Am mers la Târgul de carte Gaudeamus anume pentru lansarea „cărții ilustrate” a lui Emanuel Tânjală: „Ce bine era în comunism!”, apărută la editura bucureșteană „Vremea”. Eram „în temă” cu această lucrare de mai multă vreme, mai cu seamă în privința editării, ieșirii ei de sub botezul tiparului. Manu – cum îi spun prieteni și apropiații – nu este la prima apariție editorială. Lucru rar pentru breasla fotoreporterilor, „autoexilatul american” – o fi bine spus așa? – a fost frumos învrednicit și cu harul scrisului. Cei mai mulți îl cunosc și îl prețuiesc însă pentru arta lui fotografică. Este și normal, cumva. Astăzi – și nu numai – este mai comod să privești o suită de imagini, decât să citești două-trei pagini de carte. Mai ales dacă n-au și cât mai multe linii de dialog… Părerea mea – de regulă, contrară vântului – este că „Ce bine era în comunism!” are o însemnătate aparte tocmai grație scriiturii și nu neapărat registrului iconografic. Admirabil și el, fără doar și poate. Dacă ilustrația din carte reprezintă un „comunism anonim” – adesea, dureros peste măsură -, paginile scrise dezvăluie o dramatică trăire personală. În mai toate paginile – mai cu seamă în capitolele „Starea națiunii” și „Eliberarea” – se dezvoltă un dramatism extraordinar, încât îți vine să răstorni obositul clișeu cu „o fotografie face cât o mie de cuvinte”. Nu, cel puțin în acest caz.
Îmbucurător, fotografiile și scriitura fac un consistent corp comun, nedislocabil într-un fel sau altul. Manu nu a reprodus realitatea, n-a copiat-o, ci a trăit fiecare imagine prin vizorul aparatului de fotografiat. A distilat instantaneul, l-a transfigurat, a dat adânci sensuri printr-un detaliu aparent insignifiant.
Adevărul este că o fotografie se citește, uneori, la fel de greu ca o pagină de text criptat. Manu a scris tot așa cum a fotografiat: direct, fără menajamente, fără edulcorări, fără calofilii. De aceea „Ce bine era în comunism!” va rămâne un teafăr document, o profundă mărturie – inclusiv pentru domeniul jurnalisticii – „a decăderii rasei umane, a abrutizării ei. (…) În mijlocul unui popor creștin, comunismul a împrăștiat ura împotriva aproapelui, mergând până în sânul familiei”. Cititorii de azi – îndeobște cumplit de… necitiți, veritabili bolovani în materie de nuanțe – sigur vor fi derutați de titlul cărții. Pe de o parte, sunt cei care n-au trăit, din fericire, acel criminal experiment și iau de bună propaganda strigoilor zilelor noastre – zile ale degenerărilor, ale dezumanizării totale – săvârșită de personaje provenite tot din filieră și filiație bolșevică. Pe de altă parte, cei care au trăit și în comunism și încearcă să se lepede de amintirea „epocii de aur”, nici nu vor să mai audă de această tragică maladie. De fapt, aplică ruinătorul obicei de a băga mizeria sub preș. Deloc de mirare, suntem doar în țara lui „…mă-sii”. Inutil să vă mai îndemn să vă procurați această carte, un dureros poem despre soarta noastră ca neam, ca popor. În plus, cartea este și subțire ca număr de pagini – 130, cu coperte cu tot – și are și multe, multe fotografii. Chiar foarte bune.
Apropo. Este deja un fapt real: românul nu mai este de o bună bucată de vreme poet, ci fotograf. Fotograf cu… telefonul. În onoarea lui Manu și a artei întru clipele cărora le-a dat eternitate, reproduc chipul unor aparate de fotografiat de pe vremea când colabora și la revista România pitorească. Este o colecție de aparate – mult mai mare și funcționale încă -, foarte scumpe la acea vreme, aflate în patrimoniul redacției. Aviz amatorilor!
