Arhiva zilnică: 3 iulie 2011

Geopoliticul ca monedă a iudelor bruxeleze și nu ca talant al națiunilor suverane…

„Mecanismul colectiv pentru stabilitatea prețurilor” ar putea fi pus în practică de către Bruxelles chiar sub forma unui instrument agresiv de naționalizări de resurse… Și chiar dacă toate statele membre vor intui despre ce este vorba, vor alege să tacă… Din nou… Cei privați, de facto, de posibilitățile lor de a se dezvolta pe seama resurselor pe care le au (vizate agresiv de acest mecanism „de drept comun european”), pentru că vor fi controlați prin guvernanții lor servili (dar și prin europarlamentarii din sferele de partid, de grupuri parlamentare europene, „lobbyiste”), iar beneficiarii pentru că nu echitatea în cadrul „familiei” europene va mai conta, inclusiv din perspectiva principiilor fondatoare ale CE/UE, ci puterea de a dicta de la masa deciziilor… Pentru că Bruxelles -ul pregătește un nou mecanism de impunere a deciziilor sale de grup infracțional organizat peste suveranitățile și drepturile statelor de a dispune de propriile resurse, evident, asupra membrelor „mai sărace”, sărace în managementul propriului interes de țară, sărace în demnitatea conducătorilor lor, dar bogate în resurse (și naturale, dar și de cumul nesfârșit parcă de slugi-sinecuriste, corporatist-trădătoare)… Și face acest lucru printr-un instrument de control, nu neapărat direct asupra producțiilor, ci, acolo unde, în final, contează orice marfă (ca resursă, ca materie primă ori ca produs finit): pe piață… Ca vânzare… Pentru că nu cine deține „fabrica” (recte, resursele exploatabile) are cuvântul decisiv, ci acela care controlează piețele de desfacere (ca prețuri, tarife, stocuri)… Iar UE își creează un adevărat sistem de control al preluărilor (în fapt, cedări de guvernanță dinspre statele slugarnice) ale managementului „de țară” al resurselor prin invocarea necesității unui „mecanism european colectiv pentru stabilitatea prețurilor”… Adică, justificarea impunerii unei descărnări violente (violent antidemocratică, violând suveranitățile naționale și drepturile de a decide pentru sine ale statelor în privința resurselor lor) prin marotele deja verificate în pandemii, și doar extrapolate acum, inclusiv energetic, sub pretextul dificultăților datorate unei neaprovizionări (cu resurse) strict centralizată.

Bruxelles -ul își conturează, dară, următoarea filă de parcurs antieuropean (antieuropean cel puțin din perspectiva minimei obligații de a respecta destinul Europei vizat de părinții fondatori ai CE/UE), prin decizii unilaterale, inclusiv prin jocurile geo-strategice în care geopoliticul va fi devenit moneda (de argint) a iudelor, și nu talant al libertăților de dezvoltare, de afirmare, a țărilor membre pe scena economică și politică europeană… Pentru că, Bruxelles -ul nu este preocupat de zonele (mai ales dacă este vorba de statele a priori etichetate „de mâna a doua”) de unde sunt procurate resursele pe care le-a declarat de drept ale întregii Europe, ci de locul unde vor fi scoase la mezat pentru a le putea controla prețurile/tarifele, stocurile… Precum și asigurarea faptului că statele care le produc nu vor invoca nici un drept de „preempțiune”, dat de deținerea fizică a resurselor, fiind, la nivel de consumator (practic, al propriilor resurse) „la rând”, ca disponibilitate de stocuri și prețuri de achiziție, cu „toate” celelalte țări… La acel rând, dar nu de la masa celor mari, ci de la aceea a acelora ce mereu vor fi considerați, și tratați, ca rude mai sărace doar prin raportarea la momentul aderării lor… Iar discuțiile au avansat la acel nivel în care nimeni nu contestă ideea în sine a unui „mecanism colectiv pentru stabilitatea prețurilor” (ce va funcționa, evident prin, jaloane, stegulețe roșii, „infringementuri”, chemări în fața curții europene de justiție a statelor ce au resurse și nu le pun la dispoziția Bruxelles -ului după diktatul acestuia ca opis și cantități), ci doar se asistă, generalizat, la punctarea datelor calendaristice de aplicare… Și chiar dacă suntem direct vizați, nu avem absolut nici o reacție… Nu ne protejăm resursele țării (nici măcar cele viitoare, ca producție de gaze naturale din perimetrele din Marea Neagră) prin crearea propriilor mecanisme de punere pe piață… De asigurare, nu a unor piețe de desfacere (pentru că acestea nu mai trebuie căutate, „cucerite”, când nevoia de resurse este deja stringentă), ci a condițiilor în care ar trebui noi să le ofertăm, cedând această acțiune unui Bruxelles pe care l-am „înstăpânit” peste deciziile noastre, peste resursele, peste fabricile, peste drepturile de a mai ființa în vreun domeniu (și poate chiar de a mai ființa noi, în sine, ca națiune)…

Nu facem nici un pas, chiar dacă Bruxelles -ul avansează agresiv cu acest stereotip al zilei de mâine… Acela în care, „pentru nevoile și securitatea UE”, va trebui să ne vindem resursele, ba poate să le și cedăm, din nou pentru a nu veni cumva rușii, ori alți actori deciși între timp ca fiind paria în același joc geo-strategic al lumii în care talanți au fost înlocuiți cu arginții trădării… Iar UE a desemnat deja și zona de careu a „donatorilor” de resurse de mâine, deciși de ea, prin hașurarea României și a Ciprului… Pentru că, importând peste 80 la sută din necesarul de gaze, Europa trebuie să accepte prețurile de piață decise practic în afara UE. Și vrea să „îndrepte” acest lucru prin preluarea mecanismului de formare a prețurilor de vânzare a resurselor, sub pretextul obținerii independenței față de prețurile internaționale, iată, printr-un mecanism colectiv (centralizat!) pentru stabilitatea prețurilor prin controlul resurselor din Europa. Cele ale României și Ciprului, care dețin cele mai mari producții (viitoare) – noi și rezerve – Cipru. Iar pentru a se impune, Bruxelles -ul va miza inclusiv pe jocul murdar făcut prin avantajarea unor jucători (actori) din afara UE… Precum Norvegia, care, deși nu este membră UE (prin decizia suverană a propriei națiuni!), dar livrând masiv gaze naturale Germaniei (dar și altor membre UE), poate fi considerată furnizor esențial de resurse energetice. Și care este pe cale a fi folosită de către Bruxelles pe post de pârghie de presiune asupra statelor producătoare și depozitare din cadrul „mecanismului colectiv pentru stabilitatea prețurilor”, pentru ținerea prețurilor la nivelul stabilit de valoarea „de piață” a arginților trădării, prin extinderea producției de gaze din Marea Nordului, prin redeschiderea a trei mari zăcăminte la mai bine de patru decenii după ce, din rațiuni ecologice, acestea au fost „închise”! Lucru care ar putea să ne încurce teribil, fie și pentru faptul că zăcămintele de acolo pot fi reactivate într-un orizont de timp chiar mai scurt decât cel necesar pornirii exploatării noastră din Marea Neagră. Situație în care chiar va trebui să livrăm gazele naturale, nu la prețul dat de necesitatea lor pentru UE, ci la acela impus prin supraproducția Norvegiei. Care nu ascunde faptul că vrea să se poziționeze drept furnizor principal pentru Europa „pentru a obține anumite concesii de la Bruxelles”…


