Acuș, stimabile, am poposit pici-șa (pici-șa) pe la dumneata… că doar nu ești străin, ne cunoaștem de atâția ani, nu-i așa? Am zis să fac o vizită, ca să zic așa, de curtoazie, adicătelea, să vedem ce mai faci, cum o mai duci… căci, știi dumneata, vorba vine, omu-i omu’, mai și poposește, mai și uită… dar noi nu uităm, că suntem oameni de caracter, nu ca alții… Înțelegi dumneata, onorabile! Ah, da, starea națiunii! Nu cea din rapoartele cu grafice colorate, ci cea pe care o simți când te uiți prin geamul unui tren de mărfuri întârziat cu două ore, iar pe peron stă un bărbat cu o geantă de plastic plină de documente, ca și cum ar duce într-o altă țară nu o viață, ci doar o copie certificată a morții sale profesionale. Starea națiunii nu se măsoară în PIB, ci în timpul pe care-l pierzi așteptând un răspuns de la o instituție care, în mod misterios, are o adresă, dar nu și o voce. E ca și cum țara ar fi un teatru în care toți actorii au memorat perfect replicile: „Vă mulțumim pentru răbdare”, „Vă rugăm să completați formularul 7P/2026”, „Această cerere va fi procesată în termen de 30 de zile lucrătoare” dar nimeni nu știe unde e regizorul, nici dacă piesa are final.
Și totuși, în această haotică pantomimă, națiunea nu moare, se transformă într-un personaj de comedie tragică, cu o mască de optimism pe față și un sac de promisiuni vechi în spate. E o națiune care își construiește autostrăzi pe hârtie și poduri pe imaginație, care își dă medalii pentru „transparență” în timp ce ferestrele birourilor rămân închise, nu din siguranță, ci din obișnuință, ca și cum opacitatea ar fi o tradiție, nu o deficiență. Ce e mai trist nu e că oamenii nu mai cred, ci că au învățat să nu mai aștepte. S-au adaptat ca plantele din vase fără apă: își îndoaie tulpinile, își reduc frunzișul, dar rămân în aceeași vas, doar că acum, vasul se cheamă „realism”, iar eticheta spune: „Produs în țară, dar cu instrucțiuni în limba altcuiva.” Și totuși, uite, chiar acum, într-o școală dintr-un sat unde tabla e sfărâmată și căldura vine dintr-un foc de lemne, un copil citește cu voce tare un vers de Eminescu, iar vocea lui nu tremură. Într-un spital unde aparatele sunt mai vechi decât medicul, o asistentă își dă ultimul sandviș unui bătrân care nu are pe nimeni. Într-un birou de notar, un funcționar semnează un act cu o mină care nu e de cerneală, ci de răbdare, răbdare care nu mai e virtute, ci rezistență. Starea națiunii? E ca un ceas cu două mecanisme: unul care arată ora oficială, cu toate acele cifre aurite și ace acoperite de praf, și altul, invizibil, care ticăie în inima oamenilor, fără să fie reglat niciodată, dar care nu se oprește. Nu știm dacă va bate la ora potrivită. Știm doar că, până atunci, ticăitul e singurul semn că nu suntem doar personaje dintr-o piesă, ci autorii care, încet, își rescriu replicile. Dar: Ce-am avut și ce-am pierdut, domnule. Stimați cetățeni, subsemnatul, în calitatea mea de contribuabil și consumator de tutun la țigară, m-am gândit să fac o scurtă dare de seamă asupra situației, că doar nu suntem onorabili cetățeni. Am stat eu aseară la cafenea, am băut un sfert, am tras o vorbă cu un prieten, am mai ciulit și urechea pe la protipendadă, și iată ce am aflat despre mersul treburilor publice. Mă întreb și eu, domnule‘, ca omul care plătește birurile cu săptămâna, ce mai face Națiunea? Și îmi răspund singur, oftând, că Națiunea… naște! Naște mereu, câte una, și le crește, și le dă zestre, și le face parte.
Dar să lăsăm gluma și să trecem la fapte, pentru că, vorba ceea, situația e gravă, gravidă chiar, dar nu e disperată. Am fost ieri în trecere pe la Casa Poporului, adică pe la birtul lui Gheorghe, fost prezident al unei asociații de contribuabili, să văd ce se aude. Gheorghe, un om serios, cu ceafa lată și favoriți stufoși, tocmai își dregea glasul cu o cinzeacă (nu de la externe, aceea de doi lei băutura, dar de cinci beția, cum e la noi). Măi băiete, zice Gheorghe, tu nu știi? Nația e într-o continuă… cum să zic… transformare! Adică, pe românește: unii fură, alții fac gură, iar alții se uită cruciș. Și-mi spunea Gheorghe că la noi în țară s-au făcut progrese uriașe. De pildă, acum orice găină din ograda statului poate să facă ouă de aur, numai să aibă grijă cineva s-o scoată la plimbare pe la bănci. Iar dacă nu face ouă, face scandal, că doar e în democrație, domnule, fiecare pasăre ciripește cum o taie capul. Am trecut apoi pe la Monumentul Eroului Necunoscut. Noroc că e necunoscut, zic eu, că dacă s-ar afla cine e, poate i-ar pune gând rău vreun funcționar să-i facă o împroprietărire silită. Pe soclu scria: „Patria recunoscătoare”. Așa scrie. Recunoscătoare, da. Îi mulțumește din gură, ca la pomul laudă, iar în rest, îi dă o pensie pe cinste, din care eroul plătește numai biruri, biruri și iar biruri, de rămâne cu leafa mai mică decât leafa, adică fix zero. Dar, vorba aia, ce-mi pasă mie de eroi? Mie-mi pasă de ce e la ordinea zilei. La ordinea zilei e mărirea salariilor. S-a votat în grabă, cu ridicata, ca la piață: două sute de lei în plus la bugetari! Noroc, că de mâine o să putem bea două sferturi în loc de unul. Ce mai contează că-n timpul ăsta gazul s-a scumpit, pâinea s-a făcut mai mică, iar peștele de la baltă a învățat să vorbească franțuzește de scump ce e. E progres, domnule‘, e mers înainte! A, și să nu uit: s-a mai făcut o ședință solemnă. S-a hotărât cu majoritate de voturi să se ridice o statute unui om mare. Căruia? Păi, încă nu știm. O să facem un concurs. Câștigă premiul cel mare cel care propune numele unui domn care n-a furat nimic în viața lui. Glumesc, că doar nu suntem în halul ăsta, suntem doar într-un… hal mai aparte.
Încheind, stimați concetățeni, vă raportez că starea Națiunii este excelentă pentru conversație. La cafenea, la coadă, la tramvai, pretutindeni lumea discută aprins despre soarta patriei. Toți suntem patrioți, mai ales după al treilea pahar. Unii sunt gata să moară pentru țară… dar mai întâi să treacă pe la cantină să-și ia porția. Ce să mai lungim vorba? Nația noastră e ca o damă mare, trecută de prima tinerețe, care încă poartă pălării cu flori, deși în grădină nu mai înflorește mare lucru. Dar umblă falnică, cu capul sus, și dacă o doare câte ceva, nu zice, că e mândră. Și dacă o cheamă socoteala? Dumnezeu să ne țină proști și să fie pace, semnat: Un Martor pe culoar.
