Arhiva zilnică: 11 iulie 2024

Colonizarea lingvistică (la început) a altora prin înlăturarea noastră (încă) „de vii”…

Este ca și cum ai dărâma un muzeu peste rădăcinile pe care le reprezenta și le purta prin vremuri Patria Mamă ca identitate a noastră… Și nu doar un muzeu-sanctuar al Limbii Române, ci al întregii noastre civilizații… De la începuturile generând obârșii și pentru alții până la osatura de acum… Este ca și cum ai smulge coloana vertebrală a identității și prezenței tale în lume, desfăcând și strivind fiecare os de geneză lingvistică, fiecare cartilaj arhaic, dar și fiecare sevă de continuitate a limbii tale… Este ca și cum te-ai lăsa desființat din locul tău strămoșesc… Călcând tu, prin propria ta acceptare, și nu printr-o supunere impusă de vitregiile vremurilor, ci prin lașitate și nepăsare, trecând dară cu nepăsare peste izvorul limbii cea frumos curgătoare… Este o continuitate, dar nu a noastră, ci a falsurilor strecurate de venetici de peste trei decenii… Căci, tăcând când numele românești ne erau înlocuite, mai întâi cu „versiunile” maghiare, apoi cu runele nepăsării noastre puse în slujba secuimii, și, iarăși, cu noi maghiarizări, alte denumiri, alte nume, apoi nici măcar „ambalate” pe limba grofilor, ci direct cu ale ungurilor, maghiarilor, ale unor criminali de război, apoi ale altor și altor seminții, la fel de venetice, la fel de trădătoare în a smulge fâșie cu fâșie carnea de românism din trupul nostru încă viu (dar nu și zbătându-se), lăsându-i să ne cotropească manuale și cărțile de Istorie, să ne înlăture din ele, apoi, să ne risipească de-a dreptul în colțurile de absență ale iruperii vetrei noastre de neam și țară, mistuindu-ne tocmai vestigiile noastre, tocmai simbolurile istorice, arhetipale, arheologice, și istoric-civilizaționale, pentru a le face apoi rătăcite, pierdute, furate cu noi de față, și, totuși, la fel de absenți și nepăsători, tăcând complice, dară, drumul nu putea să ne ducă decât într-un singur sens… Cel al dezosării noastre de Istorie, de vestigii, de Eroi, de Martiri, de numele atât de înălțătoare prin ceea ce au clădit, de Sfinți chiar, pentru a lăsa totul, nu doar dărâmat, ci și batjocorit… Iar, astăzi, privind și sfâșierea cărnii noastre de limbă… De pe noi, dintre noi… Dintre noi, ca limba ce ne este pod… Și care este pe cale a ne fi furată, tot cu noi de față… Tot simbolic, tot ritualic…

Pentru că a permite desființarea unui pilon de fundație în jurul căruia s-a construit, nu doar un Departament, nu doar o Secție, nu doar o Facultate de Limbă Română, nu doar o Universitate, ci însăși o lume a civilizației, a reprezentării și transmiterii în viitor, înseamnă trădare de neam, de țară, de sine… Iar până nu vom îndrepta lucrurile la Facultatea de litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai de la Cluj-Napoca (și nu doar educațional, universitar, căci nu va mai ajunge pentru a opri rătăcirea de țară), acesta ar trebui să ne fie sloganul, clipă de clipă: „Cu toții, niște mișei…”. Niște trădători de Neam, de Țară, de Istorie, de Limbă, de Sine… Căci, până nu vom repara ceea ce am lăsat a ne fi stricat, dezmembrat, aruncat, „rătăcit”, furat, vom rămâne cu toții doar niște lăuze ale trecutului de vatră istorică, niște vânzători ai prezentului de (ne)continuitate, niște trădători ai viitorului nostru de (ne)prezență…

Și nu, nu este vorba doar de un departament pus în slujba existenței și continuității limbii române… Nu este vorba nici doar despre o facultate ori o universitate în sine… Este vorba de un loc special ales de venetici pentru a planta semințele buruienilor ce ne vor devora, da!, „prin noi înșine”… Este vorba de proiectul de țară program-pogrom contra noastră… Pentru că așa ne va fi scurtul prezent spre viitorul în care nu vom mai fi… Nu noi… Și în care tot ce era al nostru va fi al altora… Spre asta ne îndreaptă desființarea primei catedre de Limba Română din Țară… Spre asta ne duc de lesă toate programele de inserție a migranților conlocuitori… Impunerea altora cu drepturi peste neamul nostru majoritar, spre tratarea Sfintei Limbi Române la „și altele”… Pentru că, nu doar desființarea în sine a catedrei de limba română de la Cluj-Napoca este abominabilă, crimă de neam și țară cu noi încă aici, nu neapărat și vii, e drept, ci și felul în care s-a manevrat „curricula” de execuție… Tratarea vetrei acelei catedre prin transferarea ei tocmai într-un departament de la „și alții”, în „Catedra de limbă română pentru studenți străini”. Fără a conta că este vorba de filonul izvorâtor chiar al universității din Cluj-Napoca. Ori, poate, chiar de aceea, nu?!…

Asistăm la o colonizare lingvistică pus în slujba altora, nu doar prin înlăturarea noastră, ci și prin tăcerea, absența, nepăsarea noastră, practic cu noi tăcând, deja veșnic, deși încă părem vii…


Treptele suveranismului (3)

Suveranismul parcurge, așadar, drumul lent, coborâtor, al transformării din voință divină – de neînțeles fundamental pentru oameni – în voință umană individuală circumscrisă nevoilor și apetențelor celor mai directe. Dintre acestea, evident, cele materiale sunt mai vizibile și mai „spectaculoase”, dar nu neapărat cele mai constrângătoare. Faptul că suveranismul s-a atașat de o formă politică aparent viabilă, anume Statul modern, nu este decât o întâmplare aproape nesemnificativă. Am putea spune chiar că lucrurile trebuie judecate invers, iar semnificația, dacă este una, este complet negativă: forma statală modernă, căreia îi corespunde suveranismul ca filosofie și metafizică, arată nu o „evoluție” și un progres, nici măcar un „stadiu” de dezvoltare armonioasă, o fază sănătoasă a spiritualității umane, ci dimpotrivă, este o formă degradată de organizare, pe care, cu apetența sa spre Progres, omenirea a declarat-o superioară formelor anterioare. Acesta este motivul real pentru care un gigant al istoriei ca Nicolae Iorga încă mai putea emite în perioada interbelică o judecată (care azi ni s-ar părea și riscantă politic/geopolitic și aproape absurdă „științific”) ca cea referitoare la posibilitatea ca poporului român să-i fi fost/să-i fie mai bine în afara formei statului modern!

O astfel de judecată nu trădează nici naivitate, nici inadecvare politică (ceea ce Iorga, avea, desigur, pe scena îngustă a teatrului politic modern, democratic), ci o mare libertate spirituală de gândire dincolo de aparențele și „stadiile de dezvoltare” ale istoriei. Gândirea stadială, progresistă, de tipar occidental, nu-l acaparase complet pe Iorga, așa cum nu-l acaparase complet forma statală modern-suveranistă, deși epoca interbelică era obligată să țină seama (și cu ce patos!) de rezultatul primului război mondial. Iorga ne spune, tragic și profetic, de fapt, printre cuvinte: bucuroși așa cum suntem că am îmbrăcat haina străină a statului modern și democratic occidental, suntem în același timp fundamental îngrijorați de soarta noastră ca neam! Suverani și totuși amenințați în ființa neamului, iată ce prevestea Iorga în anii 30. Și acum, peste nici o sută de ani, constatăm cu înfrigurare că neamul românesc este pe drumul extincției demografice și al pierderii definitive a reperelor morale tradiționale. Și azi, însă, lupta noastră este pentru suveranism! Am anunțat la începutul acestui mic articol că vom ajunge în stadiul sau în treapa ultimă de realizare a suveranismului, în care iluziile par a fi pierdute și lupta pare a fi pierdută (tragice iluzii ideologice, spuneam).

Care este, însă, acest final al finalurilor suveranismului? Și, mai ales, de unde vine această forță a sfârșitului definitiv? Înainte de a căuta răspuns la ultima întrebare, trebuie să reamintim cititorului că ideea după care globalizarea pune capăt suveranismului este nu numai foarte răspândită, dar este și foarte adevărată. Cine se îndoiește de o atare idee preferă să se iluzioneze. Dar să revenim la întrebare: de ce globalizarea este sfârșitul și, mai ales, ce fel de sfârșit, al cui? Paradoxul este din nou acesta: forța sfârșitului nostru este chiar încoronarea absolută a voinței noastre, a celei individuale, dar și a celei colective. Sociologia a ascuns multă vreme un adevăr esențial: individul și colectivitatea își aparțin deplin, nicio diferență fundamentală, metafizic, neseparându-le. O vreme, cât individualismul părea singurul dușman al spiritului tradițional, s-a crezut, cu naivitate, că popoarele, colectivele, pot fi salvatoare. Emile Durkheim este cel mai aprig apărător al ideii că „morala” nefiind individuală (așa cum credeau primii naivi, de la Kant până la Jean-Marie Guyau, cel care visa la în „Ireligiunea viitorului” și la „morala anomică”, individualistă), trebuie căutată la nivelul întregului colectiv, al „comunității”, cum ar prefera germanii să spună. Durkheim crede că faptele sociale sunt fapte metafizic superioare celor individuale. Această „metafizică” are însă picioare scurte: societatea este preferabilă lui Dumnezeu, Dumnezeu este Societatea. Socialul, colectivul, devin, cu forța, izvoarele Adevărului. Așa ceva nu poate fi, din punct de vedere tradițional, acceptat. Observația a fost făcută cu acuitate chiar în cadrul culturii franceze, dar lucrurile nu mai puteau fi oprite. Stadiul colectiv nu a putut susține multă vreme construcția șubredă a unei modernități fără fundament tradițional.

