Arhiva zilnică: 5 aprilie 2026

Nu procentele companiilor naționale strategice „listate” contează, fie și ca piese de domino ori pioni pe o tablă de șah, ci jocul pe de-a întregul…

Data: 20 aprilie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Să zicem că am crede în „onorabilitatea” guvernanților care aproape că se jură că nu ne (mai) fură, că au făcut-o deja!, și că prin listarea companiilor naționale de stat (rămase…) nu ar fi vorba despre o privatizare integrală… Ci ar fi vizate, de fapt, doar procente insignifiante din acestea, iar statul ar rămâne acționar majoritar… Dar problema este generată tocmai de procentele „insignifiante” puse la bătaie de către guvernanți, atât prin cumul lor la nivelul întregii economii a țării, și raportarea lor la procentele acționarului majoritar – Statul Român, dar și prin destinația lor următoare… Mai ales în condițiile în care România se află sub un evident război economic de preluare/acaparare, în fapt, de predare chiar prin mâinile guvernanților, a industriei sale, a piețelor de desfacere, a nișelor economice… Și nu mai vorbim doar despre posibila intruziune a unor interese străine în acționariatul companiilor naționale ale țării, ci și de cumulul lor, la nivel de prezență, în favoarea unui anumit jucător… Pentru că, în momentul în care în toate companiile strategice ale țării va fi prezent un anumit „jucător”, tabloul securității economice naționale se va schimba radical; inclusiv al aceluia geostrategic în contextul fronturilor ce se înmulțesc și se apropie, și nu doar spre limesul țării, ci înspre sferele ei economice interne, prin globalizarea efectelor economice ale conflictelor din apropierea țării dar și din lume… Or, în condițiile în care România se găsește deja sub asaltul cumpărării bucată cu bucată, a terenurilor și fabricilor sale, a piețelor de desfacere, a segmentelor de depozitare, transfer și logistică, în favoarea aceluiași mare „achizitor” (inclusiv pentru a vinde prin noi în UE toate produsele sale, dar și spre ale zone ale lumii, precum cele cândva aflate pe rutele ei de cereale, astăzi aflate sub presiunea și blocajul de război al Rusiei), a mai pune pe piață procente din companiile de stat strategice nu generează doar vulnerabilități, ci ne expune integral și iremediabil… Pentru că nu poți scoate la vânzare nici măcar un singur procent din aceste companii strategice fără a fi dezvoltat un minim mecanism legislativ care să împiedice aglutinarea acestor procente, cumulate practic bucată cu bucată (așa cum a fost înstrăinat pământul țării, apoi industria și economia, prin toate fabricile, piețele și nișele noastre de desfacere) în beneficiul unui jucător scos în față de către Bruxelles: Ucraina… Pentru că dacă legea monopolului prevede doar limitarea acaparării majoritare a unui segment de către un jucător, asta nu înseamnă că, în lipsa unei asemenea acțiuni, același jucător nu va putea exercita un monopol (care, în final, se va referi tot doar la ceea ce contează azi: controlul) la nivelul întregii economii a țării prin cumulul procentelor preluate din segmentele esențiale ale acesteia. Mai ales când nu există nici o minimă limitare legală a posibilității ca un centru de interes (în cazul de față, și pentru conjunctura de acum, Ucraina) aflat în spatele companiilor scoase în față pentru acapararea logistică a pieței, să nu depășească un procent, al poziționării ca majoritar, al activelor (din oricare segment economic) al unei țări… Și nu avem nici garanția faptului că, prin preluarea a „doar câtorva procente insignifiante” din activele companiilor strategice scoase la vânzare de către guvernanți, România să nu fie acaparată și devorată din interior spre exterior, transformându-ne într-un stat în care prezența unei puteri regionale să depășească, la nivel de preluare a pieței, tocmai controlul dat de acel procent majoritar garantat Statului Român prin lege…

În fapt, suntem într-un moment în care toate companiile naționale, reclamate de către guvernanți ca fiind păguboase, vor conta mâine indiferent de „găurile negre” financiare și fiscale pe care le-au generat în trecut… Pentru că însăși conjuncturile globale se schimbă într-o măsură în care trecutul financiar al acestor companii nu va mai conta, nici măcar la nivelul cheltuielilor cu salariile și indemnizațiile supradimensionate, esențiale fiind doar resursele (actuale, dar mai ales cele viitoare, precum gazul din Marea Neagră) pe care acestea le au. Pentru că lucrurile nu se complică întâmplător în lume… Ele urmează un scenariu bine trasat… În care singura necunoscută, de exemplu, rămâne momentul în care, la nivel economic și de securitate a resurselor disponibile, Europa a fost de fapt predată Statelor Unite… Pentru că dovezi au existat, dar nu am vrut să le vedem… Precum alocarea prioritară a achizițiilor de vaccinuri din pandemie către firme din SUA (ca produs final cumpărat sau ca licență de producție), care ar fi trebuit să ne dea de gândit… Mai ales într-o Europă în care propria-i industrie farmaceutică (inclusiv la nivel de cercetare) a fost trasă pe dreapta pentru a lăsa culoar liber intereselor „unchiului Sam”… Iar astăzi, se petrece același lucru… Cu alte ținte pe care UE bruxeleză le declară nepotrivite pentru Europa… În care alți jucători devin paria pentru asigurarea cu resurse a Europei, dar nu pentru a proteja atât statele europene de ceva nedefinit oricum (dar continuu dezvoltat speculativ-imaginar), ci pentru a mai pune un ponton de influență la dispoziția Statelor Unite… Iar o nouă dovadă (și de câte altele va mai avea oare nevoie Europa pentru a se trezi?!) vine din radicalizarea Bruxelles -ului care, după impunerea independenței energetice față de Rusia (de fapt, de blocare a pieței europene și îndreptarea ei spre o anumită „alternativă”), cere acum, la fel de agresiv, aproape pe același model al marotei „Vin rușii!”, o desprindere asumată a statelor europene față de resursele din Orientul Mijlociu (unde „unchiul Sam” este cel ce forțează blocade navale, tocmai pentru a nu mai ieși vreo picătură de petrol, netaxată de el, spre Europa!)… Iar Bruxelles -ul acționează aproape fățiș, îndreptând Europa, în „alegerea” sursei de aprovizionare cu resurse energetice, spre petrolul și gazul lichefiat vândute chiar de Statele Unite… Or, în asemenea condiții, vânzarea (predarea) procentelor din propriile companii naționale strategice, mai ales a acelora din sfera resurselor energetice, spre „listare”, și, previzibil, achiziționarea de către Ucraina (sau alți jucători ai UE) înseamnă facilitarea acțiunii de blocare a asigurării de resurse energetice din propriile surse și alinierea la coada petrolierelor cu produse USA (proprii sau capturate, acaparate, preluate și vândute ca „made in USA”), cărora li s-au pregătit deja și infrastructurile de descărcare din Grecia (pentru „coridorul vertical”)…

Poluarea, sindromul devastator al războiului…

Data: 20 aprilie 2026 by Grigore Stamate

Au trecut 35 de ani de la Războiul din Golf al anilor 1990-1991, iar învățămintele care ar fi trebuit desprinse și analizate în profunzime și discernământ au tergiversat nepermis de mult. Drept dovadă, izbucnirea – cu o și mai aprigă furie – a conflictului în curs de desfășurare, ce tinde să se internaționalizeze, cu repercusiunile de urmare. Între care, inevitabil, distrugerea de și mai multe vieți umane, destructurarea economică și, sigur, destabilizarea întregii zone. Iar, complementar, reluarea și mai accentuată a poluării survenite la începutul deceniului nouă al secolului trecut. Respectiv, a ceea ce, de pe atunci, reprezenta acea „pată neagră”, considerată de experții ca fiind „unul dintre cele mai mari dezastre ecologice provocate de om din istorie”. Dar, să intervenim cu o scurtă retrospectivă: după retragerea forțelor irakiene din Kuweit, au fost incendiate circa 700 de sonde de petrol și au avut loc masive scurgeri și deversări peste terenul înconjurător și apele Golfului. Iar, incendiile au continuat aproape un an, eliberându-se în atmosferă fum toxic, particule de funingine și dioxid de sulf, care s-au extins pe o suprafață mare, fiind secondate de ploi acide, al căror efect s-a resimțit în mai toate statele învecinate. Numai în Golful Persic – spun specialiștii – s-au deversat peste 8 milioane de barili de țiței (după unele estimări, chiar și mai mult), poluându-se peste 800 de kilometri de coastă, o mare parte și din Arabia Saudită, până înspre Bahrain și Qatar. Justificat, la acel moment, s-a apreciat că a fost „cea mai mare deversare de petrol, cunoscută vreodată. Dacă ar fi să estimăm – dincolo de efectele nemijlocite asupra oamenilor (să ne reamintim de „sindromul Războiului din Golf” , asociat cu grave probleme de sănătate), se spune au murit peste 30.000 de păsări marine și au fost devastate, aproape în întregime, habitatele de corali, mangrove și creveți. Peste sol (pe circa 1.000 de km²), s-au așezat așa-zisele „lacuri de țiței”, iar funinginea și particulele nocive, amestecate cu nisip, au format un strat solid de catran (acele „tacrete”), un fenomen de catranizare a deșertului, fără de precedent. Astfel, s-a afectat profund întregul ecosistem al regiunii și au fost contaminate, pe termen lung, rezervele de apă subterană.

Spuneam că, în pofida lecțiilor istoriei, omenirea (și mai exact, unele dintre marile puteri) făcând abstracție de orice învățământ, a declanșat o serie de alte războaie în zona Orientului Apropiat, dintre care actualul conflict, în plină desfășurare, din Iran, depășește orice așteptare. Așadar, cu sau fără de voie, trebuie să acceptăm că – potrivit celor mai recente informații – în prezent, nivelul de poluare a apelor din Golful Persic a atins cote alarmante, iar regiunea este considerată ca „zonă de dezastru ecologic în desfășurare”. Printre cauzele principale, fiind „bombardarea rafinăriilor, depozitelor, câmpurilor petroliere și a altor instalații energetice”. Astfel, se spune că au fost lovite inclusiv petroliere, între care peste 85, încărcate cu peste 21 milioane de țiței, au fost blocate în apropierea strâmtorii Hormuz. Oricum, potrivit acelorași analiști, în regiune s-au înregistrat „peste 300 de incidente cu potențial impact asupra mediului”, cu mare risc de poluare petrolieră, ce amenință speciile de dugongi, țestoase, creveți, îndeosebi. În afara acestora, se mai afirmă că „reziduurile de mii de rachete și drone căzute în mare au contaminat solul și apa, provocând deversări de substanțe chimice toxice și metale grele, care pot persista timp de decenii”. N-o spunem noi, o constată, cu îngrijorarea, experții în materie, de la care am preluat știrea. Mai mult, specialiștii au mai constatat că „Războiul a accelerat criza climatică prin eliberarea unor cantități uriașe de CO2. În doar primele zile ale conflictului, raportându-se milioane de tone de gaze emise în urma bombardamentelor și incendierilor de la infrastructura energetică”. Iar, „Incendiile cauzate de atacurile asupra depozitelor de combustibil au generat un fum negru, toxic, care afectează calitatea aerului și sănătatea populației”. Inclusiv, masa de soldați angajați în diferitele operațiuni militare.

Din analiza „Observatorului Conflictelor și Mediului”, precum și a altor institute de mediu se estimează că „au fost eliberate peste 5 milioane de tone de CO2 echivalent (tCO2e) numai în primele 14 zile de bombardamente (între 28 februarie și 14 martie 2026)”. Mai mult, „Atacurile asupra depozitelor de combustibil și instalațiilor petroliere (din Iran și din apropierea Golfului Persic) au cauzat arderea a milioane de barili de petrol”. Și, dacă, la toate acestea, ar fi să adăugăm consumul masiv de combustibil al avioanelor de luptă, dronelor, navelor navale și lansatoarelor de rachete etc., panoplia dezastrului s-ar amplifica la extrem.

Tot din observațiile acelorași observatori reiese că, doar „Emisiile din aceste prime două săptămâni au depășit nivelul anual de poluare al Islandei”. În plus, The Guardian ne anunță că „Războiul dintre SUA și Israel împotriva Iranului reprezintă un dezastru pentru climă, potrivit unei analize care arată că acesta epuizează bugetul global de carbon mai repede decât 84 de țări la un loc. În timp ce avioanele de luptă, dronele și rachetele ucid mii de oameni, distrug infrastructura și transformă Orientul Mijlociu într-o gigantică zonă de sacrificiu ecologic”. Să reținem: „o gigantică zonă de sacrificiu ecologic”. Sens, în care Patrik Bigger, director de cercetare la Institutului pentru Climă și Comunitate, accentuează, că: „Fiecare atac cu rachete reprezintă un pas în plus către o planetă mai fierbinte și mai instabilă, iar nimic din toate acestea nu sporește siguranța nimănui” (sursa: Digi24.ro).

Războiul însă este în plină desfășurare și – cu toate anticipările optimiste – nu dă semne de încetare. Dimpotrivă, după spusele președintelui SUA, Donald Trump, ar trebui să ne așteptăm la o escaladare și în plan terestru. Ceea ce ar amplifica, peste măsură, dezastruoasele efecte. Față de toate aceste aspecte „apocaliptice”, firesc, ar trebui să ne întrebăm ce fac acele ong-uri de mediu? Sau, ce poziție au ministerelor de resort? Ca și toate structurile, care ar fi trebuit să intervină operativ și responsabil față de ceea ce îi este dat planetei Pământ, să suporte. Oare, să fi fost atât de nocive emisiile gazelor în zootehnie, încât să justifice încrâncenarea unor asemenea organisme, care se străduiau să ne convingă că „râgâitul și flatulențele vacilor au un impact semnificativ asupra mediului înconjurător, fiind un factor major în încălzirea globală”? Nu, nu este de râs, chiar este de plâns, pentru că adeseori suntem luați de proști. Au „cârâit” un timp, în privința a ceea ce se întâmplă în Ucraina, după care s-au potolit. Acum însă tac. Tac, pentru că, între ipocrizie și obediența față de orice acțiune a puternicilor vremii, aleg ceea ce le e mai convenabil. Fără nicio grijă față de ceea ce reprezintă o imensă breșă de securitate mondială în atmosfera penetrată de efectele dezastruoase ale oricărui război.

Indiferent în ce parte a lumii se desfășoară conflagrația și independent de orice protagonist.

Oameni buni, Dumnezeu ne-a binecuvântat – în egală măsură pe toți – cu cea mai minunată planetă din Univers. Un corp ceresc cu suflete, pe care l-a dăruit cu toate cele necesare traiului în bunăstare, în liniște și în pace. Iar noi (unii dintre noi, ca să nu exagerăm) nu știm cum să o distrugem, nu știm cum să-i curmăm existența și, pe cale de consecință, însăși viața umană. O viață atât de frumoasă și de interesantă, care nu are niciun corespondent atât de fantastic în întreg multiversul. O viață, în sprijinul căreia ar trebui să intervenim doar constructiv, pentru a-i prelungi existența și a-i asigura, în perspectivă, un potențial superior de manifestare. Personal, mărturisesc că nu sunt stăpânit de nicio temere în privința evoluției și nimic nu-mi zdruncină credința sinceră în Mântuitorul Iisus Hristos. Dimpotrivă, încerc să fac abstracție de feluritele predicții, ce vor să atragă atenția asupra viitorului anticipând venirea Antihristului. Un antihrist, pe care unii, mai îndrăzneți, îl identifică cu diferiți semeni ai contemporaneității.

Am serioase rezerve. Ca atare, mă mențin la distanță până și de profeția Sfântului Nil Athonitul, care încearca să ne convingă că: „Începând cu anul 1900, până la mijlocul veacului douăzeci, oamenii şi lumea întreagă vor ajunge să fie de nerecunoscut”(sursa: Doxologia.ro). Eu, tot mai cred că – sub același apanaj divin – omenirea va cunoaște un reviriment. Altfel, nici că se poate. Deși, trebuie să recunosc că, cu fiecare an în adaos și cu fiecare eveniment în contrast, ceva se tulbură și în mine. În inima și în mintea-mi, care încep să refuze tot mai multe dintre faptele la care suntem făcuți părtași. Dezgustat de realitatea românească, care – treptat, dar sigur – pare-mi-se, că se aliniază la realitatea unei alte lumi. O lume, pe care, atunci, în decembrie ’89, altfel am fi vrut noi să o avem ca model de referință.

Doamne, ocrotește-i pe români!

ONG-ul, statuia lui Octavian Goga și marota…

Data: 20 aprilie 2026 by Petru Jipa

De ce marotă…? Pentru că începem cu ideile obsesive „Să dărâmăm statuile scriitorilor, așa ne cere politica.” O propoziție care aterizează ca o piatră aruncată în apă liniștită: unda este mică la început, dar tremurul călătorește adânc, în biblioteci, săli de clasă, colțurile liniștite unde se nasc și se îngroapă cuvintele. Nu este vorba doar despre bronz sau marmură; este vorba despre memorie asediată, despre care voci primesc piedestaluri și care sunt șterse. Statuile scriitorilor nu sunt monumente de piatră, ci de sediment: straturi de gândire, disidență, dor și adevăr comprimate în timp. Mihai Eminescu nu stă pe un soclu în București pentru a admira vremea, stă acolo pentru că versurile sale au cartografiat cândva sufletul unei națiuni care învață să-și rostească propriul nume. Ion Luca Caragiale nu privește inexpresiv de pe o bancă în parcul din Ploiești, privește, nemișcat, cu o ironie ascuțită de decenii, amintindu-ne că puterea, atunci când nu este examinată, își repetă întotdeauna farsele. A demonta astfel de figuri nu este iconoclasm, este amnezie deghizată în reformă. Politica poate da ordinul, dar istoria nu primește ordine. Așteaptă. Își amintește. Se întoarce adesea în limbajul pe care radierele au încercat să-l reducă la tăcere. Ceea ce este cu adevărat demolat aici nu este granitul, ci continuitatea. Când îl răsturnăm pe scriitor, rupem firul dintre conștiința trecută și alegerea prezentă. Confundăm cenzura cu critica, ștergerea cu evoluția. O democrație sănătoasă nu își igienizează canonul literar, îl interoghează, îl extinde, îl argumentează tare, cu înverșunare, în spațiul public. Dar a alunga statuia înseamnă a alunga conversația însăși. Este mai ușor să rupi o mână de bronz decât să te lupți cu ideile pe care le-a ținut odinioară sus. Este mai ușor să reduci la tăcere o voce din secolul al XIX-lea decât să confrunți ecourile incomode pe care încă le aruncă în titlurile de astăzi. Și totuși să fim preciși: niciun scriitor nu este sacru dincolo de orice control. Naționalismul lui Eminescu, ambiguitățile lui Caragiale, compromisurile lui Sadoveanu acestea nu sunt defecte de șters cu aer, ci linii de falie de studiat. Pericolul nu constă în a pune sub semnul întrebării scriitorul, ci în a delega această chestionare decretului politic. Când Ministerul decide care condei trebuie să cadă, literatura încetează să mai fie o oglindă și devine un buletin informativ al ministerului. Când statul se desemnează curator al memoriei culturale, nu păstrează patrimoniul îl transformă într-o armă. O statuie poate fi reformată. O propoziție, odată cenzurată, poate dispărea înainte de a fi măcar scrisă. Așadar, lăsați statuile să stea nu ca idoli, ci ca martori. Lăsați-le să adune ploaie, pene de porumbel și graffiti adolescentini, nu pentru că sunt impecabile, ci pentru că sunt „acolo”, încăpățânate, incomod, uman acolo. Lăsați studenții să se certe cu ele, să le revizuiască în eseuri, să le traducă în noi urgențe. Lăsați următoarea generație să nu moștenească o piață igienizată, ci o arhivă încărcată, crăpată, contestată, vie. Pentru că, în momentul în care lăsăm politica să dicteze care scriitori merită să fie condamnați, renunțăm nu doar la memorie, ci și la însăși gramatica rezistenței. Și fără această gramatică? Nu va mai rămâne nicio propoziție de demontat.

ONG – ul și marota. Două cuvinte, dar apare și al treilea și al patrulea „Statuia lui Octavian Goga” care la prima vedere, par lumi separate: unul un acronim birocratic zumzăind de gravitate instituțională, celălalt o fantomă folclorică din amurgul transilvănean pe jumătate glumă, pe jumătate avertisment, marota care fură somnul, fură rațiunea, fură timpul însuși. Totuși, în România de astăzi, nu doar coexistă. Se orbitează una în jurul celeilalte precum niște corpuri cerești neliniștite, prinse într-un dans tăcut, zilnic, al responsabilității și absurdității. ONG – organizația non-guvernamentală nu este doar o entitate juridică; este un vas. Un vas pentru curaj civic, pentru memoria de la bază, pentru insistența încăpățânată că unele adevăruri trebuie documentate, unele voci amplificate, unele nedreptăți numite chiar și atunci când nimeni nu ascultă. Sosește cu foi de calcul și sondaje, cu cereri de granturi și formulare de consimțământ conforme cu adevărul. Bate la uși cu date în mână și demnitate în postura sa. Dar apoi există marota. Nu baba mitică din poveștile bătrânelor, ci încarnarea ei modernă: ceața târâtoare a întârzierii birocratice, cerința fantomă care se materializează doar după trei revizuiri, întâlnirea programată pentru „săptămâna viitoare” care se dizolvă în „când ciclul bugetar se aliniază” o expresie la fel de evazivă ca fumul. Marota nu țipă; oftează. Nu refuză, uită. Nu obstrucționează „reclasifică”. Și aici se află tensiunea: nu între bine și rău, ci între intenție și inerție.

Fiecare ONG care își depune raportul anual la timp duce un război tăcut nu împotriva corupției în sensul grandios, care atrage atenția, ci împotriva tiraniei mai tăcute a marotei: erodarea impulsului, sufocarea lentă a bunăvoinței de către ceața procedurală. Când un adăpost pentru femei din Cluj așteaptă șase luni reînnoirea unui permis, în timp ce cazurile de violență domestică cresc; când o organizație de supraveghere a mediului din Tulcea este rugată să prezinte aceeași hartă, certificată, notarială în trei formate diferite pentru trei ministere diferite; când o inițiativă pentru educația romilor este lăudată la Bruxelles, dar blocată la București din cauza lipsei unei cratime într-o anexă în limba română, marota nu este folclor. Este infrastructură. Este prăpastia dintre politică și practică, dintre promisiune și agrafă. Mă gândeam să pun și eu o întrebare: domnilor cu „onegheuri” (vorba unui fost dar actual „gânditor de „elitră”) voi cunoașteți opera poetică acestui scriitor? Dar să fie pace, iar marotă mai înseamnă și acel sceptru cu clopoței pe care îl purtau bufonii.

Noul premier al Ungariei, Peter Magyar, noul inamic al României…

Data: 20 aprilie 2026 by Mihai Tirnoveanu

Noul premier al Ungariei, Peter Magyar, noul inamic al României. Îl vom întâmpina si pe el la Băile Tușnad ca pe Viktor Orban, cu același mesaj. Analiza la rece, raportată strict la România: UDMR pierde pe termen scurt-mediu. S-a poziționat exclusiv de partea lui Orban, jucând o singură carte. Opinia mea este că peste doi ani, din cauza acestui „șoc” UDMR nu va mai intra în parlament. Este greu de crezut că va reuși să-si schimbe garnitura cu alți lideri pro-Magyar in condițiile in care votul intern UDMR este decis de cei care au beneficiat de banii lui Orban. Iar Orban nu e nici prost, nici slab, îi are la mână. În același timp, este puțin probabil ca de exemplu, Alianța Maghiară din Transilvania (pro Magyar) să dobândească suficientă forță pentru a lua locul UDMR. Cel mai probabil foștii si viitorii conectați la Budapesta se vor canibaliza inevitabil unii pe alții, cel puțin câțiva ani, un lucru bun pentru România. Victoria lui Peter Magyar, va debloca în același timp reacția românească împotriva revizionismului maghiar a unei părți suveraniste din România, „vrajită” până acum de „suveranistul” Viktor Orban. Vor începe si ei să vadă ofensiva împotriva României din partea Ungariei, care sub Viktor Orban „nu exista” și era un subiect inventat .

Accesul la înțelegerea acestei probleme, care este valabilă dintotdeauna, indiferent cine este la guvernare în Ungaria, va fi facilitat de o altă previziune: iredentismul maghiar va lua amploare din punct de vedere vocal, pentru a compensa scăderea instituțională a UDMR și va avea susținerea unei tabere globaliste mai vechi, anume cea de la Târgu-Mureș, marca Smaranda Enache, pentru „cunoscători”. În același timp, Ungaria sub Peter Magyar, va putea rediscuta, negocia mai bine cu UE, programul Minority SafePack al Guvernului Viktor Orban, susținut de un milion semnături, pentru autonomia teritorială a „ținutului secuiesc”, care până acum a fost respins de Comisia Europeană, dezavantaj pentru noi.

Tot la rece, din punct de vedere geopolitic, Orban a fost susținut masiv si direct in campanie de SUA si Israel, Trump trimițându-l la Budapesta pe JD Vance ( președintele SUA intrând pe telefonul lui Vance în direct la mitingul lui Orban) iar Netanyahu delegandu-l la CPAC -Budapesta, chiar pe fiul său, Yair Netanyahu. Magyar în schimb a avut susținerea liderilor UE, fara ca el să fie un globalist, reușind astfel să capteze de partea sa și o parte destul de mare a electoratului conservator, fără de care nu câștiga alegerile cu diferență mare. Politica lui Magyar față de imigratie și lgbt este aceeași ca a lui Orban, diferența fiind doar în tonalitatea discursului. Chestiunea războiului Rusia-Ucraina a fost pentru Viktor Orban o capcană în care a căzut singur, canalizandu-si campania exclusiv pe acest subiect, sloganul principal fiind că Ungaria va intra la propriu cu trupe în război, dacă el pierde alegerile. A mers doar pe această campanie a fricii, fără ca Magyar să dea măcar de înțeles că își va băga cumva țara în război sau că va trimite trupe in Ucraina, dimpotrivă, a tot negat acest scenariu fantezist.

Una peste alta, din nefericire pentru noi românii, Magyar nu este un Nicușor și nici un Bolojan așa cum nici Orban nu a fost, deși să nu uităm că l-a susținut și pe Nicușor si pe Bolojan. Rămâne de văzut cum vom profita de temporarul „vid de putere” al politicii Ungariei în România cauzat de schimbarea de regim, până la reașezarea noilor „structuri”. Mergem cu Dumnezeu înainte pentru Biruința Neamului Românesc!

Tisza și Péter Magyar – un fel de USR extremist și un Bolojan, în varianta maghiară…

Data: 20 aprilie 2026 by Maria Diana Popescu

UE s-a pricopsit, prin personajul Peter Magyar, cu un cal troian mult mai dur şi indisciplinat. Cam de timpuriu s-au bucurat globaliștii! Noul ales al Ungariei posesor al unui entuziasm debordant cauzat de tinereţe, este mai radical decît Orbán și – dacă o credem pe fosta soție a lui Peter Magyar – slujitor credincios al lui Bachus. Înfrîngerea ruşinoasă suferită Viktor Orbán după 16 ani de mandat este un eşec pentru Ungaria şi pentru Trump care, în aroganța lui caracteristică, a minimalizat maşinaţiunile şi influenţa lui Soros în Europa. Folosind în campania electorală rețeta toxică a „pericolului rusesc”, sau „vin ruşii” de la noi, Soroş a făcut ca voturile maghiarilor să migreze spre partidul Tisza și Péter Magyar un fel de USR extremist de la noi, și Bolojan, în varianta maghiară. SUA au pierdut influența în Orientul Mijlociu iar acum, în Europa, pentru că Ungaria era considerată unul dintre bastioanele lui Trump. Cine va avea de suferit? Pe termen lung, ungurii cei manipulaţi care au sărbătorit cu surle şi trîmbişe victoria lui Peter, pentru că, logic, la fel ca şi românii se vor lovi de dramatica şi forţata cedare, în care Ungaria, o ţară mică şi fără resurse, o uşoară pradă pentru Bruxelles, va fi pusă cu botul pe labe, va fi deposedată de suveranitatea apărată de Orban şi va fi aruncată în tîrgurile lui Zelenschi ca trebuinţă imediată, la fel ca România.

Cum Orbán, oponentul Bruxellesului, nu mai există, planul de federalizare a Europei va primi undă verde, iar dreptul de veto al Ungariei va fi predat Bruxelles-ului, ca în cazul României. După alegeri au apărut dovezi că serviciile secrete din Ucraina au fost implicate în votul din Ungaria. Cum s-a întîmplat cu implicarea ucrainenilor în anularea alegerilor din România, chiar şi prin maşinăria trolillor din online. Într-o înregistrare recent declasificată, specialistul IT al Partidului Tisza al lui Péter Magyar, susținut de Bruxelles și Kiev, recunoaște că a fost atras fără să știe într-o schemă de recrutare a serviciilor secrete ucrainene. După ce a reflectat asupra activităților sale trecute, a ajuns la concluzia că fusese pregătit pentru o operațiune ulterioară care servea intereselor ucrainene: „M-am gândit mult la ce s-a spus și la tot restul (…) și, din păcate, înclin spre concluzia că aceasta a fost un fel de recrutare, care mă pregătea pentru o operațiune ulterioară”, le-a spus el anchetatorilor. De asemenea, specialistul IT a dezvăluit că persoana sa de contact era legată de un organism al statului ucrainean responsabil de apărarea cibernetică.

Nu mai este un secret că Ungaria era principala poartă de tranzit a miliardelor de dolari din Ucraina către Occident. Ex Premierul maghiar Viktor Orban a declarat în timpul campaniei electorale că „Ungaria a fost folosită că principală poartă de tranzit a miliarde de dolari din Ucraina către Occident”. Tot mai multe dovezi indică rețele legate de Volodimir Zelenski care se amestecă în afacerile interne ale Ungariei, susținîndu-l pe Péter Magyar ca să-l înlăture de la putere pe Victor Orban și pe forțele patriotice maghiare. Sute de milioane de dolari au fost direcţionaţi prin USAID din Ucraina spre campania de realegere a lui Joe Biden în 2024. Serviciile de informații americane (NSA) au interceptat mesaje ale guvernului ucrainean în 2022, în care se discuta un plan de folosire a fondurilor destinate proiectelor de infrastructură/energie curată din Ucraina, ca acoperire. Aproximativ 90% din acești bani ar fi urmat să ajungă, prin subcontractori americani, la campania lui Biden și Comitetul Naţional Democrat (DNC).

Mecanismul era următorul: banii contribuabililor americani erau trimiși ca ajutor prin proiecte fictive în Ucraina, iar apoi returnați în SUA ca donații electorale („spălare de bani” electorală, cum o numește Trump). Directorul de Informații Naționale (DNI) Tulsi Gabbard a cerut o investigație la USAID și o sesizare FBI, scrie site-ul „IceWordIDeuteriumCore”. Zelenski trimitea partidului de opoziție maghiar Tisza (USR în varianta ungurească) cinci milioane de euro în numerar săptămînal, potrivit presei maghiare. Fondurile au fost trimise începînd cu noiembrie 2025. Pentru campania totală Tisza plănuia să primească 50 de milioane de euro. Dezvăluirile au fost făcute presei maghiare de un fost ofițer de informații ucrainean. Ofiterul, care a dezertat și a vorbit anonim, din motive de securitate, a făcut aceste declaraţii în emisiunea Tények de la TV2, recent difuzată. Conform declarațiilor sale, începînd din noiembrie 2025, partidul de opoziție Tisza (condus de Magyar Péter) primea săptămînal 5 milioane de euro în numerar de la cercurile apropiate lui Volodimir Zelenski. Banii sînt descriși ca „feketepénz” (bani negri/fonduri off-the-books) şi provin din fonduri ale armatei ucrainene aflate sub controlul personal al lui Zelenski, fără urme oficiale. Banii vin din Italia, trec prin Austria și sînt aduși în Ungaria în valize şi genţi de voiaj în bancnote de 100 de euro, ambalate în vid. O parte din acești bani ar fi legați și de cazul „convoiul de aur”, transportul confiscat recent de autoritățile maghiare cu zeci de milioane de euro, dolari şi aur, care ar fi fost destinat parțial și Tisza. Scopul acestor bani era finanțarea campaniei electorale a partidului Tisza pentru a obține o schimbare de guvern pro-ucraineană/pro-UE la alegerile parlamentare din aprilie 2026, Partidul Tisza fiind un fel de varianta USR din Ungaria, deoarece Orbán era considerat un oponent periculos planurilor Bruxellesului. Ar fi intersant de investigat și văzut dacă există legături între USR și Kiev, mai ales cu privire la alegerile prezidențiale, respectiv donatorii de pe lista pe care Nicusor Dan o ține la secret, scrie acelaşi site „IceWordIDeuteriumCore”.

Trimisul special al președintelui rus pentru investiții și cooperare economică cu țările străine afirmă că rezultatul alegerilor din Ungaria va accelera declinul Uniunii Europene: „Acest lucru nu va face decât să accelereze prăbușirea UE. Verificați dacă am dreptate peste patru luni”, a scris acesta pe platforma „X”, referindu-se la o declarație a activistului britanic de extremă dreapta Tommy Robinson, care a afirmat că Ungaria a „căzut”, după victoria lui Péter Magyar. Nu, Ungaria şi Europa nu vor răsufla uşurate, după măturarea zdrobitoare din alegeri a lui Orban, singurul lider european care se opunea cu vehemenţă deciziilor tiranice ale Bruxellesului, care se opunea cursei înarmariii şi războiului. UE şi aşa nu mai există, e doar o halucinaţie birocratică condusă de Washington. În plină criză economică şi militară, cu războiul din Iran la orizont, Europa nu mai decide pentru statele sale. Nu mai are voce proprie, doar execută ordine. Deciziile sînt luate de corporaţii şi în culisele Complexului Militar American, iar liderii europeni sînt reduşi la rolul de funcţionari obedienţi care mimează democraţia în timp ce implementează directivele miliţienilor planetei. Europa este astăzi un continent care şi-a trădat vocaţia de lider global şi a devenit anexa geopolitică a altora. Germania e în recesiune, Franţa e măcinată de revolte, Italia supreveiţuişte din datorii, iar România e jefuită şi redusă la tăcere. Nu mai există în Europa nici o strategie comună, nici un proiect suveran, doar haos mascat în consens. UE nu mai există ca entitate suverană, iar ţările membre, în special cele din Est, sînt doar furnizori de resurse, carne de tun, pieţe de desfcaere a gunoaielor. Avem în faţă o Europă în colaps moral şi strategic, un continent care s-a trădat pe sine, şi-a abandonat popoarele, şi-a amanetat viitorul. Pentru Vladimir Putin şi pentru Donald Trump înfrîngerea lui Orbán reprezintă o lovitură personală serioasă. Mai ales în aceste timp al războaielor din Ucraina şi Iran, cînd, practic, SUA se hrănesc, ca un vampir, cu arme şi sînge!

Urmarea lui Hristos – delicioasă pledoarie pentru frumuseţea şi curăţenia spirituală

Data: 19 aprilie 2026 by George Petrovai

Petre Ţuţea era de părere că întreaga cultură şi gândire universală se concentrează în maximum o sută de cărţi. Rezultă de aici (un punct de vedere împărtăşit, de altminteri, şi de alţi intelectuali de mare gabarit) că de la un anumit stadiu cărturăresc încolo, procesul de acumulare cantitativă se va converti într-unul eminamente calitativ, dată care va marca trecerea de la acumularea pe orizontală la cea pe verticală, de la cunoaşterea extensivă la cea intensivă. Tot atunci are loc selecţia cărţilor din biblioteca personală şi renunţarea la ceea ce-i considerat de prisos, întrucât toate detalierile şi dezvoltările din sute şi mii de volume sunt magistral cuprinse în acele câteva cărţi esenţiale care formează nucleul germinativ al veritabilei culturi. (În ceea ce mă priveşte, eu am cunoscut atât procesul de dezvoltare, cât şi pe cel de restrângere al bibliotecii…). Fireşte, funcţia determinativă a selecţiei cărţilor se vădeşte în însuşi profilul spiritual şi conceptual al respectivului intelectual. Unii gânditori moderni, de pildă, au mers atât de departe în această direcţie, încât nu s-au temut să afirme că toată filosofia postplatoniciană nu reprezintă decât note la subsolul filosofiei acestui excepţional cugetător şi scriitor!

Revenind la Urmarea lui Hristos, sunt convins că cei care au parcurs această cuceritoare traducere românească a celebrei cărţi Imitatio Christi atribuită călugărului Thomas din Kempis, vor fi de îndată de acord cu mine cum că ea face parte din cele 100 de cărţi esenţiale despre care vorbeam mai sus. Din două motive: 1) Pentru forţa cu totul ieşită din comun a mesajului transmis de carte, forţă evidenţiată în atâtea şi atâtea prefaceri miraculoase a sufletelor considerate păcătoase înainte de-a face cunoştinţă cu ea; 2) Pentru că în cei 500 de ani scurşi de la apariţia ei, această formidabilă carte a ajuns să se plaseze îndată după Biblie în ceea ce priveşte numărul cititorilor, adică doua dintre cele mai citite cărţi ale lumii, nu doar din lumea creştină după cele mai corecte aprecieri.

Cum se explică uriaşa ei forţă de pătrundere şi de captare a interesului mereu viu al cititorilor de pretutindeni? Prin aceea că, inspirat fiind, autorul dovedeşte o uimitoare cunoaştere a tainelor sufletului uman, iar aceste cunoştinţe neobişnuite sunt înfăţişate cititorului într-un cuceritor grai, pe cât de simplu pe atât de curgător, „limpede ca o apă de munte, dar având adâncimi de ocean”, ca să folosim expresia plină de simţire a preotului Toma Chiricuţă, semnatarul celor câteva rânduri către cititor.

Acelaşi preot Chiricuţă de la biserica Zlătari este de părere că puterea de influenţare a cărţii izvorăşte din „puternica trăire lăuntrică a celui care a scris-o”, adică de acolo de unde vine puterea de influenţare a tuturor cărţilor bune. Întrucât câteva rânduri mai jos el nu ezită să afirme că autorul „a dus o viaţă de sfânt”, în felul acesta preotul Chiricuţă nu face decât să acrediteze ideea noastră cu inspiraţia divină. Căci e cât se poate de limpede pentru oricine are de-a face cu îndeletnicirea scrisului: Pentru a scrie o carte nemuritoare aşa ca Urmarea lui Hristos, nu-i de-ajuns să fii sincer şi bine intenţionat, nu-i de-ajuns, de asemenea, să fii tobă de carte ori plin ochi cu talent, ci e nevoie de acel ceva extrem de rar, dar esenţial şi înălţat până la transuman, care poartă numele de inspiraţie! Sub fiorul inspiraţiei şi atinşi de harul revelaţiei, aleşii întotdeauna vor săvârşi fapte ieşite din comun, cu atât mai uimitoare pentru cei din jur, cu cât înzestrarea lor intelectuală este departe de-a oferi explicaţii satisfăcătoare…

*

Traducerea românească de faţă, ne înştiinţează preotul Toma Chiricuţă, nu este nouă, ci ea este reluarea şi actualizarea din punct de vedere ortografic a ediţiei lui Nifon Ploeşteanul, acea primă tipărire a cărţii făcându-se pe cheltuiala comerciantului Iorgu Dumitrescu din Târgul Răcari. Aflăm de la preotul Chiricuţă că două sunt motivele pentru care s-a recurs la traducerea din urmă cu mai bine de o generaţie. Mai întâi caracterul fidel al traducerii, făcută într-o românească curată şi stropită cu „un fermecător parfum de cărţi bisericeşti vechi”. Al doilea motiv rezidă în frumoasele Meditaţii făcute pe marginea capitolelor din exemplarul original. Că Urmarea lui Hristos este o carte senzaţională, rezultă şi de acolo că oriunde a-i deschide-o, de îndată eşti cucerit de adevărul şi frumuţea inegalabilă a celor descrise. Bunăoară, capitolul I se intitulează „Urmează lui Iisus Hristos şi te leapădă de toate deşertăciunile lumii” şi în el se face elogiul smereniei şi a iubirii lui Dumnezeu. Toate celelalte sunt deşertăciune: „Este deşertăciune a ne lipi inima de ceea ce trece ca fumul şi spre locuinţa unde sunt bunurile cele netrecătoare a nu ne grăbi”. Iar Meditaţia se încheie cu cuvintele: „Dorinţele zadarnice nu ne vor mântui. Dumnezeu voieşte fapte. Deci, urmaţi lui Iisus, dacă voiţi a trăi pentru totdeauna cu El”. În capitolul II (Socoteşte-te puţin însemnat), aflăm care-i calea ce duce la înţelepciune: „Pe sine a se socoti nimic, pe alţii a-i crede totdeauna mai buni: iată înţelepciunea şi desăvârşirea mare”. Iar Meditaţia aferentă punctează: „Mândria l-a pierdut pe om, umilinţa îl înalţă şi îl aşează din nou în har cu Dumnezeu”. În altă parte (Cap. V) se aminteşte de „untul evlaviei”, pentru ca în capitolul XI (Cum poţi avea pace întru tine şi râvnă spre sporul duhovnicesc) să fie numiţi cei doi duşmani care nu ne lasă în pace: patimile şi lucrurile trecătoare ale veacului.

Autorul, el însuşi călugăr, nu putea ca în capitolul XVII (Viaţa monahică) să nu se arate intens preocupat de această chestiune deosebit de sensibilă la vremea respectivă. Însă, spre bucuria citititorului, el o face prin judecăţi curajoase, care lui îi aduc cinste, iar cărţii îi sporesc cota de atractivitate: „Rasa monahală şi tunsura încă nu face pe monah”. Căci, ne asigură autorul: „Nu e puţin lucru a vieţui în mânăstire şi chinoviu, a petrece acolo fără sfadă şi a rămâne credincios până la sfârşit”. Oricât ne-ar părea de surprinzătoare, concluzia autorului în această delicată problemă este cît se poate de tranşantă: „Spre a duce o viaţă duhovnicească, trebuie să te faci nebun pentru Hristos”! De altfel, toate cele patru cărţi (părţi) alcătuitoare sunt înţesate cu fermecătoare cugetări, indestructibil articulate pe coloanele de marmură ale textelor biblice judicios selectate. De reţinut că cea de-a treia carte diferă de primele două atât în ceea ce priveşte întinderea (cuprinde 59 de capitole, adică mai multe decât toate celelalte trei la un loc), cât şi în ceea ce priveşte maniera de conglăsuire cu cititorul: Iisus Însuşi se adresează acestuia prin apelativul „Fiule”, ceea ce, evident, creşte cota ei de interes. Cartea a IV-a urmează aproximativ aceeaşi manieră de adresare. Spun aproximativ, căci ca şi cum cele patru cărţi n-ar fi fost scrise de aceeaşi persoană, cartea a IV-a se deschide cu marea taină a Împărtăşaniei, după care, pe aceeaşi temă privită cu cea mai mare responsabilitate spirituală din toate unghiurile, urmează cuceritorul dialog cu Iisus Hristos, capitolele respective fiind intitulate după caz fie Glasul Domnului Hristos, fie Glasul celui ce urmează pe Hristos.

Realizarea ordinii sociale din China prin sistemul de „credit social”

Data: 19 aprilie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

China este cunoscută și apreciată în întreaga lume pentru realizările sale cu adevărat extraordinare și într-un timp foarte scurt, dintre care în acest articol se abordează numai modul în care a ajuns să asigure o ordinea morală și socială desăvârșită. Cele mai multe țări dezvoltate (și tot mai mult și cele mai puțin dezvoltate), se confruntă cu numeroase și grave probleme de dezordine socială, mereu în creștere, precum: drogurile; alcoolismul; jocurile de noroc; prostituția; violențe; criminalitate; trafic de persoane; furturi; tâlhării; corupția, în special instituțională; neîncrederea în stat, lege și în siguranța cetățeanului; polarizarea radicală și discursul de ură etc. În țări dezvoltate, tot mai mulți cetățeni ajung să se temă de viața lor și a membrilor familiilor acestora în orice moment, trăind cu frică când merg pe stradă, la serviciu, la magazine, la locurile de rugăciune (sinagogi, biserici, moschei etc.) copii la școală, la locurile publice de joacă etc. Într-o asemenea „societate a fricii”; se trăiește permanent cu sentimentul de insecuritate, de nesiguranță; oamenii ajungând să evite transportul la anumite ore și prin anumite zone (fiind și zone unde controlul statului a dispărut); părinții nu își mai lasă copiii să se joace singuri în fața blocului; există o criză de încredere în capacitatea statului de a menține ordinea morală și socială.

Ordinea morală și socială din China este rezultatul implementării „Sistemului de Credit Social” (SCS), care funcționează pe principiul 1) recompensării comportamentului bun și 2) a pedepsirii comportamentului rău. Acest sistem a devenind operațional pe scară largă din 2020. Mecanismul de bază al SCS vizează eliminarea anonimatului prin supraveghere și Big Data, încurajând autocenzura comportamentală și înlocuind încrederea bazată pe moralitate individuală cu teama de a pierde privilegii sociale. Sistemul naţional de „credit social” este obligatoriu pentru toți cetățenii, al căror comportament este monitorizat permanent și oriunde s-ar afla, iar pe baza acestuia, li acordă puncte. Statul a stabili standarde de „punctaj” prin urmărirea acţiunilor oamenilor, încurajând și stimulând comportamentele bune și pedepsind comportamentele pe cele rele, autorii acestora fiind trecuți „pe lista neagră”. Cei ajunși pe „lista neagră” sunt discreditați și primesc interdicţii peste tot. Cetăţenilor cu un comportament exemplar: 1) li se acordă puncte pozitive; 2) li se permite să umble liberi pe oriunde doresc; 3) li se acordă numeroase și însemnate beneficii, Cetăţenilor cu un comportament rău, care contravine ordinii morale și sociale: 1) sunt înscriși pe „lista neagră”, pe „lista rușinii”; 2) li se acordă puncte negative; 3) NU li se permite să umble liberi pe oriunde doresc, au accesul blocat (restricționat) în numeroase locuri, fiind cunoscuți „la orice pas”.

Scorurile (punctajele) sunt actualizate în timp real, camerele și aplicațiile verifică permanent comportamentul cetățenilor, ce achiziţii fac cetăţenii, cum îşi petrec timpul şi cu cine se întâlnesc etc. Sistemul de credite sociale din China, care monitorizează permanent fiecare mișcare și acțiune a 1,414 miliarde de oameni, reprezintă în fapt cel mai mare proiect de inginerie socială din istorie. În acest context, nu mai este vorba despre comunismul clasic, ci despre o „guvernare a tehnocrației digitale”, care tinde să-și extindă rețeaua de control global.

Sistemul de credit social din China funcționează ca un mecanism de recompensare și penalizare a comportamentului cetățenilor, având scopul oficial de a spori „încrederea” și ordinea în societate. Deși nu există un scor unic, centralizat la nivel național pentru fiecare individ, numeroase programe locale (precum cel din Rongcheng) și sisteme corporative utilizează punctaje numerice. Iată cum se acordă și se retrag punctele, conform modelelor de funcționare actuale (2025-2026):

1. Structura punctajului. Punctaj de pornire: În majoritatea sistemelor locale, fiecare cetățean pornește cu un număr de 1.000 de puncte (adesea echivalent cu gradul „A”). Scara de evaluare: Punctajul poate fluctua între un minim (aproximativ 350-600) și un maxim de 1.300 de puncte. Clasificare: Cetățenii sunt împărțiți în benzi de la AAA (excelent) la D (neîncredere totală).

2. Exemple de acumulare de puncte (Bonusuri). Punctele se câștigă prin acțiuni considerate benefice pentru comunitate și stat: Activități de voluntariat: Participarea la acțiuni caritabile sau ecologice (ex: două puncte pentru fiecare zece ore de voluntariat). Donații: Contribuții financiare către cauze aprobate de stat sau donarea de sânge. Îngrijirea familiei: Respectarea valorilor tradiționale, cum ar fi îngrijirea părinților în vârstă. Comportament exemplar la locul de muncă: Pentru funcționarii publici, atitudinea pozitivă față de clienți sau performanța administrativă aduc puncte bonus necesare pentru promovare. Raportarea problemelor: Identificarea unor nereguli în cartier (ex: defecțiuni la infrastructură) și sesizarea autorităților.

3. Exemple de pierdere a punctelor (Penalizări). Depunctarea are loc rapid pentru fapte ce încalcă legea sau etica socială: Abateri rutiere: Trecerea pe culoarea roșie, parcarea ilegală sau conducerea sub influența alcoolului. Comportament necivilizat: Aruncarea gunoiului necorespunzător, fumatul în zone interzise sau plimbarea câinelui fără lesă. Nereguli financiare: Întârzierea plății facturilor la utilități, a ratelor bancare sau evaziunea fiscală. Defăimarea online: Răspândirea de informații false sau critici considerate dăunătoare ordinii sociale pe rețelele de socializare. Abateri profesionale: Cadrele didactice care oferă meditații private contra cost sau managerii ale căror companii dau faliment pot pierde între 20 și 50 de puncte.

4. Consecințe practice (Exemple). Impactul Scorului de Credit Social asupra Cetățeanului – Nivel Credit Clasificare Beneficii și Recompense Consecințe și Penalizări AAA / AA Excelent Prioritate la școli/spitale, dobânzi mici la credite, transport public gratuit, promovări rapide. – A Bun / Standard Acces normal la servicii, fără restricții. Monitorizare standard; B Mediu Anumite beneficii sunt condiționate. Pierderea priorității la anumite servicii publice; C Scăzut — Restricții la călătorii (fără bilete de avion / tren rapid), acces limitat la funcții publice; D Lista Neagră — Interdicții totale: blocarea conturilor, afișarea publică a feței pe ecrane stradale, cu „lista rușinii”, interdicția de a lucra în anumite sectoare.

Eficiența acestui sistem se bazează pe faptul că China a devenit lider mondial în Inteligența Artificială. Monitorizarea se realizează prin camere cu geo-tracking, recunoaștere facială și scanare corporală, datele fiind coroborate cu aplicațiile smartphone care urmăresc comportamentul online zilnic. Explicație suplimentară: În acest sistem, logica este una de tip „oglindă”: Dacă ești un cetățean model, statul îți ușurează viața prin bonusuri financiare și administrative. Dacă ești considerat un cetățean „de neîncredere”, statul îți îngreunează viața cotidiană, limitându-ți accesul la tehnologie, transport rapid și cariere de prestigiu.

Sistemul nu este unul de condamnare definitivă; el include un protocol de „reparare a creditului” pentru a motiva cetățenii și companiile să revină la un comportament conform. Cererea de reabilitare: Odată ce o persoană sau o firmă și-a corectat eroarea (ex: a plătit datoria, a cerut scuze publice), poate depune o cerere oficială la autoritatea care a emis sancțiunea. Perioada de publicitate: Informația negativă rămâne publică pe o perioadă determinată (de la câteva luni la câțiva ani), în funcție de gravitatea faptei. Reabilitarea scurtează acest interval dacă subiectul demonstrează „îndreptare reală”. Educație și voluntariat: În multe proiecte pilot (precum cel din Rongcheng), punctele pierdute pot fi recuperate prin cursuri de etică civică, ore de voluntariat în folosul comunității sau donarea de sânge. Ștergerea din „Lista Neagră”: Succesul reabilitării duce la eliminarea de pe listele de restricții, restabilind dreptul de a călători cu trenuri de mare viteză sau de a accesa credite bancare. Eficiența acestui sistem se bazează pe faptul că China a devenit lider mondial în domeniul Inteligenței Artificiale (IA). Monitorizarea se realizează prin: Sisteme de înaltă tehnologie: Camere de supraveghere cu geo-tracking, recunoaștere facială și scanare corporală în timp real. Fuziunea datelor: Scorurile naționale sunt alimentate atât din surse tradiționale (fișe guvernamentale, dosare medicale, înregistrări financiare, cazier educațional), cât și din aplicații smartphone care urmăresc comportamentul online zilnic. Sinergia Stat-Corporații: Companiile colaborează direct cu statul pentru a configura algoritmii care determină, în final, scorul de credit al fiecărui cetățean.”

Infrastructura tehnologică a Chinei reprezintă coloana vertebrală a acestui sistem, transformând supravegherea pasivă într-un instrument de guvernanță în timp real. Rețele vaste de peste 200 de milioane de camere HD care acoperă spațiile publice, intersecțiile și chiar zonele rurale. Recunoaștere facială și biometrie: AI-ul identifică persoanele în câteva secunde, conectând imaginea feței cu numărul de asigurare socială și profilul de credit. În anumite orașe, trecerea pe roșu afișează automat fața și numele contravenientului pe ecrane gigantice („panourile rușinii”). Integrarea Big Data: Sistemul centralizează date din surse multiple: conturi bancare, istoricul de navigare pe internet, achiziții online (prin platforme ca Alibaba/Tencent), înregistrări medicale și activitatea de pe rețelele de socializare. Algoritmi de predicție: AI-ul nu doar sancționează, ci încearcă să prevadă „riscurile la adresa securității statului” prin analizarea tiparelor de comportament și a cercurilor de prieteni (dacă ai prieteni cu scor mic, scorul tău poate scădea).

Sistemul este aplicat cu o rigurozitate egală și în mediul de afaceri, asigurând o disciplină economică strictă: Conformitatea fiscală și ecologică: Firmele sunt punctate pentru plata taxelor la timp și respectarea normelor de poluare. Companiile cu scor mare primesc împrumuturi cu dobândă mică și contracte preferențiale cu statul. Sancțiuni comerciale: O companie de pe „lista neagră” (pentru produse de calitate slabă sau corupție) își pierde dreptul de a emite obligațiuni sau de a participa la licitații publice, conducând adesea la falimentul rapid al entităților „indisciplinate”. Responsabilitatea managerială: Dacă o firmă încalcă legea grav, nu doar entitatea juridică este sancționată, ci și administratorii acesteia pierd puncte personale, fiindu-le interzis să mai ocupe funcții de conducere.

Spre deosebire de percepția occidentală, care vede sistemul ca pe o distopie (anomalie), realitatea din interiorul Chinei este nuanțată: Sentimentul de siguranță crescut: Mulți cetățeni medie susțin sistemul deoarece acesta a curățat spațiul public de infractori, de vânzătorii ambulanți ilegali și de escrocherii. Pentru mulți, ordinea este mai valoroasă decât anonimatul. Pragmatismul beneficiilor: Deoarece majoritatea populației are un comportament de „cetățeni corecți”, aceștia văd în Creditul Social o oportunitate de a obține avantaje (credite bancare mai ieftine, acces la spitale fără cozi) pe care înainte le obțineau doar cei cu pile sau bani. Autocenzura ca stil de viață: Există o presiune psihologică invizibilă. Oamenii au început să își „selecteze” cercurile sociale și să evite discuțiile contradictorii nu neapărat din convingere, ci din teama de a nu fi depunctați de algoritmi. Rezistența tăcută: Vocile critice sunt rare și rapid izolate. Cei care au fost „viciați” de sistem (de exemplu, jurnaliști sau avocați de drepturi civile) se trezesc într-o „închisoare invizibilă”, fără dreptul de a călători sau de a lucra, devenind un exemplu de „așa nu” pentru restul societății.

Analizând dacă acest model de „ordine desăvârșită” poate fi exportat în țările dezvoltate care se confruntă cu numeroase și grave probleme de dezordinea socială (descrisă sumar la începutul acestui articol), observăm următoarele: Eficiență versus Libertate: Modelul chinez demonstrează că tehnologia poate elimina aproape total criminalitatea stradală, corupția etc. Totuși, prețul este eliminarea prezumției de nevinovăție și a dreptului la viață privată. Diferențe culturale majore: În societățile occidentale, bazate pe individualism și drepturi inalienabile, un astfel de sistem ar întâmpina o rezistență legală și socială acerbă. În schimb, în cultura confucianistă, armonia colectivă este adesea plasată deasupra interesului individual. Infiltrarea subtilă în Occident: Deși nu sub forma unui scor oficial de stat, elemente ale creditului social apar deja în Occident prin „scorurile de credit bancar”, algoritmii de rating ai platformelor de tip Uber/Airbnb sau politicile de „cancel culture” pe rețelele sociale.

Tot mai mult se crede că viitorul omenirii va aparține realizarea ordinii sociale prin introducerea sistemul de „credit social” după modelul din China. În Canada, ăn Vancouver, restaurantul Haidilao, faimos în toată lumea, are implementat un astfel de program. Ryan Pan, managerul locației, spune că peste 60 de camere de supraveghere au fost instalate în restaurantul său, la ordinul conducerii corporației Haidilao. La fiecare masă din interior sunt câte două camere amplasare, iar restaurantul are 30 de mese. Surprinzător este că autoritățile canadiene nu au respins sistemul de supraveghere. Mulți cred că, de fapt, Canada urmărește să vadă cum funcționează sistemul, pentru ca mai apoi să-l implementeze la nivel național. Exemplul cu restaurantul Haidilao din Vancouver marchează momentul în care infrastructura de supraveghere specifică Chinei începe să fie testată în inima democrațiilor liberale sub paravanul „standardelor de calitate” sau al „securității”. În Italia: Programul „Smart Citizen Wallet” (Bologna și Roma). În 2022, Bologna a lansat un proiect-pilot numit „Portofelul Cetățeanului Inteligent”. Mecanismul: Cetățenii care reciclează, folosesc transportul public sau nu primesc amenzi rutiere acumulează „puncte”. Recompensa: Aceste puncte pot fi transformate în reduceri la facturi sau acces la evenimente culturale. Deși autoritățile italiene insistă că este un sistem voluntar, criticii avertizează că granița dintre voluntariat și obligativitate socială este foarte fină. Marea Britanie: Monitorizarea sănătății prin aplicații. Guvernul britanic a testat programe prin care cetățenii sunt recompensați pentru „comportament sănătos”. Exemplu: Aplicația Better Health monitorizează pașii făcuți și dieta utilizatorilor. Cei care ating obiectivele primesc vouchere de cumpărături sau reduceri la săli de sport. Analogie: Este, practic, o formă de „credit social„ aplicată sănătății publice, unde statul începe să monitorizeze și să răsplătească alegerile private ale individului. Statele Unite: „Scorul de Credit” evoluat și amprenta digitală. În SUA, deși nu există un sistem de stat centralizat, sectorul privat a creat un echivalent funcțional: ESG (Environmental, Social, and Governance): Companiile sunt evaluate și primesc scoruri” (puncte) în funcție de politicile lor sociale și ecologice. Investițiile și creditele bancare depind acum direct de acest scor. Analiza rețelelor sociale pentru vize și asigurări: Anumite companii de asigurări sau autorități de frontieră analizează postările de pe rețelele sociale pentru a evalua „riscul” reprezentat de o persoană, o formă indirectă de depunctare pentru opinii sau stil de viață. Australia: Legea Identității Digitale. Australia a avansat semnificativ în crearea unui ecosistem digital care să lege identitatea cetățeanului de accesul la servicii esențiale. Controlul: Se discută implementarea unor sisteme în care accesul la anumite zone ale internetului sau la servicii guvernamentale să fie condiționat de un „rating de încredere” digital, similar cu cel din China, sub pretextul combaterii dezinformării și a criminalității cibernetice. Franța: Supravegherea cu Algoritmi (JO 2024). Cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Paris, Franța a legalizat utilizarea camerelor de supraveghere dotate cu Inteligență Artificială pentru a detecta „comportamente anormale” în mulțime. Deși este prezentată ca o măsură temporară de securitate, precedentul creat permite monitorizarea constantă a deplasărilor cetățenilor în spațiul public.

Practic, Ceea ce în China se numește oficial „Credit Social”, în restul lumii se instalează fragmentat sub diverse forme: 1. Gamificarea supravegherii: recompense pentru comportament „verde” sau sănătos; 2. Externalizarea controlului către corporații: bănci, platforme social-media, asigurători; 3. Digitalizarea identității: fără de care nu mai poți funcționa în societate. Or, experimentul de la restaurantul Haidilao din Vancouver nu este o anomalie, ci o „sondă” aruncată într-un mediu vestic pentru a testa gradul de acceptare a supravegherii totale. Dacă cetățenii acceptă să fie filmați la fiecare înghițitură pentru „siguranță”, pasul următor către un scor național devine mult mai ușor de făcut.
Analiza sugerează că sistemul chinezesc de „credit social” se extinde global, manifestându-se fragmentat în diverse țări sub denumiri precum „gamificarea supravegherii” sau „digitalizarea identității”. Aceste implementări variază de la monitorizarea comportamentului în restaurante și spații publice până la integrarea punctajelor de conformitate în servicii publice și sectorul privat. Aceste exemple demonstrează cum «tehnocrații digitali» încep să-și răspândească rețeaua de control în fiecare națiune de pe glob interesată de un control total al maselor, spre beneficiul eficienței și al siguranței publice. Astfel, modelul chinez încetează să mai fie o particularitate exotică, devenind o opțiune tehnologică universală pentru gestionarea ordinii în secolul XXI.

Dan Hatmanu – opere cu rapeluri figurative și nuanțe umoristice

Data: 19 aprilie 2026 by George V. Grigore

Apreciat, dar și comentat, artistul plastic Dan Hatmanu s-a născut la 31 octombrie 1926, în localitatea Scobinți, din județul Iași. Numele său de „hatman” însemna boier de divan în Moldova, care era însărcinat de domn cu comanda întregii oștiri, având în același timp și funcția de pârcălab și portar al Sucevei; titlu purtat de acest boier (sinonime: ataman mare-spătar). Este un titlu care era purtat de marii comandanți ai oștilor polone și ai celor căzăcești. În 1945 Dan Hatmanu s-a înscris la Institutul de arte din Iași, unde a avut ca profesori pe Corneliu Baba și Ion Irimescu, și l-a absolvit în 1950. A dat un concurs în urma căruia a primit „bursa Nicolae Grigorescu” a Academiei Române, care consta într-un an de studii de specialitate la Leningrad (URSS) și un an la Paris (Franța).

Astfel, a urmat cursuri de perfecționare la Academia Repin din Leningrad (1962-1963) și la Academia liberă din Paris, de unde a și continuat specializarea la Institutul internațional de studii pedagogice din Sèvres (1964-1965). După ce a debutat în anul 1948, Dan Hatmanu a participat la multe expoziții colective și de grup și a organizat, în țară și în străinătate, zeci de expoziții personale.

Dintre participările mai importante la expoziții peste hotare pot fi menționate următoarele: 1954 Bienala din Veneția; 1958 – Expoziții la Praga, Sofia, Teheran, Moscova; 1959 – Budapesta și Viena; 1962 – Expo Cairo, Atena, Paris, Ankara, Istanbul; 1974 – Tokio și Osaka (Japonia); 1975 – Scopje și Havana; 1977 – Lisabona și Praga; 1981 – Viena; 1985 – Stuttgart, Veneția, Perugia.

A executat ilustrații de carte la operele semnate de Ionel Teodoreanu, Anton Bacalbașa, Petru Prânzei și Valentin Ciucă. Lucrări ale sale se găsesc în muzee din România: Muzeul Municipal din Huși, Muzeul de Artă din Iași, Muzeul de Artă din Piatra Neamț, Muzeul de Artă „Casa Simian” din Râmnicu Vâlcea, dar și în muzee și colecții particulare din străinătate: Rio de Janeiro, Valletta, Poitiers, Ciudad de Mexico, Praga, Franța, Italia, Israel, Grecia, Germania. Din opera sa „Seria Foști primari ai Iașului”, sunt picturi expuse în Sala Mare a Palatului Roznovanu (Municipiul Iași). Ca activitatea didactică, după absolvirea Academiei a fost încadrat îndrumător la Muzeul de Artă din Iași, lucrând apoi ca profesor de desen, pictură și compoziție la Școala Medie de Arte Plastice. Din 1960 a fost încadrat conferențiar la Institutul pedagogic de trei ani din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, iar în 1970 i s-a acordat titlul de profesor.

Din 1977 și-a desfășurat activitatea didactică la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Conservatorului „George Enescu” din Iași unde a deținut și funcția de rector (1984-1990). Dan Hatmanu a fost și deputat în Marea Adunare Națională în legislatura 1985 – 1989. În 1992 se pensionează de la Facultatea de Arte Plastice, devenind profesor consultant. Despre întreaga sa operă artistică putem spune că în prima parte a activității sale creatoare a executat portrete și peisaje într-o viziune realist-tradițională, viziune pe care a abandonat-o mai târziu în favoarea unei formule constructiviste cu rapeluri figurative și nuanțe umoristice, ce au adus o notă de „bon-ton”, o reînviere a unor formule standardizate și fixate conceptual.

Artistul se autocaracteriza astfel: „Mă consider un artist modern, dar sunt în afara artei încărcate de reflexe exhibiționiste. Sunt dotat cu sensibilitate și subtilitate, cu ironie, autoironie și cu înclinații spre o înțelegere intelectuală a procesului artistic. Sunt împotriva oricărei forme de conformism. Sunt încărcat cu o mare tensiune și necesitate de reînnoire, aspirație către lirism și nostalgia copilului de altă dată”.

Pentru opera sa artistică primește numeroase premii și distincții, dintre care amintim: Premiul II la Festivalul internațional al Tineretului (Varșovia, 1955); Medalia de argint la Festivalul internațional al Tineretului (Moscova, 1957); Premiul Ion Andreescu al Academiei (1976); Premiul internațional „Colosseum”, decernat de Centro d’Arte e Cultura Nuova Figurazione (Roma, 1979); Titlul de Profesor emerit (1980); Premiul criticii, decernat de UAP (1985); Diploma de Excelență pentru întreaga activitate, titlul de cetățean de onoare și ambasador al județului Iași (31 octombrie 2006); Titlul de excelență pentru întreaga activitate din partea Prefecturii Iași (30 noiembrie 2011).

Alte distincții au mai fost: Medalia Muncii (9 iunie 1954) „pentru merite deosebite în domeniul artelor plastice”; Ordinul „Meritul Cultural” clasa a IV-a (1968) „pentru activitate deosebită în domeniul artelor plastice”; Ordinul „Meritul Cultural” clasa a III-a (20 aprilie 1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”; Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”. A fost membru din anul 1994 al Academiei Europeane de Științe, Arte și Litere, din Paris (Franța).

A publicat volumul „Amintiri în timp”, la Editura Pallas, în anul 2006. Pleacă către stele pe 27 decembrie 2018. În memoria sa, Galeriile de Artă ale Municipiului Iași poartă numele de „Dan Hatmanu”. A fost elogiat prin multiple expoziții memorialistice de către muzeele ieșene, Muzeul de Artă din Iași tezaurizează un număr impresionant de lucrări de pictură și grafică semnate de artistul Dan Hatmanu, provenite atât din donații, cât și din achiziții.

Fondul de lucrări deținut de Muzeul de Artă și purtând semnătura artistului Dan Hatmanu totalizează 160 de lucrări de grafică, 11 obiecte spațiale – inox din seria „Mâna”, 88 de tablouri în ulei și o instalație – gemaille (din perioada studiilor sale în Franța). Artistul a abordat în aceste lucrări peisajul, portretul, autoportretul, compoziția și natura statică. În anul 2003, la sediul Muzeului de Artă Iași, a fost organizată o amplă expoziție a artistului Dan Hatmanu, intitulată „Nostalgia fotografiei”.

La finele anului 2019, când s-a împlinit un an de la trecerea sa în neființă, aceeași prestigioasă instituție de cultură a Iașului a organizat o expoziție comemorativă cu lucrările deținute de muzeu și semnate de artistul Dan Hatmanu Spirit lucid şi analitic, acesta a fost un observator fin și, totodată, incisiv al realităţii. Reprezentant strălucit al școlii ieşene de artă, artistul a ajuns de-a lungul activității, la o adevărată sinteză a mijloacelor plastice, astfel încât fiecare detaliu din lucrările sale se metamorfozează în remarcabile idei sugestive ce oferă șansa unui mesaj abia ițit dintre culori și forme.

Lucian Blaga și jurnalismul cultural…

Data: 18 aprilie 2026 by Alexandru Florin Țene

Personalitate enciclopedică a culturii române interbelice, Lucian Blaga (1895–1961) își desfășoară activitatea jurnalistică în paralel cu afirmarea sa poetică și filosofică, fiind prezent în paginile unor reviste și ziare de prim rang: Gândirea, Adevărul literar și artistic, Cuvântul, Patria, Familia, Banatul. Publicistica sa trebuie înțeleasă în contextul dezbaterilor privind sincronismul și autohtonismul, dominate de figuri precum Eugen Lovinescu și Nichifor Crainic. Blaga se situează într-o poziție de sinteză: respinge atât mimetismul occidental, cât și izolaționismul tradiționalist, propunând o „asimilare creatoare” a valorilor culturale. În articolele sale de cronică literară, Blaga depășește nivelul descriptiv, practicând o critică de tip hermeneutic și filosofic. Spre deosebire de analiza structurală sau impresionistă, el caută „matricea stilistică” a operei, anticipând concepte dezvoltate ulterior în sistemul său filosofic. Referințele sale includ autori români precum Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale, dar și figuri europene ca Luigi Pirandello sau Percy Bysshe Shelley, ceea ce indică o perspectivă comparatistă solidă.

Eseurile publicistice devin un spațiu de cristalizare a ideilor din Trilogia culturii. În aceste texte, Blaga: definește conceptul de spațiu mioritic; discută raportul dintre cultură minoră și cultură majoră; reflectează asupra destinului spiritual al poporului român. Jurnalismul devine astfel un vehicul de popularizare a filosofiei, dar și un teren de experimentare conceptuală. Blaga nu este doar un observator, ci un formulator de direcții culturale. În articolele sale: susține modernizarea teatrului și a poeziei; pledează pentru o cultură națională deschisă universalității; critică formele fără fond și superficialitatea imitativă. Această dimensiune îl apropie de tradiția marilor eseiști europeni, pentru care jurnalismul era un instrument de intervenție intelectuală.

Discursul jurnalistic blagian se caracterizează prin: metaforizare conceptuală (ideile sunt exprimate prin imagini simbolice); densitate ideatică; echilibru între lirism și argumentație.

Criticul George Călinescu observa că Blaga „nu scrie articole, ci fragmente de sistem”, subliniind caracterul profund reflexiv al publicisticii sale. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Călinescu remarcă dimensiunea filosofică a publicisticii blagiene, considerând-o o extensie a operei sale teoretice și o formă de „gândire poetică aplicată”. Eliade evidențiază rolul lui Blaga ca mediator între cultură și metafizică, subliniind că articolele sale au contribuit la formarea unei conștiințe culturale moderne în România. Deși situat pe poziții diferite, Lovinescu recunoaște valoarea eseistică a lui Blaga, apreciind capacitatea acestuia de a integra literatura română într-un context european. Jurnalismul cultural al lui Blaga îndeplinește mai multe funcții: laborator teoretic pentru conceptele filosofice; pațiu de dialog cu actualitatea; instrument de educație culturală; formă de sinteză între literatură și filosofie. În acest sens, publicistica nu este marginală, ci constitutivă pentru înțelegerea operei blagiene. Activitatea jurnalistică a lui Lucian Blaga relevă un model de intelectual pentru care presa devine un spațiu de reflecție profundă și intervenție culturală. Prin sinteza dintre critică, eseu și filosofie, Blaga transformă jurnalismul cultural într-o formă superioară de cunoaștere și creație, contribuind decisiv la modernizarea discursului cultural românesc interbelic.

Cetatea romană misterioasă Peth din Peștera Piscabara (Veterani), Defileul Dunării…

Data: 18 aprilie 2026 by George V. Grigore

Peștera Piscabara (Veterani) este de fapt o grotă situată în Defileul Dunării, în măruntaiele Ciucărului Mare, munte de unde începe hotarul estic al Parcului Natural Porțile de Fier. Se află pe hărțile, majoritatea dintre ele false, ale căutătorilor de comori din întreaga lume, care susțin că tezaurele Mariei Tereza sau ale țarului sârb Obrenovici ar fi ascunse într-o cavernă închisă cu stânci. Directorul acestei arii protejate, Marian Jiplea, consideră că această perlă carstică, datorită celebrității sale, atrage în zonă, anual, zeci de mii de turiști, unii dintre ei înverșunați căutători de comori. „Acest monument al naturii, cunoscut și sub numele Peștera Veterani, după cel al aghiotantului lui lt.col. Ianovici, comandantul armatei austriece cantonată la sfârșitul secolului al XVII-lea în orașul Caransebeș, se află la o înălțime de circa 70 de metri deasupra apei Dunării, cu o lungime de 173 de metri și o lățime de 40 de metri, la ea putându-se ajunge numai cu barca”, a declarat Marian Jiplea. Legendele locului spun că, în peșteră, dacii au avut mult timp un altar unde se închinau lui Zamolxis și în cinstea căruia făceau sacrificii, așa explicându-se oasele de păsări și animale descoperite de arheologi în câteva locașuri săpate în piatră.

Peștera Piscabara sau Peștera Veterani a fost locuită cu peste 4.000 de ani în urmă. Cercetătorii au identificat în interiorul ei resturi fosile de Ursus spelaeus și hiena de peșteră, un fragment de ceramică veche și fosile ale unor specii endemice, a subliniat directorul Parcului Natural Porțile de Fier. „Cercetătorii sunt de părere că, după cucerirea Daciei, și romanii au folosit-o drept observator de unde supravegheau navigația pe fluviu. În interiorul peșterii, aceștia au zidit o mică cetate, pe care au botezat-o Peth. Mai târziu, în jurul anului 1400, imperiul austriac ridică aici, pe ruinele romane, o fortăreață militară. Aceasta avea ziduri groase de 200 centimetri și înalte de 400 centimetri, iar în interiorul grotei se puteau adăposti maxim 250 de soldați.

În 1692 conducerea ei este luată de generalul austriac de origine italiană Friedrico Veterani”, a afirmat Jiplea. El crede că nu întâmplător grota respectivă se află pe hărțile, majoritatea dintre ele false, ale căutătorilor de comori din întreaga lume, care susțin că tezaurele Mariei Tereza sau ale țarului sârb Obrenovici ar fi ascunse într-o cavernă închisă cu stânci. „Peștera este plină de taine. Dacii care au utilizat-o drept sanctuar au săpat în boltă, la o înălțime de 15 metri, o deschizătură prin care, dimineața, timp de aproape o jumătate de oră, razele soarelui pătrund și cad perpendicular pe altar. În tot timpul zilei, datorită igeniosului luminator, peștera este iluminată. În romanul „Omul de aur”, scriitorul maghiar Jokai Mor se întreba: „Neptun a creat-o, sau Vulcan? Ori amândoi, împreună?”, a mărturisit Jiplea. În urma explorărilor făcute de speologi s-a constatat că această peșteră comunică cu Peștera Ponicova. Nu se știe dacă apele sau oamenii au săpat tunelul care le leagă pe o distanță de aproape un kilometru. Cert este că în 29 martie 1692, în timp ce turcii atacau garnizoana condusă atunci de baronul d’Arnau, comandantul regimentului austriac 24 Mansfeld, dotată cu șapte tunuri, au ajuns în spatele inamicului ieșind prin Peștera Ponicova, obligându-i pe turci să renunțe pentru moment la atacul asupra fortificației Peth.

„Dovezile istorice de care dispunem arată că, totuși, după patruzeci și cinci de zile, baronul d’Arnau capitulează. Ofițerii imperiali sunt trimiși la Belgrad, de unde vor fi eliberați la începutul anului 1693, la intervenția generalului Veterani. De atunci, peștera Piscabara poartă numele generalului Veterani (și nu al viteazului căpitan d’Arnau)”, a susținut directorul Parcului Natural Porțile de Fier, Marian Jiplea. Despre istoria cetății din Peștera Piscabara/Peștera Veterani nu sunt identificate multe izvoare scrise, prima mențiune a fortificației apare, alături de altele din actualul Banat, abia în secolul al XV-lea, într-o diplomă emisă de cancelaria regală a Ungariei.

O informație prețioasă ne oferă Nicolaus Olahus. El menționează fortificațiile de pe malul nordic al Dunării în următoarea ordine: Keve (Cuvin), Dombó (Racovac), Haram (Nova Palanka), Butholzin (Posasin) Szent László (Ladislau) și Peth, care este la o distanță de trei ore de mers pe jos Orșova. „Despre adăpostul militar existent în peștera din Clisura Dunării ne vorbesc și documentele istorice din vremea Regelui Albert, care încheie două convenții cu Iancu de Hunedoara (la 9 mai și 27 septembrie 1439) privind apărarea cetăților regale Severin, Orșova, Mihald și Peech. Fiindcă a constatat că domnitorul a cheltuit o avere pentru întărirea acestor cetăți, regele a zălogit pentru Huniazi mai multe domenii regale în comitatele Timiș și Bodrog”, a arătat Jiplea. La 28 martie 1519, în Convenția de Armistițiu încheiată între regele Ludovic al II-lea al Ungariei și turci, cetățile Orșova, Mihald, Severin și Peeth figurează ca cetăți regale. „Nu este exclus ca din cauza apariției peșterii cu cetatea ei misterioasă pe hărțile europene să atragă în perimetrul Parcului Natural Porțile de Fier atâția iubitori de frumos și istorie. Acesta este motivul pentu care am luat decizia să amenajăm un ponton pentru acostarea ambarcațiunilor la intrarea în grotă și am marcat traseul subteran. Putem spune că am introdus, astfel, județul Mehedinți în circuitul internațional de turism”, a concluzionat Marian Jiplea. Dacă spiritul de aventură vă îndeamnă, puteți verifica cele spuse de domnul Marian printr-o vizită aici, la Porțile de Fier ale Dunării…