Arhiva zilnică: 11 octombrie 2011

Singurătatea de pe caldarâm: între omenia satului și indiferența metropolei…

Data: 5 august 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Am trăit în două lumi complet diferite și le port în suflet cu o claritate aproape dureroasă. Pe de o parte, port memoria caldă a satului și a orașului mic românesc — un univers în care ulița sau strada principală funcționau ca o mare sufragerie comună. Pe de altă parte, trăiesc realitatea rece și grăbită a marii metropole, unde milioane de oameni se intersectează zilnic fără ca vreunul să privească cu adevărat în ochii celuilalt. În comunitățile noastre de acasă, noțiunea de „străin” aproape că nu exista. Fiecare om purta o identitate clară, un nume, o familie și o istorie cunoscută de toți. Dacă într-o după-amiază toridă de vară sau într-o seară brumată de toamnă vreun sătean exagera cu paharul la cârciuma din colț și adormea la marginea drumului, sprijinit de un gard, lumea nu trecea pe lângă el ca pe lângă un bolovan. Inevitabil, primul trecător se oprea din drum. Îl scutura ușor de umăr, îl striga pe nume și încerca să-l aducă la realitate: „Măi Vasile, scoală, tată, și du-te acasă că te caută femeia și te prinde noaptea pe drum!”. Dacă omului îi era rău cu adevărat, comunitatea activa un cod nescris al solidarității. În câteva minute se aduna jumătate de uliță. Un vecin aducea o cană cu apă rece de la fântână, altul pleca în fugă la dispensar sau dădea telefon la Salvare, iar un altul se ducea într-un suflet să anunțe neamurile. Nimeni nu se întreba dacă merită sau nu să fie ajutat, dacă are bani în buzunar sau dacă e un om important. Era un om de-al locului aflat la ananghie, iar mila creștinească și bunele maniere ale comunității nu permiteau nimănui să-și întoarcă privirea. Plasa de siguranță a satului funcționa impecabil, ținând oamenii laolaltă.

La mii de kilometri depărtare, în inima Londrei, regulile jocului se schimbă radical. Aici, timpul nu se mai măsoară în anotimpuri sau în bătăi de clopot, ci în lire, în chirii scumpe care bat la ușă la sfârșit de lună și în ore lungi de muncă la foc automat. În acest furnicar uriaș, fiecare om este mânat de un singur obiectiv suprem: supraviețuirea. Oamenii merg pe stradă cu privirea fixată în ecranul telefonului sau în propriii pantofi, purtând căști pe urechi pentru a se izola de zgomotul lumii. Ești înconjurat de o mare de oameni, dar ești mai singur ca niciodată. Iar dacă pe un trotuar din vestul Londrei un om se prăbușește brusc — fie din cauza bolii, a epuizării sau a necazurilor care l-au doborât -, spectacolul indiferenței devine de-a dreptul înfiorător. Mii de pași grăbiți continuă să bată caldarâmul. Mulțimea nu se oprește. Trecătorii își ajustează doar traiectoria cu câțiva centimetri, ocolind trupul căzut la pământ ca pe un simplu obstacol temporar, un obiect neînsuflețit care încurcă traficul pietonal. Fiecare își vede de drumul lui, de trenul pe care trebuie să-l prindă, de minuta de întârziere care l-ar putea costa la salariu.

Dar ironia cea mai dureroasă – un adevărat paradox al civilizației moderne — apare atunci când trecătorul este însoțit de un câine. Am privit nu o dată cu un gust amar această scenă: stăpânul observă omul prăbușit pe trotuar și își trage scurt și ferm câinele de lesă, cu o grijă exagerată, protectoare, pentru ca nu cumva lăbuțele curățate ale animalului să atingă haina murdară sau trupul neputincios al omului de pe jos. Se ferește câinele de om, în timp ce omul nu se mai apleacă spre om. Compasiunea s-a mutat cu totul spre regnul animal, în timp ce ființa umană a devenit invizibilă, un deșeu al metropolei.

Ce am câștigat și ce am pierdut, până la urmă, când am schimbat liniștea comunității de acasă pe lumina orbitoare a marelui oraș? Am câștigat poate un trai mai bun, o stabilitate financiară și siguranța zilei de mâine. Dar am plătit pentru ele cu cea mai scumpă monedă: omenia. Lângă gardul din sat, un om căzut era o chemare la fapte bune pentru toți vecinii. Pe trotuarul din Londra, un om căzut e doar o problemă de spațiu pentru cei care se grăbesc spre nicăieri. Iar dacă vom continua să trecem unii pe lângă alții fără să ne pese, riscăm ca într-o zi, când ne vom prăbuși noi înșine, să fim doar un alt obstacol ocolit cu grijă de lesa unui câine.

Istoria în mers: Ziua Independenței SUA. Excepționalismul american exclusivist

Data: 5 august 2026 by Tiberiu Tudor

Cu 250 de ani în urmă, la 4 iulie 1776, a fost adoptată Declarația de Independență, prin care cele 13 colonii britanice din America de Nord și-au declarat independența față de Regatul Unit al Marii Britanii. Numele de Statele Unite ale Americii a fost adoptat oficial pe 9 septembrie 1776. Președintele Donald Trump a deschis manifestările dedicate aniversării a 250 de ani de la declararea independenței, printr-un discurs urmat de focuri de artificii, în noaptea de 3/4 iulie, la poalele muntelui Rushmore din Dakota de Sud, în a cărui stâncă sunt sculptate chipurile a patru dintre cei mai importanți președinți americani (George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln). Trump publicase pe rețelele sociale un videoclip în care figura lui era adăugată după cea a lui Lincoln. În videoclip spunea: „Eu voi fi cel mai mare președinte pentru mulți ani de acum înainte” («I will be the greatest president for many, many years to come»). În unele fotografii luate în timpul discursului unghiul a fost ales astfel încât chipul lui Trump să se proiecteze, ca în videoclip, după cel al lui Lincoln. Discursul principal al președintelui a avut loc a doua zi pe Esplanada Națională din Washington. Ambele discursuri s-au centrat pe excepționalismul american, într-un stil apologetic marca Trump, centrat pe propria personalitate: „Nașterea și supraviețuirea națiunii americane sub Dumnezeu reprezintă, pur și simplu, cel mai bun și mai incredibil lucru care s-a întâmplat vreodată pe această planetă prin mâinile oamenilor”… „Statele Unite ale Americii sunt cea mai de succes, cea mai realizată și cea mai excepțională națiune care a existat vreodată în istoria omenirii și este minunat să fiu președintele vostru.”