Forțele apetente, cele care au fost corect așezate de Hobbes la baza politicii moderne, a Statului modern, au devenit, în cele din urmă, forțe globale. Globalizarea nu este altceva decât urmarea firească a eliberării totale a acestor forțe în lume. Globalizarea este, pe o latură a sa, eliberarea completă a omului, ca individ, dar și colectivitate. Sunt simple accesorii acele teorii care devoalează spiritul de adâncime al filosofiei moderne și pe care le putem „condamna” ca eretice. De exemplu, un Bernard de Mandeville, cu a sa fabulă a albinelor, ne „catehizează” în spirit modern când ne explică de ce „păcatele” sunt aducătoare de prosperitate în cadrul stupului. Evident, în acest tablou nu contează decât pentru „moraliști” ideea de păcat. Ceea ce contează este că forțele care nu recunosc nimic altceva decât propria lor energie, voința și dorința lor de manifestare, apetențele fizice și materiale sunt așezate ca bază explicativă a logicii sociale. Că ele se numesc păcate, este deja un lucru minor, căci această etichetare nu mai servește deja la nimic în afară de amânarea, de fapt, a conștiinței dramei pe care o trăim. Câtă vreme putem condamna „lumea modernă” cu „păcatele” ei ne simțim puternici și sănătoși moral. În realitate, tocmai această condamnare arată cât de departe suntem de adevăr. Pare, așa cum scria cândva marele Martin Heidegger, aflat în căutarea spiritului tehnicii moderne, că ne-am rătăcit puțin… Ce are în fond suveranismul cu păcatele, cu excesele materiale, cu individualismul? Nu este suveranismul opusul globalizării? Cine se opune cui și de ce? În opoziția fundamentală aparentă dintre termenii vieții noastre profunde stă tot adevărul ascuns al suveranismului, ca parte a destinului nostru tragic. Dar tragismul absolut nu este decât degradarea contrariilor între care se trasa, omenește pe înțelesul nostru, destinul moral al omului. Încheiem spunând: încăpuți pe calea deteminării lumii pornind de la voința noastră (individuală sau colectivă, puțin contează), nu ne-am dat seama că globalizarea este în același timp și definitiv „constrângerea” absolută, „libertatea” totală și suveranismul și antisuveranismul absolut! Degradarea finală a constrângerii și libertății


Nebuni au fost, nebuni sînt încă…

Ajustările bugetare de tip Maastricht dispuse de Bolojan şi camarila sa afectează categoriile sociale vulnerabile, împovărîndu-le peste măsură, dar, protejînd capitalul şi interesele multinaţionalelor şi acoliţilor Puterii, care beneficiază de regimuri fiscale favorabile. Orice act, orice favoritism politic sau de stat, poartă semnătura personajelor corupte sprijinite de mafia subordonată siniştrilor criminali ai mondiali. În contextul actual, dacă s-ar face un clasament al escrocilor lumii, politicienii români ar deţine monopolul, americanii s-ar ruga de noi pentru vize, Ursula ar solicita cetăţenie română, iar ruşii şi englezii ne-ar da înapoi tezaurele.  România mai are încă multe resurse după care întind mîna puterile lumii, însă, cea mai mare resursă este minciuna politicienilor noştri corupţi şi, pe deasupra, violenţi  şi inculţi, care îşi poartă parvenitismul la epoleţi ca pe o virtute, ca pe o raţiune a existenţei.  Ei nu respectă nicio lege! Sînt de-a dreptul hămesiţi şi cred că au dreptul să ia, nu o felie, ci pîinea de toate zilele de la gura românului. Au transformat demnitatea poporului în preşul lor de şters încălţările de lux sub steagul curcubeului. Nu vom face prea curînd pasul pe calea vindecării interne, cu reformele drastice aplicate pe sărăcia poporului. Saltul calitativ al vieţii e hăt, departe. Mai aproape de pahar este picătura chinezească care va umple românului năduful. Trăim o perioadă de grele incertitudini, iar revoltele se conturează la orizont, pentru că direcţiile normale de mers spre progres ale poporului au fost acoperite de valurile dictaturii de stat. Şantajul asupra României, aplicat de puterile financiar-bancare mondiale, cu concursul cimpanzeilor autohtoni, a aruncat societatea românească într-un haos fără seamăn. Românul o duce bine doar pe hîrtiile Puterii, din moment ce au hotărît alte tăieri drastice din mărunţişul său. Chiriașul de la  Cotroceni nu e capabil să ne extragă din prăpastia dictaturii. În zadar se străduiesc analiştii sistemului să găsească un acord între poziţia de maximă alertă în care se află România şi falsa grijă pentru ţară, de fapt, ipocrizia pe care Nicuşor şi Bolojan o afişează în realitatea cruntă.

Pensionarii greu încercaţi de programele anticriză, dar care şi-au făcut datoria faţă de stat, plătind impozite şi taxe, sînt în prima linie a sacrificiului pentru ţară. Pe ei a căzut măgăreaţa altor impozite, că de, trebuie să ajutăm escrocheriile Ucrainei. Datoria demagogilor de la putere e să stîrpească furtul din banul public, cheltuielile cu moftangii de lux din politică, Justiţie, servicii,  să dispună măsuri prin care sarcina grea a crizei să nu cadă pe umărul celor săraci, în timp ce îmbogăţiţii fără scrupule îşi sporesc galbenii. Corupţii și funcţionarii piloşi bine plătiţi de stat  şi vilele de lux s-au înmulţit în anii democraţiei ca amibele. De ce un cetăţean care munceşte 8-12 ore pe zi şi aşteaptă retribuţia lunară nu are vilă, nici maşină de lux, ci rate la bănci pentru supravieţuire? Simplu. Nu fură. Vînzătorul Isărescu a dispus recensămîntul locuințelor ca să-i lase pe români fără case. Îi vrea chriași că, de, așa sînt cei din Occident. Aparatul administrativ politic şi de stat a crescut an de an după evenimentele din 1989. Acum fi corect şi legal să fie înjumătăţit. Dacă toţi miriapozii din birourile politice şi administrative ale statului ar lucra în ramuri ale industriei, pe şantiere sau în agricultură, locuri de muncă ce le-ar tăia pofta de lene, furt şi hămeseală, România ar înregistra creşteri economice record. Însă guvernul a trecut cu nonşalanţă la sacrificarea categoriilor defavorizate, în loc să reducă furtul de stat, achiziţiile şi cheltuielile inutile, licitaţiile în familiile de la vîrf, evaziunea fiscală produsă de firmele politicienilor şi rudelor acestora, contrabanda care se împarte politicienilor, demnitarilor puterii sau unor şefi ai instituţiilor de stat. Din aceste mari surse de risipă s-ar economisi fondul echivalent cu cel al marilor tăieri din venituri. Sau din taxa pe lux, din confiscarea averilor demnitarilor, pentru care nu au muncit nici la Combinatul Chimic de la Năvodari, nici la Sidex, nici pe cîmpurile patriei cu elevatorul de paie şi fîn, nici la Hidrocentrala de pe Lotru. Au agonisit prin fraudă inginerească, sub aripa legii emanată de ei.

De unde ar mai putea guvernul face rost de bani? Din tăierea cheltuielilor cu bunuri sau servicii, prin reducerea birocraturilor din toate instituţiile. Nu va avea de suferit economia, şi aşa pe butuci, dacă guvernul nu va mai cumpăra merţane, terenuri, leptop-uri şi plasme. Toate cheltuielile uriaşe sînt umflate de clientela politică, de plăţile uriaşe către marile corporaţii invadatoare.  E nevoie de o restructurare a aparatului de stat, a celor din teritorii, şi nu oricum, ci oferindu-le alternativa muncii în fabrici şi uzine, la plantat pomi fructiferi, la cules grîne, locuri de muncă pe care tot guvernul trebuie să le înfiinţeze. Aceşti corifei ai corupţiei politice şi de stat, supuşii securităţii coldiste, aceşti mincinoşi îmbuibaţi şi exploatatori ai poporului, ar trebui scoşi afară în şuturi, pentru că, altfel, vor scufunda România. Evidenţa ne arată că chiriaşul de la Cotroceni şi haita se poziţionează de partea întunecată a deciziilor. Diavolul le-a întunecat minţile celor care au pus ştampila pe falsul „olimpian” care, trebuie tratat, cu tot respectul pentru boala sa. Nu mai rîdeţi de un nevoiaş al minţii, micuţul este aservit în nevoinţele sale, străinilor. Lumina unui viitor suveran al ţării a pierdut în faţa întunericului european, în faţa mondialiştilor războinici şi acaparatori, care au reuşit instaurarea în internul statelor naţionale europene defavorizate, a unor regimuri autoritare, dictatoriale, care aplică, după cum vedem şi în România, politici anti-sociale extrem de dure, politici malthusiene, îndreptate drastic împotriva clasei vulnerabile, sub pretextul reducerii deficitelor bugetare fixate de CE. Dictatura malthusiene este forma de putere abuzivă care guvernează pe baza unei ideologii inspirate de un adept cinic al măsurilor sîngeroase, economistul englez, Thomas Robert Malthus, care a trăit între anii 1766 şi 1834, fondatorul unei teoriei extremiste, care îi poartă numele, conform căreia resursele planetei fiind mici şi în continuă scădere, un număr mare al populaţiei constituie un grav pericol global. Acesta a afirmat că sînt necesare politici de „descreştere” aplicată a populaţiei. Malthus considera că sărăcia, bolile, epidemiile şi războaiele sînt necesare ca factori pozitivi pentru omenire, dat fiind că asigură echilibrul între numărul populaţiei şi cantitatea mijloacelor de subzistenţă. Nebuni au fost, nebuni sînt încă la putere! De aceea, în România, unde faptic Preşedinte este Vexler, Iar Guvern este Institutul „Elie Wiesel”, în fiecare zi se încalcă libertatea religioasă şi libertatea de exprimare. Ruleta rusească funcţionează.


