Atâta vreme cât revistele literare din România nu vor găsi curajul să iasă din starea lor de amorțeală temperată – acea letargie politicoasă în care se străduiesc să mulțumească pe toată lumea, de la scriitorii locali la instituțiile de finanțare – literatura română va rămâne în continuare, dincolo de granițe, percepută cel mult ca un fenomen exotic. Ar putea fi demult europeană, fiindcă în conținut, formă și spirit chiar este. Dar n-are voie. Pentru că nu trebuie să deranjeze. Literatura română trăiește azi ca un copil talentat, care n-are voie să ridice mâna în clasă, de teamă să nu-l obosească pe profesorul cu „vechime”. Avem de-a face cu o aplicare inversă a imperativului categoric kantian: comportă-te astfel încât acțiunile tale să poată fi validate de cea mai plictisită instituție culturală. Ce era la Kant rațiune universală, la noi a devenit logica subvenției. Autonomia s-a transformat în diplomație editorială, iar curajul a fost înlocuit cu „echilibru narativ”. Filozofia criticii literare contemporane se rezumă astfel: Lăudăm, deci existăm. Dar ce se întâmplă atunci când toți laudă, toți scriu, toți publică – și nimeni nu mai citește? Trăim într-un sistem în care cenzura nu mai poartă nume, nu mai poartă uniformă și nu mai poartă ștampilă. Se numește: format editorial. Se numește: evitarea conflictelor. Se numește: neutralitate funcțională. Această autocenzură cu zâmbet de salon se confundă, în mod convenabil, cu „maturitate culturală”. Iar rezultatul este o redactare permanentă sub influența suspiciunii că oricine poate fi jignit – deci nimeni nu trebuie atins. Redactorii nu sunt răuvoitori – doar precauți. Scriitorii nu sunt lipsiți de talent – doar opurtun și disponibili. Iar sistemul nu este totalitar – doar emoțional-feudal.
O privire literar-istorică: de la avangardă la paranteză ne arată că între 1990 și 1998 s-a mai scris, s-a mai polemizat, s-a mai publicat cu sânge. Suflă în sfârșit un vânt nou! Literatura română încă deranja și tocmai de aceea, trăia. Astăzi, multe dintre revistele literare par să fi devenit ceea ce odinioară era o simplă suplimentare de conținut: le răsfoiești, spui „interesant” – și uiți de ele înainte de cină. Istoria literaturii române – atât de bogată în rupturi, gesturi de frondă și figuri intelectuale – este acum, paradoxal, amenințată nu de represiune, ci de plictiseală organizată. Cum arată un sistem în care nu mai există polemică? În care toți autorii sunt „valoroși”, toate poemele sunt „remarcabile”, iar toate revistele sunt „de tradiție”? Sociologic vorbind, avem de-a face cu un fenomen numit kitș simbolic. Ne aflăm într-o cultură care se decorează reciproc cu recenzii blânde, distincții circulare și elogii nedefinite. Critica literară s-a transformat într-un sistem de „like-uri” academice: Tu scrii frumos despre mine, eu uit ce aberații politice ai susținut, ne vedem la Cluj sau la Neptun, bem o apă minerală și mai luăm fiecare câte o diplomă.
Românii sunt religioși nu doar teologic, ci și simbolic. Au dezvoltat un soi de liturghie literară a „Gașcăi”: numele sfinte nu se ating, criticii consacrați nu se contrazic, revistele de prestigiu sunt infailibile. În aceste reviste, canonul nu se reformează – se expune ca un vitraliu: e frumos, dar n-ai voie să pui mâna pe el. Cine îndrăznește să propună o voce nouă este catalogat: nehotărât, nealiniat, sau – și mai rău – neinvitat. Aud adesea: „Nu mai există cenzură. „Desigur; s-a redenumit. Acum se numește: „etică editorială”, „coerență instituțională”, „colaborare strategică. „Textele par acum redactate de funcționari care scriu altor funcționari – într-o comunicare plată, autoreferențială și, cel mai adesea, perfect inutilă. Critica literară nu mai ridică voci. Doar notează. Nu mai formează gusturi. Doar contabilizează apariții. Nu mai produce atitudini. Doar curatori. Îi înțeleg pe redactorii cuminți, pe scriitorii „adaptați”, pe colaboratorii „de încredere”. E mai sigur să nu superi. E mai comod să nu ieși din ton. E mai profitabil să numești „profund” orice poem pe care nu ai avut timp să-l citești. Dar să nu uităm: literatura nu este un aparat de dializă. Nu trebuie să stabilizeze, ci să cutremure. Și celor care se vor regăsi, poate, cu un zâmbet sau o strângere de inimă în aceste rânduri, le spun cu drag: Vă citesc, vă respect. Tocmai de aceea scriu aceste lucruri, nu împotriva voastră, ci în numele a ceea ce am fost cândva cu toții: oameni care credeau că literatura poate face mai mult decât să placă. Poate să doară. Poate să schimbe. Poate să trăiască.
Dacă vă simțiți puțin stânjeniți citind acest text, e semn că mai aveți sânge în stilou.