Interpretarea exclusivistă a excepționalismului american a constituit baza doctrinei de politică externă a administrației Bush-junior (2001-2009), pusă în practică prin invadarea Afganistanului (2001 – operațiunea „Enduring Freedom”) și a Irakului (2003 – operațiunea „Iraki Freedom”), doctrină a cărei esență este hegemonismul unipolar american și intervenționismul militar fără autorizarea Consiliului de Securitate al ONU. Ideologul acestei doctrine a fost Dick (Richard Bruce) Cheney, arhitectul războiului din Irak, considerat de către unii analiști drept cel mai puternic vicepreședinte american. În cartea Excepțional. De ce Lumea are Nevoie de o Americă Puternică scrisă, împreună cu fiica sa, Liz Cheney, în timpul celui de-al doilea mandat prezidențial al lui Barack Obama, Cheney dezvoltă această viziune exclusivistă a excepționalismului american, atacând vehement poziția lui Obama exprimată într-un interviu: „Cred în excepționalismul american, după cum bănuiesc că britanicii cred în excepționalismul britanic și grecii cred în excepționalismul grec.”

Una dintre frustrările lui Donald Trump este faptul că Memorandumul de Înțelegere USA – Iran din iunie 2026 nu depășește condițiile esențiale ale acordului cu Iranul din 2015 (Planul Comun de Acțiune Cuprinzător), obținute după doi ani de negocieri asidue, de către președintele Obama. Dick Cheney l-a susținut pe Trump în 2018, în decizia acestuia de a retrage Statele Unite din Acordul Obama. Decizia a fost urmată de arderea demonstrativă în Parlamentul iranian a Acordului și reluarea programului nuclear de către Iran.

În data de 4 iulie 2026, la Teheran a început, la mai mult de patru luni de la data decesului, ceremonialul de înhumare a Liderului Suprem Ali Khaminei ucis în atacurile americano-israeliene (mai precis în bombardamentul israelian) din 28 februarie. Ceremonialul a durat șase zile (4-9 iulie), sicriul fiind transportat, de la Teheran, prin patru dintre orașe sfinte ale islamului șiit: Qom (Iran), Najaf, Karbala (Irak), Mashhad (Iran). Au participat delegații din peste 100 de state, Occidentul păstrând o detașare diplomatică totală față de acest eveniment. Participarea a fost de ordinul milioanelor de oameni, estimările oficiale pentru capitală fiind între 12 și 20 de milioane.

Înhumarea lui Khaminei în ziua când Statele Unite sărbătoreau 250 de ani de la declararea independenței denotă faptul că aripa radicală a conducerii de la Teheran, generalii IRCG (Islamic Revolutionary Guard Corps), a preluat pentru moment controlul decizional, în disputa cu liderii civili (președintele Iranului, președintele Parlamentului, prim-ministrul) care negociaseră Memorandumul de Înțelegere cu SUA semnat la 17 iunie. Deasupra mulțimilor era o mare de drapele și bannere roșii inscripționate: „Trebuie să ne ridicăm!”, „Trump, te vom ucide!”. La această amenințare explicită, președintele Trump a răspuns că a dispus ca, în cazul asasinării lui, 1000 de rachete americane să fie lansate pentru distrugerea totală a Iranului. În cultura șiită roșul aprins, în particular arborarea steagului roșu, are o dublă semnificație – una religioasă și una a cultului răzbunării.

Steagul roșu este arborat, cu semnificație religioasă, pe câteva moschei-sanctuar șiite, reamintind martiriul lui Hussein, nepotul Profetului Mahomed. Pe de altă parte, arborarea steagului roșu pe case, la porți sau pe morminte are semnificația „vărsării de sânge nevinovat care cere răzbunare”, el putând fi înlocuit cu steagul negru al doliului numai după împlinirea răzbunării. Acest aspect a căpătat o dimensiune politică majoră după ce drapelul roșu al răzbunării a fost arborat pe cupola moscheii Jamkaran din Qom, capitala teologică și spirituală a islamului șiit, în ziua uciderii generalului Soleimani la ordinul direct al președintelui Trump (ianuarie 2020, în timpul primului mandat al lui Trump). La câteva zile după asasinat, IRCG-ul a lansat rachete balistice – în premieră un atac direct și asumat – asupra unor baze americane din Irak (avertizând guvernul irakian asupra operațiunii, ceea ce a făcut să nu existe pierderi de vieți umane). Imediat după atacul aerian din 28 februarie 2026 steagul roșu a fost arborat pe marile sanctuare șiite din Iran și Irak, pe clădiri guvernamentale și comandamente militare, precum și la lansatoarele din bazele de rachete din vestul Iranului care au dat prima ripostă balistică.

În 4-9 iulie, la ceremonialului de înhumare, pe parcursul întregului traseu sicriele Liderului Suprem și ale celorlalți patru membri ai familiei sale uciși în atacul din 28 februarie, inclusiv micul sicriu al nepoatei sale de un an și două luni, Zahra, au fost înfășurate în drapelul național al Republicii Islamice Iran. În unele momente ale funeraliilor – cu caracter strict religios, în interiorul moscheilor – la sicriul lui Khaminei a fost pus stindardul roșu sacru adus din Irak (Karbala), de la altarul imamului martir Hussein. Făcând o comparație cu rapiditatea operațiunii militare americane din Venezuela, ministrul de Externe al Iranului, Abbas Araghchi, spunea: „Iranul este diferit. Sprijinul său este o civilizație de câteva mii de ani, combinată cu gândirea și credințele șiite despre martiriu. Când acestea se combină, creează ceva ce nu poate fi învins ușor”.

Numărul 788

Data: 5 august 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Întreprinderile „milei”…

Data: 5 august 2026 by Gheorghe Piperea

Suntem țara catastrofelor telescopice. La primul dezastru se sudează al doilea, care lasă loc celui de-al treilea și așa mai departe. Până ajungem să percep consecințele primei catastrofe și să încercăm să stabilim vinovații, suntem deja la catastrofa a șaptea, care e atât de șocantă că nu mai lasă loc de amintirea primelor șase… Spitale cu secții ATI unde pacienții mor incinerați de la scurtcircuite electrice sau de la rezervoare de oxigen greșit montate, case aruncate în aer de la cisterne de GPL operate de firme fără autorizație, carnagii pe șosele care sunt cauzate de inși drogați ce-și procură otrava de pe social media, oameni înmormântați în saci negri de plastic. Pfizergate, Rheinmetall, SAFE… Orban, Câțu, Ciucă, Ciolacu, Bolojan… Despre cazul Pașca, de la Bihor, nu pot spune că știu detalii, pentru că ce se vehiculează la tv și pe social media este, ca de obicei, foarte imprecis și foarte polarizat. Plus că detaliile scurse în presă sunt morbide și, deci, intimidante pentru. Cred, totuși, că unele lucruri pot fi propuse spre analiză și reflecție. Imaginea de fundal pe care se pictează acest caz șocant, care se derulează de 20 de ani, nu sub radar, ci în văzul autorităților și sub reflectoarele presei avide de sponsorizări și publicitate plătită. Este stat eșuat, mafiot, captiv, cinic – acestea sunt caracterizările date României de cei care au condus-o cu 200 km la oră direct în zid, beți sau drogați fiind la volan. Cazul Pașca relevă un stat absolut ticălos. O mare de oameni abandonați, unii dintre ei fără identitate, alții cu diverse afecțiuni mentale, este deversată pe canale private unde li se pierde urma și oamenilor, și banilor; crucile acelea de fier pe care scrie „necunoscut” pot ascunde oameni care au dispărut de acasă, de la familia care îi caută și acum, după zeci de ani de la dispariție, ori chiar sunt oameni fără identitate (în subsolurile Capitalei sunt societăți întregi de copii și tineri pe care nimeni nu i-a identificat, săracii); autoritățile, centrale și locale, sunt încântate să scape de ei; sistemul funcționează cu bani sifonați, atât de mulți încât toate verigile lanțului sunt recompensate suficient pentru ca tăcerea conspirativă să funcționeze timp de 20 de ani. Ironic, guvernul Bolojan a tăiat din indemnizațiile de asistență socială aplicabile cazurilor individuale, dar a permis acestor tipuri de întreprinderi ale mizericordiei să colecteze fluvii de bani pentru „asistență” acordată miilor de persoane puse pe ultimul peron al călătoriei vieții lor nefericite.