„Trei Camarazi”…

Am am vorbit mereu că am iubit cărțile scriitorului Erich Maria Remarque. Erich Maria Remarque, născut Erich Paul Remark (1898–1970), este unul dintre cei mai importanți scriitori germani ai secolului al XX-lea, cunoscut în special pentru operele sale anti-războinice care reflectă traumatismul Primului Război Mondial. Născut în Osnabrück, Germania, Remarque a fost recrutat în armata germană la vârsta de 18 ani și a luptat pe frontul de vest, unde a fost rănit. Experiențele sale traumatice din război au devenit fundamentul literar al operei sale celebre, „Toate păcile sunt deșarte” (Im Westen nichts Neues, 1928), roman care l-a adus faima internațională. Această operă, scrisă într-un stil realist și sobru, urmărește soarta unui grup de tineri soldați germani și expune în mod dur realitățile războiului: frica, suferința fizică și psihică, dezumanizarea și pierderea idealurilor. Cartea a fost un succes imediat, dar și subiectul unor controverse în Germania, fiind văzută de unii ca trădare a patriotismului. Ulterior, regimul nazist a interzis și ars cărțile lui Remarque, iar acesta a fost privat de cetățenia germană în 1938. În 1931, Remarque a emigrat în Elveția, iar mai târziu a trăit și în Statele Unite, unde a devenit cetățean american. În exil, a continuat să scrie despre impactul războiului și al totalitarismului asupra individului. Printre celelalte opere importante se numără „Drumul întors” (1931), „Trei camarazi” (1936) și „Cerința orei” (1959), roman despre teroarea nazistă în Germania, inspirat și de execuția surori sale, care a fost decapitată de regimul Hitler. Remarque s-a căsătorit de mai multe ori, printre soțiile sale numărându-se și actrița Marlene Dietrich. Opera sa este marcată de umanism, empatie și o profundă reflecție asupra condiției umane în timpuri de criză. Prin stilul său liric și direct, Remarque a devenit o voce esențială a literaturii europene de război, iar operele sale rămân relevante ca avertismente împotriva violenței și extremismului. El a murit în 1970 în Locarno, Elveția, lăsând în urmă o moștenire literară de importanță universală.

Eu mă gândeam la dramatismul celor „Trei camarazi” apoi mi-am amintit de convorbirea telefonică dintre doi prieteni ce a intrat în istorie. O convorbire telefonică între Vizanty și prietenul său, comandorul german Eduard Neumann – care devenise între timp inamicul României:„Dragă Vizanty, într-o jumătate de oră, voi lansa un bombardament asupra Bucureștiului. Ce vei face? Ridic aviația de vânătoare. Te înțeleg, fiecare cu datoria sa. Nu există alternativă. Tristă realitate. Dacă ne ajută Dumnezeu, ne vom reîntâlni într-o zi pentru a evoca doar clipele fericite petrecute împreună.” Convorbire purtată la 24 august 1944, orele 8.30 între Oberst Eduard Neumann, Jagdabschnittsführer Rumänien și Căpitanul aviator Dan Vizanty, comandant al Grupurilor 1 și 6 de vânătoare. Până la sfârșitul războiului, Vizanty a acumulat 4.600 de ore de zbor și 43 de victorii personale, conform sistemului prevăzut de Statul Major al Aerului, ceea ce l-a plasat printre cei mai buni piloți de vânătoare din cel de-Al Doilea Război Mondial. Doi camarazi, trei camarazi, oare câți camarazi au „ridicat aviația” astăzi în Ucraina și Rusia. Dat să vorbim despre camarazii, cei trei, din cartea lui Maria Remarque. Relația dintre ei este una plină de sensibilitate și durere, simbolizând frumusețea efemeră a iubirii într-o epocă de disoluție. Iubirea lor este o luptă constantă împotriva timpului și a circumstanțelor, iar suferința devine un simbol al declinului unei întregi generații. Prin descrieri detaliate ale atmosferei berlineze – de la cabaretele nocturne la sărăcia stradală – autorul reușește să creeze o imaginea unei societăți pe marginea prăpastiei.

Romanul este, în esență, o elegie pentru o lume care se prăbușește, dar și o celebrare a rezistenței umane și a valorilor umaniste. „Trei Camarazi” este mai mult decât o poveste despre război sau iubire; este o meditație asupra prieteniei, loialității și demnității în fața disperării. Prin personajele sale și stilul său emoționant, Remarque oferă o critică subtilă a extremismului politic și o apărare a empatiei și compasiunii. Romanul rămâne o operă profund umanistă, relevantă și în prezent, despre costul războiului și frumusețea efemeră a vieții.

Dar să fie pace! Costul războiului? Greu de cuantificat, dar sigur suntem noi…!


Marele regizor al masacrului s-a scos. Nu-l mai judecă nimeni…

Asasinul lui Nicolae Ceaușescu a plecat și el spre cele 20 de vămi cu sufletul zdrențuit de istorie. Ion Iliescu nu ajungea mare activist comunist fără intervenția directă a lui Nicolae Ceaușescu. Ministrul Ștefan Andrei mi-a povestit că impunerea lui Iliescu la conducerea Uniunii Tineretului Comunist este tot opera lui Ceaușescu. „Eram în față la Sala Palatului și așteptam să înceapă congresul CC al UTC. Apare Ceaușescu în uniformă de general și ne spune că trebuie să-l votăm pe Ion Iliescu. Tovarășu Ceaușescu, nu se poate!, i-am zis. Ion Iliescu este la Moscova și statutul nu ne permite să-l alegem în lipsă. Nimic nu-l recomandă pentru această funcție. Uitați, de aceeași părere este și tovarășu Cornel Burtică, și tovarășu Virgil Trofin…”. „Trebuie să-l votați pe Ion Iliescu!”, a repetat Ceaușescu foarte supărat. În acel moment, a apărut mașina din care a coborât Gheorghe Gheorghiu-Dej. Era urmat de un singur om. În acel moment, Ceaușescu a început să aplaude și să strige cât ce putea: „Gheorghiu-Dej! Gheorghiu-Dej! Gheorghiu-Dej!”. Am început să aplaudăm toți. Dej s-a uitat la noi și a dus degetul arătător spre obraz. Nu suporta cultul personalității”. Prin 1992, am fost cu un prieten acasă la Ioan Ceaușescu. „Cum era tratat Ion Iliescu în familia prezidențială?”, l-am întrebat eu. „Frate-meu și cu ea îmi ziceau mie Nelu și lui Iliescu îi ziceau Ionele. Ca să ne deosebească”. Copilul orfan în pantaloni scurți fusese adoptat de familia Ceaușescu. De fapt, Nicolae Ceaușescu și-a cultivat atent viitorii călăi: Ion Iliescu era ca fiul lui, Silviu Brucan a primit diploma de bacalaureat și diploma de licență într-o noapte ca să fie trimis ambasador la Washington, tot la ordinul lui Ceaușescu. Același Ceaușescu l-a iertat pe generalul Nicolae Militaru, deși fusese demascat ca agent KGB. Ei l-au dus la zidul de la Târgoviște.

Sufletul trebuie să treacă prin 20 de vămi și îngerii îi arată păcatele. A douăzecea vamă, şi ultima, este cea a nemilostivirii, a urii, a cruzimii. Chiar dacă pretindea că nu este ranchiunos, Ion Iliescu a fost un individ de o cruzime asiatică. Dovadă este inventarea teroriștilor lui Ceaușescu, fapt dovedit astăzi cu probe clare. Trecerea vămilor are loc în a treia zi după moarte. Ca să le străbată, sufletul are nevoie de toiagul din ceară, care are lungimea mortului. Cu siguranță, dreptcredincioșii de la PSD au împletit un asemenea toiag…

S-a născut la 3 martie 1930, la Oltenița. Tatăl lui Ion Iliescu era Alexandru Iliescu, fiul unui evreu. Alexandru Iliescu s-a căsătorit cu Maria Dumitru Toma, o țigancă din Bulgaria, care l-a abandonat pe Ion Iliescu. În acel moment intervine Nicolae Ceaușescu și îl ia în familie pe Ionel. Leana Ceaușescu mergea cu micul Ionel la pușcărie ca să-l vadă pe Alexandru Iliescu. Iată ce spunea Ion Iliescu pe 22 decembrie 1989 despre soții Ceaușescu: „S-au autointitulat comuniști, nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului științific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului în această țară”. Lupta pentru putere nu cunoaște milă…

Iată care au fost „meritele” lui Ion Iliescu: – A inventat teroriști și legionari care au omorât oameni în decembrie 1989 și după 1990; o minciună sfruntată, care a justificat masacrul; el a întemeiat astfel „democrația originală” pe minciună și sânge, la fel și „capitalismul de cumetrie”; el a coordonat lovitura de stat, pe care a declarat-o „revoluție”; el a urcat pe treptele gloriei cu staliniștii Silviu Brucan, Sașa Bîrlădeanu, Nicolae Militaru…; – A subminat economia națională, adică principala acuză pe care i-a adus-o lui Nicolae Ceaușescu; din cauza lui și a urmașilor lui, milioane de români au plecat în bejenie unde au văzut cu ochii, au fost distruse milioane de familii; – A semnat ultimul tratat cu Uniunea Sovietică din istorie, „ca să nu ne-o ia înainte Ungaria”; a semnat al doilea tratat cu Federația Rusă, eludând problema tezaurului nostru de la Moscova; – L-a pus pe fugă pe regele Mihai în 1990 („un boșorog bătrân”), pentru ca după 2000 că-l folosească pe același rege ca mascotă a regimului său pentru relațiile cu țările occidentale; – Când a văzut că Uniunea Sovietică se dezmembrează, a sărit în barca celor care militau pentru aderarea la NATO și la Uniunea Europeană; oportunismul l-a salvat din nou: „Sunt un Pește care mănâncă pești”…; așa se explică și „consensul de la Snagov” cu privire la aderarea la UE și la NATO; (…) Eu nu cred că Ion Iliescu merge direct la „tătâne-su”, cum zice cronicarul Radu Popescu. În ce mă privește, mi-aș fi dorit să mor odată cu Ion Iliescu, dar cu o condiție: să văd ce față face Sfântul Petru când i-l prezintă lui Dumnezeu care le știe pe toate și le iartă pe toate…


Ce am învățat după 24 de ani de la atacurile teroriste din 9/11 asupra SUA?…

În ciuda promisiunilor de unitate, cooperare și pace, lumea pare din nou pe marginea prăpastiei. Polonia anunță războiul? Zgomotul șenilelor de tanc și imprevizibilitatea atacurilor cu bombe și cu drone, dezinformarea și manipularea devenite arme de război tulbură până și mintea românilor copleșiți de noi taxe și impozite! De la New York la granițele Europei de Est, lecțiile trecutului par ignorate. Au trecut 24 de ani de la atacurile teroriste de la 9/11 septembrie 2001, tragedia care a schimbat pentru totdeauna raportul de forțe, politica globală și percepția asupra securității mondiale! Ce am înțeles după aceste atacuri soldate cu peste 3.000 de morți? Câți știu că între victimele tragediei se aflau și trei români: Eugen Gabriel Lazăr, Alexandru Liviu Stan și Corina Stan, dar și Jessica Bruder, fiica filantropului miliardar american evreu Ron Bruder? Cine apără pacea? Conflictele armate din Ucraina, Orientul Mijlociu și noile tensiuni din estul Europei readuc în discuție întrebarea esențială: cine are de câștigat din război? Cine câștigă din interminabilele războaie cu mize mai mult sau mai puțin cunoscute dintre Ucraina și Rusia, Israel și Palestina, Israel și Iran!

