacurilor XVIII-XIX, precum și bogăția de atunci a bibliotecii mănăstirii. Mergând mai departe, „intrăm” în colecția de icoane a Mănăstirii Căldărușani, care este foarte bogată și variată din punct de vedere stilistic și tematic.

Întâlnim aici unele icoane din secolele XVII-XVIII, aparținând școlii românești și celei grecești de pictură, icoane din secolul al XIX-lea aparținând mai ales stilului neoclasic, cu multe variații, foarte bine reprezentată fiind „Școala de la Căldărușani”, icoane din acelasi veac de factură populară sau icoane pe sticlă, icoane din școala rusească (create în tehnica „cicanca”) din secolele XIX-XX. Semnalăm prezența a două foarte frumoase icoane reprezentând pe Sfinții Apostoli și Evangheliști Marcu și Luca, lucrate în secolul al XVII-lea de doi zugravi autohtoni, din Țara Românească. De la începutul veacului al XVIII-lea sunt alte câteva icoane lucrate de meșteri autohtoni. Prima este un Sfânt Nicolae, datat până acum eronat în secolul al XVI-lea. Are aplicații (ferecături) de argint (aureola, mâinile, Evanghelia) și este înconjurat de scene din viața sfântului.

În continuare sunt expuse un grup de icoane datând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, provenite de la Episcopia Argeșului. Ele au fost aduse la Căldărușani împreună cu alte bunuri, de Mitropolitul Ghenadie Petrescu, Episcop de Argeș între anii 1875-1893. Între acestea avem figurat mai întâi, un Iisus Hristos pe tron, în chiton și himation, binecuvântând, cu Evanghelia pe piciorul stâng, încadrat de intercesori (tip Deisis). Din secolul al XIX-lea datează apoi două icoane în ulei provenite de la Biserica Enei din București, de unde au fost aduse împreună cu tâmpla și cu alte piese de mobilier bisericesc, după demolarea amintitului locaș, în 1977. Astfel sunt Icoana Învierii, reprezentată în varianta de factură mai recentă, occidentală, cu Iisus ridicându-se din mormânt și icoana Sfântului Nicolae. Pe acestea două se află chiar însemnată proveniența de la Biserica Enei, iar pe icoana Sfântului Nicolae găsim atât datarea – 1852, cât și numele zugravului – Gheorghe.

Într-o succintă caracterizare generală, școala de pictură bisericească de la Căldărușani este o expresie autohtonă extrem de sugestivă și viguroasă a neoclasicismului de ansamblu al artei bisericești din Țările Române în secolul al XIX-lea. Ea adoptă dintru început aceste ecouri europene târzii ale Renașterii și Barocului. În colecția de la Căldărușani avem două expresii concentrate, extrem de relevante, ale acestei arte neorealiste care ne înlesnesc, o dată mai mult, distingerea a două etape diferite în evoluția școlii de la Căldărușani, chiar dacă în ansamblu stilul este același. Colecția de veșminte cuprinde un număr important de piese de costum liturgic-arhierești, preoțești și diaconești, databile în genere în secolul al XIX-lea. Găsim, așadar, o suită întreagă de sacose arhierești, floane preoțești, stihare diaconești, precum și epitrahile și orare lucrate din diferite materiale vechi, cu ornamentații diverse, în special florale, cel mai adesea din mătase sau din fir metallic (aur, argint).

Diversitatea materialelor acestor veșminte ne trimite cu gândul la catagrafia mănăstirii de la 1741, unde sfitele (sacosele) arhierești și celelalte vesminte sunt indicate a fi fost lucrate din „belacoasa, serasir, canavat, cofterie, atlaz, lastra, diba sau hataia”. Dintre toate, față de ceea ce cunoaștem în momentul de față, socotim că trebuie neaparat amintite sacosul și omoforul mitropolitului Ghenadie Petrescu, care sunt lucrate pe un material de fond cenușiu deschis, cu frumoase flori ornamentale mari, de culoare roz, verde și liliachie. Sala Tezaurului Mănăstirii Căldărușani este adăpostită și prezentată exponențial în sala zisă „a lui Matei Basarab”, din corpul de clădire situat la sud de turnul-clopotniță, acolo unde inițial s-a aflat casa domnească a voievodului – ctitor. Colecția tezaurului cuprinde mai ales obiecte de cult și ornate arhierești și preoțești cusute cu fir de aur și de argint. Între acestea toate se numără o cățuie ce poartă reprezentarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, patron al mănăstirii, reprezentat în picioare, cu crucea și cu lancea în mâini, înconjurat de bogate ornamente vegetal-florale. În sală se mai află în altă vitrină și o cruce din lemn sculptat, montată în metal alb cu inscripția: „Nicodim Dichiu Căldărușani – 1852”.

Pinacoteca constituie cea de a treia colecție a Mănăstirii Căldărușani și se află expusă în casa de pe malul nordic al peninsulei în care a locuit, vreme de peste două decenii (1896-1918), mitropolitul Ghenadie Petrescu. Locul de expunere nu este ales întâmplător, căci, retras aici în ultima parte a vieții sale, mitropolitul Ghenadie a adus cu dânsul o colecție bogată de artă cu tematică creștină și de obiecte de cult, pe care și-o constituise mai ales în timpul lungului sau episcopat la Argeș (1875-1893). O parte dintre obiectele de cult și veșmintele arhierești ce i-au aparținut sunt expuse în cele două colecții ale mănăstirii despre care am vorbit. Colecția de pictură de șevalet, dimpreună cu alte obiecte și bunuri personale, se află în expunerea organizată chiar în această fostă reședință a sa. Regăsim aici unele portrete pe acre.

Ghenadie însuși le va fi găsit la reședința episcopală de la Curtea de Argeș, fie pânze cu tematică religioasă executate în spirit de mecenat artistic, la solicitarea fostului episcop și mitropolit, de către artiști de seamă ai epocii, precum Gheorghe Tattarescu (1820-1894) sau Sava Henția (1848-1904), multe dintre acestea fiind replici de bună calitate după capodopere ale artei europene. Acestui fond i s-au mai adăugat la Căldărușani, o suită de portrete de stareți ai mănăstirii care, împreună cu alte bunuri, au contribuit la închegarea patrimoniului Pinacotecii, așa cum îl vedem constituit astăzi. Din punct de vedere tematic, remarcăm faptul că o încăpere din această casă a fost rezervată ca spațiu memorial mitropolitului Ghenadie Petrescu și că expunerea se încheie printr-o suită de litografii cu teme istorice și printr-o colecție de antimise.

Holul central, ce separă spațioasa casă în două părți, estică și vestică, a fost rezervat în principal expunerii galeriei de portrete. La intrare ne întâmpină însă, după o Maică a Domnului între proroci, două picturi, ulei pe pânză, de mare amploare, reprezentând „Ierusalimul cel ceresc”. Este vorba despre compoziții ample și extrem de dense, lucrate în Țara Sfântă în secolul al XIX-lea și care au fost aduse, în mare număr, de pelerinii ce făceau hagialâc la Sfântul Mormânt. Trecând acum la galeria de portrete, putem face o observație generală, privitoare mai ales la cele mai vechi, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Este vorba despre faptul că unele dintre aceste opere aparțin unor reprezentanți ai școlii de pictură din mănăstire, care dovedesc reale calități de portretiști.

Realizările lor, în care aplică stilul portretisticii de șevalet a picturii occidentale, constituie repere semnificative în contextul curentului de dezvoltare al picturii românești de șevalet moderne. În ceea ce privește vestimentația, sunt puține lucruri de spus în mod special. Mai toate portretele înfățișează, pe dominanta de negru călugări cu tradiționala camilafcă și cu mantia monahală, purtând în mâini toiege sau cârje. Unii ierarhi au decorații pe piept sau sunt reprezentați cu veșmintele și ornatele specifice rangului arhieriei. Personajele sunt redate fie frontal, fie 3/4. Dar ceea ce rămâne de urmărit aici, de fiecare vizitator în parte, sunt trăsăturile fizionomice ale fiecarui personaj reprezentat, ceea ce denotă o artă portretistică demnă de toată atenția. În afara acestor portrete care, pe lângă calitățile lor plastice, au și o certă valoare documentar-istorică, acest hol central mai cuprinde o altă pictură, tot ulei pe pânză, din secolul al XIX-lea, cu o tematică cu totul aparte. Tabloul „Viața adevăratului călugăr” este exact reprezentarea care a fost ulterior redată și în pictura murală din pridvorul bisericii mari și căreia această pânză i-a folosit, foarte probabil, ca model iconografic. Reprezintă un călugăr răstignit pe cruce, deasupra-i fiind înfățișat Iisus Hristos pe nori, cu o carte deschisă pe piept, iar de jur împrejur fiind înfățișați îngeri și diavoli, precum și diferite texte moralizatoare privitoare la viața călugărească. Ajunși la capătul evocării valorilor patrimoniale de istorie, cultură și artă bisericească pe care le prezintă astăzi colecțiile muzeale de la Mănăstirea Căldărușani, ne aflăm mult înălțați sufletește de bucuria întâlnirii cu aceste neprețuite comori de spiritualitate tradițională, profund evocatoare ale unei tradiții multiseculare de smerită viețuire și roditoare lucrare întru slava lui Dumnezeu cel în Treime închinat pe pământul românesc. (G.V.G.)


Așa-zisa derivă a dronelor navale din Portul Constanța, expresia disperării Ucrainei?!…

Pare că a fost un act de agresiune militară disimulat împotriva României, prin Operațiunea de la Constanța demonstrându-ni-se că granița este „perforată”. Mai mult cei ce trebuie să o securizeze, se derobează de îndatoriri. Drona a defilat câteva ore în zona Oil Terminal, până s-a autodetonat. Asta a fost o demonstrație umilitoare pentru cei care aveau obligația să nu permită intrarea în apele teritoriale! Evenimentul de vineri dimineață, adică respectiv așa zisa derivă a dronelor maritime navale, soldate cu explozie și consecințele de proporție din Portul Constanța, este expresia exacerbării, disperării Ucrainei in fața desolidarizării falșilor ei susținători, care au instigat-o la provocarea Federației Ruse în declanșarea reacției militare, care a condus la războiul proxi al NATO cu Rusia prin intermediul Ucrainei. Actul de agresiune militară disimulat împotriva României a survenit la scurt timp după reacția președintelui Vladimir Putin la scrisoarea lui Volodimir Zelenski prin care i s-a condiționat întâlnirea solicitată cu Vladimir Putin.

Ce semnifică acest fapt?

În disperare de cauză, Zelenski, iresponsabil, își asumă riscul regionalizării conflictului cu Rusia și al implicării, de această dată explicită, a NATO în război cu Federația Rusă. Zelenski s-a lansat în această diversiune, pretext de angqajare a NATO intr-un război cu Rusia, nu fără a avea cât de cât un impuls moral, dacă nu chiar o susținere neechivocă din partea cancelarului Germaniei, care pare tentat de conntinuarea și reluarea aventurii geopolitice globale in care Germania s-a lansat, provocând Al Doilea Război Mondial. Orbii politici care ne guvernează nu pricep nimic din ce ni se întâmplă și continuă să doarmă în fotoliile puterii, amețiți de drogurile promisiunilor NATO, că fiecare cm din teritoriul alianței va fi strașnic apărat. Ne-a fost dat să vedem nulitatea acestor promisiuni. Nu întâmplător, în cronica acestor evenimente planificate s-a înscris demiterea, prin moțiune de cenzură, a guvernului și decapitarea conducerii armatei române. Ce va urma? Mila lui Dumnezeu, dacă nu își va întoarce și El fața de la România. Momentan, numai El ne-a salvat.


Cetatea romană Abritus (sec. I d.Hr.) din Razgrad (Bulgaria) a fost reconstituită ca o adevărată fortăreață

Razgrad se regăsește în regiunea istorică și geografică Ludogorie (Deliorman), fiind construit pe ruinele orașului roman antic Abritus (situat în Moesia inferioară și întemeiat în sec. I d.Hr), pe malurile râului Beli Lom. Abritus (unii îi spun și Abritus – Sveshtari)_ea fost construit la rândul lui peste o așezare tracă din secolele III-IV î.Hr., cu nume necunoscut. Aici au fost găsite mai multe monede de bronz ale regelui trac Seuthes al III-lea (330-300 î.Hr.) și ceramică, precum și artefacte ale altor conducători și un altar de sacrificiu al lui Hercule. La sfârșitul secolului I d.Hr. a fost construită o tabără militară romană aici, iar în secolul al II-lea „Cohors II Lucensium” din Legio XI Claudia (cu sediul la Durostorum) a fost staționată aici o vreme. În 251, în timpul invaziilor gotice conduse de Cniva, romanii au suferit o înfrângere dezastruoasă și moartea împăratului Traian Decius și a fiului său, Herennius Etruscus, în bătălia de la Abritus, care a avut loc la aproximativ 15 km nord-vest de Abritus, în valea râului Beli Lom, la sud de satul Dryanovets. Fortificațiile cu ziduri masive, groase de 3 m și înalte de 12 m, au fost construite după aceea în jurul orașului, pe malul sudic al râului, în anii 320–330, sub Constantin cel Mare, aparent pentru a se proteja de „barbarii” imigranți (foederati), ca parte a politicii de pacificare a acestora. Cu toate acestea, zidurile nu au putut rezista distrugerii orașului în Războaiele Gotice din perioada 376–378, fiind asediat în 447 de către huni și din nou în anii 480 de către goți. De fiecare dată orașul a fost reconstruit, iar în secolele V-VI Abritus a fost unul dintre cele mai mari orașe din provincie și sediul unui episcop. Porțile orașului au fost îngustate sub Justinian (527–565) pentru a oferi o mai bună securitate cetății. Cu toate acestea, orașul a fost distrus de avari în 586. Mai târziu, a fost construită o așezare medievală bulgară, care a existat până în secolul al X-lea.