Deturnarea sistemului de asistență socială de urgență și de scutire de impozite a prestațiilor sociale pentru asistați. Sunt convins că întreprinderea Pașca nu e singura care practică mizericordia pe bani – de aceea, considerațiile ce urmează sunt generice. Toate prestațiile de asistență socială sunt acordate în considerarea persoanei (în limbaj tehnic juridic, au caracter „intuitu personae”), adică sunt legate exclusiv de subiect: asistat, însoțitor, moștenitor, persoană care l-a avut în îngrijire pe decedat. Această întreprindere a milei a fost beneficiar de astfel de prestații sociale pentru mii de persoane. Nu poate fi vorba de o persoană juridică (un ONG), căci nu permite legislația, astfel că, probabil, a fost vorba de persoane fizice care „au luat în spațiu” acei amărâți pe care statul i-a rejectat. Ca să scape de ei – să nu mai încarce spitalele, azilurile publice, secțiile de urgență, managerii de spital, șefimea de la protecția socială, primăriile, poliția, toți i-au „livrat” celui care era bucuros să îi primească; a obține mandate de tutelă/curatelă pentru mii de persoane a devenit simplu, automatic; se făceau chiar și buletine la foc automat, iar indemnizațiile curgeau. De precizat că aceste proceduri sunt, în cazuri individuale, foarte stricte, formaliste și cronofage, iar „austeritatea” lui Bolojan (care se aplică amărăștenilor, iar nu și acestui industriaș al mizericordiei) a exagerat și mai mult procedurile respective. De precizat, de asemenea, că asemenea venituri de la stat, ca și donațiile de la particulari, sunt scutite impozite (ba chiar și de taxele locale pe proprietate imobiliară; se zice că de aici i s-a tras lui Pașca – s-o fi plâns de taxe locale prea mari, majorate de Bolojan), de unde și resursele mari de „atenții” cu care s-or fi achiziționat indulgențele necesare funcționării timp de 20 de ani a acestui sistem de asistență socială paralel celui oficial.

Autoritățile au reacționat târziu. Autoritățile au încurajat. Întreprinderea milei este peste tot, inclusiv la ONG – urile care fac parte din complexul industrial al cenzurii: – corpul de control al Ministerului Muncii s-a dus la Dumbrava doar anul trecut; până atunci nu a putut – s-a considerat că acolo nu e un complex al unei ONG cu activitate de asistență socială, care nevoie de autorizații și este supusă controlului statal, ci case ale unui particular; – Avocatul Poporului a emis un raport cu constatări șocante, acum un an; autoritățile locale au rejectat raportul, spunând că totul e ok; – DIICOT investighează de un an; – ONG – urile, cu sutele, semnează petiții contra proiectului de lege de transparență a finanțărilor; – președintele nu vrea să spună de unde a primit donații de 12 milioane de euro, pe care le-a păstrat după alegeri; – presa și social media este violent pro- sau violent contra bunului samaritean Pașca; dar poate că e timpul să ne uităm și la imaginea de fundal, că e foarte, foarte gravă.

Măsura gândurilor noastre…

Data: 4 august 2026 by Grigorie N. Lăcrița

Inspirația pentru rândurile de față s-a născut dintr-o experiență personală cu o profundă încărcătură morală și psihologică. Adresându-mă recent unui interlocutor, i-am făcut o urare pe care o consider expresia unei echități depline: „Ce-mi doresc mie, îți doresc și ție, iar ceea ce îmi dorești tu mie să se întoarcă tot la tine, înzecit”. Spre surprinderea mea, reacția nu a fost una de bucurie sau de mulțumire, ci de profundă supărare și defensivă. Această întâmplare m-a determinat să reflectez asupra unui mecanism psihologic interesant. Formula reciprocității poate funcționa asemenea unei oglinzi morale. Ea nu exprimă o amenințare, ci un principiu al responsabilității: fiecare om este chemat să fie dispus să primească aceeași măsură pe care, prin gândurile și dorințele sale, o pregătește pentru ceilalți. Omul care știe că dorește semenilor săi binele nu are niciun motiv să se teamă ca propriile sale gânduri să se întoarcă asupra lui. Dimpotrivă, o asemenea urare îi poate aduce liniște și bucurie. În schimb, cel care poartă în suflet resentimente, invidie sau dorințe ostile poate resimți această formulă ca pe o amenințare. Nu pentru că urarea ar conține ceva rău, ci pentru că ea îl invită să se confrunte cu propriile intenții. În acest sens, supărarea poate deveni un semnal al unui conflict interior și o oglindă a propriei conștiințe.

Desigur, nu orice persoană care se supără dovedește prin aceasta că are intenții rele. Reacțiile omenești pot avea explicații diferite. Totuși, atunci când o formulă întemeiată exclusiv pe reciprocitate provoacă ostilitate, ea poate constitui un prilej legitim de reflecție asupra propriilor gânduri și atitudini. „Legea bumerangului” desemnează principiul moral potrivit căruia faptele, cuvintele și intențiile omului tind să producă, mai devreme sau mai târziu, consecințe care se răsfrâng asupra autorului lor. În același spirit, putem defini „legea oglinzii înzecite” ca o metaforă etică potrivit căreia binele sau răul pe care îl proiectăm asupra celorlalți modelează, în cele din urmă, propriul nostru destin moral, spiritual și relațional. Prin expresia „legea oglinzii înzecite” nu înțelegem o lege demonstrabilă în sensul științelor naturii și nici o formulă matematică a existenței. Ea reprezintă un principiu etic și spiritual, inspirat din înțelepciunea biblică, din tradiția morală creștină și din experiența de viață a generațiilor. Ideea exprimă convingerea că gândurile, intențiile și faptele omului modelează nu numai relațiile cu semenii, ci și propria sa devenire lăuntrică. În acest sens, „întoarcerea înzecită” trebuie înțeleasă ca o metaforă a amplificării consecințelor morale ale binelui sau răului pe care îl răspândim în lume, iar nu ca o regulă cuantificabilă în sens științific. Această întâmplare reflectă, la scară redusă, o realitate mai amplă a societății contemporane.