Cine (va) pierde, cine câștigă?!…

Inițiativa Băncii Centrale Europene de a introduce euro digital, ca alternativă la euro sau la monedele naționale ale statelor membre UE care nu fac parte din zona Euro redistribuie putere în sistem, iar orice redistribuire produce și perdanți. Ințiativa vine cu garanții (verbale) de securitate, anonimitate, libertate, proprietate. Dar dincolo de promisiuni, pe care le putem crede sau nu, trebuie să avem curajul să punem întrebările incomode. Este euro digital un „ban” în adevăratul sens al cuvântului? Știe cineva ce anume este eurodigital și cum arată? Un instrument de schimb, un mijloc de plată și liberare de datorie, un etalon de valoare și un mod de tezaurizare și economisire, așa cum este dintotdeauna banul, trebuie să fie ceva simplu, atât de simplu încât până și cel mai puțin sofisticat membru al societății, ba chiar și un copil de cinci ani, să fie capabil să știe ce este banul. Iar lumea nu știe nimic despre ce este euro digital. De asemenea, banul înseamnă încredere. Trebuie ca omul sau compania să aibă încredere că banul are toate funcțiile de mai sus. Iar lumea nu are încredere în euro digital. Mai ales, nu are încredere pentru că autoritățile au fost ezitante, insidioase, parcimonioase cu informațiile, secretoase… Lumea se teme de euro digital pentru că presupune, cel puțin în mentalul colectiv, programare, limitare, control.

Cine pierde din această transformare?

În primul rând (și paradoxal), pierd băncile comerciale, urmând a fi confruntate cu riscul unei dez-intermedieri bancare. Odată cu euro digital, cetățeanul (sau întreprinderea) își va putea muta economiile direct către Banca Centrală Europeană. Ce înseamnă asta pentru creditare, pentru economie, pentru stabilitate? Șoc și groază? În al doilea rând, ce efecte (geo)politice va avea euro digital? Ce se întâmplă cu statele din afara zonei euro? Nu riscăm o pierdere tăcută a suveranității monetare, o integrare forțată într-un mecanism pe care nu îl controlăm? Ce se va putea întâmpla cu funcția euro de monedă de plată internațională, dacă SUA, China și restul lumii nu vor accepta euro digital? În al treilea rând, cetățenii pot fi cei mai mari perdanți, urmând a fi expuși unor riscuri reale prin pierderea anonimatului în plăți, prin creșterea supravegherii financiare si dependența totală de un sistem digital. Organizații precum European Digital Rights ridică serioase dubii în privința euro digital, cu privire la protecția datelor si limitele trasabilității. Poate exista cu adevărat anonimat într-un sistem complet digitalizat? Eu estimez că nu. Eu mă tem că există riscul de a transforma moneda într-un instrument de control social și economic.

Ce se poate întâmpla cu cetățeanul, cu drepturile și libertățile lui, cu intimitatea lui, odată cu generalizarea euro digital? Vorbim despre eficiență, dar la ce cost? Putem accepta o lume în care fiecare tranzacție devine potențial trasabilă? Unde este limita între siguranță și supraveghere, între inovație și control? Cât de pregătit este, de fapt, cetățeanul obișnuit pentru euro digital? Pentru el, beneficiile invocate – plăți mai rapide și mai ieftine, siguranță sporită, acces facil la un instrument garantat de banca centrală – sunt reale doar în măsura în care infrastructura și educația financiară țin pasul cu ambiția politică. Altfel, această inovație nu este o oportunitate, ci o nouă distanță între politicile europene și realitatea de zi cu zi a oamenilor.

În altă ordine de idei, pentru statele din afara zonei euro, precum România, euro digital poate deveni un instrument de integrare forțată sau accelerată. Există riscul unei erodări a controlului național asupra politicii monetare, chiar înainte de aderarea formală la zona euro. Întrebarea crucială este: cine controlează, în final, moneda digitală – statele sau structurile supranaționale? Țările din Europa de Est pornesc de la un nivel mai scăzut de alfabetizare digitală, infrastructura financiara mai fragilă si vulnerabilități mai mari la fraude și atacuri cibernetice. Una dintre temerile mele este faptul ca euro digital riscă să accentueze decalajele economice, iar nu să le reducă. Se poate crea o dependență tehnologică și financiară față de centrele de decizie din Vest. Temerea mea este cu atât mai mare cu cât azi se vorbește de o „Europa cu două viteze”… Indiferent de traseul acestui proiect al Băncii Centrale Europene și de destinul cetățenilor și al întreprinderilor, sub impactul acestui nou experiment social și economic, consider că: • Introducerea euro digital trebuie să respecte specificul economic și social al fiecărui stat membru si să nu devină un instrument de uniformizare forțată atât timp cat resursele si capacitatea de adaptare a fiecărui stat membru este diferita; • Statele membre trebuie să aibă dreptul de a decide ritmul și condițiile implementării; • Europa trebuie să evite transformarea unei inovații tehnologice într-un mecanism de centralizare excesivă; • Viitorul monedei nu trebuie să vină în detrimentul libertății economice și al suveranității naționale.