Acum muzeul și așezarea reconstituită în aer liber atrage turiștii dornici de a vedea cum era viața acum două milenii. Printre coloanele templelor și printre turnurile – bastioane, vizitatorii își fac selfiuri cu telefonul mobil, bucuroși de curățenia existentă și bunul management muzeal. Ca informații istorice, prima cercetare arheologică a acestui sit a fost efectuată în 1887 de Ananie Yavashov, iar săpături regulate de cercetare au fost efectuate din 1953. Zidurile fortificației antice înconjurau 15 hectare (37 de acri) și aveau 35 de bastioane care se proiectau în fața zidului. Zidul sudic era mai vulnerabil decât celelalte, deoarece era dominat de o pantă exterioară și, prin urmare, poarta sudică era retrasă din zid, acesta fiinds și mai gros în această zonă, iar în exteriorul acestuia a fost săpat un șanț cu apă pentru protecție suplimentară. Două dintre bastioane au suprastructuri construite la înălțimea originală (reconstituite) pentru a accentua dimensiunea lor impresionantă. Cazarma armatei era situată în partea laterală a porții de nord în care au fost descoperite arme. Sunt cunoscute două apeducte ce trasportau apa pe distanțe apreciabile; unul din secolul al II-lea, care pornește dintr-un izvor de lângă Peroishte, la 6 km sud-vest de oraș, trece prin conducte ceramice și ajunge sub poarta de sud, iar celălalt vine din Nedoklan, de la 3 km nord-est. Ca și descoperire importantă, cea mai mare comoară de monede de aur din perioada imperiului târziu din Bulgaria a fost găsită chiar în interiorul zidului estic al acestei fortificații, constând din 835 de monede de aur, cântărind 4 kg și datând din secolul al V-lea, probabil ascunse în timpul invaziei goților din anul 487. Rezervația arheologică Abritus este situată la cca. doi kilometri est de Razgrad, în apropierea drumului principal Ruse – Varna. Ea se întinde pe un teritoriu de 1000 de hectare și are ca scop conservarea vestigiilor orașului roman Abritus.

Reconstituirea anticului Abritus este un obiectiv demn de a fi vizitat, cu explicațiile de rigoare afișate vizibil, cu trasee incitante și locuri de făcut un selfi pentru prieteni și rețelele de socializare. Printre reperele turistice ale orașului Razgrad de astăzi se mai numără și complexul arhitectural Varosha (din secolul al XIX-lea), muzeul etnografic și alte câteva muzee, turnul cu ceas distinctiv din Razgrad, construit în centru în 1864, Biserica „Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni” din 1860, sculptura „Momina cheshma”, „Mausoleul Osuar al Eliberatorilor” (1879–1880) și Moscheea Ibrahim Pașa din 1530 (la interior închisă pentru restaurare). Se spune că moscheea este una dintre cele mai mari din Balcani. Vârful muntos Razgrad de pe insula Greenwich din Insulele Shetland de Sud, aparținând de Antarctica, este numit după orașul Razgrad. După o asemenea vizită noi ne-am adunat forțele și am pornit către Mormântul Tracic de la Sveștari (al getului Dromichete), aflat la 40 km de Razgrad.


Cărți apărute la Parohia Malovăţ

Vă rugăm să ne permiteți să vă prezentăm lucrările pe care le avem disponibile în stocul parohiei noastre. Ne exprimăm, totodată, speranța, că ele vor găsi ecoul cuvenit în sufletul Dvs. și ne veți face comenzi, atât pentru nevoile Dvs. spirituale, cât și ale celor dragi. Parohia noastră pune la îndemâna tuturor cărți ziditoare de suflet, de Religie, de literatură, de istorie, filozofie și din alte domenii, tocmai în această perioadă, când, pe toate canalele de informație, suntem bombardați cu tot felul de produse menite să ne îndepărteze de Dumnezeu. Cărțile propuse de parohia noastră pot fi hrană pentru sufletul Dvs., dar și un cadou fericit, pe care îl puteți oferi celor din jurul Dvs. Se cheltuiesc sume enorme pentru tot felul de daruri ce se fac celor dragi, deși multe sunt doar simbolice și de circumstanță. Noi vă punem la dispoziție cărți, care să fie un prieten de nădejde pe drumul către Dumnezeu, atât pentru Dvs., dar și pentru cel ce le primește ca dar din partea Dvs. O scurtă privire asupra listei de mai jos v-ar convinge de seriozitatea ofertei noastre. Ele sunt achiziționate de la centrele eparhiale, de la diferite edituri, care s-au remarcat prin seriozitatea și competența publicațiilor în domeniile menționate mai sus. Înțelegem că această activitate de răspândire a publicațiilor religioase creștine ortodoxe face parte din însăși misiunea noastră de a răspândi, cu timp și fără timp, cuvântul lui Dumnezeu. Datorită acestei lucrări, putem să desfășurăm și o serie de activități misionar-pastorale în parohie, de ajutorare a unor familii și persoane aflate în dificultate, donații de cărți în parohie, gratuitatea serviciilor religioase și multe altele. Vă mulțumim cordial celor care ați comandat deja cărți. Vă mulțumim celor care ne-ați încurajat, celor care ne-ați îndrumat. Vă mulțumim și celor care nu ne-ați răspuns. Din toate am înțeles că doriți să avem lucrări cât mai bune, cât mai ziditoare de suflet și cât mai diverse. Ne străduim să împlinim această dorință a Dvs. Sperăm că prezenta ofertă să fie mult mai interesantă. Regretăm, însă, că stocurile sunt foarte mici, iar stocurile de la capitolul „Micul anticariat” se reduc în cele mai multe cazuri la câte un singur exemplar. Trimitem cărți și în străinătate, dacă ne sunt solicitate, cu precizarea că taxele poștale revin cumpărătorului. Pentru trimiterile în țară taxele poștale sunt suportate de parohie. Precizăm, de asemenea, că publicăm, de două ori pe lună, ,,Scrisoare pastorală”, pe care o trimitem gratuit tuturor familiilor din parohie, cât și la câteva sute de persoane din afara parohiei, prin poștă sau pe e-mail. Daca va interesează, comunicați-ne și vă putem trimite și Dvs. această publicație a noastră gratuit. Găsiți acolo multe lucruri care v-ar putea interesa.

Aşadar, avem disponibile următoarele lucrări:

1. Catehism creștin-ortodox, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2026, 600 pag., 60 lei. Catehismul este cartea care răspunde întrebărilor creștinului privind aspectele principale ale învățăturii creștine-ortodoxe. El se prezintă sub formă de întrebări și răspunsuri. Vom găsi în această carte întrebări și răspunsuri privind învățătura despre Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, despre Biserică, Sfintele Taine, viața de aici și cea de dincolo, despre judecata particulară și cea universală, despre sfârșitul lumii, despre rugăciune, sărbători și slujbe, despre comportamentul creștinului în comunitate și multe-multe alte aspecte ale vieții. Cartea a respectat întru totul Textul stabilit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Ea a fost tipărită pentru a fi donată, așa cum este obiceiul în parohia noastră de Sf. Paști enoriașilor parohiei noastre. Au mai rămas câteva exemplare, pe care le punem în vânzare, urmând ca la sfârșitul anului, cu prilejul Nașterii Domnului, să tipărit altă lucrare ziditoare de suflet, pe care s-o dăruim enoriașilor noștri.

2. Norica Ion, Evadarea din iad, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2021, ediția a V-a, 40 pag., 5 lei. Autoarea este o creștină modestă dintr-un sat bănățean. În urma unei experiențe nefericite, a ajuns într-un mediu pseudo-religios. A avut prilejul să cunoască realități dure, care o duceau până în pragul disperării. Nu și-a pierdut nădejdea în Dumnezeu, ci a luptat pe brânci, cu post și cu rugăciune, cu credință puternică și a reușit să scape din mrejele acelei grupări sectare. În paginile broșurii de față își dezvăluie povestea vieții și astfel reușește să-i determine pe mulți să nu-și părăsească credința străbună, iar pe alții să-i aducă pe calea cea dreaptă mântuirii. Doamna Norica Ion face astfel o adevărată lucrare de apostolat pentru Domnul Iisus Hristos.

3. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Liturgică. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2026, 254 pag., 40 lei. Lucrarea de față adună în paginile ei materialele cu profil liturgic, organizat pe reviste, pe teme și probleme. Sperăm să fie de folos utilizatorilor, fiindcă, de fapt, acesta este și scopul realizării și publicării lucrării de față. Am conspectat, așadar, revistele „Biserica Ortodoxă Română” (1874-2014), ,,Studii Teologice”(1927-2018), „Ortodoxia” (1949-2008) și „Mitropolia Olteniei”(1948-2008). În același timp, lucrarea noastră devine un instrument de mare utilitate tuturor celor ce studiază disciplinele teologice. Cercetarea continuă și, poate, cu voia Domnului, vom ajunge într-o zi să avem bibliografii complete pentru fiecare secțiune a studiului teologic. Oricum, truda noastră face un început. Sperăm să fie de folos. Am împărțit materialul pe revistele consultate, iar în cadrul fiecărei reviste am organizat materialul după programa analitică a învățământului teologic, pentru ca lucrarea noastră să devină cât mai utilă celor ce o vor folosi. La multe dintre materialele conspectate am adăugat și un scurt rezumat. Am realizat un indice de autori la sfârșitul cărții, astfel încât lucrarea noastră să devină un instrument practic. Sperăm ca truda noastră să fie de bun augur tuturor celor ce se vor nevoi să studieze Liturgica.

4. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Sfânta Scriptură. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2023, 360 pag., 40 lei. Având în vedere timpul foarte puțin de care dispune omul zilelor noastre și specializarea lui tot mai necesară pe ramuri foarte restrânse ale Teologiei, am decis să realizăm bibliografii pe ramuri de activitate și de studiu cât mai specializate. În acest sens, am socotit foarte necesară editarea de început a capitolului privind Secțiunea Biblică. Cele peste 2.000 de studii, articole, recenzii și reportaje publicate în revistele conspectate începând din 1874 și până aproape în zilele noastre dovedesc cu prisosință interesul de care s-a bucurat studiul Sfintei Scripturi în teologia românească. Am conspectat, așadar, revistele ,,Biserica Ortodoxă Română” (1874-2014), ,,Studii Teologice”(1927-2018), ,,Ortodoxia” (1949-2008), ,,Mitropolia Olteniei”(1948-2008) și ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei(1946-2009)(selectiv). În același timp, lucrarea noastră devine un instrument de mare utilitate tuturor celor ce studiază Sfânta Scriptură, fie că sunt profesori, doctoranzi, masteranzi, studenți în Teologie, preoți, călugări sau, pur și simplu, doritori de cunoaștere într-ale Bibliei. Regretăm că nu am avut posibilitatea să conspectăm toate revistele teologice care au apărut de-a lungul timpului, iar pe cele ce le-am consultat nu am avut posibilitatea să le aducem ,,la zi”. Cercetarea continuă și, poate, cu voia Domnului, vom ajunge într-o zi să avem bibliografii complete pentru fiecare secțiune a studiului teologic. Oricum, truda noastră face un început. Sperăm să fie de folos.

5. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, vol. IX, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2026, 384 pag., 40 lei. Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să dăm la lumina tiparului cel de-al IX-lea volum din Jurnal. Este un an plin de frământări politico-sociale, dar și religioase. Revoluția avusese început în decembrie din anul precedent, dar nu se terminase. Relații conflictuale, izbucniri tumultoase, uneori și violete, încercări de schimbare în toate domeniile, înfrânate de temeri și concepții tributare unor vechi ideologii, aspirații particulare și colective dintre cele mai curajoase caracterizează această perioadă. Alimentație fluctuantă, ajutoare și ecouri din străinătate, bucurii și speranțe se surprind la tot pasul. Tensiuni externe, schimbări structurale în configurația politică a lumii, războaie și speranțe se regăsesc de-a lungul întregului an.

6. D. Bălaşa, Dacii de-a lungul mileniilor, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 286 pa format A5, hârtie offset, copertă policromă, 40 lei. Parcurgând cărţile Părintelui Dumitru Bălaşa dedicate istoriei dacilor, sesizezi cu uşurinţă că sunt scrise de un mare patriot şi deţin ele însele o mare doză de patriotism, care te copleşeşte. Datorită cărţilor Părintelui Dumitru Bălaşa, dacii îşi regăsesc vadul în istorie, în ciuda celor ce-au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-i facă să dispară de pe scena ei. Părintele Dumitru Bălaşa este un învingător, fiindcă a plecat dintre noi cu convingerea că a făcut ceea ce trebuia să facă în calitate de român, de creştin şi de preot. Chiar dacă unele dintre tezele şi ipotezele pe care le propune vor fi contestate, poate infirmate, despre autor se va vorbi mult de aici înainte, cărţile sale vor fi tipărite şi retipărite, cititorii vor găsi în ele mereu prospeţimea informaţiilor documentate, iar dacii vor reveni mereu în conştiinţa acestora şi datorită istoricului Dumitru Bălaşa.

&. Noul Testament, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2025, 860 pag., 60 lei. Este obiceiul în Parohia Malovăț ca-n fiecare an, de Crăciun și de Paști, să li se dăruiască enoriașilor parohiei noastre câte o carte. Pentru recenta sărbătoare a Nașterii Domnului – 2024 am retipărit Noul Testament după textul stabilit de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu singura deosebire că am folosit o literă mai mare, pentru a fi accesibil și ochilor mai obosiți, mai îmbătrâniți! Ne-au mai rămas câteva exemplare nedonate, pe care le punem în vânzare, spre a fi de folos și altora.

8. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, vol. V(1986), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2022, hârtie offset, imagini color, tipar offset, copertă policromă, 464 pag., 50 lei. Volumul al V-lea din Jurnal privește anul 1986. Este un an destul de încărcat de evenimente politice și sociale, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Este un an în care se continuă procesul de intensificare a unei stări de revoltă mocnită în statele Pactului de la Varșovia, un an în care starea conflictuală izbucnită în Polonia în anii precedenți capătă noi forme, noi manifestări, dar și noi victime. Este un an de pregătire pentru marile schimbări din anii 1989-1990. Jurnalul ne oferă filmul evenimentelor interne și internaționale din anul respectiv, ajutând cititorul să perceapă pulsul lucrurilor și stărilor de spirit. Cum era și firesc, Jurnalul pare, la prima vedere, să inventarieze evenimentele, faptele, gândurile, zbaterile din viața unui sau unor eroi principali, dar tocmai în felul acesta se conturează mai bine contextul politico-social în care acestea se desfășurau. Un concurs de crize multiple, precum cea politică, economică, socială, ideologică, determină o înrăutățire vizibilă, de la o zi la alta a vieții, a existenței individului. Lipsuri de tot felul ale celor mai elementare bunuri de consum, încălcări grosolane ale drepturilor și libertăților care caracterizează o lume civilizată, temeri de tot felul, lipsa de încredere dintre oameni, fac viața aproape imposibilă. La acestea toate se adaugă, ca un corolar al batjocurii și umilinței, o propagandă oficială aproape demențială, menită să contrazică realitatea concretă și să creeze o realitate fictivă, iluzorie.