Fie că privim dezbaterile politice, studiourile de televiziune sau rețelele sociale, constatăm o degradare vizibilă a dialogului public. Jignirea, calomnia și disprețul sunt rostite cu o ușurință îngrijorătoare, ca și cum nu ar produce nicio consecință. Omul contemporan pare adesea convins că un cuvânt ofensator dispare în clipa în care a fost rostit. În realitate, fiecare cuvânt lasă urme: asupra celui care îl primește, dar și asupra celui care îl rostește. Limbajul modelează caracterul, iar caracterul influențează destinul omului. Din această perspectivă, formula reciprocității provoacă uneori neliniște, deoarece amintește că dreptatea morală presupune simetrie: ceea ce dorim altora ar trebui să fim pregătiți să primim și noi. De aceea, reacțiile de respingere pot reprezenta, în anumite situații, nu atât o contestare a formulei, cât refuzul de a accepta propria imagine reflectată în această oglindă morală.

Perspectiva creștină conferă acestei reflecții o profunzime aparte. În Evanghelia după Luca (6, 38), Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Cu ce măsură măsurați, cu aceea vi se va măsura”. Acest verset exprimă unul dintre marile principii ale moralei creștine: omul nu poate despărți definitiv ceea ce oferă lumii de ceea ce va primi, la rândul său. Tradiția creștină vorbește despre inimă ca despre locul în care se hotărăște întreaga existență morală a omului. Pentru unii, ea devine altar al iubirii, al iertării și al bunătății; pentru alții, riscă să se transforme într-un spațiu dominat de resentiment, ură și egoism. În acest context, urarea reciprocității capătă o semnificație profundă. Cel care dorește binele aproapelui nu are motive să se teamă de întoarcerea propriilor gânduri. Dimpotrivă, o primește ca pe o binecuvântare. Cel care cultivă gânduri întunecate poate resimți aceeași formulă ca pe o chemare incomodă la cercetarea propriei conștiințe. Judecata lui Dumnezeu nu se manifestă neapărat prin intervenții spectaculoase. Ea lucrează adesea prin consecințele firești ale propriilor alegeri. Omul ajunge să culeagă, mai devreme sau mai târziu, roadele semințelor pe care el însuși le-a semănat.

În lucrările noastre consacrate inteligenței artificiale și civilizației digitale am atras atenția asupra faptului că tehnologia accelerează fără precedent comunicarea dintre oameni. Astăzi putem transmite un mesaj la mii de kilometri într-o fracțiune de secundă. Din păcate, aceeași tehnologie poate alimenta iluzia anonimatului și a impunității. În spatele unui ecran, unii oameni cred că pot răni fără consecințe. Tocmai de aceea, progresul tehnologic trebuie însoțit de un progres moral. Inteligența artificială poate amplifica viteza comunicării, însă nu poate înlocui responsabilitatea conștiinței umane. Restabilirea respectului, a demnității și a dialogului civilizat nu va depinde exclusiv de legi sau de sancțiuni exterioare, ci și de redescoperirea unei reguli simple: ceea ce dorim semenilor noștri contribuie, în timp, la modelarea propriei noastre vieți. Poate că adevărata măsură a unui om nu este dată nici de averea sa, nici de funcția pe care o ocupă și nici de prestigiul de care se bucură, ci de calitatea gândurilor pe care le trimite, zi de zi, către ceilalți. Dacă o urare primită, întemeiată pe reciprocitate, ne produce liniște sufletească, este un semn bun. Dacă, dimpotrivă, aceeași urare ne tulbură sau ne provoacă mânie, poate că este momentul unei priviri sincere în propria conștiință. Acolo începe adevărata igienă morală, iar de acolo pornește, în cele din urmă, și transformarea societății. Exact măsura pe care o pregătim în taină pentru ceilalți devine, de cele mai multe ori, și măsura după care se modelează propriul nostru destin moral și relațional.

Aceasta este una dintre marile lecții ale experienței umane și ale înțelepciunii creștine: binele cultivă binele, iar răul sfârșește adesea prin a-l răni, mai întâi, pe cel care îl poartă în suflet. În fond, fiecare om trăiește în lumea pe care o construiește prin propriile sale gânduri. Dacă semănăm întuneric, primul suflet pe care îl va umbri este propriul nostru suflet. Dar dacă semănăm lumină în inimile celorlalți, vom trăi noi înșine într-o lume mai luminoasă, mai dreaptă și mai împăcată. De aceea, cea mai sigură investiție pentru viitorul nostru rămâne cultivarea binelui, a adevărului și a iubirii față de aproapele. În cele din urmă, lumea pe care o vom construi va fi oglinda gândurilor pe care le dăruim semenilor noștri.

Odysseas Elytis (1911 – 1996) – aromân laureat al Premiului Nobel pentru literatură în anul 1979

Data: 4 august 2026 by George V. Grigore

Odysseas Elytis este pseudonimul literar al lui Odysséas Alepoudhélis, aromânul născut pe 2 noiembrie 1911, la Heraklion, în Creta și care a fost un scriitor poet, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1979. Motivația Juriului Nobel pentru acordarea acestui important premiu a fost următoarea: „…pentru poezia sa, izvorând din fondul tradiției grecești și punând în lumină, cu puternică senzualitate și o intelingență lucidă, lupta unui om modern pentru libertate și activitate creatoare”. Odysseas Elytis a fost ultimul din cei șase copii ai lui Panayotis Alépoudhélis și al Mariei Vranas, ambi originari din insula Lesbos. În 1914, familia Alépoudhélis, care erau mici industriași și deținea o fabrică de săpun, s-a mutat la Atena și a transferat sediul companiei sale la Pireu. La Atena, Odysseas a absolvit liceul și a audiat cursuri la „Facultatea de Drept”, fără a finaliza. În 1935, urmând sfatul unor prieteni apropiați, printre care și Giorgos Seferis, Elytis a publicat o poezie în paginile revistei „Nea Grammata” (Νέα Γράμματα). Primele două volume de versuri ilustrează dragostea sa față de peisajele grecești și Marea Egee.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1940, este mobilizat cu gradul de sublocotenent și participă la luptele din munții Greciei și din Albania împotriva invaziei italiene; în 1941 se îmbolnăveşte şi e trimis în spatele frontului. Este numit Director al Radiodifuziunii greceşti (1945) și se dedică din 1946 exclusiv literaturii (debutase din 1940 cu volumul „Orientări”). Între 1969 şi 1974, anii dictaturii militare, se autoexilează în Franţa. Reîntors în patrie îşi continuă activitatea literară bucurându-se de un prestigiu pe care, dintre contemporani, doar Giorgios Seferis şi Iannis Ritsos l-au avut. Continuă să scrie și să traducă, părăsindu-ne pe 18 martie 1996, la Atena.

