S-a întâmplat să vizitez, în același an – 2008 –, și Columbia, și Thailanda, într-un interval de nici două luni. M-am simțit o oarece vreme – mai ales că înaintea lor fusesem aproape vreo trei săptămâni în SUA și Canada – cu orientarea în derivă, nu altceva. Mai ales că Muzeul opiului din Triunghiul de aur (Chiang Rai) mi-a rămas cu cizme roșii între amintiri. Cu felurite exponate, artefacte și atâtea alte ciudățenii, întâlnirea, în premieră, cu figura (fotografia) lui Bela Lugosi, prietenul lui Bela Kun și „jucătorul” teatro-cinematografic al lui Dracula, și-a păstrat și azi neșirbit șocul, ca să zic așa. Acum, când este, totuși, veselul Crăciun, a invoca, să zicem, cânepa e ca și cum ai vorbi de frânghie în casa spânzuratului. Dar tocmai de aceea pomenesc această plantă cu totul specială, considerată cândva chiar sfântă. Mă rog, mai mult în „areopagul” zeilor. Așadar, cânepa a făcut parte, episodic și în diverse chipuri, și din existența mea mai de demult. Nu știu de când a început această firească legătură. Probabil, de pe la 1-2 ani, pe când, pentru a mă potoli, mama îmi băga o „mini-țoșcă” în gură, cu câteva „icre” de haldan, pe care, tot molfăindu-le, încetam cu zbieratul, alunecând ușor în lumea liniștită a viselor. Mai toate mamele din sat, forțate de asemenea situații, își „linișteau” în acest fel plozii.
Au procedat bine, au procedat greșit? Mai ales că, uneori, unii copii erau trecuți într-un fel de „transă”, probabil, și cu semințe de mac, pe care gospodinele le foloseau, de regulă, la cozonaci; excepționalii cozonaci moldovenești. Nimeni nu s-a apucat însă – nici înainte și nici după aceea – de… canabiseală sau de alte ierburi. Ca să nu mai spun că înseși preparatele din semințe de haldan – un fel de mascul al cânepei – nu se consumau decât doar ocazional, dacă nu chiar o singură dată pe an.
Ultima dată când m-am întâlnit abrupt cu o blană de cânepă s-a întâmplat în august 1968, prin zilele când au intrat rușii în Cehoslovacia, alături de sateliții lor: eram în vacanța de vară, ca elev de liceu (teoretic), și am ajutat-o pe mama la tăiatul cânepii, „maturizată” pe un petec de pământ de pe malul drept al Bârladului. Muncă grea; și acum îmi amintesc de bășicile din palmă provocate de seceră și de tulpinile lemnoase ale acestei plante țepene, cu frunze ușor pișcătoare. De „icrele” de cânepă (haldan) m-am despărțit ceva mai târziu. S-a întâmplat, sigur, într-un ajun de Crăciun: din semințele de haldan, femeile din coasta apuseană a Vasluiului – și în mod sigur din mai toată Moldova – preparau julfa, pe care o întindeau peste „pelincile lui Hristos” (turte nedospite). Ca ortodocși cu frică de Dumnezeu, așa ceva mâncam noi în dimineața de Ajun, și nu, cum aiurea povestește un colind, „slănină și cârnați”. Semințe „comestibile”, inofensive, de cânepă produceau, pe atunci, doar …haldanii, cum spuneam. Aceștia erau însămânțați pe la haturile culturilor cu popușoi, răsărită, cartofi, adesea în amestec cu sorgul (planta din care se fac măturile vegetale pentru case).
Din fericire, relația mea cu cânepa nu s-a oprit doar la aceste scurte episoade. Am participat, adolescent fiind, și la partea „industrială” a afacerii, de la punerea la putrezit a tulpinelor de cânepă, aranjate ca un gard, fixate între două perechi de nuiele, culcat aproape de mal în apa râului Bârlad, peste care se arunca un strat de pământ, spre a spori putrezirea cânepei de-a lungul a vreo două săptămâni. Apoi, se scotea pe mal, la uscat, după care, ajunși acasă, „snopii” de cânepă treceau prin gura meliței, tot femeile fiind acelea care le trăgeau pe ragilă, obținând fuioare, câlți (cărora la noi li se spunea buci). Oricum, se punea în practică această „tehnologie” printre alte treburi, de regulă după culesul popușoaielor și a poamei. Nu mai lungesc vorba. Doar atât: pe vremea când se cultiva cânepa prin zona mea de baștină, exista obiceiul ca preotul din sat, când umbla cu molifta Bobotezei, să primească, alături de un colac împletit în două sau cu gâlci, și un fuior de cânepă. De ce? Probabil că fuiorul reprezenta un produs și cu alte conotații, față de buci, care erau considerați lâna săracilor, tot așa cum salcâmului i se mai zicea stejarul țiganului…
Dar să strângem gura sacului (altădată făcut și el din cânepă). Povestea este prea lungă, ca să mai amintesc și de „țoalele” din cânepă sau, și mai nostim, de harapnicele răsucite din „piele” de haldani, cu zgomotul cărora erau izgonite spiritele rele în ziua-noaptea de Sf. Vasile. Biciuri groase și lungi, împletite în trei și cu tot atâtea șfichiuri. Nu oricine putea mânui acești semi-balauri… Problema este alta. Ca multe alte realități care țin de identitatea noastră, și cânepa a fost lichidată, la noi, cu o furie și inconștiență absolut prostești. Cine a distrus această cultură în România, atât de importantă nu doar pentru universul rural – julfa fiind pe ultimul loc – ci pentru economia noastră, în general? Are UE mâinile curate? UE și neomarxiștii, sorosiștii și celelalte conclavuri hălăduitoare, de felul lor fără de țară, fără de Dumnezeu se mai gândesc și la altceva decât la jafuri? Din nenorocire, nu numai de cânepă este vorba, ci de întreaga Românie, scoasă pur și simplu la mezat. Doar atât să mai spunem: este de neimaginat câte avize și controale, verificări, monitorizări și aprobări au fost puse de-a curmezișul și de-a lungul cultivării cânepii în anii de strălucită „prosperitate” cu care ne-a blagoslovit Înalta Poartă bruxelleză. Ca să nu mai amintim de adunătura din Parlamentul țării, care a dat și o lege pentru cânepă, desigur, potrivnică ei. Sigur, nu exclud nici îndărătnicia față de muncă a românilor de azi. Nu este vorba însă de prostie, cât de efortul pe care îl implică „icra” de cânepă, pusă în pământ, și adusă la stadiul de julfă. Cultura de cânepă solicită cam tot atâtea lucrări ca însăși vița de vie. Și aproape toate nemecanizate… Dar îmi pierd timpul. Numai atât: Eminescu este universal fiindcă a rămas român în tot ce a scris (un critic literar, nu-i dăm numele); îmi doresc și eu ca generațiile astea din urmă, cu buci în cap, să fie măcar europene, păstrând însă identitatea neamului nostru. Și nu loaze, corcituri (nu neapărat ori nu numai sangvine). Și ca să nu se strecoare vreo înțelegere strâmbă, mai adaug: de la romanii cuceritori la otomanii „biruitori” (ne referim la jefuitoarele biruri) ori sălbăticia rusească (cu rușii nici în rai, dacă ar fi, nu ar trebui mers vreodată) toți aceștia sunt de departe depășiți de ticăloșia „aleșilor” de la Bruxelles. Să-ți jefuiască absolut totul, inclusiv identitatea, și să-ți scoată și ochii că ți-au ridicat nivelul de trai, România trăind din împrumuturi absolut înspăimântătoare, asta, da, mârșăvie fără seamăn… Ca să nu mai spun de perfidia cu care te lasă la discreția unei adunături precum Austria, cancerul secular al acestei părți a Europei. Cu asemenea borfași patologici nu te porți cu săru-mâna, dacă vrei să nu fii tratat pe post de hârtie igienică… Cât privește povestea stupefiantelor, este o altă față albă – nu roșie! – a aceleiași mafii hălăduitoare care joacă totul la ruleta gheșefturilor.