9. Pr. D. Bălașa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român, Bârda, Editura ,,Cuget Romanesc”, 150 pag., format A5, hârtie offset, tipar offset, coperta policroma, plastifiata, 20 lei. Editura noastră a publicat cartea regretatului părinte Dumitru Bălaşa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român. Ea reprezintă o noutate în domeniu, dar în sensul că urmăreşte contactele pe care le-a avut poporul român pe o perioadă de cea. două milenii cu Occidentul, cât şi implicaţiile pe care le-a avut scaunul papal, mai precis papa, cu aceste contacte româno-occidentale. În spatele unor evenimente cruciale din istoria românească s-au vehiculat interese ale papalităţii de expansiune şi prozelitism în spaţiul românesc. Părintele Dumitru Bălaşa apelează pentru justificarea susţinerilor sale la o bibliografie impresionantă şi la reinterpretarea unor documente şi cronici de epocă mai mult sau mai puţin cunoscute în lumea ştiinţifică românească. Autorul este conştient de importanţa filonului dacic în spiritualitatea românească şi tocmai de aceea tratează poporul român drept popor „daco-român”. Conştiinţa descendenţei româneşti din trunchiul traco-dacic îl aveau şi popoarele occidentale cu care românii au intrat în contact de-a lungul vremii şi acest lucru le-a făcut să aibă o politică în mare parte ostilă, menită să împiedice realizarea idealului românesc de „Dacia Mare”. Părintele Dumitru Bălaşa socoteşte că realizarea acestui ideal a constituit un adevărat fir roşu al întregii istorii româneşti bimilenare şi în sprijinul acestei teze aduce argumente documentare mai mult decât convingătoare. Părintele Dumitru Bălaşa se dovedeşte a fi, – şi în cazul de faţă –, ca preot şi istoric, un adevărat bătrân al naţiei sale. Repune în discuţie fapte şi evenimente istorice, documentează fiecare afirmaţie, ne prezintă lucruri, pe care le credeam arhicunoscute, ori altele mai puţin cunoscute şi ne face să cădem pe gânduri. Ne dă sfaturi cu discreţie, dar mai degrabă ne ajută să ajungem la concluzii. Nu îndeamnă la ură, la şovinism, ci doar la cumpătare, prudenţă şi obiectivitate. Papalitatea pentru el este elementul cheie, care a condus din umbră multe dintre evenimentele ce au adus atâta suferinţă strămoşilor şi moşilor noştri, care au provocat ură şi războaie între popoare. Neamurile au fost adevăraţi pioni de şah, pe care papa i-a folosit ca să-şi atingă scopurile, să-şi întindă stăpânirea. Dacă astăzi atâţia consideră legăturile ce se ţes vizibil între lumea ortodoxă şi cea catolică drept o binecuvântare, un dar al papalităţii, părintele Bălaşa ne îndeamnă la prudenţă şi la multă, multă atenţie. Calul troian prezintă multe surprize şi de aceea e bine să fim suficient de maturi în abordarea evenimentelor. Istoria stă mărturie în acest sens. Cine are urechi de auzit să audă! Aceştia ar trebui să fie cititorii de toate categoriile, diplomaţii, dar mai ales cei ce-şi iubesc cu adevărat ţara. Cartea părintelui Bălaşa este un act de autentic patriotism într-o vreme în care globalizarea şi înstrăinarea devine crezul unor întregi generaţii. După ce o citeşti, nu poţi decât să exclami: „într-adevăr, cine n-are bătrâni să-şi cumpere!”

10. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal(1989), vol. VIII, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2025, 440 pag., numeroase imagini, 60 lei. Prezentul volum cuprinde însemnările din anul cel mai fierbinte de la sfârșitul secolului trecut: anul Revoluției Române. Găsim aici multe realități de la nivel internațional, național și local din cele mai diverse domenii. Unele sunt culese direct de pe teren de autorul acestor rânduri și ele, în majoritate, au un caracter inedit, altele sunt reținute de la emisiunile unor posturi de radio străine, cum erau ,,Europa liberă” și ,,Vocea Americii”, pe care le ascultam cu viditate la acea vreme.

11. . D. Bălașa, Țara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 342 pag., format A5, hartie offset, tipar offset, coperta policroma, plastifiata, 40 lei. Părintele Bălașa scrie cu convingerea că dacii n-au pierit, ci, dimpotrivă, s-au dezvoltat de-a lungul istoriei ca un popor măreț, cu notabile realizări în toate domeniile de activitate. Își susține tezele cu nenumărate dovezi documentare, arheologice, lingvistice, etnologice. Poate unele dintre ideile sale vor fi contestate de anumiți cercetători, dar, cu siguranță, de multe va trebui să se țină seamă în istoriografia românească viitoare. Bătrânul istoric nu se sfiește să răstoarne statui, să atace teze care păreau de neclintit până de curând și să ne dea un exemplu grăitor de ceea ce înseamnă a fi istoric și patriot. Când citești cărțile Părintelui Bălașa, – tu însuți fiind român -, te simți mai puternic, mai mândru, mai optimist, mai încrezător în viitorul nației tale, cu mai multă speranță în propriul tău viitor. Bătrânul istoric se dovedește a fi, cu prisosință, un bătrân al nației sale, un învățător, un dascăl. Scoate la lumină acele momente înălțătoare ale trecutului, care ne pun la loc de cinste în rândul marilor popoare ale Europei, ce-au reușit să-și cucerească demn drumul prin veacuri, convingându-ne că avem toate șansele să redevenim noi înșine; aduce în discuție situațiile critice ale istoriei noastre, poticnirile și insuccesele, felul cum am știut și am reușit să le depășim, convingându-ne că vom găsi întotdeauna resursele necesare să revenim pe linia de plutire, ne convinge, vorba poetului, că ,,românul are șapte vieți în pieptu-i de aramă”. Nu mai este posibilă realizarea Daciei Mari ca entitate juridică, element de drept internațional, fiindcă contextul politic nu mai permite un asemenea fapt istoric. Totuși, în contextul europenizării și globalizării, daco-românii au datoria sfântă să întărească legăturile lor cu frații de aceeași origine de dincolo de fruntariile politice, să-i ajute să-și păstreze limba, credința, muzica, dansul și tradițiile, într-un cuvânt, să-i ajute să-și păstreze specificitatea etnică, lingvistică și spirituală. În sensul acesta, istoricul ne asigură că putem realiza Dacia Mare. O Dacia Mare în conștiințele noastre, în concertul spiritual de valori al lumii. Cărțile Părintelui Dumitru Bălașa nu se adresează numai istoricilor, cercetătorilor, specialiștilor, ci sunt scrise într-o limbă ușor accesibilă tuturor iubitorilor de istorie românească, de limbă și de țară românească. Astăzi, în contextul unei perioade critice, în care românii sunt atât de încercați pe plan intern sub toate aspectele și atât de discreditați pe plan extern, când sunt tratați de multe ori ca niște rude sărace și înapoiate ale europenilor, Părintele Bălașa ne aduce destule argumente, care ne fac să înțelegem că acestea sunt încercări și crize de moment și că valorile adevărate de care dispune poporul român sunt perene și nu vor fi distruse, așa cum speră vrăjmașii lui. Părintele Dumitru Bălașa este un învingător, fiindcă a plecat dintre noi cu convingerea că a făcut ceea ce trebuia să facă în calitate de român, de creștin, de preot. Chiar dacă unele dintre tezele și ipotezele pe care le propune vor fi contestate, poate infirmate, despre autor se va vorbi mult de aici înainte, cărțile sale vor fi tipărite și retipărite, cititorii vor găsi în ele mereu prospețimea informațiilor documentate, iar dacii vor reveni mereu în conștiința acestora și datorită cărților Părintelui Bălașa. Cărțile Părintelui Bălaşa sunt un act de autentic patriotism într-o vreme în care globaliza rea şi înstrăinarea devine crezul unor întregi generaţii. După ce le citeşti, nu poţi decât să exclami: ,,Într-adevăr, cine n-are bătrâni să-şi cumpere!”

12. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Drept canonic. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2025, 176 pag., 30 lei. Ne pare rău că nu am reușit să conspectăm toate publicațiile bisericești, pentru a oferi semenilor noștri un evantai complet al trudei a sute de ostenitori într-ale condeiului, dar avem mulțumirea că am oferit măcar un asemenea material apărut în principalele reviste bisericești centrale, precum ,,Biserica Ortodoxă Română”, ,,Ortodoxia” și ,,Studii Teologice”. La acestea s-a adăugat ,,Mitropolia Olteniei”, ca publicație eparhială. E mult, e puțin, nu știm! Dar atât am putut! Lucrarea de față adună în paginile ei materialele cu profil canonic, juridic, organizat pe reviste, pe teme și probleme. Sperăm să fie de folos utilizatorilor, fiindcă, de fapt, acesta este și scopul realizării și publicării lucrării de față.

13. . Al. Stănciulescu-Bârda, Monografia satului Malovăț-Mehedinți. Contribuții, Malovăț, 2025, 672 pag., 60 lei. După mulți ani de cercetări, am reușit să dăm la lumină această carte. Ea cuprinde aspecte istorice, culturale, sociale, folclorice șli multe altele care privesc atât istoria și viața localității, cât și a țării. Ne-am împlinit astfel o datorie de conștiință față de oamenii și locurile de aici. În istoriografia universală se spunea cândva că marile istorii pornesc de la istoria localităților, oamenilor, evenimentelor, monumentelor etc., de la istoria mică. Acestea devin ca niște cărămizi în edificiul marii istorii a țării. Sperăm că și noi am împlinit un astfel de deziderat prin lucrarea noastră. Cititorul se va convinge.

14. . Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Teologia morală. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2025, 274 pag., 30 lei. Lucrarea cuprinde peste 3.000 de mențiuni bibliografice dedicate Teologiei Morale, selectate din următoarele reviste: ,,Biserica Ortodoxă Română” (1874-2014), ,,Studii Teologice”(1927-2018), ,,Ortodoxia” (1949-2008) și ,,Mitropolia Olteniei”(1948-2008). Cele mai importante dintre studii au fost rezumate sub formă telegrafică, pentru a ajuta cititorul să se orienteze mai ușor. În același timp, lucrarea noastră devine un instrument de mare utilitate tuturor celor ce studiază Teologia Dogmatică, fie că sunt profesori, doctoranzi, masteranzi, studenți în Teologie, preoți, călugări sau, pur și simplu, doritori de cunoaștere într-ale Bibliei. Regretăm că nu am avut posibilitatea să conspectăm toate revistele teologice care au apărut de-a lungul timpului, iar pe cele ce le-am consultat nu am avut posibilitatea să le aducem ,,la zi”. Cercetarea continuă și, poate, cu voia Domnului, vom ajunge într-o zi să avem bibliografii complete pentru fiecare secțiune a studiului teologic. Oricum, truda noastră face un început. Sperăm să fie de folos. Am împărțit materialul pe revistele consultate, iar în cadrul fiecărei reviste am organizat materialul după programa analitică a învățământului teologic, pentru ca lucrarea noastră să devină cât mai utilă celor ce o vor folosi. La multe dintre materialele conspectate am adăugat și un scurt rezumat. Am realizat un indice de autori la sfârșitul cărții, astfel încât lucrarea noastră să devină un instrument cât mai practic. Sperăm ca truda noastră să fie de bun augur tuturor celor ce se vor nevoi să înțeleagă și să propovăduiască adevărul transmis nouă Sfânta Biserică.

15. . Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisori către Eminescu, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2025, 194 pag., 30 lei. Volumul cuprinde câteva zeci de ,,scrisori” fictive adresate lui Mihai Eminescu, în care se fac comparații între stările de lucruri descrise în poeziile lui și realitățile de azi. ,,Eminescu putea să nu se nască din femeie, ci din fior de cântec, din suspin, din țărnă, din ape ori văzduh, din orice, fiindcă el, mai întâi de toate, era suflet; sufletul cel mai curat zămislit de veacuri din milioane de suflete. Se supunea însă legilor nescrise ale firii, pentru a le înțelege mai bine și, când zodia Capricornului încă mai umbrea pe lume, iată că pe pământul nostru a văzut lumina zilei Eminescu. Trupul lui fremăta de vârtutea oaselor ce ninseseră câmpurile, ochii ca noaptea scânteiau aidoma focurilor de pe înălțimi la ceasuri de primejdii, suflarea îi era ca viforul mistuitor de vrăjmași, iar glasul… devenea când urlet de durere pe câmpul de bătaie, când șoaptă de dragoste și dor. Oamenii s-au adunat în jurul lui, iubindu-l ca pe un copil, ca pe un frate, ca pe un părinte al lor! Eminescu le-a vorbit despre începuturile, luptele, durerile și bucuriile lor. Le-a povestit despre faptele lor de vitejie, despre truda muncii lor nedreptățite, despre dragostea și gândurile lor. Frații îl ascultau vorbindu-le frumos despre lucruri pe care și ei le știau, dar, spuse de gura lui Eminescu, ele păreau altfel. Atunci a luat Eminescu un brăzdar de plug și a scris pe mantia pământului țării sale speranțele neamului. Și ele se întruchipau într-un tot unic, ca un fascicul de lumină. Acel ceva începea să capete contururi tot mai precise prin propria devenire. Un edificiu grandios, ce străpungea cerul cu măreția sa creștea văzând cu ochii și neamurile pământului priveau înmărmurite, neînțelegând minunea. Eminescu lucra de zor și ceea ce făcea el părea că seamănă cu ce făcuseră frații lui, deși, scriind cu inima slovele, un nou fior se-ntrezărea. Oamenii îl înțelegeau și-l iubeau, fiindcă el făcea tocmai ceea ce ar fi vrut ei să facă. Oamenii așteptară cât așteptară, dar Eminescu lucra mai departe și atunci ei, ca unul singur, i se alăturară. Se urcară pe schele tot mai sus și lucrul creștea. Târziu, când au băgat de seamă, Eminescu dispăruse. Deasupra zidirii lor scria însă cu litere de foc ce se zăreau până la capătul pământului: ,,ROMÂNIA!”

16. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Monografia satului Bârda-Mehedinți. Contribuții, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2024, 592 pag., 50 lei. După mai bine de cincizeci de ani de căutări în arhive, biblioteci și pe teren, am reușit să dăm la lumină o lucrare de proporții privind monografia unui sau din județul Mehedinți, Bârda, care este și satul natal al autorului. Cartea este împărțită pe capitole, precum: Aspecte istorice, File de cronică, Tradiție, credințe și folclor, Aspecte culturale(școala, biserica, editura), personalități de ieri și de azi din viața localității. Găsim în această carte mult folclor cules de pe teren de-a lungul unei vieți, tradiții și obiceiuri, găsim povestiri legate de viața satului și a oamenilor săi, fii ai satului care au ajuns până la nivelul de a da mâna cu președintele țării, de a discuta de la egal la egal cu prim-ministrul Japoniei, găsim oameni devotați culturii, care fac ca din acest cătun să plece săptămânal spre toate colțurile țării și ale lumii nenumărate cărți din cele mai diverse domenii. Cartea se adresează tuturor fiilor satului de azi și de mâine, dar și tuturor celor care păstrează în inima lor respect și dragoste față de lumea rurală în care s-au plămădit de-a lungul vremii marile personalități ale țării. Monografia aceasta nu este numai un act de cultură, ci și un strigăt disperat către toți cei cu putere în vremea noastră de a face ceva pentru a nu lăsa pradă dispariției aceste rezervoare de lume, de istorie, de tradiții, de cultură, fiindcă ele sunt cele mai reprezentative elemente ale identității noastre românești în concertul popoarelor.

17. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Teologia Dogmatică. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2024, 408 pag., 50 lei. Cele aproape 3.000 de studii, articole, recenzii și reportaje publicate în revistele conspectate începând din 1874 și până aproape în zilele noastre dovedesc cu prisosință interesul de care s-au bucurat studiile teologice în cultura românească. Am conspectat, așadar, revistele ,,Biserica Ortodoxă Română” (1874-2014), ,,Studii Teologice”(1927-2018), ,,Ortodoxia” (1949-2008) și ,,Mitropolia Olteniei”(1948-2008). În același timp, lucrarea noastră devine un instrument de mare utilitate tuturor celor ce studiază Teologia Dogmatică, fie că sunt profesori, doctoranzi, masteranzi, studenți în Teologie, preoți, călugări sau, pur și simplu, doritori de cunoaștere într-ale Bibliei. Regretăm că nu am avut posibilitatea să conspectăm toate revistele teologice care au apărut de-a lungul timpului, iar pe cele ce le-am consultat nu am avut posibilitatea să le aducem ,,la zi”. Cercetarea continuă și, poate, cu voia Domnului, vom ajunge într-o zi să avem bibliografii complete pentru fiecare secțiune a studiului teologic. Oricum, truda noastră face un început. Sperăm să fie de folos. Am împărțit materialul pe revistele consultate, iar în cadrul fiecărei reviste am organizat materialul după programa analitică a învățământului teologic, pentru ca lucrarea noastră să devină cât mai utilă celor ce o vor folosi. La multe dintre materialele conspectate am adăugat și un scurt rezumat. Am realizat un indice de autori la sfârșitul cărții, astfel încât lucrarea noastră să devină un instrument cât mai practic. Sperăm ca truda noastră să fie de bun augur tuturor celor ce se vor nevoi să înțeleagă și să propovăduiască adevărul transmis nouă Sfânta Biserică.

18. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2024, vol. XIII, 666 pag., 70 lei. Volumul cuprinde numerele 481-520 din publicația parohiei noastre ,,Scrisoare pastorală”. Este însoțit de numeroase fotografii color. Cu ani în urmă, când am început să edităm ,,Scrisoarea pastorală”, n-am îndrăznit să ne gândim, că într-o bună zi vom ajunge să depășim numărul de 500! Am socotit atunci, că rezolvăm niște probleme imediate, că răspundem nevoii de a intra mai direct și mai des în legătură cu enoriașii noștri. Au trecut anii, ,,Scrisoarea pastorală” a devenit un sprijin foarte important în activitatea pastorală și nu numai. Nu cred că azi ne-am mai putea lipsi de ea: pentru preot a devenit o necesitate și o obișnuință; pentru credincioși o necesitate și o punte le legătură cu preotul, cu Biserica. Nu toți au posibilitatea să vină la biserică în duminici și sărbători; dar toți au posibilitatea să primească ,,Scrisoarea pastorală”, s-o citească, să ia cunoștință de multe și de toate, să afle realitățile în care se desfășoară viața religioasă din parohie. Pentru a avea acces mai mare la zona de interes a enoriașilor noștri, am dat un conținut cât mai variat și mai plăcut publicației noastre, fără a depăși însă cadrul în care se cuvine a se manifesta și a se exprima un preot. Adevărurile de credință și morală creștină le-am expus într-o formă cât mai accesibilă, având în vedere nivelul diferit de pregătire religioasă al cititorilor noștri. În felul acesta publicația noastră a căpătat un plus de aderență la sufletele lor. Am însoțit articolele teoretice de materiale care priveau realitatea imediată, practică, din care omul înțelept poate culege multă învățătură folositoare pentru suflet. Am scos în evidență figuri de seamă din istoria Bisericii, din viața parohiei, am prezentat fapte și întâmplări de ieri și de azi, din care omul înțelept are multe de învățat. Am adăugat publicației noastre un mare număr de informații referitoare la viața parohiei, la activitatea pastoral-misionară, culturală și umanitară c se desfășoară în parohia noastră. Citind câteva numere din ,,Scrisoare pastorală”, îți poți da cu ușurință seama că în parohia noastră se lucrează ,,la foc continuu” pe multiple planuri și această lucrare are în obiectiv mântuirea sufletelor enoriașilor noștri și slava lui Dumnezeu.

19. . Viața Sfântului Ștefan cel Mare, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2023, 200 pag., 30 lei. Lucrarea de faţă se compune din legende, file de cronică şi amintiri păstrate din generaţie în generaţie despre Ştefan cel Mare şi Sfânt. Reînvie astfel o epocă, oameni, fapte şi întâmplări. Dintre toţi eroii bucăţilor de lectură, Ştefan este cel mai bine conturat. Poporul i-a încununat chipul în viaţă, dar mai ales după moarte, cu aură de sfânt datorită strădaniei sale neobosite de a apăra valorile spirituale creştine şi umane, datorită respectului şi dragostei dintotdeauna faţă de Dumnezeu şi de cele sfinte. Actul de canonisire ca sfânt a domnitorului român oficiat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a venit ca o recunoaştere oficială a unei stări de fapt, a unei recunoaşteri a ceea ce poporul român îşi însuşise demult. Culegerea de faţă aparţine lui Simion T. Kirileanu şi reprezintă de fapt a șasea ediţie.

20. Pr. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Justiția și proverbul românesc, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2022, 72 pag. format A5, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, 10 lei. Am încercat în lucrarea de față să facem o sinteză interdisciplinară, prima pe această temă din bibliografia de specialitate, din câte cunoaştem. Am descoperit elemente interesante privind dreptul cutumiar cu toate aspectele sale. Am înţeles cât de bogată spiritual a fost lumea vechiului sat românesc, care-şi avea instituţii bine structurate, sisteme de conduită morală şi juridică. Dreptul cutumiar ce se aplica la noi îşi avea rădăcini în vechile sisteme juridice romane şi geto-dace, dar avea similitudini şi cu sistemele juridice cutumiare ale altor popoare europene. Dreptul ca şi morala erau foarte apropiate ca sisteme ideologice şi de conduită practică. Proverbele sunt printre puţinele relicve spirituale, care ne ajută să reconstituim vechiul sistem juridic românesc, Jus Valachicum, cum se mai numea, care a coordonat activitatea şi relaţiile strămoşilor noştri cu rezul­tate dintre cele mai notabile. Sperăm că lucrarea de faţă va reuşi să întărească respectul faţă de spiritul de justiţie al poporului român, faţă de valorile sale spiri­tuale tradiţionale, în cazul de faţă proverbele, faţă de obştea sătească tradiţională.

21. . Gh. Duncea, TUDOR VLADIMIRESCU, KAKVOG SAM GA POZNAVAO, Drugo izdanje i predgovor Pr. Al. Stănciulescu – Bârda, Trad. Prof. Milena Bibeskovic, Bârda, Izdavačka kuća „Cuget românesc”, 2023, 60 pag., 10 lei. „Ðorđe Dunča je jedan od najbliskijih prijatelja Tudora Vladimirescu . Bili su zajedno od Tudorove 5 godine. Bili su školski drugovi, ortaci u poslovima, drugovi u vojsci, u bitkama. Ovaj rad sadrži zapise autora, koje je on napisao nekoliko dana posle Tudorove smrti, kad je i on sam čekao da bude uhvaćen i ubijen. Ovaj je tekst napisan i ostavljen kao amanet budućim generacijama da bi se saznali nepoznati detalji iz biografije velikog heroja. Objavu ovog rukopisa smatramo kao dužnost naše savesti i nadamo se da će ući u naučni krug i da će privući pažnju istoričara.”

22. România în flăcări, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2023, 362 pag., 40 lei. Cartea de față este un florilegiu de articole din presa germană privitoare la desfășurarea luptelor de pe frontul românesc din Primul Război Mondial. Ele au fost selectate și traduse de Prof. Constantin C. Popian din Bistrița Vâlcei, aflat la acea vreme prizonier în Germania. Reporterii de front ne redau filmul evenimentelor în cuvinte, cu mare minuțiozitate. Totul e zugrăvit pe zile și pe locații cu exactitate nemțească, ceea ce face din acest volum o sursă importantă sub aspect istoric și militar. Nu trebuie să ne surprindă tonul și afirmațiile megalomane ale autorilor, fiindcă scenele descrise de ei privesc prima parte a războiului, când se părea că trupele Puterilor Centrale sunt invincibile, iar România este definitiv învinsă. Totul ia sfârșit însă, când pe harta operațiunilor militare apar localități și evenimente precum Mărășești, Mărăști și Oituz, care au schimbat definitiv soarta frontului românesc, constituind în același timp preludiul realizării României Mari. Nepotul traducătorului, Părintele Pr. Dr. Ioan –Cătălin Dragu de la Roma, a zăbovit multe ceasuri în arhivele Vaticanului, selectând acele materiale primite la cancelaria papală, care priveau contextul în care se desfășurau evenimentele politice din România și din Europa.

23. Psaltire, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2023, 238 pag., 30 lei. Avem bucuria de a pune în mâna cititorilor noștri una dintre cele mai răspândite cărți, din care au citit generații și generații la bucurie și la durere, la necaz și la vreme de încercare, în momente legate de viață și de moarte. Este una dintre marile capodopere ale literaturii universale, dar și cea mai citită carte a Vechiului Testament. În ea găsim rugăciuni profunde și răscolitoare, în care se regăsește fiecare muritor, fiecare dintre cei ce cred în Dumnezeu și-I caută ajutorul.

24. Pr. Al. Stănciulescu – Bârda, Viața Cuvioasei Teofana Basarab, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, ediția a IV-a, 2022, 280 pag., format A5, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă plastifiată, 40 lei(ediție color). Fiica Voievodului Basarab I, întemeietorul Țării Românești, ajunsă țarină a Bulgariei, trăiește o viață de jertfă și sacrificii personale, dar desfășoară o activitate culturală fără precedent în cultura bulgară. Se știe foarte puțin despre ea în istoriografia românească, dar ea devine primul monah român cunoscut până în prezent, anterior lui Nicodim cel sfințit de la Tismana. Pe domniţa Teodora Basarab, devenită mai apoi maica Teofana, o vedem ca pe o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci tatăl ei, o zideşte la temelia statului român. Nu putem înţelege altfel o căsătorie încheiată din raţiuni politice. Nu putem înţelege altfel o femeie umilită, persecutată de propriul soţ, cu un copil otrăvit de a doua soție a soţului ei, alungată de la curte şi obligată să se călugărească, ea, împărăteasa ţării. Nu putem înţelege altfel tăcerea şi supunerea ei, decât ca pe o autojertfire în folosul păcii, echilibrului politic, în folosul neamului său. Drama personală şi eşecul în căsătorie al Doamnei Teodora ar fi putut declanşa conflicte armate între români şi bulgari, ar fi slăbit puterea românilor în faţa expansiunii tătare şi turceşti. Răbdarea ei şi înţelegerea situaţiei ca pe o rânduială de la Dumnezeu, bunătatea şi înţelepciunea, grija pentru operele de cultură, au făcut pe bulgari să îi atribuie maicii Teofana aură de sfântă şi să o cinstească în consecinţă, ca pe o personalitate de frunte a vieţii lor politice şi religioase din epoca medievală. Cartea aceasta a făcut parte din dosarul de canonizare al Cuvioasei Teofana Basarab. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea în ședința din 14 febr. 2022, iar la 21 mai 2022 a fost oficiată slujba canonizării propriu-zise la Patriarhia Română. Va fi sărbătorită pe 28 oct. în fiecare an.

25. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Aleea cu statui, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2023, vol. I, 336 pag., hârtie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 40 lei. Materialele cuprinse în aceste volume sunt scrise de-a lungul anilor și, în majoritate, publicate în diferite volume și periodice. Am socotit că e păcat să rămână risipită atâta muncă, mai ales că ea poate fi de mai mult folos sub această formă cititorului de azi și dintotdeauna. Fiecare capitol din seria acestor volume cuprinde un medalion, prin care încercăm să conturăm chipul/personalitatea unui om, fie că l-am cunoscut personal, fie că am studiat viața și faptele aceluia. Cele mai multe portrete sunt ale unor oameni pe care i-am cunoscut direct: patriarhi, mitropoliți, episcopi, preoți, profesori universitari, simpli profesori și învățători, sfinți și păcătoși, poeți și scriitori, funcționari, prieteni, oameni de rând. Ideea realizării acestor volume mi-a dat-o Nicolae Iorga prin lucrarea sa Lumea prin care am trecut. I-am dat denumirea de Aleea cu statui, socotind că viața însăși este un drum pentru fiecare dintre noi și de-a lungul acestui drum, vrând-nevrând, relaționezi cu oameni de tot felul, buni și răi, virtuoși ori păcătoși, vrednici sau delăsători. Unii m-au învățat ce trebuie să fac și cum să-mi organizez viața, timpul și activitatea ca să realizez ceva folositor societății, alții m-au învățat ce nu trebuie să fac în viață. Am urmărit mai mult faptele lor decât vorbele și teoria despre viață. În volumul I se regăsesc medalioane și prezentări dedicate unor personalități precum: Pr. Dr. Nicolae ACHIMESCU, Ioan ALEXANDRU, Mitrop. Bartolomeu ANANIA, Patriarhul TEOCTIST, Tudor ARGHEZI, Dr. C. ARSENI, Teofana BASARAB, Pr. D. BĂLAȘA, Prot. Petru BUBURUZ, Prof. Dr. Gh. BULGĂR, Costel BUSUIOC, D. CANTEMIR, Prof. Dr. I. C. CHIȚIMIA, Șerban CIOCULESCU, Prof. Dr. Emilia COMIȘEL, Mitrop. Nicolae CORNEANU, J. Y. COUSTEAU, Mitrop. Nifon CRIVEANU, Al. I. CUZA, DIANA, Pr. Gh. DUMITRESCU-BISTRIȚA, Pr. I. DURĂ, Prof. Al. ELIAN, Mihai EMINESCU, Dumitru FĂRCAȘU, Pr. Prof. C. GALERIU, Ilarie HINOVEANU, Nicolae IORGA și mulți, mulți alții.