Din opera sa menționăm următoarele volume de poezie: „Orientări” (1939); „Primul soare, Variații pe o rază” (Soarele Întâiul; 1943); „Cântec eroic și de doliu pentru sublocotenentul pierdut al Albaniei” (1946); „To Axion Esti” (1959); „Six and One Regrets for the Sky” (1960); „The Sun the Heliator” (Soarele Însoritul; 1971); „Monograma” (1972); „Arborele foto și a paisprezecea frumusețe” (1972); „Ronul iubirii” (1973); „Răslețele” (The Otherworldly; 1974); „Semnale” (Cartea Semnelor; 1977)”; „Maria Nefeli” (1978); „Trei poeme cu un steag al oportunității” (1982); „Jurnalul unui aprilie invizibil” (1984); „Krinagoras” (1987); „Micul Nautilus” (Micul marinar; 1988); „Elegiile Oxopetrei” (1991); „La vest de tristețe” (1995). Opere în proză și eseuri: „Adevărata fizionomie și îndrăzneala lirică a lui Andreas Kalvos (1942); „Hârtii deschise” (colecție de texte; 1973); „Pictorul Theophilos (1973); „Magia lui Papadiamantis” (1975); „Referință la Andreas Embirikos” (1977); „Publicul și privatul” (1990); „Cale privată” (Cale privată; 1990); „În alb” (colecție de texte; 1992); „Grădina Iluziilor” (1995). Mai sunt traducerile și trebuiesc amintite: „A doua scriere” (1976); „Sappho” și „Apocalipsa după Ioan (1985). Și poate vom găsi o pagină în cartea noastră de istorie literară a românilor să îl omagiem pe poetul aromân al ramurii de măslin Odisseas Elytis.

În 2024, autorităţile din Grecia au inaugurat în centrul Atenei un muzeu în onoarea lui Odysseas Elytis (1911-1996), unul dintre cei mai importanți poeți moderni ai săi și laureat al Premiului Nobel în 1979. Printre obiectele expuse în „Casa lui Elytis”, o clădire cu două etaje din Plaka, în centrul istoric al capitalei elene, se numără biroul, mașina de scris, fotoliul, fotografii și cărți în diverse limbi, precum și numeroase picturi și colaje realizate de el. Muzeul a fost inaugurat de ministrul Culturii, Lina Mendoni, în prezența premierului Kyriakos Mitsotakis. Membru al așa-numitei „generații a anilor ’30”, o mișcare a intelectualilor greci care a marcat literatura și artele grecești în secolul al XX-lea, Odysseas Elytis a reușit să „descrie, pe fundalul tradiției grecești, cu forță senzuală și clarviziune, lupta omului modern pentru libertate și creativitate”, după cum a afirmat Academia Suedeză la acea vreme. Poemele sale laudă natura și lumina care pătrunde în insulele grecești și în Marea Egee. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără „Axion esti”, un imn al „dreptății” și al luptei, pus pe muzică de celebrul compozitor grec Mikis Theodorakis și cântat de toți compatrioții săi. Odysseas Elytis este al doilea laureat al Premiului Nobel din țară, după poetul George Seferis în 1963.

Cred că poezia

„Cred că poezia, la un anumit nivel de plenitudine,
nu este nici optimistă, nici pesimistă.
Ea reprezintă mai degrabă o a treia stare
a spiritului, unde contrariile încetează să existe.
Nu mai există contrarii deasupra unui anumit
nivel de altitudine. Astfel poezia seamănă
cu însăşi natura, care nu este nici bună,
nici rea; ea pur şi simplu este. Astfel poezia
nu se mai supune obişnuitelor
distincţii cotidiene”. (Odisseas Elytis)

Nichita Stănescu – poetul absolut și jurnalistul discret al culturii române

Data: 4 august 2026 by Alexandru Florin Țene

În istoria literaturii române, Nichita Stănescu ocupă locul unuia dintre cei mai importanți poeți ai secolului al XX-lea. Opera sa lirică a generat numeroase studii dedicate inovației limbajului poetic, filosofiei „necuvintelor” și redefinirii relației dintre om și univers. Mai puțin cunoscută este însă activitatea sa jurnalistică, desfășurată timp de aproape două decenii în redacțiile unor importante publicații culturale. Studiul de față își propune să evidențieze faptul că jurnalismul nu a reprezentat pentru Nichita Stănescu o activitate secundară, ci o extensie firească a vocației sale intelectuale, prin care poetul a participat activ la modelarea vieții culturale românești. A debutat în revista „Tribuna ”în luna martie 1957, cu două luni înainte de debutul meu în aceeași revistă. Imaginea lui Nichita Stănescu este asociată aproape exclusiv cu volume precum Sensul iubirii, 11 elegii, Necuvintele sau Epica Magna. În conștiința publică s-a fixat portretul poetului genial, al creatorului care a schimbat definitiv limbajul liric românesc.

Mai puțin cercetată rămâne activitatea sa jurnalistică. După absolvirea Facultății de Filologie a Universității din București, în anul 1957, Nichita Stănescu intră în redacția revistei Gazeta literară, mai întâi ca corector, apoi ca redactor. Ulterior devine redactor-șef adjunct la revistele Luceafărul și România literară, două dintre cele mai importante publicații culturale ale epocii. Activitatea sa jurnalistică este atestată în documentele biografice și în dicționarele Academiei Române. Pentru Nichita Stănescu, presa culturală nu reprezenta doar un loc de muncă. Redacția devenea un laborator intelectual. Aici poetul: citea manuscrise; redacta cronici; realiza intervenții editoriale; purta dialoguri cu cei mai importanți scriitori ai generației sale; participa la selecția materialelor literare. Acest contact permanent cu literatura vie explică extraordinara mobilitate intelectuală a poetului.

În paginile publicațiilor culturale se forma ceea ce am putea numi „laboratorul Nichita”. În anul 1957 Nichita este angajat la Gazeta literară, inițial ca corector, apoi ca redactor. În primii ani locuiește chiar într-o cameră a redacției, împreună cu prozatorul Nicolae Velea, situație evocată în numeroase mărturii biografice. Această perioadă este esențială deoarece aici învață: disciplina redactării; tehnica editării textelor; responsabilitatea selecției valorilor; dialogul critic. Departe de imaginea poetului boem, Nichita era un profesionist al cuvântului tipărit. În 1969 este numit redactor-șef adjunct la revista Luceafărul, iar între 1970 și 1973 ocupă aceeași funcție la România literară. Aceste funcții demonstrează că lumea literară îi recunoștea nu numai talentul poetic, ci și capacitatea de organizare editorială. În această ipostază, Nichita: coordona materiale; promova autori tineri; susținea dezbaterile literare; participa la orientarea politicii editoriale. Prin urmare, jurnalismul său nu era unul informativ, ci unul de orientare culturală.

