În părţile muntelui, cositul are un adevărat ritual respectat cu sfinţenie de localnici. În fiecare sat este una sau două echipe de cosaşi, care îşi au rânduielile(cutumele) lor stabilite de sute de ani. Cosaşii sunt organizaţi în cete conduse de câte un primaş sau şef de echipă. Acesta este ales de ceată după nişte probe foarte dure de concurenţă. El trebuie să fie cel mai bun dintre toţi. El urmează apoi să tocmească lucrările, să hotărască programul cetei în toată perioada campaniei de cosit. El este cel care face ordine şi judecă neînţelegerile ivite între membrii cetei şi tot el este cel care declară campania deschisă sau închisă, cât şi dizolvarea cetei. Primaşul se bucură de o cinste deosebită din partea membrilor cetei şi chiar din partea întregului sat, având oricând un cuvânt greu de spus în viaţa satului. Toţi membrii cetei au datoria să-l asculte pe primaş pe toată perioada campaniei de cosit.
În Balta era primaş al celei mai bune şi numeroase cete de cosaşi Nicolae Zoican. Deţinuse această cinste de mulţi ani. De fapt, era socotit cel mai bun cositor din sat. Cosea bine, frumos, avea rezistenţă şi putere. La aceste calităţi se adăugau vorba înţeleaptă, prietenoasă şi caldă, cinstea, demnitatea şi omenia. Toate acestea îl impuseseră drept primaşul de necontestat al cosaşilor din sat. Ceata lui era cea mai numeroasă din zonă. În perioadele de vârf avea şi 40 de cosaşi, toţi unul şi unul, aleşi pe sprânceană de Nicolae Zoican. De fapt, nici nu intra oricine în ceata lui. Beţivanii, afemeiaţii, leneşii, oamenii fără cuvânt nu aveau ce căuta în echipa lui. Coseau zeci de hectare de fân în hotarul satului Balta, după care plecau prin comunele din jur sau treceau muntele în Banat şi acolo zăboveau până către toamnă. Făceau bani buni în timpul verii, aşa încât cosaşii din ceata lui Zoican deveniseră oameni cu vază în sat, invidiaţi de mulţi. Era o frumuseţe să-i vezi în lan. Toţi băteau coasele în acelaşi timp. Toţi le dădeau cute în acelaşi timp. Toţi porneau în acelaşi ritm în urma lui Nicolae Zoican şi coasele şuierau într-un fel de cântec al lor.
Fiecare coasă avea nume. Pe a lui Nicolae Zoican o chema Vipera. Cosaşii din echipă erau solidari unii cu alţii. Erau toţi ca unul. Fraţi să fi fost şi tot nu se legau aşa unii cu alţii. Era o prietenie puternică, adâncă, o prietenie care se lega pentru toată viaţa.
Toate erau bune şi frumoase, numai că într-un an s-a întâmplat ceva cu Nicolae Zoican. Ceva nu era în ordine. O slăbeală neobişnuită îi stăpânea trupul. Obosea repede după te miri ce treabă uşoară. Tot mai des simţea nevoia să se aşeze pe pat, să doarmă oleacă. Dacă a văzut ce-a văzut, s-a dus la doctor. După ce i-au făcut analizele, medicii au tras concluzia că are leucemie(cancer de sânge). O linişte de mormânt s-a răspândit peste familie, peste sat, la aflarea veştii. Nu a fost localnic sau cunoscut al lui Nicolae Zoican, care să se bucure. Devenise încă din prima zi de la aflarea diagnosticului subiectul umărul unu în discuţiile tuturor. Şi de fiecare dată când venea vorba despre el, ochii tuturor lăcrimau, iar unii plângeau de-a binelea, ca după unul din propria familie. Simţea fiecare că parcă ceva i se frângea din suflet.