26. .Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. XII, 2022, 676 pag.(11 color), , hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, 60 lei. Cartea cuprinde numerele 441-480 din publicați parohiei noastre ,,Scrisoare pastorală”. La început am crezut că este o încercare de a ține o legătură mai strânsă cu enoriașii parohiei noastre, o adevărată necesitate. Pe parcurs ne-am dat seama de utilitatea unei astfel de ,,publicații”, atât pentru mine, ca preot, cât și pentru enoriași. Deși timidă și săracă, ,,scrisoarea” a început, încă de la primele numere, să se strecoare peste hotarele parohiei noastre, fiind copiată și retrimisă de colegi, fiind chiar reprodusă în unele publicații din țară și din străinătate. Prieteni și cunoscuți de aproape și de departe ne-au încurajat și astfel am început să publicăm materiale, care nu priveau doar parohia noastră, ci îmbrăcau o tematică mai largă, de interes general. Ne-am diversificat ușor subiectele pe care le-am abordat: religioase, istorice, literare, sociale, culturale etc. Am reușit, ușor-ușor, să realizăm un adevărat univers al parohiei noastre, în care numărul actorilor s-a mărit de la un număr la altul. Ne-am străduit, pe cât am putut, să prelungim predica și activitatea pastorală dincolo de spațiul liturgic al bisericii. Prin faptul că am răspândit gratuit această ,,scrisoare” tuturor enoriașilor parohiei noastre, ea a devenit un sprijin valoros în activitatea pastorală.

27. . Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, ediția a III-a, 2022, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, 237 pag., 30 lei. Am adunat în prezenta lucrare un buchet de povestiri, amintiri, texte diverse, care au o temă comună: femeia în cele mai diverse ipostaze ale existenței sale: tânără, adultă, bătrână, mamă, soție, fiică, soră, iubită. Am evitat teoretizarea propriu-zisă despre femeie, ci am cules din viață, din cele ce am cunoscut în trecerea mea prin lume, acele fapte și întâmplări, care ajută la zugrăvirea unor personaje, caractere, obiceiuri și năravuri din psihologia feminină, din ,,eternul” feminin. Ediția a II-a a acestei lucrări, apărută cu 20 de ani în urmă, a primit premiul revistei de cultură ,,Iosif Vulcan” din Australia. De atunci s-au mai adăugat multe, s-au mai scris multe, așa încât și cunoașterea s-a mai aprofundat. Lucrarea este, la urma-urmei, un omagiu adus femeii, tovarășa noastră de viață.

28. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2022, vol. IV(1985), 406 p., format A5, hârtie offset, copertă policromă, numeroase imagini color în interior, 30 lei. Volumul al IV-lea din Jurnal privește anul 1985. Este un an destul de încărcat de evenimente politice și sociale, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Este un an în care se continuă procesul de intensificare a unei stări de revoltă mocnită în statele Pactului de la Varșovia, un an în care starea conflictuală izbucnită în Polonia în anii precedenți capătă noi forme, noi manifestări, dar și noi victime. Este un an de pregătire pentru marile schimbări din anii 1989-1990. Jurnalul ne oferă filmul evenimentelor interne și internaționale din anul respectiv, ajutând cititorul să perceapă pulsul lucrurilor și stărilor de spirit. Cum era și firesc, Jurnalul pare, la prima vedere, să inventarieze evenimentele, faptele, gândurile, zbaterile din viața unui sau unor eroi principali, dar tocmai în felul acesta se conturează mai bine contextul politico-social în care acestea se desfășurau. Un concurs de crize multiple, precum cea politică, economică, socială, ideologică, determină o înrăutățire vizibilă, de la o zi la alta a vieții, a existenței individului. Lipsuri de tot felul ale celor mai elementare bunuri de consum, încălcări grosolane ale drepturilor și libertăților care caracterizează o lume civilizată, temeri de tot felul, lipsa de încredere dintre oameni, fac viața aproape imposibilă. La acestea toate se adaugă, ca un corolar al batjocorii și umilinței, o propagandă oficială aproape demențială, menită să contrazică realitatea concretă și să creeze o realitate fictivă, iluzorie.

29. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, vol. VII(1988), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2024, 426 pag., numeroase fotografii color, 50 lei. Anul 1988 a fost un an al așteptărilor și speranțelor. Evenimentele internaționale și mai ales cele din U. R. S. S.. măreau speranța unei schimbări majore și în țara noastră. Criza alimentară însă era insuportabilă. Manifestări fățișe de protest și rezistență la măsurile autorităților politice și administrative avem puține, dar ele existau în realitate. Era un fel de fierbere mocnită a populației, o stare explozivă, care aștepta doar momentul prielnic ca să explodeze. Fiecare se temea de celălalt, de toți ceilalți, fiindcă își dădea seama că la cea mai mică formă de protest poate fi arestat și ,,prelucrat” până la distrugerea fizică. Era o stare de rezistență tacită, de așteptare. Erau și forme de manifestare a unei libertăți controlate din umbră, supravegheate și admise până la un anumit nivel. Criza nu era numai de ordin alimentar, ci se manifesta în aproape toate formele vieții și activității. Te simțeai controlat și supravegheat la tot pasul, îți dispăruse încrederea în prieteni și cunoscuți, ba chiar și într-ai casei tale. Nu-i suspectai că te-ar fi trădat cu bună știință, ci-ți era teamă că în discuțiile pe care urmau să le poarte cu alții vor face, cu voie sau fără voie, divulgări de informații privind cele ce aflaseră de la alți membrii ai familiei. Ca preot, auzeai multe și de toate, dar trebuia să fii foarte prudent, fiindcă multe puteau să fie în mod intenționat transmise, răstălmăcite și interpretate. Ca preot, trebuia să fii naiv, ca să consideri că nu ești permanent sub lupa autorităților, că nu ți se speculează fiecare vorbă, fiecare gest, fiecare faptă.

30. Carte de rugăciuni, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, ediție a II-a, 2022, 452 pag., tipar și hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 30 lei. Cartea, aflată la a doua ediție, vine ca o necesitate în viața spirituală a credincioșilor. Cuprinde numeroase rugăciuni pentru cele mai multe trebuințe ale vieții și ale activității omenești, la care se adaugă multe noțiuni de catehism creștin ortodox, acatiste, cântări îndeobște cunoscute și răspândite în comunitățile de creștini. Înțelegând neputințele multor bătrâni, am folosit o literă mai mare, pentru ca textul să fie cât mai lizibil și potrivit pentru lecturare chiar și pentru ochii obosiți.

31. Arhim. Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în biserică, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010, 208 pag., 10 lei.

32. Arhim. Ilie Cleopa, Îndreptar pentru Spovedanie, Sihăstria, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010, 64 pag., 5 lei;

33. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, vol. III(1984), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2021, 450 pag., 30 lei. Sunt sigur că nu va îndrăzni cineva să mă acuze că l-am plagiat pe George Orwel sau pe Alexandr Soljenițin. În vremea când scriam acest volum nu aveam acces la astfel de cărți. Cred însă că se pot găsi multe similitudini. Așa, bunăoară, avem comun faptul că ne referim la aceeași perioadă din viața unei lumi intrate într-un vădit con de umbră. Ce-i drept, ei se referă la o lume aparent imaginară, conturată metaforic; eu mă refer la oamenii, faptele și vremurile concrete, pe care le-am trăit eu însumi. Poate avem comun faptul că absurdul se întâlnește destul de des în paginile acestor lucrări, că multe dintre legile care ne guvernau atunci par desprinse dintr-un univers definit simplu ,,noaptea minții”, că drepturile cele mai elementare ale individului sunt asemenea unui preș de care își șterge picioarele orice neica-nimeni cățărat pe vreo treaptă a scării sociale. Poate mai avem comun faptul că, în ciuda tuturor privațiunilor și umilințelor de tot felul în vederea împlinirii unui ideal social iluzoriu, artificial, irealizabil, se zămislea pe-ncetul, în sufletul individului, dar și în mentalul colectiv, speranța că răul trebuie să aibă un sfârșit, că și răbdarea celor mulți are o limită peste care nu se poate trece!


Traseul „Via Transilvanica” trece pe la sanctuarul dacic de la Pustiosu

Ascuns în Munții Orăștiei, la doar câteva sute de metri de Via Transilvanica și fiind parțial uitat, sanctuarul de la Pustiosu (cetate dacică) este încă un loc plin de mistere. Terasele sale adumbrate de pădure, sunt presărate cu blocuri masive de andezit, unde ruinele unui presupus templu i-au intrigat pe arheologi, dar și pe căutătorii de comori. Celebrul de acum traseu touristic Via Transilvanica traversează România, din Bucovina până la Dunăre, pe un traseu de peste 1.400 de kilometri, care leagă unele dintre cele mai pitorești locuri din Carpați. În Hunedoara, un segment de 150 de kilometri al rutei de drumeție, inaugurat în 2022 sub numele de Terra Dacica, trece prin Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina (Munții Șureanu) și pe la poalele Retezatului. Călătorii coboară de aici la Ulpia Traiana Sarmizegetusa și părăsesc județul și Terra Dacica la Porțile de Fier ale Transilvaniei, trecătoarea dintre Ardeal și Banatul Montan, respectiv dintre Hunedoara și Caraș-Severin. În Hunedoara, Via Transilvanica le înfățișează drumeților o mulțime de locuri atractive: satele pastorale din Munții Șureanu (Măgureni și Târsa), locurile stânelor și sălașelor arhaice (Poiana Omului, Fundătura Ponorului), văile sălbatice ale pâraielor de munte (Sibișel, Grădiștea, Ponor), platourile montane locuite din cele mai vechi timpuri (Luncani, Vârtoape), ținutul cetăților dacice (Sarmizegetusa Regia, Costești, Blidaru) și al celor mai vechi așezări romane (Ulpia Traiana Sarmizegetusa).

Un segment aparte al traseului leagă Valea Grădiștii – locul pe care s-au înșirat cele mai spectaculoase așezări dacice din România – de Platoul Luncanilor. La Grădiștea de Munte, după ce călătorii părăsesc Valea Grădiștii, lăsând în urmă șoseaua Costești – Sarmizegetusa Regia pentru a urca prin pădure spre satul pastoral Târsa, ei trec la câteva sute de metri de unul dintre locurile pline de mister ale ținutului cetăților dacice. Pare un loc aproape uitat, doar o potecă nemarcată încă de la ocolul silvic local, în stânga drumului forestier, spre așezarea dacică de pe Dealul Pustiosu din Hunedoara, aflată la circa 20 de minute de mers pe jos, pe un traseu aproape paralel cu Via Transilvanica, dar care urmează un presupus drum dacic. Vechea potecă urcă tot mai mult spre coama dealului, lăsând tot mai jos valea adâncă a pârâului Pustiosu (Apa Mică), folosită de turiști. Aproape de culmea dealului, acoperite de pădure, pot fi identificate terasele fostei așezări dacice și rămășițele unei mari clădiri cu absidă, identificată de istorici drept sanctuar. Așezarea dacică a fost descoperită în anii ’50 de arheologii conduși de Constantin Daicoviciu, iar de atunci oamenii de știință nu au mai cercetat-o. În schimb, în anii ’90 și 2000, ruinele edificiilor sale au fost scormonite de căutătorii de comori. „Pe partea stângă a Apei Grădiștei, înainte de a se împreuna cu Valea Anineșului, se înalță un deal împădurit cu fagi înalți, cunoscut de către localnici sub numele de Pustiosu. Acest deal se întinde în direcția S-V, de-a lungul Apei Grădiștei, începând de la confluența acestei văi cu Apa Mică, hotărnicind spre S-V satul Grădiștea Muncelului de satul Luncani. În ciuda numelui pe care îl poartă acum acest deal, cu râpe abrupte, el este plin de copaci, formând o pădure deasă de fagi înalți, nu prea bătrâni. Nimeni dintre localnici nu-și aduce aminte de acest deal purtând un nume atât de curios și de nepotrivit cu situația locului”, notau arheologii Constantin Daicoviciu, Nicolae Gostar și Ion Horațiu Crișan, în raportul cercetărilor de la Pustiosu, din 1955. În anii ’50, arheologii au urmat un traseu asemănător cu cel al potecii de astăzi spre așezarea dacică. Au pornit de la casa brigadierului, aflată la confluența Apei Mici cu Apa Grădiștei, au urmat drumul forestier în susul văii circa 150 de metri, apoi au intrat pe o potecă ce urca pe una dintre dâlmele Dealului Pustiosu. De aici, au continuat pe o pantă lină, urmând ceea ce cercetătorii au identificat drept un drum antic, amenajat pe culme și ușor adâncit în pământ de folosirea îndelungată. De-a lungul acestui traseu au observat mai multe terase, iar după aproximativ 15–20 de minute de mers au ajuns la o terasă mai largă, în apropierea căreia drumul antic se bifurca, cu o ramură spre nord și alta spre vest. Terasa care le-a atras atenția se întindea pe aproape un hectar, având formă semicirculară, cu vârful pe direcția nordică, iar în partea de sud se sprijinea de poalele unei dâlme înalte și prăpăstioase. Spre nord se aflau drumul antic și pădurea care cobora spre valea Apei Grădiștei. Peste 100 de copaci înalți ocupau terasa din fața pintenului de pe Dealul Pustiosu, astfel că oamenii de știință au avut dificultăți în cercetarea așezării. Totuși, încă din primele zile de la începerea săpăturilor au descoperit numeroase blocuri de piatră antice, de calcar și andezit, folosite în componența unor construcții, ceramică, obiecte de fier și câteva movile care indicau urme ale unor edificii antice. Cea mai importantă descoperire a fost reprezentată de ruinele unei construcții circulare, în interiorul căreia se afla o încăpere de formă circulară, iar în interiorul acesteia, o altă încăpere rectangulară și o veche vatră de foc. Sanctuare necunoscute ies la lumină și intrigă oamenii de știință.

„Prin două intrări se pătrundea într-un coridor larg, rotund, de unde, prin alte patru intrări, se ajungea în interiorul unui spațiu tot de formă rotundă cu pereți de chirpici văruiți în alb. Lumina pătrundea aici prin ferestruici așezare undeva sus în perete, deoarece acest zid era destul de gros și în consecință mult mai înalt decât zidul cercului exterior. Ultima începere, cu o vatră de foc în mijloc, era probabil încăperea cea mai luxoasă a acestui grandios edificiu dacic. Lumina venea foarte probabil din partea de vest, printr-o deschidere fixată în peretele celui de-al doilea cerc”, notau arheologii. Acest tip de edificii cu absidă a mai fost identificat și în alte așezări dacice, cele mai cunoscute fiind cele de la Sarmizegetusa Regia, Fețele Albe și Piatra Roșie. Unii arheologi le-au descris ca fiind clădiri cu rol religios sau de întâlnire ale căpeteniilor dacice. Alte construcții asemănătoare, de formă circulară, descoperite în munții din împrejurimile Sarmizegetusei Regia (Rudele, Tâmpu și Maleia), au fost prezentate de unii istorici drept locuințe pastorale sau ale muncitorilor din exploatările miniere antice. „Aceste locuințe, care derivă probabil din acel primitiv tugurium (n.r. colibă), erau mult apreciate, datorită eleganței și rotunjimii liniei, de către arhitecții daci. Din relieful roman deducem că intrarea era împodobită cu ornamente sculptate în lemn”, arăta istoricul Constantin Daicoviciu. Arheologii au stabilit că așezarea de pe Dealul Pustiosu data din secolul I î.Hr. și ar fi fost distrusă în urma unui incendiu. O altă construcție ridicată pe locul ei a fost și ea devastată de foc. După 1990, sanctuarul Pustiosu a fost cercetat cel mai adesea illegal de către căutătorii de comori, care au scormonit zidurile sale. Aici a ajuns și omul de știință și publicistul Andrei Vârtic (1948–2009), din Republica Moldova, cunoscut mai ales pentru preocupările sale legate de istoria veche a spațiului carpato-danubian. Acesta descria plastic așezarea, uimit de numărul mare al rocilor de andezit de pe terasele sale și de modul în care era terasată, pe partea nordică, umbrită, a pantei.