Războiul aduce moartea! Aude cineva?

În repetate rânduri, am scris că „pacea nu se lipește cu sânge”! Cine vrea să înțeleagă? În Ucraina, în Palestina, Fâșia Gaza, în Iran sau mai nou, în Qatar, civili – femei, copii, bătrâni – sunt loviți de bombe! Cooperarea internațională este mai necesară decât oricând! Cine mai gândește, însă, la pace? – întreba recent D.I. Blaga, security analyst senior. Realitatea devine tot mai dură! Polonia a revenit în prim-planul politicii mondiale!
Tensiunile se amplifică la granițele NATO. Să fie o simplă întâmplare faptul că Polonia a solicitat astăzi activarea Articolului 4 al Tratatului NATO, invocând o posibilă încălcare a spațiului său aerian de către drone rusești? Analiza de intelligence obligă la reflecție! Cât este atac? Cât este premeditare? Între 12 și 16 septembrie 2025, Rusia și Belarus au desfășurat exercițiul militar anual „Zapad 2025”, foarte aproape de granițele cu Polonia și Lituania. Cine a încercat să „exploateze” acest exercițiu militar drept o încercare a Rusiei de a ataca Uniunea Europeană și, în mod implicit, Alianța NATO? Potrivit „Open Sources”, când zece drone rusești au lovit teritoriul polonez. „Polonia și-a închis spațiul aerian în jurul capitalei Varșovia și al aeroporturilor Rzeszów-Jasionka și Lublin (sud-est) și a pus în stare de alertă aeronavele de poliție aeriană”! Cu toate acestea, cum se explică faptul că, până la această oră, nu este oficial câte drone au pătruns sau au fost doborâte pe teritoriul polonez? În condițiile în care, la această oră, nu se știe câte drone au lovit Polonia, Comandamentul Operațional al armatei poloneze a transmis că „în urma atacului de astăzi al Federației Ruse asupra teritoriului ucrainean, a avut loc o încălcare fără precedent a spațiului nostru aerian de către drone”!

De ce Alianța NATO ezită să trateze incidentul ca pe un atac propriu-zis? Cât de aproape suntem de un conflict major? Articolul 4 din Tratatul NATO permite unei țări membre să ceară consultări urgente atunci când consideră că integritatea sa teritorială este amenințată. Este, de obicei, un precursor diplomatic al activării Articolului 5, care stipulează că un atac împotriva unui stat membru este un atac împotriva tuturor. De reținut este și faptul că țările membre sunt obligate să răspundă și să ofere asistență. În spatele acestei cereri, cine încearcă să „forțeze mâna” Alianței NATO? Care sunt motivele reale pentru care Comandamentul Operațional al armatei poloneze a ieșit cu declarații înainte să se pronunțe Comandamentul Alianței NATO?

Cine își mai aduce aminte că Polonia și Ucraina au mai avut o tentativă de activare a Articolului 5 în anii trecuți? În anul 2022, după o întâlnire de urgență cu aliații G7 și NATO la summitul G20 de la Bali, președintele american Joe Biden a spus că nu crede că Rusia a atacat Polonia, „fiind puțin probabil ca racheta căzută în Polonia să fi fost lansată din interiorul Rusiei”! Joe Biden a asigurat că „va sprijini Polonia în desfășurarea unei anchete”! Care este concluzia acestei anchete, după trei ani de la evenimente? Cine își mai aduce aminte că, potrivit „Open Sources”/Associated Press, „cercetările desfășurate sugerează că racheta care a lovit Polonia ar fi fost trasă de forțele ucrainene asupra unei rachete rusești țintite spre Ucraina”? În urma noilor acuzații aduse de Polonia împotriva Rusiei, cât poate fi vorba de premeditarea unor fapte și preconstituirea de probe pentru a forța declanșarea atacului Alianței NATO asupra Moscovei?

Ce câștigă Polonia din acest posibil atac? Ce câștigă Ucraina? Întrebarea se impune cu atât mai mult cu cât noul președinte al Poloniei, Karol Nawrocki, prezentat drept un naționalist dur, dar și un „eurosceptic”, a blocat recent prelungirea ajutorului pentru refugiații ucraineni, declarând că „cetățenii polonezi sunt tratați mai prost în propria țară decât oaspeții noștri din Ucraina. Nu sunt de acord cu acest lucru”! Președintele polonez Karol Nawrocki s-a opus ferm aderării Ucrainei la Uniunea Europeană „în acest moment” și, mai ales, la NATO – fapt ce se pare că l-a scos din „gratiile” liderilor de la Bruxelles! Spre deosebire de președintele polonez Karol Nawrocki, care se bucură de susținerea majorității polonezilor, fiind ales președinte cu 50,89%, premierul Poloniei, liberalul european Donald Tusk, are nevoie să își consolideze puterea la Varșovia. Să fie solicitarea premierului Donald Tusk adresată Alianței NATO de a fi activate măsuri comune împotriva Rusiei o încercare de creștere a credibilității sale în fața polonezilor, după modelul Benjamin Netanyahu, premierul statului Israel, cunoscut pentru intransigența față de Palestina?

De ce insistă Polonia acum asupra Articolului 4? Să fie această mișcare o reacție firească la creșterea tensiunilor din regiune sau un potențial joc de influență regională prin care guvernul Donald Tusk rămâne la conducere, deși relațiile cu președintele polonez Karol Nawrocki devin tot mai acide? Considerând acestea, strategiile de promovare a războiului sau de restabilire a păcii pot fi multiple, mai ales în condițiile în care există un interes comun pentru controlul resurselor sau pentru restabilirea echilibrului mondial. Interesant este și faptul că, potrivit „Open Sources”, „NATO a decis să nu trateze incursiunea ca pe un act de război”! De ce oare „dronele rusești nu au fost doborâte de sistemele Patriot, ci de avioane F-16 poloneze, F-35 olandeze și un AWACS italian”? O asemenea „atitudine” reprezintă o dovadă de reținere strategică sau un semn că Alianța NATO încearcă să evite escaladarea? Și dacă da, pentru cât timp?

Fără să îndemn la atitudini neconforme cu respectul față de lege sau față de adevăr, cine promovează războiul mediatic? Potrivit „Open Sources”, pe rețelele de socializare circulă o grafică postată de ucraineni ce pare a descrie atacul aerian al Rusiei din această noapte asupra Ucrainei, inclusiv traiectoriile dronelor care au intrat în Polonia! De când informațiile secrete sunt analizate și exploatate pe rețelele de socializare? Cine este împotriva războiului? Surprinzător sau nu, România reacționează în prima linie. În urma atacurilor cu drone asupra Poloniei, președintele Nicușor Dan adoptă o retorică ce nu mai poate lăsa loc de interpretări: „Rusia se comportă agresiv, testându-ne constant limitele și sfidând eforturile de a obține pacea”! Consilierii domniei sale ar trebui, însă, să își reamintească de strategul militar Sun Tzu care, în „Ping Fa”, Arta războiului, a lăsat un mesaj cu forța unui testament: „Ține-ți prietenii aproape, iar dușmanii și mai aproape”! De ce trebuie să provocăm în condițiile în care avem nevoie de măsuri economice urgente și de pace? Cum poate fi explicată o asemenea declarație? România, ca membră NATO, UE și vecină cu Ucraina, își dorește să joace un rol important în echilibrul regional. Să fie un motiv în plus pentru care doamna ministru Toiu a declarat că „România trebuie să facă trecerea de la a ajuta Ucraina să reziste la a ajuta Ucraina să câștige războiul cu Rusia”, potrivit „Open Sources”/Digi24.ro? Pe fundalul tensiunilor regionale și globale, România va fi un actor lucid și echilibrat, care apără pacea și securitatea, sau va deveni un pion într-un joc global cu mize obscure? „Comisia Europeană a declarat că violarea spațiului aerian polonez NU a fost un accident, ci o provocare.”

În aceste condiții, SUA, respectiv Alianța NATO, va reuși să păstreze echilibrul Noii Ordini Mondiale? Cum va reacționa UE dacă SUA va spune din nou „la loc comanda”, atacul nu este unul real? După 24 de ani în care ar fi trebuit să învățăm că puterea nu se scrie pe cruce, cine dorește să activeze formula atacurilor asupra Poloniei, dar și formula „conspirațiilor” rămase fără răspuns, inclusiv cu privire la atentatele teroriste asupra SUA, de la 9/11 septembrie 2001, soldate cu peste 3.000 de morți? Să luăm aminte!

P.S.: Am întrebat și întreb: de ce mor oameni nevinovați în Ucraina, în Palestina, în Iran și, mai nou, în Qatar? România, încotro?