Articolele și eseurile sale depășesc convenția jurnalistică. Textele despre poezie, limbaj, creație și condiția artistului au valoarea unor veritabile eseuri filosofice. Volumul Cartea de recitire demonstrează acest fapt. Aici critica literară este transformată într-o reflecție asupra actului creator. Nichita nu explică literatura. El recreează literatura. Publicistica sa este caracterizată prin: metaforă conceptuală; reflecție filosofică; limbaj poetic; asociere liberă a ideilor; originalitate stilistică. Foarte puțini cunosc faptul că Nichita Stănescu a publicat sute de texte în presa literară. Ele cuprind: editoriale; cronici; evocări; prefețe; interviuri; note critice; eseuri. Nu urmărea senzaționalul. Nu practica jurnalismul politic. Era un jurnalist al culturii. Pentru el, știrea cea mai importantă era apariția unei cărți valoroase. Într-o epocă marcată de constrângeri ideologice, Nichita a reușit să păstreze în publicistică un spațiu autentic al culturii. Textele sale evită polemica sterilă. Predomină: respectul pentru valoare; dialogul intelectual; reflecția estetică; eleganța limbajului. Aceasta explică de ce multe dintre articolele sale pot fi citite astăzi fără să-și fi pierdut actualitatea. Ca jurnalist cultural, Nichita Stănescu a exercitat o influență comparabilă cu aceea a poeziei sale.

Numeroși autori au debutat în revistele unde acesta activa. Criticii literari au remarcat disponibilitatea poetului de a încuraja tinerele generații. Astfel, activitatea jurnalistică completează imaginea mentorului cultural. Istoria literaturii române îl consacră pe Nichita Stănescu drept unul dintre cei mai mari poeți moderni. Totuși, o imagine completă a personalității sale nu poate ignora activitatea jurnalistică. Redactor, editor, eseist și animator cultural, Nichita Stănescu a înțeles că presa literară poate deveni un instrument de educație estetică și de afirmare a valorilor autentice. Dacă poezia sa a revoluționat limbajul, jurnalismul său a contribuit la formarea unei conștiințe culturale moderne. În paginile revistelor pe care le-a slujit cu devotament, Nichita nu a fost doar un administrator al textelor altora, ci un creator de climat spiritual. Publicistica sa demonstrează că jurnalismul cultural, practicat cu inteligență și sensibilitate, poate deveni o formă de literatură și un act de responsabilitate civică.

O „invazie” predictibilă, repetabilă, și, mai ales, tacit acceptată…

Data: 3 august 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Oricât de emoționante, dramatice, revoltătoare ar fi imaginile „invaziei” Ceutei saharian-spaniole, realitatea este că nu suntem nici în fața primei „invazii” dinspre Maroc a Ceutei Spaniei și nici nu avem de a face, în mod direct, cu o „străpungere” fizică a granițelor Europei (ci doar a celor de limes pe hărțile UE)… Și vor mai fi și alte astfel de „invazii”… O știe și guvernul spaniol de la Madrid, o știu și administratorii „enclavei” spaniole din colțul african (o titulatură modernă, domestică, nederanjantă și „politically friendly”, nu neapărat și „correctness”, pentru un teritoriu colonie portugheză apoi spaniolă), o știe și Uniunea Europeană, care a reacționat destul de vehement la adresa Spaniei – să se descurce și să nu permită „migrația” (aia ar fi cea adevărată!) dinspre Ceuta pe continentul european. O știe și Marocul – întâmplător, nu-i așa?!-, aflat la maximul relațiilor sale cu Statele Unite, o știe și uniunea saharian occidentală care, prin Maroc, își face jocurile la adresa Europei, o știe (iarăși, doar o „coincidență”, tocmai acum…) și „unchiul Sam”… Cel deranjat în ultima vreme de refuzurile Madridului de a-i pune la dispoziție spațiul aerian și aeroporturile pentru atacurile asupra Iranului… În fapt, toți aceștia au nevoie de această enclavă ca un soi de sală a pașilor geo-strategici și politici pe lângă mesele de șah regrupate. Iar ceea ce a fost… probabil va mai fi… Se repeta… La cote tot mai mari… Pentru că lucrurile pentru care se fac astfel de mișcări de șah, cu oameni (ce contează „victimele colaterale”, nu-i așa?!) în deplasări amenințător-șantajiste, sunt tot mai pretențioase… Cererile sunt tot mai bine punctate… Pentru că „nevoile” și „necesitățile” sunt altele… Și depinde strict doar din ce parte a continentelor privești această, nu axă, ci posibil punct de răsturnare a unei ordini… Dinspre Africa sau dinspre Europa, ca nevoie, ca necesități, într-o continuă rocadă…

La precedenta „invazie” din 2021, mult mai mică dimensional, cu un desant de numai zece mii de oameni, a fost strict o carte de joc regional a Marocului… Deranjat (aparent) de faptul că Spania a ajutat medical un separatist afro-algerian… În fapt, avea nevoie să obțină acordul și sprijinul Madridului într-un punctaj contând pe axa de influență saharian occidentală. Atunci, migranții au „năvălit” din Maroc în Ceuta ca urmare a „relaxării” controalelor de graniță de către Rabat, pe fondul crizei declanșate de primirea în Spania, pentru tratament medical, a unui lider separatist sahrawi (din Frontul Polisario). O criză ce s-a rezolvat prin acceptul Spaniei de a sprijini planul Marocului privind Sahara Occidentală, teritoriu controlat în mare parte de Maroc, dar disputat de acesta cu separatiștii din Frontul Polisario (susținuți de Algeria). Și totuși, chiar dacă lucrurile s-au calmat, după concesiile Madridului, nimeni nu a făcut nimic pentru ca astfel de „invazii” să nu se mai repete. Sau cel puțin nu atât de dramatic… La dimensiuni aproape de epopee… Nici Madridul nu a cerut UE ca măcar un procent din banii dați, bunăoară, înarmării Ucrainei să meargă pe securizarea zonei din Ceuta (ca granița dintre Africa și UE), nici UE nu a impus Madridului să rezolve problema enclavei, pentru a nu mai fi un punct vulnerabil în coasta UE, ca loc în care, chiar dacă ne aflăm pe pământ african, se exercită drepturile juridice ale UE. Pentru că este o problemă… Enclava, colonia, orașul autonom… Oricum i-am spune… (Istoric, deși a fost cucerită inițial de portughezi, Ceuta a fost preluată de spanioli de la aceștia în 1415, intrând oficial sub suveranitate spaniolă din 1640… Și totuși, juridic, Madridul nu tratează Ceuta drept o fostă colonie preluată, ci drept enclavă și oraș autonom, parte integrantă din teritoriul național al Spaniei. Lucru posibil și pentru că, spre deosebire de fostul Protectorat spaniol din Maroc, cedat în 1956, Spania a păstrat Ceuta și Melilla, considerându-le teritorii spaniole cu mult înainte de era colonială modernă).