„Vine la rând Pustiosu, munte cu sanctuare din andezit. Piatra cu dimensiunile de 432×360×180 = 27.993.600 cm cubi, despre care am vorbit și-n altă parte, zace aici în cantități respectabile pe o terasă colosală, rotunjită în creasta muntelui, străjuită și ea de un fel de construcție din pământ de felul celor de pe Comărnicelul Cetății și Sub Cununi. De ce i-au trebuit dacului aceste pietre veșnice, andezitele? De ce a trebuit să le taie din rocă, urmând linia câmpului magnetic din timpul solidificării – cum a arătat cercetarea noastră, să le fasoneze, să le aducă de la mari depărtări și să le pună în anumite locuri fără sensuri utilitare? Nu faci nici casă, nici grajd, nici chiar sanctuar, din andezite (care are sensul să fie fundamentul atât de perfect la baza unor construcții din nuiele, fețuite cu lut și chirpici?)”, nota acesta. În apropiere de Pustiosu, într-o altă vale adâncă, la Gerosu, pădurea ascunde rămășițele unor mine de uraniu abandonate din anii ’90. Explorările geologice în Munții Orăștiei ar fi avut loc încă din anii ’40. „Primele cercetări privind prezenţa uraniului în zonă au fost făcute de nemţi, prin 1942-1943, acei nemţi care l-au ajutat pe Constantin Daicoviciu să facă săpăturile la Cetate (n.r. Sarmizegetusa Regia). Mina pe care o începuseră se mai vede şi acum, se numeşte, cu umorul caracteristic românilor, Gaura Neamţului, şi se află puţin mai sus de sat, pe malul drept al apei (n.r. Grădiștea)”, relata Cornelius Ionescu, un bun cunoscător al zonei. În primii ani ai comunismului, când exploatarea resurselor naturale ale României era controlată în mare parte de sovietici, goana după metalele rare a continuat în Munţii Orăştiei, până în vecinătatea Sarmizegetusei Regia, însă zăcămintele descoperite nu au fost considerate viabile.

„În timpul ocupaţiei sovietice şi până prin 1980 s-au făcut în continuare săpături, dar doar pentru prospectare, nu şi de exploatare. Minele de pe versantul stâng al Grădiştei, de pe Valea Gerosu, Valea Largă, sunt făcute de ruşi pentru exploatarea uraniului. Minele au fost, de fapt, abandonate după 1989, lăsându-se închiderea lor pe seama timpului”, afirma Cornelius Ionescu. În anii ’90 și 2000, unii localnici se plângeau de faptul că locurile unde se mai vedeau încă rămășițele minelor nu au fost ecologizate. Garda de Mediu Hunedoara anunţa însă că fostele perimetre miniere nu prezentau un nivel ridicat de radiaţii, încât să pună în pericol sănătatea oamenilor. Andrei Vârtic explorase și el dealul Gerosu, un deal acoperit acum de păduri vaste. „Chiar alături de Pustiosu, mergând pe cerc spre Sud, atingi cu mâna (de pe Dealul Muncelului, cota 765), muntele Gerosu, cel cu minele moderne de uraniu în el. L-am trecut și noi cu radiometrul în mână, inima lui (a radiometrului) bătând ca inima unui iepure bătrân fugărit de o vulpe tânără. Aceste mine de uraniu au fost săpate industrial ani de-a rândul. Cu ce s-a luat din ele cu basculanta, cu vagonul de cale ferată dus este (căteva ani în urmă pe Valea Grădiștii urca un trenuleț, linia căruia a fost demontată în câteva zile după închiderea exploatării, trenuleț nemaipomenit de trebuincios și localnicilor – azi nu mai au cu ce să-și ducă la Oraș produsele muncii lor de crescători de oi și vite)”, relata publicistul în volumul „Drumul spre Kogaionon”. Potrivit raportului „Strategia României pentru Resurse Minerale Neenergetice orizont 2035”, în zona Grădiștea de Munte există rezerve de Niobiu și Tantal, dar și de pământuri rare – un grup de 17 elemente chimice esențiale în fabricarea produselor de înaltă tehnologie. În ultimii ani, așezarea de pe Dealul Pustiosu a continuat să rămână ascunsă călătorilor, în ciuda apropierii sale de doar câteva sute de metri de Via Transilvanica. Prin marcarea potecii existente se poate include în lista obiectivelor și sanctuarul dacic de la Pustiosu, aceasta după o prealabilă cercetare arheologică mai amplă și o posibilă restaurare. (G.V.G.)


Ruinele cetății medievale din Rășinari (jud. Sibiu)…

Puțini oameni dintre cei care traversează Rășinariul (jud. Sibiu) către stațiunea Păltiniș cunosc faptul că, la ieșirea din sat, în vârful dealului din dreapta drumului se află ruinele unei cetăți românești cu aproximativ 40 de cazemate. Legendele mai spun că a fost ridicată de fratele uriașului care a construit cetățuia din Cisnădioara (ca întrecere între cei doi), în timp ce istoricii nu exclud existența unei mai vechi cetăți sau așezări dacice. Pentru rășinăreni, dealul pe care se află ruinele chiar așa se și numește: Cetățuia. Localnicii îi cunosc rostul și îi bănuiesc trecutul, dar pentru cei din afara satului identificarea vârfului de deal pe care se află ruinele este dificilă, din moment ce nu există niciun traseu sau potecă marcată. Istoricii estimează că aceste ruine ar fi resturi ale unei cetăți medievale ridicată în secolul XIV. Ca să ajungi aici poți să urmezi un traseu deja marcat în cadrul proiectului „Anii Drumeției” și botezat „Călugărul” (traseul pornește din Rășinari, parcurge coama de deasupra cătunului Trăinei și ajunge până la intersecția drumului către Păltiniș cu cel către Gura Râului). Traseul este marcat cu triunghi albastru pe fundal galben, iar pentru a ajunge la ruine va trebui să fiți atenți atunci când urmând traseul, după ieșirea din Rășinari, veți intra în pădure: după aproximativ 200 de metri, în momentul în care ajungeți pe coama dealului împădurit cu stejar și molid, în loc să urmați traseul marcat, faceți stânga, pentru a vă întoarce, practic, înspre Rășinari. După câteva zeci de metri veți zări un loc de popas, cu două mese solide din scânduri groase de stejar, cu bănci, dar și o pancartă pe care este scrisă în trei limbi una din legendele cetății din Rășinari. După ce treceți de această pancartă, urmând poteca ale cărei urme sunt clare prin patul vegetal, pe următoarele sute de metri veți descoperi zidurile vechii cetăți medievale de deasupra Rășinariului. Această variantă de traseu se poate face în aproximativ 45 de minute. Cei cărora li se poate părea dificil de urmat traseul de drumeție din Rășinari, pot alege să urce cu mașina până în vârful dealului care desparte satul lui Cioran de cătunul Trăinei. În acest vârf de deal pot lăsa mașina și, pe jos, pot urma drumul de iarbă către dealul împădurit botezat Cetățuia. La fel, în momentul în care vor intra în pădure, unde vor întâlni traseul marcat către „Călugărul”, pentru a ajunge la ruinele cetății trebuie să se întoarcă, pe culmea dealului, către Rășinari. O drumeție pe acest traseu nu va consuma mai mult de 20 de minute de mers pe jos până la destinație. Pădurea din dealul de deasupra Văii Ștezii, pe care se află ruinele cetății, este relativ tânără și luminoasă. Ruinele cetății se văd din loc în loc, fiind acoperite din abundență cu vegetație și pământ. Ziduri groase ies de sub rădăcinile unor copaci – unii dintre aceștia smulși de una din vijeliile de la finele anului trecut -, iar prima impresie este aceea a unor urme de vechi pivnițe. În vremea sezonului rece, printre ramurile desfrunzite pădurea lasă loc unei vederi care, pe deasupra Rășinariului, bate mult până dincolo de Sibiu. De altfel, acesta este și unul din motivele pentru care administrația din Rășinari vrea să amenajeze aici un punct de belvedere.

Zona a fost studiată arheologic cu câțiva ani înainte de revoluția din 1989 de către specialiști din cadrul Muzeului Național Brukenthal. „Între Răşinari şi Poplaca se află urmele unei cetăţi cu ziduri de piatră legată cu mortar, din epoca medievală. Diametrul ei maxim este de 265 m. Spre Răşinari panta este foarte abruptă zidul construindu-se, în consecinţă, doar pe cornişa dealului spre Poplaca, fiind precedat de un şanţ cu val. În interiorul fortificaţiei se observă fundaţii ale unor construcţii (cca 40) patrulatere de piatră (cazemate), a căror funcţionalitate nu a fost precizată. Fortificaţia se datează, probabil, din secolul XIV d.Hr. Cetatea este adeseori amintită „la Poplaca”, este menționat în Repertoriul arheologic al județului Sibiu. „Este vorba de o cetate românească, una care face parte dintr-o linie întreagă de cetăți ridicate și la Avrig, și la Orlat sau și la Porumbacu, de exemplu. Nu știm dacă acestea nu au fost, cumva, ridicate cu sprijinul regilor maghiari. Nu este vorba de o așezare, ci de o cetate, una care – spre deosebire de sași – nu are biserica în interiorul zidurilor”, arată și istoricul Răzvan Pop. El nu exclude varianta ca cetatea să fie ridicată pe vechiul loc al unei așezări dacice. Pe dealul Cetățuia, de altfel, Repertoriul arheologic al județului Sibiu amintește de faptul că aici a fost descoperit un denar (monedă romană de argint) din vremea împăratului Hadrian (117 – 138, d.Hr.). S-a golit, parţial, interiorul unei pivniţe din pietre cioplite adosate laturii nordice a zidului de incintă. Practicarea celorlalte secţiuni din interiorul cetăţii a arătat că încăperea amintită este singura amenajare interioară existentă/păstrată. În urma cercetării pivniţei au apărut fragmente ceramice medievale aparţinând unui opaiţ şi unei căni-ulcior. Al treilea obiectiv al cercetării arheologice a fost acela de a sonda elementele de fortificaţie aflate la nordul cetăţii, stabilind dimensiunile şanţului de apărare şi ale valului de pământ. Cercetarea arheologică a fost finalizată, fiind reconstituit planul fortificaţiei medievale.

După pancarta aflată pe traseul spre cetate aflăm cum în legendele locului, cetatea din Rășinari își are originea legată de cea din Cisnădioara. „Veșnic este vorba despre doi uriași în legendele despre această cetate”, spune profesoara Carmen Olteanu, pasionată de istorie, directoare a școlii și nepoata preferată a lui Cornel Lubinschi, scriitorul care a publicat cartea „Legendele Rășinărene”. Cea mai cunoscută variantă dintre legendele despre cetatea din Rășinari spune că doi uriași, frați, au decis să-și facă fiecare câte un palat: unul la Cisnădioara, iar celălalt la Rășinari. Când se apropiau de final, cel din Rășinari s-a lăudat că n-are el nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a termina, în ciuda avertismentelor fratelui său, care îl povățuia să fie smerit. Iar furtuna care a venit curând a lăsat în ruine ceea ce a ridicat uriașul din Rășinari. Care, văzând că palatul fratelui său din Cisnădioara este intact, a început să arunce cu bolovani, omorându-și în cele din urmă fratele. În încercarea de a distruge cetatea din Cisnădioara, uriașul din Rășinari a continuat să arunce cu bolovani, dar – alegând în cele din urmă o stâncă prea mare – s-a prăvălit în râpa dinspre sat, găsindu-și astfel sfârșitul. „Uriașul s-a prăvălit, din stâncă în stâncă, până jos, unde a rămas nemișcat. Era acolo un schit de călugări, de la care și-a luat atunci numele și apa Ștezii de azi. I se zicea atunci Valea Călugărenilor. Aceștia l-au luat pe uriaș și l-au îngropat pe locul în care este astăzi grădina Barcianu”, se încheie legenda culeasă și publicată de Cornel Lubinschi.

Răşinariul este primul sat transilvănean menţionat în documnte încă din 1204, pe vremea lui Mircea cel Bătrân, ca făcând transhumanţa în Ţara Românească. Numele comunei – Răşinari – este , după toate aparenţele un derivat al substantivului răşină (de brad). Până a nu se fi întemeiat Sibiul, sătenii-aşa cum ne spune tradiţia- trăiau din vinderea răşinei pe care o duceau în târguşorul din apropiere, Cisnădia, cu care plăteau şi contribuţia către stăpânii locului. Este aşadar posibil ca locuitori acestei comune să se fi numit deci „răşinari”, nume care ulterior a devenit numele comunei. Mai este posibil însă, ca numele comunei să fie rezultatul unei etimologii populare, precum de altfel admite şi folologul român Dr. Sextil Puşcariu. Astfel, s-ar putea ca numele original al comunei să fi fost Râuşor, cum s-a numit până la începutul sec. al- XX-lea râul-graniţă dintre Răşinari şi Cisnădioara. Cea mai veche dovadă a existenţei omului pe teritoriul actualei localităţi o constituie un fragment de topor de piatră (augit-andezit) găsit în anul 1954 pe muntele Rozdești și datând din epoca neolitică. Câteva date indirecte arată că satul exista cu mult înaine de atestarea documentară consemnată de Coriolan Suciu. Este vorba despre o donație făcută de domnitorul Radu I (1377-1384) bisericii „Cuvioasa Paraschiva” la 1383 şi de participarea cneazului Cândea de Răşinari la semnarea înțelegerii de la Cristian (10 ianuarie 1383) ce pune capăt răzvrătirii românilor din satele sibiene împotriva abuzurilor greavilor saşi. Acestea dovedesc o realitate istorică incontestabilă, anume aceea că pe teritoriul actual al satului trăia o comunitate românească ortodoxă, ocrotită de domnitorul Munteniei, sub ascultarea căruia va fi stat o vreme şi capabila ca, sub conducerea juzilor locali să se opună cu forţa armelor oricăror încercări de cotropire a hotarului strămoşesc, a drepturilor şi libertăţilor lor. Răşinariul, ca de altfel toate satele din Mărginime, făcea parte din Scaunul Sibiului, comuna şi locuitorii săi încadrându-se în teritoriul pe care regele l-a donat coloniştilor germani din Sibiu. Datele şi documentele istorice indică o bună convieţuire a românilor cu coloniştii pe aceste meleaguri şi, mai târziu vorbesc, despre legăturile pe care Răşinariul, prin poziţia s-a strategică de aşezare de graniţă, le păstra cu voievozii români din Ţara Românească. De-a lungul istoriei sale, Răşinariul a fost o aşezare destul de ocrotită, adăpost pentru prigoniţii de tot felul. Mărginenii au fost declaraţi de foarte devreme oameni liberi, fără obligaţii feudale şi cu conducere autonomă, ceea ce a favorizat o dezvoltare constantă a satelor din zonă. Poate un studiu mai amănunțit al acestei cetăți – fortificații de la Rășinari, cu posibilități de reconstituire și organizare a unui punct touristic, va atrage mai mult vizitatorii și iubitorii de istorie către punctul de belvedere propus a fi realizat, dar și către misterioasa cetate.