Despre libertatea de a fi prostul statului…

Lăsând și gluma, și ironiile pentru altă dată, mai întâi am să vă spun, pe scurt, punctul de vedere cu privire la noțiunea de libertate, prezentat într-o conferință publică de către profesorul Gabriel Liiceanu. Plecând de la afirmația unui alt profesor, Boia – „Oamenii au nevoie de protecție” găsește de cuviință să precizeze, mai întâi, faptul că ideea în sine de a fi liberi, este o întâmplare fericită a istoriei, petrecută în Grecia Antică, în anul 480, î.Hr., la Salamina, când atenianul Temistocle l-a învins pe regele persan Xerxes, și, evident, a împiedicat răspândirea, în toată lumea, a regulilor radicale de viață, reguli specifice dictaturilor orientale. În al doilea rând, Domnia Sa pune sub semnul întrebării „ideea de protecție a maselor”, în momentul în care ea, „protecția, se singularizează și se desparte radical de noțiunea de libertate. „Dacă oamenii ar fi avut nevoie doar de protecție, s-ar fi aflat și astăzi în peșteră mestecând carne crudă” – afirmă Liiceanu, gândind la faptul că fie și doar unul sau câțiva din cei mulți, din cei plasați sub umbrela protecției, au nevoie să fie liberi. Acel „unul” sau acei „câțiva” în condiții de libertate, pot deveni creatorii a „ceva”, „ceva” ce va oferi protecție tuturor. Pentru a înțelege mai bine cele spuse, am să fac trimite, ca și profesorul Liiceanu, la Thomas Edison, creatorul becului electric, (forma comercială a sa), inventator care nu își folosește invenția doar pentru sine, ci pentru întreaga omenire. Altfel spus, Edison nu se mai mulțumește cu protecția oferită de opaiț, lumânare, lampă cu petrol etc. și, ca om liber, inventează becul, noua formă de protecție a tuturor. Pentru a susține necesitatea protecției oamenilor, în defavoarea libertății acestora, exceptând geniile, mai trebuie adăugat faptul că gânditorul român face trimiteri repetate când la ieșirea din Egipt și la drumul rătăcirii în căutarea țării făgăduite, avându-l pe „Moise agent al libertății”, când la ispitirea Mântuitorului de către diavol, în pustiu, pentru transformarea pietrelor în pâini, când la însăși rugăciunea „Tatăl Nostru” – îndemn al Mântuitorului către omenire, pentru a fi ascultată.

„Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”. (Matei 6:9-13).

Expresia, „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.”, credem noi, face trimitere, la hrana spirituală de care avem nevoie zilnic, și nu la pâinea – hrană pentru trupul înflămânzit pentru care trebuie să ne zbatem oricum, din neascultarea din începuturi, înaintea izgonirii din rai. Altfel spus, domnul Liiceanu sugerează constructul conform căruia libertatea s-ar putea găsi de-a lungul drumului spinos, plin de reproșuri și cârteli, între pâinea pământului obținută prin trudă, venin și chin, oferită de diavol, prin promisiuni, înaintea aruncării omului din rai, „aruncării în lume”, vorba lui Heidegger, și pâinea cerului, hrană spirituală, oferită de Dumnezeu. Este scris: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt de la Dumnezeu!” (Luca 4:4, Noua Traducere Românească). De-a lungul acestui drum, cu hățișuri la tot pasul, sub memoria trecutului, apare separația. Din toată gloata plecată din Egipt, puțini sunt cei ce rămân loiali ideii de libertate, de altfel, contextual, o iluzie ce poate provoca disconfort, iar gradual, chin și în anume situații, chiar dispariția. Prin urmare, doar geniile înțeleg libertatea și pot fi libere, doar geniile au dreptul la libertate!

Această radicalizare mă duce cu gândul la Nietzsche și la scrisoarea trimisă de către el surorii sale, Elisabeth: „Dacă vrei pacea sufletească, atunci crede. Dacă vrei adevărul, atunci cercetează! (…) Eu mi-am pierdut credința!”. Cu alte cuvinte, Nietzsche pune pe prim plan cercetarea istorică în detrimentul credinței și bisericii, în ideea de a-l desființa pe Dumnezeu. În lucrările „Așa grăita Zaratrhustra”, apoi în „Antichristul”, Nietzsche, supărat parcă și pe el, și pe Dumnezeu, și pe lume, revoltat, întreabă: „Dumnezeu!, cine este Dumnezeu?” apoi, tot el răspunde: „Dumnezeu este omul de rasă ariană, descendentul triburilor nordice. Dumnezeu este răul suprem al creștinismului, mai dăunător decât viciu, pentru că îl ridică pe cel slab și îl încătușează pe superman-ul puternic, liber de virtuți și acid moral. Iubirea de aproapele tău și mila pervertesc ordinea naturală. Doar cel puternic are dreptul la viață. Vreau pe Dionissos în locul Răstignitului”.

După cum puteți observa, exagerarea mea, la incitarea făcută de domnul Liiceanu, „Doar geniile au dreptul la libertate”, exagerare ce poate sta, contextual, atât în mintea, dar și pe buzele „genialilor” de dugheană, seamănă teribil cu expresia lui Nietzsch „Doar cel puternic are dreptul la viață”, expresie ce a produs, în istorie, nazismul, o adevărată doctrină a dezumanizării. Nu cred că astăzi mai este posibil un asemenea dezastru, deși pervertirea minților slabe de către un maestru, poate fi o realitate. Critic nu doar cu mine, ci și cu oricine se dovedește a fi, la propriu, un manipulator de conștiințe umane, nu voi trece mai departe fără a aminti o frază rostită, cu crez și patimă, chiar de către profesor, la unele posturi de radio sau televiziune, în campania electorală, în prezența unor moderatori, atunci, pe post de popândăi, cu urechile înfundate și mintea amorțită (ce nu face banul dintr-un sulică frânarul pe post de vedetă națională?!): „Cum să alegi un om să îți conducă o țară dacă nu a făcut proba niciunei fapte care a iradiat spre binele colectivității în care trăiești?”, altfel spus, numai cel ce a realizat ceva în viață, numai cel ce se dovedește creator de protecție, poate candida la funcția de președinte și poate fi ales. Cel puțin nepotrivit dacă nu jenant pentru un om de cultură ce se crede a fi morala întruchipată a acestui popor și modelul de urmat în societate. Nepotrivit și în condițiile în care Constituția României și legile organice ce reglează raporturile între oameni, în această țară, în timpul sau în afara campaniilor electorale, spun altceva. Alături domnului Liiceanu, desigur, mulți alții, palavragii de serviciu în propaganda de divizare și învrăjbire națională. Și ei creatori, și ei cu libertatea lor, oarecum complementară genialității despre care am tot făcut vorbire.

Dragii mei, făcând abstracție de legile existente, legile ce ar trebui aplicate la fel pentru toți, la prima vedere aproape tot ce am menționat mai sus, în lumea reală, pare a fi normal. Chiar așa „Cum să alegi un om să îți conducă o țară dacă nu a făcut proba niciunei fapte care a iradiat spre binele colectivității în care trăiești?!”… O idee mai atenți atât la limbaj, la conotațiile, la semantica fiecărui cuvânt, dar și la comunicarea nonverbală, putem observa cum subtil se strecoară, voit, în lumea contingentului, arianismul, elitismul, în realitate, ifose de demnități publice, iar din ele, dezbinarea și ura. Populimea nu tânjește după libertate, e amorțită și în amorțire trebuie ținută, a fost îndemnul unui anume tovarăș praf, fum și scrum, în învălmășeala alegerilor. Da, în amorțire, pentru productivitate și consum! Doar geniile pot fi libere! Doar geniile de birt sau, mai nou, ghiorțanii de terase scumpe (adevărații oameni de știință, adevărații cărturari își văd de treburile lor), pot înțelege lumea, sunt liberi și pot oferi protecție celor mulți. Mulți? Ei, nu chiar mulți! Pot oferi alor lor și celor din preajmă, restul e gargară și mijloc de adunat turma. Dar să lăsăm toate cele și să recapitulăm: libertatea se poate și nu prea se poate defini. Am văzut în prima parte a acestui material că atunci când vine vorba despre așa ceva, e cu zgomot și se face mult praf. …După care tăcere! Dacă oamenii au sau nu nevoie de libertate, iar e cu dus și întors! Ar avea și nu prea. Unii preferă oala cu sarmale și pâinea cea de toate zilele și dau dracu oricare formă de a fi liberi atunci când sunt morți de foame. Ăștia cu foamea în gât vor protecție înainte de orice. Dacă se poate, fără a mișca un deget! Alții, libertate! În cazul celor ce vor libertatea, profesorul Liiceanu este, ca să fiu delicat, suficient de speculativ, ca să nu zic ipocrit. Aruncă în joc, oamenii de știință, creatorii de bunuri, ce se dovedesc a fi ele însele creatoare de protecție. În realitate, acest tip de protecție este confort oferit de progresul științei, dar, în același timp, jgheabul, fisura, în acoperișul lumii, prin care se strecoară/scurge, după cum am spus, elitismul, și arianismul, implicit dezbinarea și ura la care trebuie adăugată și discriminarea. Pe lângă multe altele, dacă facem, separat, vorbire despre gloatele ce vor protecție, trebuie amintit faptul că protecția vine la pachet cu efortul depus, cu obediența, cum s-ar zice, cu statul în genunchi și la un adică, cu „libertatea” celor mulți, libertate ce constă în a urla și striga pe străzi la comandă, atunci când „genialii” vor să fie și mai geniali, și mai creatori de protecție. Domnule, câtă ciclitate?!