Desigur, privind astăzi această „invazie”, raportându-ne însă și la situația dramatică a Spaniei, cuprinsă de incendii pe partea sa continental europeană, pare că putem vorbi despre o invazie țintită, derulată într-un moment în care Madridul este slăbit de problemele țării… Dar asta nu explică de ce acesta a stat cu mâinile în sân, lăsând că enclava Ceuta (și Melilla) să devină o vulnerabilitate… Mai ales că, doar cu o fărâmă din banii primiți de la UE, pentru fel și fel de proiecte, putea fortifica zona de graniță din Ceuta de nu mai trecea nici pasărea… Iar răspunsul este tot în bani… De data aceasta, în aceia pe care Madridul îi datorează Uniunii Europene… Vreo zece miliarde de euro, pentru că, deși luat fonduri PNRR, nu și-a respectat angajamentele privind (atenție, că ne privește și pe noi!) decarbonificarea… Or, acum, Spania poate negocia altfel cu UE pentru ștergerea acestei datorii, evident, în schimbul asigurării nemigrației, de acum clar controlată, dinspre Ceuta spre UE… Pe de altă parte, se poate spune că zece miliarde de euro reprezintă o sumă suficientă pentru a considera că, de data aceasta, „aranjamentele” cu Marocul (care a transportat în benele camioanelor migranții) nu au fost făcute nici pentru interesele uniunii saharian occidentală, nici pentru satisfacerea frustrărilor „unchiul Sam”, pentru a-i răspunde Madridului pentru obrăznicia de a nu-i fi pus la dispoziție aeroporturile pentru operațiunile din Iran, chiar dacă, aici, lucrurile sunt discutabile, pentru că Statele Unite au anunțat că „recunosc suveranitatea Marocului asupra Saharei Occidentale”, sprijinind propunerea, deși nu a existat o astfel de formulare!, „de autonomie serioasă, credibilă și realistă a Marocului” („Quod erat demonstrandum”, nu-i așa?!), ci, poate, strict pentru rezolvarea problemelor guvernului socialist de la Madrid. Care nu are de unde să restituie Uniunii banii deturnați. Și care se poate folosi de marota invaziei Ceutei într-un blat cu Marocul… Rămâne doar de văzut ce a primit/va mai primi Rabatul, oricum, predictibil, mai mult decât în 2021… Ceea ce ar explica și de ce, atunci, Marocul nu s-a folosit de invazia Ceutei în ceea ce era la ordinea zilei pe continentul African: lupta pentru independența Africii și înlăturarea ultimelor rămășițe coloniale…

În ceea ce ne privește (da!, trist, dramatic…) există un punct comun cu această situație… Căci, aidoma Madridului, Bucureștiul a luat de la UE bani pentru închiderea minelor și a termocentralelor… Și, similar, pentru neîndeplinirea totală a obligațiilor asumate, ni se va cere returnarea banilor. Deosebirea este că noi chiar va trebui să plătim. Pentru că, dacă miliardele de euro deturnate de guvernul socialistului Sanchez vor fi „compensate” de UE prin acțiunea Ceutei-Madridului de blocare a valurilor de migranți din Maroc, miliardele „accesate” de România, pentru a-și închide minele de cărbune și termocentralele, vor fi cerute înapoi la eurocent… Cu penalități cu tot…

„Jurnalul” lui Fauci…

Data: 3 august 2026 by Gheorghe Piperea

În ultimele minute ale mandatului său de adormit, Biden l-a grațiat preventiv pe Anthony Fauci, medicul – fanion al plandemiei, pentru toate infracțiunile federale de care ar fi putut fi acuzat în legătură cu faptele sale din plandemie. Acele fapte au fost multe și grave și au implicat extrem de multe alte persoane. Tocmai de aceea stiloul lui Biden s-a mișcat singur pe hârtie pentru a pune în operă o asemenea aberație juridică… Numai că grațierea preventivă s-a referit la infracțiunile federale, iar nu și la cele reglementate de statele membre ale federației. Procurorul general al Statului Florida, James Uthemaier, tocmai ce a deschis o anchetă penală contra lui Fauci pentru sfidarea congresului SUA. Fauci a fost chemat la audieri într-o comisie specială de anchetă în legătură cu cele consemnate în jurnalul său oficial din timpul plandemiei. Poate că s-a uitat, așa că voi reaminti că în tot acel timp Fauci era regele neîncoronat al main stream și social media, sfântul științei oficiale, izvorul informațiilor sigure și de încredere, reperul fundamental de morală a sectanților științei virusologice, imunologice, genetice și medicale ridicate la rang de religie.

Fauci este cel care a impus masca (precum și „distanțarea socială” de minim doi metri), fără absolut nicio fundamentare științifică și fără efect preventiv, precum și „certitudinea” că virusul este natural, iar nu provenit, accidental sau în urmarea unui demers criminal, din laboratoarele de cercetare și manipulare genetică asupra virusurilor. Fauci este cel care a impus vaccinarea pe repede înainte, precum și limitarea circulației în lipsa „certificatului de vaccinare”. El este cel care a fost la originea tuturor lock down – urilor la nivel global. Tot Fauci poate fi considerat vinovat de toată panica ce a cuprins UE, de exemplu, care a pus la pământ economia celor 27 de state membre pentru a salva omenirea de la o simplă gripă, UE s-împrumutat cu un trilion de euro (inițial, dobândă a fost de 1,5 la sută, actualmente fiind aproape triplată) pe care l-a pus la dispoziția statelor membre pentru a se salva de la falimentul cauzat de … politicile sanitare ale UE din plandemie.

Secretarul de stat pentru sănătate american, Robert Kennedy Jr., a descoperit și dat publicității jurnalul oficial al lui Fauci.

Este absolut uluitor, dar Fauci ținea un jurnal pe computerul oficial al instituției pe care o conducea, unde contrazicea cam tot ceea ce spunea oficial și, culmea cocalarismului, unde se auto-flata că este un fel de șef al lumii, care lume i se pune la picioare, pur și simplu.

Jurnalul confirmă că masca era inutila, că distanțarea socială era o măsură ne-științifică și inutilă, că virusul a scăpat din laboratorul din Wuhan (pe care el însuși îl finanțase în trecut, în secret, din bani publici americani). De asemenea, jurnalul conține informația că, la cinci luni de la administrarea în public, în mod ostentativ, a vaccinului, Fauci însăși a făcut un „infarct pulmonar”, pe care l-a ținut secret, întrucât era un efect advers prezent pe lista producătorilor. În plus, în mod absolut aberant, Fauci consemnează critici și chiar injurii la adresa CDS și FDA (autoritățile americane care au impus „lock down” – ul, masca, distanțarea socială, vaccinul etc. și care aveau unele reticențe față de măsurile aberante și anti-științifice cerute de Fauci) și se laudă ca a fost mai tare decât aceste autorități, impunându-și voința la finalul zilei. Și multe altele – jurnalul are mii de pagini … Ei bine, Fauci a refuzat să confirme sau să infirme în fața congresului american aceste fapte consemnate de el însuși în jurnal. Pentru asta va putea merge curând la pușcărie, în statul american Florida, unde nu mai beneficiază de grațierea preventivă acordată de stiloul dotat cu inteligență artificială al lui Biden.

Bolojan crede că funcția este un drept de proprietate!

Data: 3 august 2026 by Ion Măldărescu

Dacă s-ar scrie o istorie sinceră, reală, a politicii românești, nu politicienii ar fi personajele principale, ci fotoliile. Ele supraviețuiesc tuturor promisiunilor, tuturor doctrinelor și tuturor jurămintelor solemne. Politicianul incult și hapsân vine, își pune haina în cuier, își așază dosarele pe birou și, din clipa aceea, începe să creadă că fotoliul îl posedă pe el mai puțin decât îl posedă el pe fotoliu. Este o amăgire atât de veche, încât aproape că a devenit tradiție națională. Nu există politician care să nu intre în funcție vorbind despre datorie și să nu iasă, atunci când vine vremea, vorbind despre sacrificiul de a mai rămâne puțin. Niciodată nu este momentul potrivit pentru plecare. Avem exemplul elocvent al bolovanului. Astăzi este criză economică. Mâine este context internațional complicat. Poimâine este nevoie de continuitate. Răspoimâine trebuie protejată stabilitatea. Dacă niciuna dintre aceste explicații nu mai impresionează, mai găsește una: patria are nevoie de el Și uite-așa s-a lipit de scaun, la fel ca Zelenski. Patria, biata de ea, este invocată atât de des încât ai putea crede că n-a respirat niciodată fără aprobarea câte unui premier.

România e condamnată să asiste, foarte des în ultimii ani la aceeași reprezentație. Decorul se schimbă, actorii își schimbă costumele și culoarea cravatelor, dar piesa rămâne aceeași. Premierul nedorit descoperă, exact în ziua în care ar trebui să lase locul altuia, că este absolut indispensabil. Până ieri era un simplu om politic. Astăzi se crede stâlpul statului, șef la bucatele naționale. Fără el, se prăbușește economia, se opresc instituțiile, își schimbă Dunărea cursul și, probabil, Carpații încep să alunece spre Câmpia Română. Ce destin greu pentru un premier demis care nu mai vrea să plece! Să porți pe umeri întreaga țară și, culmea ironiei, exact de pe scaunul cel mai comod și bine plătit, să tai panglici de inaugurare, când țara țipă de sete și de foame, este exact comportamentul unui panglicar. În vremea aceasta, românul de rând își poartă propriile poveri, fără fanfară și fără comunicate. El nu convoacă televiziunile atunci când plătește factura la energie. Nu organizează conferințe de presă înainte de a merge la serviciu. Nu vorbește despre „stabilitate” când își cumpără pâine, lapte și medicamente. Pur și simplu trăiește. Muncește. Plătește. Speră. Politica românească, însă, pare să fi descoperit o specie aparte de eroism: premierul care ține morțiș să mai rămână deși e demis de ceva timp. Acolo, între drapele și microfoane, fiecare minciună devine strategie, fiecare zi petrecută în plus după demitere este prezentată ca o victorie împotriva haosului. Curios este că haosul apare aproape întotdeauna după ce orgoliul intră în încăpere. Câtă solemnitate! Câtă gravitate! Câte vorbe mari pune la bătaie ca să mai stea la palat!

Bolojan crede că funcția este un drept de proprietate, deși este un mandat. Mandatele încep și se termină. Iar regula spune că trebuie trebuie să se ridice, să stingă lumina și să plece. Dar el nu, și nu! Face spectacol. Caută explicații cu lumânarea. Răstălmăcesc sensuri. Invocă excepții. Fabrică urgențe. Descoperă patriotisme de ultim moment. Parcă întreaga țară e o piesă de mobilier, iar singura grijă a lui Bolojan este să păstreze cheia. Între timp, sărăcia participă la ședințele de guvern, medicii și profesorii pe care vrea Bolojan să-i potcovească, nu citesc odele adresate stabilității. Piețele nu se impresionează de fraze bombastice. Ele judecă simplu: există predictibilitate sau nu există. Iar românul judecă și mai simplu. Vrea să trăiască decent. Să-și țină copiii la școală. Iar aici începe adevărata tragedie a premierului îndrăgostit de funcție: confundă permanența statului cu permanența sa și umblă tot în buzunarul gol românului, în timp ce își măresc lefurile lor Își imaginează că instituția respiră prin el și că, odată plecat, pereții Palatului Victoria vor rămâne fără aer. Nimic mai fals. Democrația spune că nimeni nu este veșnic. Puterea este sănătoasă numai atunci când acceptă alternanța. În clipa în care fotoliul devine mai important decât regula, iar orgoliul mai important decât interesul public, politica încetează să mai fie administrație și începe să semene cu un teatru în care actorii refuză să părăsească scena după căderea cortinei.

Bolojan confundă renunțarea la putere cu o tragedie personală. Istoria, acest judecător care nu acceptă contestații, va ține minte cine a stat cu de-a sila pe un fotoliu de stat. Ține minte cine a înțeles că puterea nu este un privilegiu de apărat cu dinții, ci o răspundere exercitată cu măsură și predată cu demnitate. Restul este zgomot. Zgomot autosuficient, care acoperă exact ceea ce România ar avea nevoie să audă cel mai limpede: sunetul unei guvernări responsabile. Însă Bolojan a descoperit subit că gravitația funcționează invers: cu cât funcția îi fuge de sub picioare, cu atât se agață mai zdravăn de ea. Țara scârțâie din toate încheieturile, economia cere soluții, mediul de afaceri cere predictibilitate, românii vor pace și nu mai pot suporta austeritatea, își socotesc mărunțișul rușinos dat de guverne, cu o grijă pe care doar ignoranța politicului o poate naște, iar premierul a uitat sensul demiterii. Nu există tragedie mai mare, în politica dâmbovițeană, decât despărțirea premierului de mobilierul de la Palat. Ce spectacol dă zilnic Ilie! Totul pentru ca românul să creadă că nu asistă la o luptă pentru putere, ci la o epopee națională în care „eroulˮ Bolojan își sacrifică liniștea personală rămânând, împotriva tuturor, exact acolo unde se afla și ieri. Pe fotoliu.