În numele unei prea continue generații prea mereu „de sacrifciu”: prea obosiți în așteptarea de mai bine…

Când? Când ne vom trezi? Când nu va mai fi chiar nimic de făcut? Când vom realiza că am fost împinși, printr-o bulă de iluzii, într-o amăgire a posibilității de a fi noi marii jucători de pe piața energetică a UE, când realitatea, nici măcar nu de peste atât de mulți ani, va fi aceea că nu vom conta pe măsura sacrificiilor făcute pentru piața energetică a zilei de mâine?… A celei energetice, a aceleia de resurse, a aceleia agro-alimentare, cu terenuri fertile transformate în suporți pe mii de hectare a sticlei și fierului „energetic”: panourile solare. În jurul nostru, lumea se mișcă… Se agită, se contrează… „Jucătorii” se impun ca părți ai ospățului sau sunt împinși pe post de bucate… Oportunismul internațional al țărilor care vor să (mai) conteze mâine este mai exacerbat ca niciodată… A ajuns la nivele similare, nu doar unui egocentrism al lupilor, ci al intereselor și, mai ales, prezențelor geo-strategice… Singurele care vor conta în noile ordini mondiale, rocade, de mâine… Am fost amăgiți spre viitorul „verde” al UE, al sacrificiilor noastre pentru a respecta acest țel, dar numai al unora, distrugând, fără noimă, și fără șanse de reclădire, centralele pe cărbune… Am îngenuncheat și decapitat industrii întregi… Pentru că ne-a spus Europa că nu vom mai avea nevoie de cărbune… Nici de petrol… De fapt, mesajul era altul… Nu vom mai avea voie să avem (ne)voie; nici de cărbune, nici de petrol… Dar „traducerea” ar fi fost prea naționalistă, prea suveranistă, provocatoare la adresa „listingului” cu marote (și alea „țeluri”, ținte, stegulețe, nu-i așa?!) de accepturi „political correctness” pentru a privi în față iadul care ni se pregătea…

Nu va mai fi nevoie de cărbune! Nici de petrol!… Și le-am înghițit așa cum ne-au fost servite; ca unei colonii… Industria noastră petrochimică s-a prăbușit, rafinăriile au fost închise sau lucrează doar în regim de „avarie”… De avarie, nu pentru țară, nu pentru interesele noastre de țară, ci, din plin, pentru frontul de război al intereselor bruxeleze…

Noi nu mai avem nevoie de petrol, nici voie, dar comenzile de petroliere în lume s-au înmulțit… Au bifat o cerere uriașă, iar armatorii caută șantierele de construire, deja, nu doar a unor petroliere, ci a unor superpetroliere… Iar cum durata de viață unei astfel de nave este de câteva decenii, și nici un armator nu ar arunca banii pe eventuale nave gata epave (așa cum s-a întâmplat cu flota noastră de petroliere, în vechiul regim, construite cu sacrificii în baza unei șanse istorice, dată de relațiile cu Iranul, mecanism prăbușit din cauze nonconjuncturale, ca astăzi, cu un Iran presat, „minat”, acum și la propriu, de interesele israelito-americane), cum astfel de nave de transport petrolier sunt, așadar, construite pentru a fi folosite un deceniu, doi, este clar că aceea criză generală, finală, a epocii unei resurse, petrolul, este departe. „Momentul zero” al declasării țițeiului dintre resursele energetice este departe… Iar prin mișcarea de acum a unor mari armatori de a comanda superpetroliere (comenzi ce au atins deja un sfert din ceea ce s-a construit în ultimii ani), putem intui că acel „orizont”, punct de plecare al ceasului de „lepădare” definitivă de petrol, este dincolo de anul 2050…

Dar noi respectăm („până la sânge”, propriul sânge, ar vrea unii, cu „slava” lor cu tot…) ordinele Europei… Ne mor șantierele navale, falimentează, sunt falimentate, sunt duse în pragul unor mecanisme care să facă aproape imposibilă repornirea lor, cel puțin nu sub dreptul nostru, iar armatorii lumii strigă, caută șantiere navale dispuse, capabile, dornice să construiască… Mangalia se stinge sub cenușa falimentului impus, comandat, provocat, dar și sub presiunea deprofesionalizării, prin plecarea oamenilor din domeniul lor de expertiză. Muncitori, lucrători, specialiști, experți pe care, prin acțiuni mârșave similare, România i-a pierdut definitiv dimpreună cu alte ramuri industriale…

Ne-au fost închise combinatele; am pierdut zeci de specialiști… Iar astăzi, dacă printr-o minune s-ar construi o nouă astfel de perlă, din păcate pentru o coroană deja știrbă a industriei noastre, nu ar mai avea cine să lucreze acolo… Specialiștii au plecat, s-au pensionat, și, cel mai grav, li s-a acrit până la sentimentul de scârbă pentru a mai avea acea disponibilitate a noului început… A unor noi începuturi, fie și cu oameni îmbătrâniți, obosiți în așteptarea de mai bine, cătrăniți de dezamăgirile, visele pierdute în numele unei prea continue generații de sacrificiu…

Probabil, toate acele superpetroliere, de care au nevoie armatorii, vor fi construite; nu și de către noi… Și vor fi construite prin șantiere ce vor folosi din greu resursele energetice hulite pentru alții… Iar noi vom lăsa (și) șantierul din Mangalia să moară… Și toate acele ultime resurse industriale… Că nu mai avem (ne)voie. Și ne vom pune panouri solare și pe cap, doar să respectăm impunerile UE… Ba, am împânzit deja țara cu panouri solare, pe mii de hectare, fără a ține cont că, în timp ce le montăm, tehnologia lor se revoluționează, că, deja, în alte țări sistemele se schimbă, că tot ceea ce montăm noi devine depășit, apoi caduc, apoi poate chiar următorul mare deșeu adus în cantități industriale în România (nici măcar ca „second hand”, ci de „noi”, ca prețuri)… Că vor fi devenit depășite înainte de a le fi conectat pe toate… Și când vor fi gata toate acele insule de panouri fotovoltaice ni se va spune, din nou, că s-au schimbat (pentru binele UE, desigur!), strategiile energetice, paradigmele… Și nu mai este nevoie de ele, rămânând deșeuri pe toate acele câmpuri luate, furate din zona agriculturii, ca „vechituri” tehnologice de care nici o țară nu are habar cum să scape… Așa cum se va întâmpla și cu turbinele eoliene, pe are le înfigem cu spor în mantia țarinei (ca pe niște țăruși ai foametei de mâine, a nevoinței după produse agricole…) și pe care țările vestice nu știu cum să le dezafecteze (ecologic) după finalizarea ciclurilor lor de viață… Pentru că, da!, vântul este o resursă continuă… Dar turbinele eoliene au viața lor… Și soarele ne dă lumină la nesfârșit, dar panourile au cicluri finite de viață…

Și de parcă nu era de ajuns această bulă (non)energetică în care suntem închiși, sub numele amenințător de „blackout”, evident, promovat ca inevitabil european, „political correctness” – o să auzim mâine, nu în numele familiei Europei, ci al sprijinului necondiționat pentru Ucraina, suntem pe cale să intrăm în avarie și cu sistemul hidroenergetic al „Porților de fier”. Cu șanse ca acestea să fie transformate în cenușăresele unui sistem energetic pe care îl va controla în Europa, clădindu-și propriul „atu” de intrare în UE, după propriile condiții, Serbia… În numele căreia, nu întâmplător, vorbește „partenerul nostru strategic”, ambasada SUA de la Belgrad (și nu Serbia, ca stat suveran), aceasta anunțând deschidere procesului de identificare a unui constructor pentru „Porțile de Fier 3”… Centrală care, prin sistemul său „revoluționar” (de pompaj în bazin, prin reversibilitatea debitelor de apă), va afecta zona hidrografică din aval, dinspre perlele deja aproape de altădată, „Porțile de fier 1 și 2”. Dar tăcem… Cum am făcut și cu Bîstroe… Alții și-au făcut lucrările pentru a le fi lor bine, nu nouă, nu mediului… Iar, da!, Serbia ar putea fi Ucraina de mâine a UE din multe puncte de vedere… Pentru că, dacă va construi „Porțile de fier 3” va avea un cuvânt suficient de puternic în UE. Unde va intra poate când Moldova încă nu va fi… Pentru că Serbia este sprijinită de „unchiul Sam”. Și, ferice pentru ea, nu ca „partener strategic”…


Precupeții cu simbrie…

Nu dronele „prietenilor” ne omoară, suntem distruși de un sistem medical în paragină. Doctorul a devenit precupeț, nu vindecător: o critică aspră la comercializarea medicinei, unde profitul înlocuiește îngrijirea umană, iar pacienții sunt văzuți ca clienți, nu ca ființe aflate în suferință ce necesită empatie, competență și integritate. Jurământul Hipocratic nu este o relicvă istorică, nu este un ornament în geanta unui medic. Este ADN-ul profesiei medicale: „Primum non nocere”, mai întâi să nu faci rău; „beneficentia”, acționând în beneficiul pacientului; „autonomia”, recunoașterea autodeterminării individului. Aceste principii nu sunt negociabile, ele reprezintă arhitectura invizibilă care stă la baza fiecărui examen, fiecărei rețete, fiecărui diagnostic. Când un medic pretinde că își stabilește „regulile”, nu doar eludează o orientare el rupe legăturile cu un lanț de responsabilitate care se întinde pe peste două mii de ani. Transformă medicina dintr-o știință a serviciului într-o practică de dictare și pacientul dintr-un subiect cu drepturi într-un obiect cu simptome. Dar aici se află adevărata problemă: astfel de declarații sunt rareori incidente izolate, sunt simptome. Simptome ale eroziunii sistemice, prin subfinanțare, supraîncărcare administrativă și presiunea de a îndeplini cotele de asigurare în loc să atenueze suferința umană. Atunci când statul neglijează cadrul, când educația continuă rămâne sistematic subfinanțată, când supravegherea etică lipsește, când medicii sunt striviți între „hârțogărie” și contactul cu pacienții, atunci luarea deciziilor individuale devine ultimul bastion al controlului. Dar controlul nu este competență, iar autoritatea nu este autoritarism. Adevărata autoritate a unui medic nu provine din puterea de a încălca regulile, ci din disciplina de a le întruchipa chiar și atunci când nimeni nu îl privește.

Și totuși: Ce se întâmplă când regulile nu mai sunt împărtășite, ci impuse unilateral?

Atunci încrederea devine o stradă cu sens unic, iar medicina o formă de monolog. Apoi, atenția medicului se mută de la pulsul pacientului la propria poziție, iar diagnosticul începe să fie ghidat de structura practicii, nu de realitatea bolii. Acesta nu este un scenariu teoretic. Este logica nerostită din spatele întreruperilor inexplicabile ale tratamentului, a diagnosticelor precoce ratate și a decalajului tot mai mare dintre ceea ce medicina „ar putea” face și ceea ce „face”. În cele din urmă, întrebarea nu este dacă un medic individual își stabilește propriile reguli, ci dacă noi, ca societate, suntem încă pregătiți să apărăm regulile care ne protejează pe toți: regulile decenței, empatiei și inviolabilității demnității umane în patul de bolnav. Căci atunci când medicina își abandonează fundamentele etice, ceea ce rămâne nu este doar un cabinet de consultații gol, este un vid în care se mișcă alte forțe: cele ale economiei, birocrației și arbitrariului. Și în acest vid, arta vindecării încetează să mai fie vindecare, devine o tehnică al cărei scop nu mai este ființa umană, ci eficiența administrării sale. Acesta nu este progres. Aceasta este o retragere din responsabilitate, din istorie, din promisiunea pe care Hipocrate a făcut-o odată cu sângele și cuvântul său. Și această promisiune nu poate fi rescrisă, doar respectată din nou.

Mă întrebam de ce am devenit atât de acid cu acești „răufăcători stradali”…? O să răspund. După 25 de ani, timp în care nu am apelat la ei, m-am trezit într-un sistem complet modificat, iar doctorii au devenit precupeții sănătății noastre. Mă gândeam la respectul pe care îl atribuiam acestei caste și mă întrebam de ce acest respect a dispărut. Acești tineri care „spun că practică medicina” au ajuns la autosuficiență infatuată și declarată: tu nu mai contezi, contează diurna încasată pe durerea ta. Dar să fie pace ! Iar acel jurământ Hipocratic astăzi a devenit o iluzie. Dar ce spunea jurământul…? El începe prin invocarea zeilor medicinei. Apoi medicul se angajează să își respecte profesorii la fel ca pe proprii părinți și să transmită cunoștințele medicale mai departe. Tratamentele și prescripțiile trebuie făcute exclusiv spre folosul și spre binele bolnavului, evitând orice rău. Se interzice explicit administrarea de substanțe letale, recurgerea la avort (în varianta antică) și utilizarea bisturiului în cazurile de litiază. Păstrarea secretului profesional asupra aspectelor observate în timpul tratamentelor. Din toate acestea a rămas acel titlu de medic care nu mai respectă nimic; bani să curgă.