Coborând în lumea reală, prin raportare la ce zice și Constituția României, pe umerii căreia ar trebui să sta toate celelalte legi, este firesc să întreb și să vă întrebați: de ce nu are dreptul și Moș Gheorghe, vecinul meu, un om în rând cu oamenii, să candideze la o funcție în stat și să fie ales? Moș Gheorghe sau baba Floarea? Mai ales că ea, femeia ce e a răbdat Al Doilea Război Mondial și a răzbit prin el în a-și crește cei patru copii, în timp ce omul i-a murit pe front? Trec și peste așa ceva deși, conștient, trec peste lege (nu sunt primul, turmele gem la vârf), fie și doar pentru a nu mi se imputa că m-am apucat să toc sau iau la bani mărunți un mare om de cultură român. De aici și până a fi antiromân prorus sau cine mai știe ce arătare, nu este nici măcar un lat de deget, mai ales pentru lătrăii de serviciu. Accept ce zice Maestrul! Accept, însă nu îmi cereți să nu privesc în jur! Elitismul si-au făcut jocurile, iar genialii și-au spus cuvântul (la radio, în piața publică, la tv etc.). Au trecut alegerile! A ieșit cel dorit, un genial după pofta genialior! Da, însă, hai, să vedem ce avem noi aici, după toate cele, cu anulări cu jigodisme ca la drumul mare? Nimic mai mult decât încruntări, fâsuri și taxe, taxe, taxe și iar taxe peste alte taxe! Nu mai e mult și ne vor da și suta aia de lei, promisă de la balconul partidului! Ne vor da, însă iar vin și întreb: din libertatea sau lipsa ei, dreptul de a fi fie „genial”, creator de protecție, fie prost, fie neghiob cu un oarecare rost? Că așa văd că ne-au împărțit… Din păcate! Dar da, de dat ne vor da! Nu mai este mult! Hai, gura căscată, urechile pâlnie și ochii spre balcon! …După care, libertate!, libertate! libertate!


Pelasgii-Valàhii – „marii anonimi“ din imperii / istorii (14)

Concentrând cea mai mare parte a armatei imperiale, în anul 1188, în Blàchia Mare, Isac al II-lea Anghelos a dezlănţuit o campanie de jaf / pradă, sperând să captureze pe conducătorii răscoalei, fără a reuşi acest lucru, deoarece capii Valahimii răsculate, Asan şi Petru, se retrăseseră la nordul Dunării, cerând ajutor fraţilor valàhi din Carpaţi. Armata condusă de împăratul bizantin a trecut prin foc şi sabie majoritatea Valàhiilor din Peninsula Balcanică, incendiind chiar şi «şirele de grâu întâlnite în cale» – ceea ce a stârnit ura sempiternă, antibizantină / antigreacă, a întregului Popor Pelasg > Valàh, determinându-l să acţioneze mai unit decât până acum. În anul 1189, armata imperial-bizantină a fost anihilată numai «într-o noapte de Valàhi» ; cronicarii afirmă că în războiul cu Valahimea, «generalul Cantacuzen […] a fost cumplit bătut, pierzându-şi până şi hainele lui cele cusute cu aur» (XIRD, II, 309).

XVII-c-2) Războaiele Valàhiei Mari / La Grande Blàquie împotriva Imperiului Latin şi a Imperiului Bizantin, perioada apogeului evmezic al Valahimii (1205 – 1241 / 1280) şi perioada sfârtecării Valahimii între roţile dinţate ale imperiilor evmezice şi contemporane, Otoman, Habsburgic / Austro-Ungar şi Rus / Sovietic (sec. XIV – XX). Bătăliile Pelasgimii > Valahimii cu Imperiul Bizantin continuă ; începutul secolului al XIII-lea este marcat benefic de independenţa statului întemeiat de fraţii Petru şi Asan, Blàchia > Valahia Mare. Cronicile din primul deceniu al secolului al XIII-lea, privind Statul Independent al Valàhiei Mari şi realităţile istorico-geografice din Imperiul Bizantin / Latin, apreciază pe Ioan cel Frumos (1197 – 1207), regele / împăratul Valàhilor, ca fiind cea mai strălucită personalitate politico-militară de la Dunărea de Jos şi din întreaga Peninsulă Balcanică a vremurilor respective. În anul 1201, împăratul de Constantinopol, Alexios al III-lea Anghelos, a recunoscut independenţa Valàhiei Mari / La Grande Blàquie, încheind pace cu Ioan cel Frumos (Ioniţă / Iohannitius Caloioan). Papa Inocenţiu al III-lea îi inoculează lui Ioan cel Frumos ideea de «acţiune imperial-valahă», în calitate de descendent al seriei celor 35 de împăraţi de acelaşi neam, de la Aurelian, la Iustin al II-lea. I-a răspuns îndată papei Innocenţiu al III-lea, trimiţându-i o scrisoare de mulţumire (prin presbiterul Vlasie din Brandizuber) pentru că, între altele, amintea de sângele şi de Patria din care se trage, de Pelasgime > Valahime: «…et reduxit nos in memoriam sanguinis et Patriae nostrae a qua descendimus» / „…şi ne-a readus în memorie sângele nostru şi Patria [Marea Valahie: Dacia + Tracia] din care descindem“ (XIRD, II, 313).

Totodată, Ioan cel Frumos a solicitat papei Innocenţiu al III-lea a-i da: «…coroană şi cinste ca unui fiu iubit, după cum se află în cărţile vechi, că au fost încoronaţi tot de Sfântul Scaun mai mulţi împăraţi, predecesori ai săi» (XIRD, II, 313). După o jumătate de deceniu de „tratative“ (1199 – 7 noiembrie 1204), între Valàhia Mare / La Grande Blaquie şi Roma, papa Innocenţiu al III-lea a fost nevoit să trimită lui Ioan cel Frumos diadema / coroana sacră, potrivit „tradiţiei“ – spre a înlătura din faţa cruciaţilor ce se instalau la Constantinopol, din faţa Imperiului Latin, desigur, chiar şi pentru „o scurtă vreme“, pericolul valàh. În 7 noiembrie 1204 (cf. GIrva, 191), trimisul papei, cardinalul Leon de Santa-Croce, aducând diploma sacră de la Roma, l-a uns / încoronat pe Ioan cel Frumos „drept rege al Valahimii“ ; diploma îi consfinţeşte şi dreptul de a bate monedă care să poarte chipul său. În anul 1205 izbucneşte războiul dintre Imperiul Latin de Constantinopol şi Valàhia Mare / La Grande Blàquie. Împăratul „latin“, Balduin de Flandra, infatuat, beat de putere, nu a binevoit să recunoască – aidoma lui Alexios al III-lea Anghelos (în 1201) şi papei Innocenţiu al III-lea (în noiembrie 1204) – nici titlul de împărat al lui Ioan cel Frumos, nici independenţa Valàhiei Mari, despre care credea că i se cuvine „ca moştenire bizantină“. Balduin I de Flandra crease „feude ale imperiului său“ şi le „hărăzise“ unor occidentali comiţi / duci „fideli“. Între aceste „feude“ atribuite arbitrar de Balduin I de Flandra se afla şi cea a Pulpudavei (Filipopol – azi, Plovdiv, în Bulgaria), dăruită lui Renier de Trit, „feudă“ aparţinând de fapt statului independent al Valàhiei Mari. Oştile „aliaţilor“ împăratului Balduin I de Flandra şi ale lui Bonifaciu de Montferrat, „regele de Tesalonic“, au fost lăsate de împăratul Valahimii să înainteze, să se aventureze în Munţii Balcani până la Pulpudava (din Dacia Sud-Dunăreano-Balcanică), unde armata comandată de Ioan cel Frumos i-a respins „într-un asalt sângeros“, pe Valea Mariţei, până la Adriaonopol. Renier de Trit a fost luat prizonier de război. Balduin I de Flandra mobilizează – în aprilie 1205 – „toată floarea“ forţelor războinice cruciate.

În marea bătălie angajată de cruciaţi împotriva Pelasgimii > Valahimii, la Adrianopol, în 14 – 15 aprilie 1205, s-a decis soarta întregului război, împăratul valàh, Ioan cel Frumos, în fruntea puternicei / dinamicei sale armate, ieşind biruitor în 15 aprilie 1205 ; împăratul „latin“, Balduin I de Flandra, este prins într-o ambuscadă, Ioan cel Frumos vârându-l într-o temniţă „de mare siguranţă“ din capitala tinerei sale împărăţii, Turnul Nou / Turinovo (tâlmăcit / slavonizat: Târnovo). Împăratul Henric de Flandra (1206 – 1216), scrie Papei Inocenţiu al III-lea, la Roma, despre războiul „latinilor“ împotriva Valàhilor de sub conducerea lui Ioan cel Frumos (Iohannitius: 1197 – 1207), evidenţiind atacul fulgerător al regelui / împăratului Valahimii în bătălia din 14 spre 15 aprilie 1205, de la Adrianopol, bătălie în care, fratele său, Balduin, a fost luat prizonier, solicitând intervenţia (papală) spre a fi eliberat, spre a nu-şi afla sfârşitul în închisoarea din Turnul Nou (unde, din păcate, „împăratul cruciat“, Balduin, a şi trecut la cele veşnice chiar după puţină vreme). Relaţiile dintre împăratul Valahimii, Ioan cel Frumos, şi Innocenţiu al III-lea – potrivit unei epistole trimisă de papă frumos-viteazului valah, în anul 1205, unde se lamenta «de puţina onoare cu care acesta primise pe un sol al său» –, se răciseră foarte mult, astfel aflându-se şi în 1207 (cf. XIRD, II, 317). Ioan cel Frumos reia ofensiva – în 1207 – în faţa Imperiului Latin ; doar două localităţi, Selymbria şi Rodosto, se mai aflau în stăpânirea latinilor, din partea europeană a Imperiului Bizantin, şi Pygai – din Asia Mică. Ofensiva armatelor lui Ioan cel Frumos, în octombrie 1207, ajunsese la Tesalonic.