Nicolae Zoican a primit în tăcere şi cu demnitate vestea. S-a întors acasă cu o traistă de medicamente, ca să facă pe voie medicilor şi soţiei, dar el era convins că toate sunt de la Dumnezeu, cu voia şi cu ştirea Lui. Era convins că zilele lui sunt numărate şi că nu-l poate înşela el pe Dumnezeu cu leacuri şi cu fleacuri. Sătenii, dar mai ales cosaşii lui, au început să se rânduiască pe la el, aşa, ca din întâmplare. El înţelegea că vin să-şi ia rămas bun, dar se prefăcea că nu pricepe. Vorbeau câte toate, numai despre boală nu. La sfârşit îl săruta fiecare şi-şi ştergea lacrimile pe furiş.
Când a venit vremea cositului, Nicolae Zoican era aproape învins de boală. Şedea mai mult la pat. Totuşi, ortacii au venit la el, ca în fiecare an, ca să hotărască ce au de făcut. Nicolae Zoican s-a ridicat de pe pat, i-a privit în tăcere, le-a zâmbit. S-a ridicat greoi, s-a dus la un dulăpior din apropiere şi a scos o sticlă de rachiu. „- Pentru începutul cositului de anul acesta am păstrat-o, băieţi!”… A gustat el, a dat apoi sticla celorlalţi şi fiecare a gustat ca la împărtăşanie. Au hotărât ce au de făcut şi de unde încep cositul. Nu le-a venit a-şi crede ochilor, când Nicolae Zoican şi-a luat coasa de la polată. Era bătută şi gata de lucru.
„Haideţi, băieţi, să începem azi, că e vremea bună! Nu se ştie mâine ce o fi!” a zis el şi au plecat toţi ca la poruncă după el. S-au dus până în Lunca Bălţii, apoi au luat-o coasta dealului. Nicolae Zoican s-a oprit la un moment dat şi le-a zis: „Ajutaţi-mă să urc!”
I-au luat coasa, doi au făcut mâinile scaun şi l-au luat pe Nicolae pe sus. Când au ajuns în vârful dealului, au dat cute la coase, s-au închinat şi s-au pregătit de începere. Nicolae Zoican i-a zis unuia dintre cosaşi: „Tu, Ioane, rămâi aici şi cântă-mi doina mea din fluier!”
Ion a scos fluierul şi a început să cânte o doină, care parcă venea din altă lume. Au început. Nicolae Zoican era înaintea tuturor. Vipera alerga ca fulgerul prin iarbă şi tăia parcă mai bine decât oricând. Au mers 20-30 metri cu otcoşul într-o tăcere neobişnuită. Doar cântecul plutea în văzduh şi se împletea cu mirosul proaspăt de fân cosit. Pe faţa lui Nicolae curgeau pâraie de sudoare, oasele feţei şi ale trupului păreau că străpung pielea. El însuşi ajunsese o mână de om, dar continua să cosească. Era efortul suprem pe care-l mai făcea pe lumea aceasta, era cântecul lui de lebădă. La un moment dat s-a oprit. Coasele tuturor au îngheţat ca la comandă. Nicolae Zoican s-a lăsat uşor, sprijinindu-se de coada coasei. Privirea îi era împăienjenită, dar faţa îi zâmbea. Cu un glas abia şoptit le-a spus:
„Băieţi, de azi înainte nu voi mai fi cu voi! Alegeţi-vă primaşul! Faceţi ce ştiţi şi ce credeţi că e mai bine. De acum să nu mai contaţi pe mine! Să mă iertaţi dacă v-am supărat vreodată! Rămâneţi cu bine şi să vă mai aduceţi aminte şi de mine din când în când!”… Au încercat să-l încurajeze, dar degeaba. El ştia ce ştia. Şi-a pierdut cunoştinţa. L-au dus pe pat de crengi verzi acasă, ca pe un erou de altădată. Noaptea a murit. A fost plâns de familie, de ortaci şi de toţi consătenii. Au trecut mulţi ani de atunci, dar pe el nu l-au uitat şi fiecare poate să-ţi povestească o întâmplare cu el sau o vorbă de-a lui.