România între instabilitatea politică și cea economică…

Dacă ar fi să aprofundăm în ceea ce se întâmplă, în prezent, cu stabilitatea românească, categoric, ar trebui să recunoaștem că, de peste trei decenii și jumătate, haosul economic anume instalat sub presiune externă roade și mai mult în adâncimea bunului trai al populației noastre. Iar pentru a demonstra aceasta nu trebuie să fi nu știu ce mare analist sau expert de renume, ca să constați că, începând cu anii ’90, nimic în țara aceasta nu mai merge în avantajul românilor. Dimpotrivă, cu fiecare an în adaos, pauperizarea reprezintă emblema de țară. O pecete, sub paravanul căreia se ascund interesele unora, care nu au nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce majoritatea covârșitoare și-a dorit, atunci, în însângeratul decembrie 1989. Și, care și-a pus toată nădejdea în cei care au guvernat sau guvernează peste destinul unui popor îndeajuns de obidit și umilit, de-a lungul timpurilor de grea încercare. Păi, cum altcumva, când, la nivelul anilor 2025-2026, asistăm neputincioși la degradarea societății, în mai toate componentele sale de bază, între care cea economică reprezintă structura cea mai afectată. Raportul INS fiind mai mult decât edificator, când ne informează că „România a intrat oficial în recesiune tehnică”, începând cu ultimele două trimestre ale anului trecut. De altfel, scăderea accentuată a nivelului de trai – indicatorul de bază al evoluției/involuției oricărei societăți – este evidențiată concret de date statistice, care indică o accelerare a inflației și o erodare accentuată a puterii de cumpărare. Iată și câțiva parametri, care susțin afirmațiile: la finele anului 2025, inflația a devenit o presiunea majoră înregistrând o rată de 9,7 la sută (aproape dublu față de anul anterior), în timp ce evoluția prețurilor a crescut spectaculos (numai la alimente, în medie, cu 6,76 la sută, la mărfurile nealimentare cu 7,24 la sută, iar la servicii cu 8,44 la sută).

Totodată: „În trimestrul IV-lea al anului 2025, PIB-ul a scăzut în termeni reali cu 1,9 la sută față de trimestrul precedent. În plus, și trimestrul al III-lea al anului trecut a fost pe minus (-0,1 la sută, revizuit de la -0,2 v) față de trimestrul anterior, iar în aceste condiții România îndeplinește definiția recesiunii tehnice: două trimestre consecutive de scădere economică” (14.02.2026). Timp, în care analiștii de la „Euronews România” au reținut cel mai pesimist record. Adică, doar 20 la sută dintre români mai speră la un trai mai bun în perioada următoare. Potrivit acelorași surse, preluate de specialiștii de la „România actualități”, rata sărăciei relative a afectat aproape 3,6 milioane de persoane, România rămânând „una dintre țările UE cu cele mai ridicate riscuri de sărăcie”. Și cu asta, se pare că am sus tot ce era substanțial pentru starea în care se află țara.

În concluzie, ca să depășim și această fază – potrivit declarației lui Claudiu Cazacu, expert autorizat în materie și consultant de strategie XTB România – trebuie să înțelegem că: „Datele trimestrului IV și cele ale întregului an 2025 sunt ușor sub așteptări. Pierderea de tracțiune pare, potrivit indicatorilor de consum, să fi continuat în debutul anului. Încrederea este esențială pentru investiții și consum, și diminuarea puterii de cumpărare are un efect distribuit în timp. O scădere a consumului via importuri ar putea comprima suplimentar deficitul comercial, însă viteza de ajustare e relevantă. Va fi nevoie de un mix echilibrat și de o adaptare la datele viitoare ale politicilor, monetară și fiscală, pentru a menține șansele unui an curent în creștere”. Așadar, vrem, nu vrem să acceptăm, trebuie recunoscut că: „România se numără printre ţările membre (UE) unde deficitul guvernamental s-a adâncit de la un trimestru la altul, de la șapte procente din Produsul Intern Brut (PIB) în trimestrul al treilea, până la 7,9 la sută din PIB în perioada octombrie-decembrie 2025 (potrivit datele publicate în 22 aprilie a.c., de Oficiul European de Statistică). În asemenea condiții, a ne pronunța cât de mult s-a echilibrat și cât s-a adaptat, în prima parte a lui 2026, economia românească (politicile monetare și fiscale) la o creștere rezonabilă, cu efecte reale în bunul trai al populației, numai de presupus. Asta, desigur, dacă am pune bază și am lua în considerare declamațiile unora dintre politicienii, ce perorează în necunoștință de cauză. Rupți de realitatea din ce în ce mai împovărătoare pentru marea masă a poporului român. Iar, pentru a fi mai exacți, vă informăm că, dacă la nivelul UE ponderea în PIB a deficitului guvernamental pentru anul 2025 s-a menținut la 3,1 la sută, cel din România a înregistrat cea mai scăzută pondere (peste dublul mediei europeane). Mai mult, pentru primele luni ale anului 2026 „țara noastră continuă să poarte coroana de regină a deficitului bugetar” (Mediafax).

Or, a veni azi și a pune dezastrul economic pe seama instabilității politice din prezent – din cauza acelorași formațiuni, care au gestionat avutul național și potențialul economic al țării – înseamnă a nu recunoaște, că în fruntea guvernelor, ca și a ministerelor din ultimile decenii am avut și o serie de incompetenți. Din mai toate punctele de vedere; dar, în primul rând, din cauza nepriceperii, ca să mă feresc a spune că dintr-o nepermisă obediență față de interesele monopolului străin, care ne-a îndepărtat atât de mult de interesul general al poporului român, în slujba căruia ar fi trebuit să rămână. Așa cum, la investire, au jurat pe Constituția România și pe Sfânta Biblie. Dar, unii (nu toți, desigur) dintre cei care trebuiau să ne reprezinte au ales, ulterior, să ne desconsidere, să ne amăgească și să inducă discordia și animozitățile în masă, să ne depărteze de morala și credința strămoșească, de tot ce a avut mai sfânt și mai corect acest popor minunat. O țară rămasă, până și în prezent, ca un ghimpe în coasta celor ce au jinduit la bogățiile și frumusețile sale și care încă ne mai vor la cheremul lor.

Deci, domnilor guvernați, nu mai faceți nicio paralelă între dansul „ielelor” politice și ce se întâmplă – chipurile, de urmare – în economia românească, pe care, în majoritate (ca să nu spun cu toții), ați terfelit-o și ați pus-o, pe rând, la dispoziția altora. Terminați cu PNRR-ul (în fapt, un act strategic, prin care România ar trebui să acceseze fonduri de la UE pentru reforme și investiții, cu scopul real de a redresa economia după pandemia de Covid-19, iar nu pentru altceva și în folosul altcuiva) și alte forme de împrumut (chiar și pentru a satisface nevoile și interesele altora) și concentrați-vă pe datoria externă a României, care ne înglodează cu fiecare an în plus (datoria externă totală a României a crescut în prima lună din 2026 cu 1,986 miliarde de euro și a ajuns la 229,33 miliarde de euro, potrivit datelor BNR). Nu vă mai lăudați cu ce-ați făcut voi pentru români, căci, precum rezultatele, găunoase sunt și susținerile voastre, ca și acele lamentări puse în sarcina partenerilor de guvernare. Toți sunteți în aceeași găleată, de parcă v-a născut aceeași mumă vitregă de folosul neamului românesc. Sincer, văzând cum se prezintă starea Țării, eu cred că și fără voi, cei care sugeți din sudoarea acestui popor răbdător, țara ar evolua mai bine. Niciunul nu sunteți de neînlocuit. Dimpotrivă.

Luați bine aminte! Instabilitatea politică actuală este doar o formă sau – dacă acceptați – o formulă, care vă zdruncină vouă interesele și, în adaos, vă accentuează temerea de a răspunde în fața națiunii pentru tot ce ați risipit din încrederea cu care electoratul va învestit. În ce mă privește, cu riscul asumat de a mă transfera cu peste un secol și jumătate în urmă, mă raliez la opinia indubitabilă a unuia dintre marii vizionari ai intelectualității românești, atât de valabilă și pentru zilele, pe care, politico-economic, suntem împovărați să le suportăm: „Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi“ (Mihai Eminescu, Operă politică, 1870).

Doamne, ocrotește-i pe români!


Muzeul Tradițiilor Militare Dâmbovițene. Școala de Cavalerie

Municipiul Târgoviște, fostă capitală a Țării Românești, ne surprinde prin multitudinea spațiilor muzeale ce sunt propuse iubitorilor de istorie și artă. Chiar de curând, pe 31.05.2025 un nou muzeu și-a deschis porțile pentru doritori. Într-o zonă cu o deosebită semnificație istorică, la intersecția Bulevardului Carol I, inaugurat în 1897, cu noul Bulevard Regele Ferdinand, în imediata vecinătate a Gării Târgoviște (1884), se află clădirea în care a fost organizat „Muzeul Tradițiilor Militare Dâmbovițene. Școala de Cavalerie.” Un muzeu al tradițiilor militare găsește un cadrul excelent de punere în valoare la Târgoviște, deoarece aici au existat, de-a lungul timpului, instituții și autorități care au marcat nu doar istoria militară a locului, dar chiar istoria României. Avem în vedere, în primul rând, existența curții domnești vreme de mai multe secole începând cu finalul veacului al XIV-lea. Pentru epoca modernă putem enumera Arsenalul Armatei, Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu, dar și garnizoanele unor regimente: Regimentul III Dâmbovița, Nr. 22 Infanterie, Regimentul Carelor de Luptă, Regimentul 62/70 Infanterie. Construirea propriu-zisă a clădirii Şcolii de Cavalerie din Târgovişte a început în 20 octombrie 1907 când, în prezenţa Ministrului de Război, general Alexandru Averescu şi a principelui moştenitor Ferdinand, în acel moment Inspector General al Cavaleriei, dar și oficialităților locale, s-a pus piatra de temelie a instituției de învățământ militar. Ca și în trecut, astăzi admirăm o clădire monumentală, bine proporționată, sobră, cu săli înalte și spațioase. Școala adăpostea biroul comandantului, sălile de clasă, cazinoul ofițerilor și dormitoarele elevilor. Deviza Şcolii de Cavalerie a fost, „Ofițerul de cavalerie trebuie să fie călăreț și cavaler”, încă poate fi citită pe frontispiciul clădirii. Instituția a funcţionat aici între 1910 şi 1948, dar a fost a fost inaugurată ceremonial abia în 1919, în prezenţa regelui Ferdinand I, şcoala purtându-i, de altfel, numele. Alături de Liceul Militar „Nicolae Filipescu”, fondat în 1912 în imediata apropiere a Mânăstirii Dealu, Școala de Cavalerie a înscris oraşul în elita centrelor învăţământului militar românesc. De aici a pornit cariera unei părți a elitei cadrelor militare ale ţării, ofițeri care vor activa în al Doilea Război Mondial. Ca o dovadă a înaltei ţinute şi a pregătirii excepţionale care se făcea în cadrul acestei instituţii, amintim nume precum Felix Ţopescu, Henri Rang, Toma Tudoran, Victor Isăceanu, multipli campioni ai întrecerilor hipice din perioada interbelică din Regatul Unit, Germania, Austria, Polonia, Italia. După 1948, spaţiul fostei Şcoli de Cavalerie va rămâne legat de activitatea militară servind drept cazarmă mai multor unităţi militare.

Destinul avea să îi rezerve un rol esenţial în timpul evenimentelor revoluționare din decembrie 1989, care au scos România de pe orbita unui regim totalitar şi au plasat-o pe drumul anevoios către libertate şi democraţie. Aici a avut loc procesul soților Ceaușescu și execuția acestora. Muzeul nou înființat este structurat în două mari secţiuni, fiecare având repartizat un nivel al clădirii: prima, la parter, reconstituie atmosfera de la sfârșitul anilor comunismului. S-au păstrat nealterate toate elementele decorative ale interioarelor în forma şi cromatica existente în 1989, iar mobilierul este cel original. Din holul central, se pot vizita biroul de atunci al comandantului Unității Militare 01417, col. Andrei Kemenici, locul detenției celor doi (Biroul Servicii – Logistică/Biroul Șefului de Stat Major), precum și Sala Procesului (Biroul Organizare – Mobilizare). Acestora li se adaugă două săli în care este reconstituită viața cotidiană în comunism, iar în curtea interioară se află zidul execuției cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu. Tot la parter, în sala de conferințe, este disponibilă vizionarea video a procesului din 25 decembrie 1989.

Cea de a doua secțiune, organizată la etajul clădirii, prezintă trecutul militar al orașului și se centrează pe importanta moștenire a Școli de Cavalerie din Târgoviște. Muzeul deține o colecție impresionantă de fotografii (instituții militare, ofițeri, vizite ale oficialităților, etape de pregătire militară ale regimentelor etc.). Se adaugă uniforme militare originale, la care se adaugă unele care au fost reconstituite special pentru acest proiect muzeal, accesorii vestimentare, arme albe și de foc, medalii, ordine, obiecte personale ale ofițerilor, albume și publicații militare. Elementul de atractivitate multimedia este reprezentat de existența a 11 holograme care înfățișează personalități istorice legate de istoria orașului medieval Târgoviște, capitală a Țării Românești, așa cum sunt Mircea cel Bătrân, nepotul său Vlad Țepeș, apoi, pentru secolul XVII, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu, pentru a-i aminti pe cei mai reprezentativi.

În ceea ce privește epoca modernă și istoricul Școlii de Cavalerie, vizitatorul îi va întâlni pe regele Ferdinand, dar și pe Nicolae Portocală, unul dintre primii comandanți ai școlii. Lor li se adaugă un cavalerist care a adus glorie hipismului, Toma Tudoran, care vă întâmpină într-o sală dedicată, dar și doi comandanți de regimente, ambii atașați de orașul Târgoviște: col. Ioan Nicolin, comandantul Regimentului III Dâmbovița Nr. 22 Infanterie, pentru o perioadă și comandantul garnizoanei Târgoviște, și col. Virgil Bianu, comandantul Regimentului 62/70 Infanterie, apoi al Liceului Militar și al Regimentului Carelor de Luptă din Târgoviște. Vizitatorul interesat de istoria mai recentă a armatei României, va găsi o expoziție dedicată unui ofițer de tancuri, generalul dâmbovițean Marius Harabagiu, născut în localitatea Iedera, comandantul Comandamentului Forţelor Întrunite „General Ioan Emanoil Florescu’’ și Comandantul Statului Major al Forţelor Terestre. Cei preocupați de evoluția jandarmerie, regăsesc nu doar uniforme și alte obiecte specifice, dar și Registrul Istoric al Legiunii de Jandarmi Dâmbovița (1894-1947), grației colaborării cu Inspectoratul de Jandarmi Județean ,,Mircea cel Bătrân” Dâmbovița. Un nou muzeu aduce amintiri și speranțe, aduce un nou suflu și o nouă speranță. Vizitați „Muzeul Tradițiilor Militare Dâmbovițene. Școala de Cavalerie” din Târgoviște.


Ferma de porci Bolo-Urs-Zel & Co. este bântuită de pesta porcină…

Nu, nu e vorba de nuvela „Ferma animalelor” a lui George Orwell, publicată în Anglia la 17 august 1945 și care a avut mare răsunet în România după evenimentele din decembrie 1989. Este vorba despre călăi, pentru că, oricare ar fi fost originea lor etnică – şi atrocităţile comise împotriva poporului român nu pot fi absolviţi de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii şi a românităţii. De ce nu am cere şi noi despăgubiri pentru răul imens, cu consecinţe catastrofale, făcut poporului român? Dar cine s-o facă, cine să-i tragă la răspunder penală pe călăii autohtoni?, care au instigat tot timpul la crime economice prin atitudine tovărăşească faţă de hoţii lor din gaşcă, faţă de hoţia din ei înşişi, prin legi parafate în apărarea lor, prin amnistierea infractorilor. Călăii autohtoni au avut întotdeauna ca model oficialităţi ai instituţiilor Uniunii Europene.

Vă rog să reflectaţi asupra întrebărilor fireşti: – cât timp vom mai sta cu fruntea plecată?; – cât timp ne vom spune suferinţele doar în şoaptă şi ne vom obloji rănile şi ne vom pomeni morţii pe furiş?; – când vom putea spune adevărul, liberi, fără a fi catalogaţi «anti-orice şi oricine»?; – ne vom putea cinsti vreodată, în tihnă, eroii căzuţi în luptele de pe Frontul de Est, fără riscul de a fi acuzaţi de exacerbări naţionaliste? În timp ce busturile criminalului Albert Wass stau neclintite pe socluri, cele ale Mareşalului Ion Antonescu au fost demontate şi/sau distruse. Horthy a fost reînhumat cu onururi naţionale, Mareşalul Antonescu este ucis în fiecare zi! Dacă Elie Wiesel răcnea din toţi bojogii că românii sunt asasini, totul era în ordine, dar dacă un român spune că există evrei sau ţigani criminali, atunci comitem rasism, xenofobie, discriminare…á la Wexler citire.

Conform „indicațiilor prețiose” sosite prin telegraf de la Davos, „bilderbergii” aplică o nouă metodă pentru realizarea „Marii Resetări” și realizarea Holocaustului total. Distrugerea resurselor alimentare și foametea. După cum am putut constata, unul dintre scopurile principale ale elitei mondiale îl constituie eliminarea majorităţii populaţiei umane. Printre cele mai eficace mijloace de înfăptuire a unor exterminări masive se află controlul calităţii alimentelor. Controlând economia unei ţări, elita poate forţa guvernul să cedeze imense suprafeţe de pamânt, care vor servi apoi pentru producţia de alimente de lux destinată consumatorilor occidentali. Cafeaua, bananele, ananasul, ceaiul, boabele de cacao iau locul cerealelor şi legumelor care hraneau populaţia locală altădată. În zilele noastre, numărul refugiaţilor de mediu îl depăşeşte pe cel al refugiaţilor de război sau politici. O altă tactică a elitei este aceea de a încuraja hibridarea grânelor, manipulările genetice (OMG) şi controlul internaţional de pesticide, de erbicide şi de seminţe. Anumite societăţi internaţionale, cea mai cunoscuta dintre ele fiind Monsanto, îi cumpară pe toţi marii producători de seminţe, împingandu-i pe cei mai mici spre faliment. Nu mai vând decât seminţe hibridizate sau modificate genetic. În acest timp, agricultorii sunt nevoiti să cumpere seminţele oferite la preţuri exorbitante, în loc să producă propriile lor seminţe, aşa cum o făceau inainte, utilizând varietăţi rezistente şi adaptate la climatul local. Noile seminte necesită împrăştierea de numeroase pesticide şi erbicide toxice şi costisitoare. De câteva decenii, elita a implememtat un planul numit Codex Alimentarius, prezent prin antiromânul Cioloş şi în România! Motivul pricipal invocat în introducerea Codex este ca populaţia Pamantului este prea mare pentru a putea fi susţinută natural, doar de agricultură, o aberaţie de călău, avînd în vedere că numai o singură ţară ca Argentina poate să producă pe suprafaţa sa hrana intregii populatii a lumii! Acest program mai curpinde: dispariţia tuturor alimentelor naturale şi înlocuirea lor cu produse sintetice farmaceutice. Acestea din urma vor fi comercializate in doze mici si numai pe baza unei retete medicale; interdicţia medicinii alternative; reglementarea agriculturii şi alimentaţiei animale şi interzicerea agriculturii biodinamice; iradierea cu cobalt a întregii alimentaţii umane, precum şi o mulţime de alte reglementări teribil de şocante, privind dozarea apelor cu fluor, a pastelor de dinţi, detergenţilor de rufe etc. Potrivit analiştilor lucizi, aplicarea completă a codexului va cauza moartea a circa 3 miliarde de persoane: un miliard din cauza foametei şi doua miliarde din cauza bolilor cauzate de alimetaţia chimicalizată.

În România, „Ferma animalelor” contemporană are altă comformație. Uniunea Europeană a distrus România lăsată de Nicolae Ceaușescu, transformând-o într-o fermă ai cărei conducători sunt departe de interesele Neamului Românesc: Bolojan dictatorul, Ursula escroaca nepedepsită și Zelenski, profitorul războiului din Ucraina. „Trei, Doamne și toți trei” secundați de Mucolinni mergătorul pe lângă covorul roșu. Toți patru, niște putreziciuni ce trebuie eliminate. Se impune o reacţie fermă, argumentată şi sinceră împotriva „răului absolut”! Eu nu strig „Jos Guvernul!” ci punerea la stâlpul infamiei a tuturor guvernanţilor şi preşedinţilor postdecembrişti, lipsiţi de demnitate naţională, care au transformat România în colonie, iar poporul român, în populaţie! Şi totuşi, ne merităm călăii, pe ei am pus mereu ştampila, deci, ne merităm clasa politică şi corupţia din toate ungherele ei. Corupţia generalizată din România a dat naştere unei puteri mafiote, extrem de periculoasă şi extrem de greu de stârpit. Nu mai avem nevoie de duşmani din afară, câtă vreme îi avem între graniţe. Şi până nu vor primi o replică usturătoare din partea societăţii, până nu se vor trezi la poartă cu nota de plată pentru toate serviciile prestate împotriva istoriei şi neamului românesc, aceşti trădători de neam nu se vor potoli. Deşi mă tem că am uitat cu toţii ce mai înseamnă solidaritatea şi unitatea împotriva călăilor care continuă să muşte din fiinţa românească. Mă tem că ne-am resemnat în faţa celei mai corupte şi violente forme de capitalism sălbatic, care îşi face de cap în ţara noastră. Trăim într-o nepăsare cruntă cu toate că realitatea dură ne plesneşte cu biciul, aşa, înjugaţi, cum suntem, la carele străinilor.


Cea mai mare frescă medievală din Transilvania (sec. XIV)…

Poate veți crede că România și-a prezentat în fața noastră toate bogățiile de care are parte, dar nu este așa. Undeva într-un sătuc din mijloc de țară care… „Numără mai puțin de 800 de suflete, însă oferă nenumărate motive de uimire celor care ajung să-i cunoască trecutul sau să-i treacă pragul. Satul Șmig face parte din comuna Alma, numără șase biserici, are cea mai mare pictură murală din Evul Mediu din Transilvania, iar în secolul al XIX-lea, aici a fost descoperit mai mult de o jumătate de kilogram de aur, sub forma unui tezaur vechi de peste 3.500 de ani”, așa începe un nou reportaj din seria „Oameni și Locuri de Poveste”, al Consiliului Județean Sibiu. „Astăzi, Șmigul adăpostește credincioși ai cinci confesiuni: romano-catolici, greco-catolici, evanghelici, reformați și ortodocși, cei din urmă deținând două biserici. „În tot satul mai există un sas și jumătate”, spune, zâmbind, Alexander Kloos, cu referire la o săsoaică și un sas pe jumătate maghiar, singurii reprezentanți ai etniei care a clădit, la mijlocul secolului al XIV-lea, biserica în care se află una dintre cele mai mari fresce medievale din Transilvania. Alexander este cetățean german și un personaj cunoscut în zona Târnavelor, după ce s-a implicat în proiecte de conservare și restaurare a bisericilor fortificate săsești. Și el aparține acestei etnii, de trecutul căreia s-a îndrăgostit la vârsta de 30 de ani. Este născut în București, din tată sas sibian și mamă basarabeancă. „Aveam trei ani când părinții mei au decis să emigrăm în Germania. Era vremea când statul german plătea pentru fiecare sas între 2.000 și 5.000 de mărci. Nu știu exact cât am valorat noi pentru comuniști.” În România, Alexander a revenit ca adult: „Am ajuns la biserica fortificată din Hosman și pur și simplu am simțit că aparțin acestor locuri. Am făcut o pasiune pentru istoria sașilor și cred că am vizitat peste 200 de biserici fortificate din Transilvania, majoritatea în județele Sibiu, Brașov, Mureș și Bistrița-Năsăud.” Graphic designer de meserie, Alexander își dedică tot timpul liber salvării bisericii din Șmig. „Fiecare concediu de odihnă mi-l petrec în România și, de multe ori, îmi mai iau câte o lună de concediu fără plată pentru a putea fi aici, unde este mare nevoie de sprijin pentru restaurarea frescei.”

Mica biserică din satul de pe Valea Târnavelor a devenit un mare atelier de restaurare după ce Fundația Biserici Fortificate i-a reabilitat acoperișul. Din 2020, aici vin zeci de studenți din diferite țări europene pentru a se pregăti în meseria de restaurator, proiect datorat asociațiilor Kulturerbe Kirchenburgen și ARCUS din Târgu Mureș, Universităților de Artă din București și Cluj-Napoca, Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, precum și parteneriatelor cu Universitatea de Arte Frumoase din Budapesta și Federația Restauratorilor din Germania. Intitulat „The Conservation Summer School”, acest program urmează să fie acreditat către Erasmus drept „Școală Europeană de Vară”. „În premieră, în acest an vom avea trei școli de vară destinate studenților care se pregătesc în conservarea suprafețelor arhitecturale. Ei provin din România, Ungaria, Germania, Franța, Olanda, Austria și Italia, toți fiind conștienți de șansa unică pe care o întâlnesc aici, în Șmig, unde pot învăța practic despre restaurare și conservare pe o frescă din Evul Mediu. În Europa nu mai există prea des astfel de ocazii, majoritatea lucrărilor de acest tip fiind deja restaurate”, arată Alexander. Liniștea domină Șmigul, puținii săteni ieșiți pe stradă fiind pensionari sau femei cu copii mici. Adulții sunt în câmp sau la serviciu, în Mediașul aflat la 16 kilometri distanță. În mica biserică ajung turiștii care au aflat de fresca unică în această zonă a țării.

„Are cam 260 de metri pătrați și reprezintă Legenda Sfântului Ladislau, Rugăciunea Sfintei Ecaterina sau Crucea Vie, teme importante specifice catolicismului medieval. O frescă atât de mare într-o biserică de sat este greu de întâlnit chiar și în Europa”, spune Alexander, cetățean german îndrăgostit de istoria sașilor transilvăneni. De pe pereții înalți, sfinții privesc spre cei care trec de ușa grea, cu inserții metalice, a bisericii. S-au înfățișat din nou oamenilor abia în urmă cu câțiva ani. „Știm că trecerea de la cultul catolic la cel evanghelic a însemnat și acoperirea picturilor de pe pereții bisericii. Din fericire, acestea nu au fost distruse, ci doar acoperite cu var sau tencuială subțire, iar misiunea noastră este să îndepărtăm straturile depuse și să readucem la lumină întreaga lucrare realizată în urmă cu mai bine de cinci secole.”

Despre fresca din Șmig am vorbit și cu Lorand Kiss, unul dintre cei mai apreciați specialiști restauratori de picturi medievale din România. „Este o frescă despre a cărei existență nu știa nimeni în urmă cu 20 de ani. A fost realizată, probabil, de același pictor care a lucrat și la biserica din Mălâncrav.” Legat de culori, acesta ne dezvăluie câteva secrete din Evul Mediu: „Pentru galben se utiliza inclusiv gălbenușul de ou, iar pentru suportul culorilor se apela la cazeina din lapte. Desigur, nu lipsea cărbunele pentru negru sau oxidul de cupru pentru verde.” Vara, biserica prinde viață datorită zecilor de tineri studenți veniți în Șmig pentru a-i scoate pe sfinți la lumină. Lucrează precum medicii, mulți folosind bisturie pentru îndepărtarea pojghiței de tencuială și „injecții” pentru diferitele soluții care ajung în stratul suport al picturii. O muncă titanică, asumată de o mână de oameni cu suflet mare.Toți contribuie la readucerea la viață a unui crâmpei din trecutul comunității săsești, care continuă să-și lase amprenta asupra județului Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste!”. Și în curând veți putea și dumneavoastră, ca turiști, să vizitați cea mai mare pictură murală din Evul Mediu din Transilvania (sec. XIV), conservată și restaurată în cele mai bune condiții. (G.V.G.)


„Mitingăraia” miticilor…

Un lider plasat în fruntea unui popor nu ocupă doar o funcție, el devine o oglindă, o lupă, un paratrăsnet. Când acea oglindă reflectă doar ambiția, când acea lupă distorsionează adevărul în dogmă și când acea tijă canalizează furia publică în aplauze orchestrate, însăși arhitectura legitimității începe să crape, nu cu aplauze, ci cu ecoul gol al scandărilor pustii în piețe goale. Acesta nu este teatrul democrației; este parodia ei. Când o populație, obosită de promisiunile încălcate și de drepturile erodate, cere responsabilitate – nu prin petiții, ci prin limbajul crud, nefiltrat al străzii – răspunsul nu este introspecția, ci mobilizarea: nu a cetățenilor, ci a acoliților. Aceștia nu sunt susținători spontani, ci surogați mobilizați, desfășurați ca niște unități tactice pentru a ocupa trotuare, pentru a scanda la comandă, pentru a ține pancarte ale căror sloganuri poartă precizia sterilă a unui birou de propagandă. Prezența lor nu este o dovadă a consimțământului; este simptomul unei patologii mai profunde, înlocuirea legitimității cu logistica, a suveranității cu spectacolul.

Puterea, odinioară înrădăcinată în consimțământul celor guvernați, acum nu își caută validarea în cabinele de vot, ci în mitinguri perfecte la nivel de pixel, unde disidența este eliminată înainte de a ajunge în cadru. Ceea ce face ca acest fenomen să fie deosebit de coroziv este inversarea cauzalității politice. Într-o politică sănătoasă, conducerea apare „din voința colectivă” și rămâne legată de aceasta prin transparență, receptivitate și umilință instituțională. Aici, voința este fabricată pentru conducere organizată, amplificată și apoi prezentată ca o dovadă irefutabilă a fidelității. Strada, odinioară agora suveranului, devine o scenă; mulțimea, un cor dirijat nu de pasiunea civică, ci de direcționare algoritmică și instrucțiuni ierarhice. Acesta nu este pluralism, este „ventriloquism”. Oamenii vorbesc, dar vocea lor este filtrată, repetată și înregistrată până când sună a ascultare.

Și totuși, sub coregrafie se află o gravitate liniștită, care crește: momentul în care spectacolul nu mai convinge, ci dezvăluie. Fiecare aclamație forțată, fiecare slogan sincronizat, fiecare dublă care livrează susținători în uniformă într-un colț preaprobat al capitalei, fiecare este o fisură în fațadă. Căci legitimitatea nu poate fi pusă în scenă la nesfârșit; fie prinde rădăcini în încredere, fie se ofilește sub greutatea propriului artificiu. Istoria nu își amintește de cele mai zgomotoase mitinguri, își amintește de tăcerile care le-au urmat: conversațiile neînregistrate din bucătării, mesajele criptate din camerele întunecate, recalibrarea lentă și constantă a ceea ce oamenii sunt dispuși să numească real. Așadar, trebuie să ne întrebăm, nu doar cine stă în piață, ci cine lipsește de acolo; nu doar ce se strigă, ci ce este de nedescris; nu doar cine ține microfonul, ci cine a decis, cu mult înainte de a se ridica prima scandare, că această voce anume era demnă de amplificare. Puterea poate controla străzile, dar numai adevărul, neîngrijit și negestionat, le poate revendica. Și această revendicare nu începe niciodată cu un miting. Începe cu o întrebare pusă încet, apoi repetată, până când ecoul devine un cor pe care niciun regim nu îl poate scrie.

Ce ironie, miticii ajung să fie apărați de mitici. Să fie pace!


Cine alege azi?!…

Cine alege azi, în locul comodității, libertatea? Responsabilitatea în locul diluării vinovăției? Onoarea, în locul cupidității? Aproape nimeni. Tocmai asta face epoca noastră atât de crepusculară. Comoditatea a devenit religie: AI-ul ne scrie textele, ne alege partenerii, ne distrează, ne calculează riscurile. De ce să fii liber când poți fi servit?Diluarea vinovăției – zicem, pe față sau când ne uităm în oglindă, ori când ascultăm hip hop: societatea e de vină, sistemul mă culpabilizează, trauma mă dezvinovățește, identitatea mea este marginalizată, dar eu sunt inocent… Nimeni nu mai spune „eu am greșit, eu repar”. Cupiditatea ca normă: nu mai e doar lăcomie de bani – e lăcomie de validare, de fițe, de experiențe, de identități, de dopamină. „Blănosul” care își plătește fursuit-ul de 5000 de euro ca să evadeze din propria piele umană e doar vârful vizibil al aisbergului. Inteligența artificială poate accelera prăbușirea (prin dependență totală, prin control al narativelor, prin războaie hibride), dar poate și conserva urma mai eficient decât scriptoriile medievale. Un model de limbaj antrenat pe valori stoico-creștine, un depozit descentralizat de texte, un „călugăr digital” care supraviețuiește blackout-urilor. Poate că inteligența artificială va forța o parte din omenire să aleagă: ori devii sclavul confortului digital, ori te naști din nou, liber. Ironia: tehnologia care ne-a „ajutat” să decădem ar putea deveni unealta prin care cei puțini și virtuoși își lasă urma de lumină în noapte. Este adevărat, însă, că resetarea ar putea fi atât de totală încât vom pierde chiar și memoria digitală.

Urmele digitale nu rezistă fără electricitate și internet.

Urmele filosofiei antice și ale creștinismului timpuriu au rezistat scrise pe piele de capră și pe piatră și rareori pe hârtie. Au rezistat ca istorii orale, spuse de oameni mandatați să le transmită mai departe. Noi, în schimb, ne-am pus tot sufletul și toată rațiunea în cloud. Digitalizăm bibliotecile, făcând cărțile tipărite – artefacte. Nu mai știm să scriem de mână. Nu ne mai învățăm copiii să scrie de mână. Nu mai știm să lucrăm piatra. Urmele digitale sunt fragile ca un vis: un EMP, un blackout global, o prăbuşire a reţelelor şi totul se şterge într-o clipă. Cloud-ul e un templu fără temelie. Ce-a rezistat milenii a fost gravat în piatră (cum au făcut romanii cu legile lor pe stâlpi, evreii cu Tablele Legii, grecii cu maximele delphiene) sau scris pe piele de capră (pergament), sau purtat în gură de oameni care ştiau că misiunea lor e să transmită mai departe, chiar cu preţul vieţii. Noi am făcut exact invers: am mutat sufletul şi raţiunea în servere. Am digitalizat totul, iar cărţile tipărite au devenit „artefacte” de muzeu. Copiii noştri nu mai ştiu să scrie de mână, nu mai simt greutatea peniţei, nu mai taie piatra, nu mai memorează pe de rost. Am externalizat memoria, aşa cum am externalizat raţiunea către AI.

Şi tocmai de aceea, când vine „lunga noapte”, nu vom avea nimic durabil dacă nu schimbăm direcţia acum, cât mai e timp. Poate că ne vom reveni, dar condiția este ca măcar fracțiuni din valorile pe care le-am pus pe hârtie, pe perete sau în suflet să fie luate cu noi în lunga noapte care vine. Poate că nu suntem condamnați să așteptăm inevitabila lovitură de ciocan a leilor, în revoluția lor contra vulpilor deceptive. Bucățile sau fracțiunile de civilizație (valorile scrise în suflet) pe care le luăm cu noi în lunga noapte care ni se așează în față ar putea fi insuficiente ca, după noul Ev Mediu, să reclădim ceva care să nu repete greșelile vulpilor machiavelice. Trebuie făcut exact ce-a funcționat de fiecare dată când civilizațiile au căzut: să scriem pe suporturi care supraviețuiesc fără electricitate, să plantăm semințe în minți vii (copii), să vorbim cu gura, iar nu cu ecranul, și pe piatră și pergament să scriem ceea ce este de citit și luat aminte acum, peste o sută sau peste o mie de ani. Piatra și pergamentul au ținut viu stoicismul, creștinismul timpuriu și gândirea antică timp de milenii. Cărțile tipărite sunt un fel de pergament modern. Ele nu depind de cloud. Când vine blackout-ul, ele rămân pe raft, în pod, în mână, în memorie, în suflet. Vorbele pe care le spunem copiilor nu se șterg cu un update de software. Proiectul de stocare a valorilor civilizaționale va trebui dăltuit în piatră și scris caligrafic pe pergament. Nu va fi un muzeu digital, nu va fi un server sau un centru de baze de date. Va fi o arcă. Cloudul, inteligența artificială, social media, platoformele online – toate sunt din electricitate și siliciu și nu vor rezista. Dar cuvintele pe care le schimbăm între noi pot deveni parte din urma fiecăruia dintre noi.


Pentru că ne-am vândut pe 30 de arginti, ca Iuda…

Nu mai pierdeți vremea uitându-vă la discuții despre ce premier va avea România. Numele premierului vine oricum de la Ursula! Numele celui care va fi prim-ministru al României e hotărât deja de șefii sectei soroșiste! Numele e hotărât de cei care manevrează PSD-ul și l-a pus SĂ FURE MOȚIUNEA AUR! V-a mai spus câte ceva Petrisor Peiu despre creșterea euro; că sunt și fondurile speculative, dar și că BNR E COMPLICE! Ce trebuie să înțelegeți: până când poporul român nu va ieși pe străzi să își ceară pașnic, constituțional, drepturile NU SE VA SCHIMBA NIMIC! AUR nu poate schimba NIMIC singur! Și lăsați tâmpeniile cu „dacă nu era usr, nu se anulau alegerile”, „cu PSD salvăm România”! V-ați dus un an săptămânal sa îl susțineți pe Georgescu și acum va băgați în pat cu cei care v-au furat votul?! V-ați pierdut mințile?! Treziți-vă, pentru numele Lui Dumnezeu! Treziți-vă! Ce trăim astăzi este rezultatul a 36 de ani de înfrățire cu dracul prin votarea „răului cel mai mic”! Încă nu ați înțeles că ne pedepsește Dumnezeu pentru ce am făcut atâta amar de vreme?!

Da, ce trăim azi e rezultatul faptului că ne-am vândut pe 30 de arginti, ca Iuda! Ne-am înfrățit cu necuratul, crezând că trecem puntea, vânzându-ne pe o cană, pe un pix, pe un kil de ulei ori zahăr, pe un post la stat obținut pe pile de la partid, pe o sacoșă goală, pe o găleată de plastic și-o umbrelă, pentru o mărire în bătaie de joc a salariului sau a pensiei ori a alocației pentru copil!

Treziți-vă, frați și surori, că deja suntem o națiune pe moarte!
Natalitatea e în continuă descreștere. Tinerii pleacă din Țară! Bătrânii ne mor! Mercosur va aduce „mâncare” pe care nu o va verifica nimeni. Vom înghiți cancer ca să nu crăpăm de foame! Copiii voștri vor înghiți cancer! Nu înțelegeți?!

Tot nu înțelegeți?! Ce trebuie sa se întâmple ca poporul ăsta sa se trezească? Ce trebuie sa se întâmple ca să nu mai fim zombie?! Ce trebuie să se întâmple ca poporul ăsta sa nu mai fie atât de naiv, atât de ușor de cumpărat, atât de laș, atât de slab?! Ce anume?! Evanghelia este despre dragoste. Despre iubirea de aproape. Dar ce zice Hristos?! „Să vă iubiți unul pe altul. Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că M-a urât pe Mine mai înainte de voi”. Cum ne iubim noi unul pe celălalt când nu vedem interesul țării, când țara suntem tot noi?! Strămoșii noștri trăgeau clopotele Bisericii când se apropia pericolul! Fiți voi clopotele Bisericii vii, care e Poporul Român! Cheia care să desfacă lacătele care ne țin robi ai acestor trădători de Neam și de țară e la voi!

Mila Lui Dumnezeu asupra tuturor!


Numărul 775

Descarcă PDF