Asediul Tesalonicului se întrerupe în 26 / 27 octombrie 1207, deoarece vestitul împărat, Ioan cel Frumos, cade „răpus de o boală de plămâni“. Destinele Valahiei Mari trec în seama urmaşilor lui Ioan cel Frumos: Borilă (1207 – 1218), Ioan al II-lea Asan (1218 – 1241) ş. a. Dincoace de cele două decenii de împărăţire „de apogeu“ a lui Ioan al II-lea Asan, Valahimea Dinastiei Fraţilor Valàhi Petru şi Ioan I Asan cunoaşte o perioadă de declin, sub domniile lui Căliman I Asan (1241 – 1246), Mihai I Asan (1246 – 1256), Căliman al II-lea Asan (1256), Constantin Tic / Tych (1257 – 1277) şi Ioan Asan al III-lea (1279 – 1280). Strălucita putere a statului independent al Valàhiei Mari din vremea lui Ioan al II-lea Asan este treptat anihilată / „măcinată“ între Imperiul Tătaro-Mongol şi Imperiul Bizantin, către sfârşitul secolului al XIII-lea, îndeosebi, după ce istoriile înregistrează „dispariţia“ Imperiului Latin de Răsărit (la 25 iulie 1261) şi „reînvigorarea“ Imperiului Bizantin sub împăraţii Mihail al VIII-lea Paleolog (1259 – 1282) şi Andronic al II-lea Paleolog (1282 – 1328). Dar o cumplită soartă are Valahimea şi în perioada sfârtecării acesteia între roţile dinţate ale imperiilor evmezice şi contemporane: Otoman / Turc, Habsburgic / Austro-Ungar şi Rus / Sovietic, de pe segmentul temporal dintre secolul al XIV-lea şi secolul al XX-lea, efectele-i dezastruoase acutizându-se „cancerigen“, prelungindu-se, din păcate, şi în eurogeografia secolului prezent. Prin aceste imperii, până în epoca dintre cele două războaie mondiale ce au marcat secolul al XX-lea, mai exact spus, până în cumplita epocă a stalinismului politic / cultural care a cuprins ca un cancer statele / popoarele din Europa de Centru şi de Răsărit, s-a format şi s-a păstrat o impresionantă conştiinţă naţională a Pelasgimii > Valahimii, îndeosebi, în spaţiul Daciei Nord-Dunăreano-Pontice, dar şi în toate celelalte provincii ale sale (unele devenind chiar importante principate / state valahe evmezice, cu tendinţa permanentă de re-Unire între hotarele fostei Dacii Antice)*.
______________________

*Bibliografia de sub sigle: GIrva = Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, «Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi», Bucureşti, Editura Albatros, 1971; XIRD, II = A. D. Xenopol, «Istoria Românilor din Dacia Traiană», vol. II, ediţia a II-a, «Năvălirile barbare, 270 – 1290», Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, 1914.


Atelierul de ţesut covoare şi secţia de broderie artistică eclezială de la Mănăstirea Țigănești

Cel mai vechi document identificat până acum cu privire la Mănăstirea Ţigăneşti (comuna Ciolpani, jud. Ilfov) datează de la 1 august 1776, din vremea primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti. Este vorba de un act de vânzare a lui Paraschiv Căplescu, prin care moşia Ţigăneşti din districtul Ilfov, este dată spre vânzare „sfinţiei sale părintele Hrisant egumenul”. Acest act care oferea loc de mănăstire unui egumen atestă faptul că la acea dată exista deja aici o aşezare monahală, cel mai probabil un schit, locul fiind atunci propriu vieţuirii sihăstreşti. Până la anul 1780 schitul a fost locuit de monahi. Din anul 1805, începând cu data de 7 iunie a acelui an, din iniţiativa Mitropolitului Dositei, la Ţigăneşti sunt aduse monahii de la schiturile Turbaţi-Ilfov (de lângă Snagov) şi Hagi Dima (Schitul Maicilor, din Bucureşti), iar călugării se mută la Mănăstirea Căldăruşani. Despre aceste mutări aflăm dintr-un hrisov dat la 5 mai 1813 de Ioan Gheorghe Caragea, document prin care sunt întărite şi regulile vieţuirii monahale şi daniile făcute de predecesorul său Constantin Ipsilanti. Prin alipirea celor două schituri mănăstirea capătă o mai mare importanţă, obştea creşte, fapt care impune ridicarea unei biserici mai încăpătoare. În anul 1812, cu ajutorul Banului Radu Golescu, al Logofătului Florescu şi al arhimandritului Dositei, stareţul de atunci al Mănăstirii Căldăruşani, în locul bisericii de lemn este ridicată biserica pe care o putem vedea şi astăzi, cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Viaţa celor de aici, de la Mănăstirea Țigănești, a împletit mereu rugăciunea şi munca. Un moment important în istoria Mănăstirii Ţigăneşti l-a constituit înfiinţarea atelierului de ţesut covoare. În 1923, prin grija Patriarhului Miron Cristea, în clădirea fostei bolniţe ia fiinţă atelierul, dotat la început cu 12 războaie. În 1935 au fost aduse din Germania şi Austria primele războaie de ţesut cu cap Jaquard şi model programabil prin perforare pe o cartelă metalică. Aceste maşini de muzeu sunt încă funcţionale aici. La ele şi la alte câteva similare, aduse în 1973, continuă să se fabrice ţesături pentru straiele preoţeşti. Din anul 1948, atelierele de la Mănăstirea Ţigăneşti au trecut în grija Administraţiei Patriarhale, vechile războaie fiind înlocuite cu altele noi, mecanice. Tot atunci se înfiinţează şi secţia de broderie artistică eclezială care va realiza veşminte preoţeşti, ţesături şi broderii liturgice.

În perioada 1977-1980, la acest atelier s-au refăcut broderiile cu fir de aur din „Sala Maură” de la Castelul Peleş din Sinaia (tapet și tapiserie). În prezent, cu migală şi multă atenţie se brodează manual bederniţe, icoane şi alte chipuri sfinte care împodobesc straiele preoţeşti şi diverse obiecte de cult. La Mănăstirea Țigănești se mai confecționează și obiecte liturgice din metal, tâmplărie, sculptură, țesătorie, broderie și tricotaje pentru veșmintele liturgice. La unele dintre ele, cu un ac fin, maicile brodează până şi chipurile. Pe lângă slujbele de zi şi de noapte, monahiile lucrează în atelierele de ţesut şi de brodat, se îngrijesc ca muzeul şi casele de oaspeţi să primească vizitatorii, au de cultivat pământul şi de păstrat buna rânduială şi curăţenie a locului. În prezent mănăstirea are 130 de vieţuitoare maici şi surori şi trei preoţi slujitori, se săvârşeşte zilnic Sfânta Liturghie, vecernia şi utrenia după rânduiala monahală şi vineri taina Sfântului Maslu. Aici, la mănăstire, măicuţele continuă să creeze şi astăzi lucruri minunate.


Wojciech Bogusławski compune prima operă poloneză de teatru. „Miorița” valahilor gorali la 1794

Literatura poloneză s-a preocupat încă din zorii nașterii sale să surprindă artistic viața valahilor gorali din Munții Tatra. Mai ales în perioada romantică, atunci când reîntoarcerea simbolică la valorile și tradițiile poporului simplu și muncitor devine un laitmotiv artistic. Unul dintre promotorii romantismului literar polonez a fost Wojciech Romuald Bogusławski. Acesta a fost chiar fondatorul dramaturgiei poloneze. Scriitorul s-a născut pe 9 aprilie 1757, la Glinno, lîngă Poznań devenind de tânăr un actor, regizor de teatru, dramaturg, pedagog, traducător și cântăreț de operă. El provenea din nobilimea mică, fiind fiul notarului funciar Leopold Bogusławski și al Annei Teresa născută Linowska. Între anii 1762 și 1770 a studiat în Varșovia. Între anii 1783 și 1784 a fost directorul trupei „Actorii naționali” în Varșovia. A devenit dramaturgul de renume al Iluminismului polonez, ce a reprezentat o perioadă de renaștere culturală influențată în mare măsură de scriitori francezi precum Voltaire și Rousseau. În 1785, la Vilnius, a format un teatru care a prezentat spectacole în Polonia, Galiția și în guberniile de vest ale Rusiei. Această experiență a contribuit la constituirea Teatrului național polonez. Din 1789, revenit în Varșovia și a condus din nou trupa „Actorii naționali”, punând în scenă opere ale dramaturgilor străini (W. Shakespeare, Molière, Beaumarchais, G. E. Lessing), polonezi (J. Niemcewicz), precum și piese proprii („Henryk VI na łowach” – Henric al VI-lea la vânătoare), 1792) și altele. W. Bogusławski a fost și întemeietor al Teatrului de operă polonez. A jucat și a cântat în opere cu dăruire și talent. Piesa ”Presupusul miracol sau Cracovieni și goralii”, care este un vodevil cu muzică de Jan Stefani pe un libret de Wojciech Bogusławski, s-a jucat prima dată duminică, 1 martie 1794, la Teatrul Național din Varșovia. Piesa a fost considerată prima operă națională, conform regizorului modern Leon Schiller. Datorită lui Schiller (și aranjamentelor sale), vodevilul a revenit definitiv în repertoriul operei naționale poloneze în secolul XX. În 1811 Wojciech Romuald Bogusławski a organizat prima Școală de Teatru din Polonia. El i-a scris și un manual, „Dramaturgia sau știința artei dramaturgiei”. În 1814 i-a predat întreprinderea lui Ludwik Osiński, dar a rămas în continuare asociat cu teatrul. Inițial a cântat cu propria trupă la Teatrul Național, ulterior și pe alte scene, inclusiv: la Vilnius. Spre sfârșitul vieții sale a scris și publicat „Istoria Teatrului Național” și, de asemenea, a adunat și publicat „Operele sale dramatice”. Ultima sa apariție pe scenă a fost în 1827. Moare în 1829 la frumoasa vârsă, pentru epoca sa, de 73 de ani.

Vodevilul în patru acte despre viața valahilor gorali a fascinat publicul polonez la 1794, o vreme când Polonia se zbătea să supraviețuiască între Rusia și Imperiul Habsburgic. Poporul polonez își pierdea statul, iar cultura era o formă de afirmare identitară. Acțiunea piesei are loc în moara și hanul de lângă o mănăstire catolică, care s-au păstrat până în zilele noastre – aparținând ordinului cistercian din Mogiła. Pe vremea când W. Bogusławski studia la Școlile Nowodworski, din Mogiła, lângă Cracovia, de două ori pe an se ținea un târg bisericesc, la care participau în număr mare atât locuitorii din zona Cracoviei, cât și locuitorii din zona muntoasă. W. Bogusławski ar putut să fi cunoscut acest loc și pentru că Mogiła era situată pe drumul spre Kościelnik, unde la acea vreme locuiau rudele sale de partea mamei, familia Linowski. În prezent, ambele orașe sunt situate în Nowa Huta, unde W. Bogusławski și vodevilul său sunt comemorate de monumente de for urbane. Premiera operei a avut loc cu patru săptămâni înainte de depunerea jurământului lui Kościuszko, eroul național al Poloniei. Acesta a adunat elitele Poloniei dinaintea celei de-a treia împărțiri – ofițeri ruși și polonezi, nobilime și orășeni bogați, precum și magnați și alte persoane puternice. Decorațiunile au fost pregătite de Antoni Smuglewicz. Pe lângă cântăreții celebri ai Teatrului Național, însuși Wojciech Bogusławski a cântat în această operă aplaudată de public.

Libretul operei se bazează pe ipotezele tipice ale operei clasiciste târzii (cum ar fi în „Flautul magic” de Mozart și „Șarlatanul” de Kurpiński ). Vodevilul a fost pierdut peste câțiva ani și a fost redescoperit abia în 1929 de regizorul Leon Schiller. El a numit-o „opera națională poloneză”. Având în vedere situația politică tensionată dinaintea celei de-a treia împărțiri a Poloniei, textul apare cunoscătorilor de teatru contemporan ca o capodoperă a aluziei. Libretul conține piese de moralitate care ascund elemente tipice independenței. De exemplu, Wawrzyniec spune în partea vorbită:

„Trăiește liber, – înmulțește-te roditor,
Fie ca tu să-ți vezi strănepoții,
Fie ca tu, din învățătura pseudo-perversă de astăzi,
Departe – să poți da naștere unui trib decent.
Cultivă-ți pământul cu sudoare,
Ea este mama ta, ea te va hrăni;
Nu fi fals cu nimeni,
Iubește-ți întotdeauna aproapele,
Nu-i îndepărta pe săraci de la ușa ta.
Împărtășește-ți averea cu un aproape vrednic
și trăiește cu oameni buni prin exemplu,
Și Dumnezeu, văzându-te vrednic, îți va acorda zile de libertate.”

Părțile corale conțin cuvintele „Libertate” și „Integritate”. Apare totodată toposul „ospitalității slave” și nobila „dragoste de a se mulțumi cu puțin” (mai ales în aria morală „Nu cei bogați ne dau nouă”). Povestea miracolului a fost probabil preluată din piesa germană ”Der Bettelstudent, oder das Donnerwetter” de Paul Weidmann. În cele din urmă, poveștile de dragoste amintesc și de piesa „Don Giovanni” de Mozart . Viața goralilor a reprezentant o coordonată literar-istroică a renașterii culturale poloneze. Paradoxal viața unor valahi din Carpații Păduroși a devenit o constantă a rezistenței și independenței poporului polonez împotriva imperiilor habsburgic și țarist.

Piesa „Cud Mniemany, czyli Krakowiacy i Górale” („Presupusul miracol sau Cracovienii și Goralii”) de Wojciech Bogusławski, cu muzica compusă de Jan Stefani, reprezintă un moment crucial în istoria teatrului polonez. Premiera sa, pe 1 martie 1794, la Teatrul Național din Varșovia, cu doar câteva săptămâni înainte de insurecția lui Kościuszko, a transformat-o într-un simbol al identității naționale și al speranței într-o perioadă de turbulențe politice acute. Considerată prima operă națională poloneză, „Presupusul miracol sau Cracovienii și Goralii” explorează teme precum identitatea culturală, patriotismul, diferențele sociale și reconcilierea, într-un context plin de aluzii politice subtile. Piesa este structurată în trei acte, fiecare act fiind împărțit în mai multe scene. Acțiunea se desfășoară într-un sat pitoresc de lângă Cracovia, Mogiła, (care azi este o zonă metropolitană a marelui oraș polonez) și gravitează în jurul unor relații complicate și a unui conflict aparent insolubil între două comunități: locuitorii din Cracovia și muntenii (górali). Două comunități învecinate și aflate într-un conflict imagologic și de mentalități.

Actul I introduce personajele principale și ne prezintă conflictul central. Stach, un tânăr localnic, este îndrăgostit de Basia, fiica unui morar, dar Dorota, mama vitregă a acesteia, o forțează să se căsătorească cu Bryndas, un muntean bogat. Motivul conflictului pentru avere este clasic în epocă. Scenele inițiale stabilesc tonul comic și satiric al piesei, evidențiind diferențele de limbaj, obiceiuri și mentalitate dintre cele două comunități. În Actul II se complică și mai mult situația. Apar personaje noi, precum Bardos, un student sărac dar inteligent, care se oferă să ajute cuplul îndrăgostit. Intriga se intensifică pe măsură ce Dorota își urmărește propriile scopuri, încercând să-l seducă pe Stach. Disputele dintre orășeni și munteni se acutizează, culminând cu o confruntare directă. Dar Actul III aduce rezolvarea conflictului. Bardos, prin inteligența și umorul său, reușește să manipuleze situația, folosind un dispozitiv electric (o aluzie la progresul științific) pentru a înfricoșa și a reconcilia cele două comunități. Dorota este demascată, iar Stach și Basia sunt în cele din urmă lăsați să se căsătorească. Piesa se încheie cu un cor final, care promovează armonia, loialitatea și patriotismul. Identitatea națională și culturală sunt repere ale renașterii poloneze într-un moment de răscruce. Valahii gorali sunt exemplu de afirmare și păstrare a identității printre elitele poloneze din Cracovia. Piesa explorează complexitatea identității poloneze într-o perioadă de divizare politică, dar recunoaște și vigoarea goralilor, care sunt adevărații păstrători ai memoriei locale. Prin contrastul dintre orășeni și munteni, Bogusławski evidențiază diversitatea culturală a Poloniei, dar și necesitatea unității și a unui sentiment comun de apartenență. Limbajul, muzica și costumele tradiționale joacă un rol important în definirea identităților culturale regionale. Patriotismul respiră estetic și vibrant din piesă. Lectura operei transmite un sentiment patriotic puternic. Subtextul politic al piesei, reprezentat prin conflictul dintre comunități și rezolvarea pașnică a acestuia, fapt ce încurajează la solidaritate națională în fața amenințărilor externe. Referințele subtile la evenimentele politice contemporane au rezonat puternic cu publicul vremii. Diferențele sociale și reconcilierea sunt apanajul societăților tradiționale bine ierarhizate și organizate cutumiar. Piesa satirizează prejudecățile sociale și culturale, evidențiind absurditatea conflictelor bazate pe diferențe superficiale. Esența vieții este afirmarea binelui comun prin sentimentul patriotic. Reconcilierea dintre orășeni și munteni, mediată de Bardos, simbolizează posibilitatea depășirii diviziunilor și a construirii unei societăți mai armonioase.

Lumea rurală versus lumea urbană este o nouă paradigmă a modernizării Poloniei în debutul modernității. Piesa prezintă o imagine idealizată a vieții rurale, în contrast cu intrigile și corupția din orașe. Satul Mogiła devine astfel un spațiu al autenticității reale, al loialității și al valorilor tradiționale. Rolul educației și al rațiunii fiind o constantă a emancipării social-economice. Bardos, personajul iluminist prin excelență, personifică astfel puterea educației și a rațiunii în depășirea prejudecăților și în promovarea progresului social. Utilizarea „științei” (dispozitivul electric) pentru a manipula și a educa comunitatea este simbolică pentru ideile iluministe despre importanța cunoașterii. Piesa de teatru a avut în epocă un impact profund asupra culturii poloneze în zorii romantismului. A fost considerată o operă națională încă de la premiera sa și a contribuit la formarea identității poloneze moderne. Piesa a servit drept inspirație pentru generații de artiști și a fost adaptată în numeroase forme de artă, inclusiv teatru, operă și film. Succesul piesei nu s-a datorat doar mesajului său patriotic, ci și abordării sale inovatoare. Bogusławski a combinat elemente comice, satirice și muzicale într-un mod original, creând o operă populară și accesibilă pentru toate straturile sociale. Deși opera a fost pierdută pentru mult timp și redescoperită abia în 1929, „Cud Mniemany, czyli Krakowiacy i Górale” și-a recăpătat statutul de capodoperă a culturii poloneze. Reprezentațiile sale contemporane continuă să rezoneze și azi cu publicul, amintind de importanța valorilor naționale, a toleranței și a reconcilierii. Opera lui Wojciech Bogusławski este mult mai mult decât o piesă de teatru. Este un manifest cultural și politic, o expresie a speranței și a unității într-o perioadă critică din istoria Poloniei. Prin personajele sale memorabile, structura inovatoare și abordarea ingenioasă a temelor majore, piesa este simbol al identității naționale și un testament al puterii artei de a inspira și de a educa. Redescoperirea și reaprecierea sa în secolul al XX-lea confirmă relevanța sa continuă și contribuția sa esențială la patrimoniul cultural polonez și la cel al valahilor gorali. Viața idilică a muntenilor din Tatra reprezintă referința unui mod de viață ancestral și pastoral cu influențe puternice regionale ale transhumanței din zona românească a crestelor Carpaților. Opera nu face o referire etnică asupra muntenilor gorali, dar reiese din trama piesei originaritatea și diferența muntenilor față de orășenii polonezi. De reținut pentru noi este faptul că prima piesă de teatru poloneză se referă la comunitatea valahilor gorali, care a inspirat literatura poloneză. La 1794 goralii erau un motiv de inspirație literară. Piesa este o „Mioriță” gorală din literatura poloneză.