Unde suntem? Unde vom fi?…

Energia costă în Europa de trei ori mai mult decât în SUA. Acest cost se reflectă atât în buzunarul omului de rând, cât și în lipsa de competitivitatea sau chiar în falimentul cvasi-generalizat al întreprinderilor UE. Pe viitorul pe termen mediu, nu se întrevede nicio luminăță la capătul tunelului – producția de energie scade, pe măsură ce se abandonează tot mai multe capacități de producție din surse clasice sau nucleare (doar Franța are un program de reconstrucție a centralelor atomice), necesarul de energie pentru mașini electrice, încălzire casnică pe energie electrică, digitalizatre, centre de baze de date și Inteligență Artificială crește. Lecție de economiei politică, de clasa întâi: o marfă care este rară, dar și foarte insistent cerută, va deveni o marfă scumpă. E aritmetică simplă.În aceste condiții, a gândi și a pune rapid în practică o strategie europeană de Securitate Energetică, în condiții de reziliență și competivitate este a încerca să rezolvi un fel de teoremă a lui Fermat sau o ecuație Dirac de trei ori mai încâlcită (three times quantic entanglemet, gen). Cea mai mare bătaie de cap: pe de o parte avem o cerere de electricitate care crește exponențial, iar pe de alta nu avem destule surse ca să o acoperim.

Cererea enormă și în continuu crescătoare vine de la centrele de baze de date, acele chestii pe care nu le vedem, dar care ne asigură digitalizarea și care consumă foarte, foarte multă energie electrică, intrând în competiție nu numai cu industria clasică și agricultura (ocupații cam pe cale de dispariție în Europa, care a decis să le externalizeze în China, de care acum e dependentă), ci și cu plitele electrice, automobilele și autobuzele electrice și Inteligența Artificială. Trecerea de la sursele clasice de energie la cele „verzi” nu s-a făcut, nu este posibilă tehnologic, e foarte scumpă, e fluctuantă (poate da dese balck out – uri) și nu este suficientă. Irlanda, țara care găzduiește sediile europene ale tuturor întreprinderilor Big Tech americane și care are cele mai multe centre de baze de date pe cap de locuitor, datorită politicilor fiscale super prietenoase aplicate în ultimii 20 de ani, nu mai puțin de 23 la sută din totalul de energie a țării e păpată de acești monștri sacri digitali. Creșterea economică spectaculoasă din ultimii ani se răzbună acum prin prețuri enorme la energie pentru populație și afundarea în insolvență a industriei clasice și a agriculturii.

Mai este o problemă, chiar mai rea, revelată tot în Irlanda. Centrele de baze de date trebuie permanent răcite. Soluția obișnuită aplicată în ultimii zece ani a fost răcirea cu vapori de apă, ceea ce are nu numai costuri financiare mari, ci și costuri ecologice – apa uzată este apă moartă, inutilizabilă în consum uman, animal sau agricol. Actorii din domeniul cu care am discutat la Parlamentul European sau la vizitele efectuate la câteva centre de baze de date au spus că acum se folosesc sisteme circulare de răcire cu apă, iar nu vapori, dar nu mi-e clar dacă toată lumea a renunțat la vapori. Sunt sigur că nu e cazul cu centrele de baze de date (puține la număr) din România. Nvidia, gigantul american care face cipurile pentru IA și centre de date, valorează acum cam 4,7–5,4 trilioane de dolari. Este de departe cea mai valoroasă companie listată la bursă din lume, depășind Apple, Meta, Google, Microsoft și Amazon. Nvidia înghite o grămadă de energie și risipește milioane de tone de apă pe zi. Cu toate acestea, crește permanent nevoia de energie și de apă. Chiar e de neînțeles cum se face că tehnologia, în loc să ieftinească energia, o scumpește și o rarefiază…

Europa rămâne pe loc. Producția de energie tot scade, în timp ce consumul crește. Iar nota de plată finală se „sprijină” pe buzunarul consumatorului, care va fi nevoit, curând, să achite noi taxe pe amprenta de carbon, sub formă de certificate de CO2 pentru automobile personale, fumul de la centrala de apartament sau de la sobă și cota parte din biletul de acces în mijlocul de transport în comun, unde nu calci decât dacă faci plăți… digitale… Este ceea ce ne pregătește UE sub forma noului Emissions Trading System, intitulat, ca în Rambo sau în Star Wars, ETS2. Întrebarea mea este: n-ar fi fost mai logic să încercăm mai întâi să acoperim cererea uriașă de energie necesară digitalizării, mașinilor electrice și Inteligenței Artificiale și, din mers, să facem tranziția lină spre energia „verde” și gratuită, ca în filmele SF?


Despre noua robie…

Ceea ce se petrece sub ochii noștri nu este o simplă criză și nici o întâmplare trecătoare a istoriei. Este una dintre acele răscruci rare în care o specie întreagă este obligată să decidă dacă dorește să rămână liberă sau dacă preferă confortul lanțurilor. Omul modern se află în fața unei alegeri mai importante decât toate alegerile politice ale ultimului secol. Va deveni conștient de propria sa condiție sau va accepta să fie administrat asemenea unei turme? Va redescoperi sensul libertății sau va intra, cu entuziasm și recunoștință, într-o nouă formă de sclavie, una digitală, invizibilă și aproape perfectă? Tiranii trecutului erau primitivi. Ei ridicau ziduri, construiau închisori și trimiteau soldați. Tiranul viitorului nu va avea nevoie de nimic din toate acestea. El va locui în rețele, în statistici, în algoritmi și în fluxuri financiare. Nu va ordona; va sugera. Nu va amenința; va condiționa. Nu va închide porțile; va face imposibilă ieșirea. Visul oricărui despot a fost întotdeauna același: să spună oamenilor ce să mănânce, ce să gândească, de cine să se teamă și pe cine să urască. Diferența este că, astăzi, pentru prima dată în istorie, există instrumentele necesare pentru realizarea acestui vis la scară planetară. Frica a fost întotdeauna moneda de schimb a puterii. Un om speriat renunță la drepturi pe care, în vremuri normale, le-ar apăra cu propria viață. Un popor speriat cere singur lanțurile. Le cere în numele siguranței. Istoria nu duce lipsă de exemple. De fiecare dată când cineva a îndrăznit să spună că omul este mai mult decât o piesă într-un mecanism, a fost ridiculizat, discreditat sau eliminat. L-au întrebat și pe Isus cine este el ca să vorbească despre adevăr. Un tâmplar dintr-un sat obscur. Puterea a râs întotdeauna de adevăr înainte de a-l condamna. Adevărul are însă o particularitate ciudată: nu poate fi ucis. Pot fi uciși oamenii care îl rostesc, dar nu și adevărul însuși. Omul educat știe acest lucru. El poate asculta două voci și poate judeca singur. Poate cântări argumente. Poate spune „nu”. Omul needucat, în schimb, trăiește într-o panică permanentă. Aleargă de la o sperietoare la alta, de la un slogan la altul, de la un stăpân la altul. El nu mai caută adevărul; caută doar adăpost. Poate că acesta este motivul pentru care educația a devenit primul sacrificiu al epocii noastre.

Timp de decenii, școala a fost golită de sens, cultura a fost transformată în divertisment, iar cunoașterea în informație de consum rapid. Civilizația nu a mai produs cetățeni, ci consumatori. Nu oameni care să înțeleagă lumea, ci oameni care să cumpere produse. Rezultatul îl vedem astăzi. Instituții incapabile să gândească independent. Guverne care reacționează, dar nu mai conduc. Specialiști care se tem să vorbească. Funcționari care execută fără să înțeleagă. O lume întreagă în care responsabilitatea a fost înlocuită de procedură. Într-un asemenea sistem, adevărul devine incomod. Întrebările devin periculoase. Îndoiala devine suspectă. Și totuși, civilizația a progresat tocmai datorită celor care au pus întrebări. Dacă omenirea este într-adevăr amenințată, atunci de ce concurența este mai puternică decât cooperarea? De ce profitul învinge adesea binele comun? De ce instituțiile care ar trebui să protejeze viața sunt obligate să gândească în termeni de rentabilitate? De ce oamenii care ridică probleme legitime sunt atât de des transformați în inamici? Aceste întrebări nu sunt periculoase. Dimpotrivă. Ele sunt semnul unei societăți sănătoase. O civilizație începe să moară atunci când încetează să mai pună întrebări. Există astăzi o iluzie răspândită printre cei puternici: aceea că pot prospera într-o lume pe care o sărăcesc. Că își pot construi palate într-un deșert uman. Că pot acumula bogății nelimitate fără să distrugă chiar temelia care le-a făcut posibile. Dar nimeni nu se îmbogățește singur. Fiecare mare avere este rezultatul muncii a milioane de oameni, vii și morți. Drumurile, școlile, fabricile, limbile, tradițiile, descoperirile, sacrificiile generațiilor trecute, toate acestea se află în spatele fiecărui succes individual. Când o elită uită acest lucru, începe să creadă că este auto-creată. Atunci apare boala veche a tuturor imperiilor: megalomania. Megalomanul nu mai vede oameni. Vede cifre. Nu mai vede comunități. Vede piețe. Nu mai vede cetățeni. Vede resurse. Nu mai vede viitorul. Vede doar propriul său reflex în oglindă. Iar istoria este necruțătoare cu asemenea oameni. Imperiile au căzut. Regii au dispărut. Dictatorii au devenit note de subsol în manuale. Numai omul a rămas. Omul simplu, anonim, acela care seamănă grâul, construiește casele, crește copiii și îngroapă morții. El este adevărata civilizație.

Poate că marile pericole ale secolului nostru nu sunt virusurile, nici crizele economice și nici tehnologia. Poate că adevăratul pericol este uitarea. Uitarea faptului că libertatea este fragilă. Uitarea faptului că demnitatea umană nu poate fi măsurată în bani. Uitarea faptului că niciun sistem nu valorează mai mult decât omul pe care pretinde că îl servește. Când o societate ajunge să considere omul un mijloc și nu un scop, ea începe deja să decadă, iar atunci când libertatea este sacrificată pentru promisiunea siguranței absolute, rezultatul nu este nici libertate, nici siguranță. Rezultatul este robia. O robie atât de subtilă, încât cei care o poartă ajung să o numească libertate. O robie atât de perfectă, încât lanțurile ei nu mai sunt văzute. Și poate că aceasta este cea mai mare tragedie a epocii noastre. Nu că există oameni care vor să conducă lumea, ci că există milioane de oameni dispuși să renunțe la propria judecată pentru a fi conduși.

Despre manipulare, frică și pierderea libertății

Noii manipulatori, formați din unirea celor două puteri ale Războiului Rece, având la dispoziție toate informațiile despre comportamentul și psihologia omului în diverse orânduiri și cunoscându-i bine slăbiciunile și punctele forte, le folosesc pentru a-l aduce pe om în starea de disperare și tăcere, de impotență mentală și fizică, subjugându-l. În loc să ducă specia spre evoluție și înălțare intelectuală, să o facă să se bucure de beneficiile conștiinței superioare, un „mușchi” greu de întreținut pentru cei avuți, care nu vor accepta niciodată devansarea. Aceștia preferă să plătească prețul stagnării evoluției umane pentru a-și păstra supremația. Ei vin cu tot felul de distracții menite să abată atenția de la problema reală, inventând permanent alte pericole. Să te orbească, să-ți arunce praf în ochi ca să nu vezi când ești lovit. „Uite, vine Bau-Bau. Culcat!”… O civilizație care ar putea fi onestă este forțată să se transforme peste noapte într-una a escrocilor și a înșelăciunii. Oameni care lovesc fără milă, frate contra frate, soră contra soră, dezbinați sistematic. Se organizează tot felul de atacuri teroriste pentru a menține populația în panică, dezorientată. O populație needucată nu are resursele necesare pentru a se apăra împotriva acestui tip de terorism. Iar cei care știu și ar putea ajuta sunt adesea arestați sau reduși la tăcere sub diverse pretexte. Cu ocazia acestei pandemii, populația fiind închisă în case, profitorii au manipulat și monetizat, prin tot felul de noi șiretlicuri, viața oamenilor până la epuizare psihologică. Au apărut noi forme de violență și crimă în societăți și națiuni: țări bombardate, conducători executați, familii întregi de refugiați rătăcind printre străini, toate acestea pentru a obține puterea, de către o mână de oameni bolnavi și paranoici. Ce folos să deții puterea dacă nu mai rămâne nimeni care să te admire?

Au infestat internetul cu sute de canale de informare care emit știri confuze, doar pentru a genera profit. Mulți au devenit milionari din acest haos informațional. Internetul ar fi trebuit să rămână un spațiu liber, un bun public, precum aerul sau pământul. Altfel, riscă să alunece spre irelevanță. Dacă nu se va găsi un „vaccin” împotriva acestor apucături distructive care acționează asupra speciei și conștiinței umane, ne îndreptăm cu siguranță spre pierzanie. Viața nu merită trăită fără libertatea gândirii și a visării. Este una dintre cele mai mari crime ale acestui secol: invadarea și încâlcirea minții umane, amorțirea ei prin tot felul de unde, radiații, microunde și alte tehnologii invizibile. Scriitorii au datoria de a vindeca starea umanității, însă majoritatea sunt înfricoșați și dezorientați de posibilele pedepse și acuzații, mai ales de teama de a-și pierde poziția socială. În majoritate, „cosesc iarba la rădăcină”.

Puțini mai au săbii ascuțite împotriva confuziei și a dezinformării. Sunt promovați cei obedienți; iar dacă vrei să fii acceptat, trebuie și, te aliniază la „minciuna acceptabilă”. Mari scriitori ai lumii au plătit cu libertatea sau viața pentru adevărul lor: Eminescu, Fiodor Dostoievski, Ernest Hemingway și mulți alții au trăit sau au scris sub presiune, exil sau detenție. Scriitorii trebuie să găsească moduri de a-i ajuta pe oameni să-și regăsească fericirea chiar și în aceste timpuri tulburi, produse de pandemie și, mai ales, de noua formă a civilizației în care am intrat. Întoarcerea la lumea de dinainte nu mai este posibilă. Ar necesita prăbușirea a prea multor structuri. Nu putem fi pasivi, pentru că și viața noastră este implicată. A scrie doar „pe plac” nu mai înseamnă scriitură, ci servitute. Întreaga conștiință și sufletul omului sunt astăzi umilite, înjosite, terfelite în voința și demnitatea lor profundă. Nu pot înțelege acest tip de cruzime: cum poți ajunge să răpești omului chiar și sensul cuvintelor „mamă” și „tată”, al familiei, al apropierii, al îmbrățișării? Cât dispreț trebuie să existe pentru a te crede aproape dumnezeu, când ai fost doar investit temporar cu o funcție de servire și conducere a unei națiuni? Adevăratul rol este acela de a sluji poporul, nu de a-l umili. Avea dreptate președintele Donald Trump la Națiunile Unite când recomanda fiecărei națiuni să-și păstreze identitatea și să o pună pe primul loc. Populația a fost atât de sărăcită de educație și atât de înfricoșată, încât uneori nici măcar nu mai recunoaște momentul în care este umilită sau disprețuită de propriii guvernanți, iar cei aflați la putere, chiar și atunci când primesc ajutoare externe pentru țările lor, sunt adesea atât de lacomi încât le împart între ei.

Această lăcomie și vanitate devin, în cele din urmă, de neînțeles.