Arhiva zilnică: 17 aprilie 2017

Spre dominația mondială prin Inteligența Artificială

Data: 31 martie 2026 by Redacția

Această lucrare pornește de la premisa că omenirea se află la o răscruce istorică. Nu mai este vorba doar despre progres tehnologic, ci despre o redefinire a puterii și a supraviețuirii civilizației. Pentru a surprinde esența acestui fenomen, am ales o metodologie de redactare inedită: consultarea directă a „subiectului” investigat. Articolul de față este rezultatul unui dialog analitic cu sisteme de Inteligență Artificială de ultimă generație. Această abordare hibridă, om-mașină, asigură nu doar o precizie tehnică de ultimă oră, ci și o perspectivă „din interior” asupra logicii algoritmice care începe să guverneze lumea. Prezentul material urmărește să descifreze mecanismele prin care IA devine noul instrument al suveranității globale, oferind cititorului o hartă a riscurilor și oportunităților acestui secol digital.

Dominanță Mondială prin Inteligența Artificială

Statele Unite dețin, încă, poziția de lider mondial, dar China avansează rapid pentru a schimba această ierarhie, generând o cursă a înarmărilor prin Inteligența Artificială. Această competiție nu este doar una militară, ci una multidimensională, structurată pe trei axe fundamentale: Dominanța Cognitivă: Capacitatea sistemelor de IA de a procesa informații și de a lua decizii strategice mai rapid decât orice stat major uman. Cine deține cel mai performant „creier electronic” va deține controlul asupra piețelor financiare și a fluxurilor informaționale; Monopolul Datelor: În 2026, datele sunt „noul petrol”. Dominanța mondială este exercitată de entitățile care pot colecta și sintetiza comportamentul uman la scară globală, transformând predicția în control social și economic; Supremația Infrastructurii: Lupta pentru microcipuri și centre de date devine noua geografie a puterii. Dependența de anumite lanțuri de aprovizionare tehnologică poate îngenunchea economii întregi fără a trage un singur foc de armă.

În acest context, securitatea cibernetică a devenit principalul risc global pentru companii și state în 2026, IA acționând ca o sabie cu două tăișuri: aceasta consolidează apărarea, dar permite și atacuri extrem de sofisticate. Printre acestea se numără dezinformarea automatizată, care utilizează modele lingvistice pentru a genera și propaga conținut fals la scară industrială, și malware-ul polimorf, un cod malițios care își schimbă semnătura și structura în timp real pentru a evita detecția sistemelor de securitate tradiționale. Noile ghiduri de securitate, precum Cyber AI Profile publicat de NIST în decembrie 2025, subliniază necesitatea trecerii de la apărarea tradițională la o reziliență proactivă, capabilă să contracareze atacurile de tip „data poisoning” sau manipularea modelelor de IA. Această competiție pentru dominanță ridică riscuri majore și necesită o „suveranitate digitală” robustă, care să protejeze valorile democratice în fața expansiunii unor modele autoritare ce utilizează IA ca instrument de agresiune cibernetică sau control totalitar

„Suveranitate digitală” și „colonialismul digital”

Asistăm la o mutație geopolitică fundamentală: trecerea de la colonialismul teritorial la cel digital. Această nouă formă de hegemonie se manifestă prin patru vectori principali:

1. Mecanismul „Coloniei Digitale”: Dacă în trecut resursele naturale erau extrase pentru a îmbogăți metropolele, astăzi datele cetățenilor constituie materia primă extrasă de giganții tehnologici. Statele care nu dețin controlul asupra acestor fluxuri pierd capacitatea de a-și impozita economia digitală și de a asigura securitatea informațională a populației;

2. Eroziunea Suveranității Decizionale: Absența unei infrastructuri proprii (cloud național, algoritmi suverani) forțează statele să cedeze controlul decizional. Deciziile majore privind consumul, orientarea politică sau informarea publică nu mai aparțin cetățeanului, ci entităților care dețin și controlează „codul sursă”;

3. Ascensiunea Actorilor Cvasi-Statali: Giganții tehnologici, fie că sunt state, precum SUA și China, fie că sunt corporații transnaționale (precum Microsoft, Alphabet/Google, NVIDIA sau Meta) au dobândit o putere financiară ce depășește PIB-ul multor națiuni. Acești actori dictează standarde și politici publice, operând dincolo de controlul democratic tradițional. Microsoft: Deține infrastructura de cloud și parteneriatul cu OpenAI, fiind „motorul” multor guverne. Alphabet (Google): Controlează fluxul de informație și date la nivel global. NVIDIA: În 2025-2026, a devenit pilonul central al puterii computaționale (fără cipurile lor, nicio IA nu funcționează). Meta: Prin rețelele sociale, exercită o influență directă asupra opiniei publice și proceselor democratice;

4. Algoritmizarea Vieții Social-Economice: Controlul exercitat prin IA nu se limitează la mediul virtual. Algoritmii decid astăzi bonitatea financiară, accesul la servicii medicale sau vizibilitatea afacerilor locale. Fără o suveranitate digitală reală, o națiune devine un spectator pasiv la propria administrare.

Concluzia: Statul care va realiza cel mai mare progres în dezvoltarea IA va domina lumea, folosind supremația tehnologică pentru realizarea propriul „colonialism digital”.

Definiții ale termenilor cheie

Algoritm: Serie de instrucțiuni matematice urmate de un computer pentru a rezolva o problemă sau a lua o decizie automată; Cursa înarmărilor prin IA: Competiție globală între marile puteri pentru obținerea supremației tehnologice, economice și militare prin dezvoltarea accelerată a sistemelor de IA; Colonialism digital: Model de dominație modern în care statele sau marile corporații tehnologice extrag și procesează datele cetățenilor altor națiuni, transformându-le în resurse de profit și control politic; Colonie digitală: Stat care, din cauza lipsei de infrastructură și tehnologie proprie (IA, Cloud), devine dependent de platforme externe, pierzând controlul asupra economiei și proceselor decizionale interne; Cyber AI Profile (NIST): Cadru de referință lansat la finalul anului 2025 care oferă linii directoare pentru gestionarea riscurilor cibernetice asociate sistemelor de IA; Data Poisoning: Atac cibernetic prin care se introduc date eronate în setul de antrenament al unei IA pentru a-i altera rezultatele sau a crea vulnerabilități; Deep Learning: Formă avansată de Machine Learning bazată pe rețele neuronale complexe, capabilă să proceseze volume uriașe de date pentru sarcini sofisticate; Dezinformare automatizată: Utilizarea IA generative pentru a crea și distribui automat conținut fals la o viteză și un volum masiv pentru influențarea opiniei publice; EU AI Act: Primul cadru juridic cuprinzător la nivel mondial care reglementează IA pe baza nivelului de risc pentru protejarea drepturilor fundamentale; Hegemonie algoritmică: Exercitarea puterii la nivel global prin controlul algoritmilor care pot influența opiniile, comportamentul de consum și stabilitatea politică a unei populații; Machine Learning: Subcategorie a IA care utilizează algoritmi pentru a analiza date și a face predicții automate fără a fi programată explicit pentru fiecare sarcină; Malware polimorf: Cod malițios creat cu ajutorul IA care își modifică automat semnătura și structura în timp real pentru a evita detecția; Rețele neuronale artificiale (RNA): Modele computaționale inspirate de creierul uman, formate din neuroni artificiali care procesează informația pentru a recunoaște tipare complexe; Reziliență proactivă: Capacitatea unui sistem de a anticipa și neutraliza amenințările înainte ca acestea să producă efecte, trecând de la reacție la protecție anticipativă; Suveranitate digitală: Capacitatea unui stat de a exercita controlul asupra propriei infrastructuri digitale și a datelor cetățenilor fără a depinde de actori externi; Transumanism: Mișcare ce susține utilizarea tehnologiilor avansate (IA, genetică) pentru a depăși limitele biologice umane și a extinde durata de viață.

Între Progres și Prăbușirea

Analiza prezentată în acest articol demonstrează că Inteligența Artificială nu este doar o unealtă tehnologică, ci noul fundament al puterii în secolul XXI. Așa cum am subliniat în această lucrare, soarta omenirii depinde în mod critic de profilul moral al celor care gestionează sistemele de Inteligență Artificială. