Presa italiană a readus în atenția publicului o pagină spectaculoasă și prea puțin cunoscută de istorie, respectiv rolul decisiv jucat de diplomatul român Nicolae Petrescu-Comnen în salvarea Florenței și a celebrului Ponte Vecchio, în ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial. În vara anului 1944, trupele germane se retrăgeau din Italia aplicând politica „pământului pârjolit”. Orașul Florența, bijuteria Renașterii europene, era minată toată și pregătită pentru distrugere. Podurile peste Arno, Galeriile Uffizi, centrul istoric și monumentele simbol erau vizate pentru a fi aruncate în aer, la ordinul direct al Berlinului. Istoricii italieni amintesc că orașul se afla într-un moment critic: orice decizie greșită putea transforma Florența într-un morman de ruine, asemenea altor mari orașe europene devastate de război. În acest context dramatic, Nicolae Petrescu-Comnen, fost ministru de Externe al României și ambasador la Sfântul Scaun, a declanșat o ofensivă diplomatică rar întâlnită. Fără a avea vreo putere militară, diplomatul român a folosit singura armă pe care o avea: cuvântul. Potrivit relatărilor din presa italiană, Petrescu-Comnen a trimis memorii, a cerut audiențe și a purtat discuții directe cu reprezentanți ai comandamentului german, invocând nu strategia militară, ci responsabilitatea istorică și morală. Mesajul său a fost clar: distrugerea Florenței nu ar fi însemnat o victorie, ci o condamnare eternă în fața istoriei. În noaptea de 3 spre 4 august 1944, germanii au aruncat în aer toate podurile Florenței. Toate, cu o singură excepție. Ponte Vecchio a rămas în picioare, izolat între ruine, cu căile de acces distruse, dar cu structura intactă. Florenta nu a fost rasă cu totul de pe fața pământului. Centrul istoric a supraviețuit, iar orașul a rămas în continuare un simbol viu al Europei culturale. Presa italiană subliniază că decizia a fost rezultatul mai multor factori – inclusiv calcule militare și implicarea unor ofițeri germani sensibili la valoarea artei – însă Nicolae Petrescu-Comnen a fost una dintre piesele-cheie ale acestui „miracol” istoric. După război, diplomatul român a ales să rămână la Florența, orașul pe care îl ajutase să supraviețuiască. A trăit acolo până la moartea sa, în 1958. Autoritățile italiene l-au onorat cu titlul de cetățean de onoare al Florenței, recunoscându-i contribuția excepțională.
Nicolae Petrescu-Comnen a fost avocat, jurist, diplomat, profesor, magistrat, publicist și om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru al afacerilor străine (1938). S-a născut la data de 24 august 1881, în municipiul București. A urmat studiile primare și secundare la București și apoi pe cele superioare la Paris, unde-și ia licența și doctoratele în Drept (1905), Litere și Istorie. În anul 1903 își adaugă și numele familiei bizantine Comnen, din care el susținea că se trage. Începând din anul 1902 practică avocatura, apoi devine magistrat la Tribunalul Ilfov (până în 1914), Avocat al Statului și profesor de economie și legislație industrială la Facultatea de Drept din București. Nicolae Petrescu-Comnen este ales deputat în primul parlament al României Mari, și la sfatul lui Ion I.C. Brătianu intră în diplomație unde a avut o bogată activitate: trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Berna (1923-1928), la Berlin (1928-1930), la Vatican (1930-1932) și din nou la Berlin (1932-1938). În anul 1938, este chemat în țară și numit în funcția de subsecretar de Stat în Ministerul Afacerilor Străine (17 februarie – 30 martie 1938) și apoi în cea de ministru de externe (30 martie – 20 decembrie 1938), în cel de-al doilea guvern prezidat de către patriarhul Miron Cristea. Din această funcție, în lumina Acordului de la München, Petrescu-Comnen îi cere părerea ministrului britanic de externe, Edward Wood, în legătură cu planurile Germaniei de creare a unui stat independent în Ucraina subcarpatică, o posibilă dezmembrare a Ucrainei, în legătură cu rolul pozitiv al Antantei Balcanice și scăderea viabilității Micii Antante și un viitor statut „neutru” al Ceho-Slovaciei, de asemenea o posibilă strămutare a evreilor din România Mare într-un teritoriu al Imperiului Britanic din Africa, motivând „antisemitismul latent” din România prin numărul exagerat de medici și avocați evrei, și susținând că această soluție ar fi benefică și pentru statul român, și pentru colonie, și pentru evrei. Este apoi trimis din nou cu misiuni diplomatice la Vatican în perioada 1938-1940. După ce generalul Ion Antonescu devine prim-ministru al României, Nicolae Petrescu-Comnen a fost disponibilizat și apoi pensionat. S-a stabilit în orașul italian Florența unde s-a dedicat publicisticii. În mai 1945 devine Cetățean de Onoare al orașului Florența pentru merite deosebite la salvarea comorilor artistice și la protejarea cetățenilor de ororile și bombardamentele celui de-al Doilea Război Mondial. A încetat din viață în acest oraș la data de 8 decembrie 1958.
Ca lucrări, Nicolae Petrescu-Comnen a publicat lucrări de drept, istorie și memorialistică, dintre care menționăm următoarele: Etudes sur les origines de la Magistrature Roumaine, (1902); Etudes sur la conditions des Israélites en Roumanie, Paris, Pedone,1905; Câteva considerațiuni asupra socialismului, (1909); • Studiu asupra intervențiunii statului între capital și muncă, București, Göbl, 1910; Notes sur la guerre roumaine, Paris, Payot, 1917; Statutul internațional al României și devenirea ei istorică (1933); Dreptul la viață al națiunilor mici (1944). De asemenea, el a publicat o serie de articole în presa elvețiană și franceză în care a subliniat efortul și sacrificiile pe care le-au făcut românii pentru susținerea frontului alături de Antantă. În România comunistă, numele său a fost însă șters din istoria oficială, fiind considerat diplomat al regimului regal. Abia în ultimele decenii, cercetările istorice și relatările din presa occidentală au început să-i readucă meritele în atenția publicului. Astăzi, milioane de turiști traversează anual Ponte Vecchio, fără să știe cât de aproape a fost podul de dispariție. Presa italiană amintește însă că existența acestui simbol al Europei se datorează și unui român care a pus cultura, istoria și dialogul mai presus de ordinele de distrugere. Morala, după cum notează jurnaliștii italieni, este una incomodă pentru istorie: uneori, diplomația și conștiința pot fi mai puternice decât dinamita. Vivat cultura!
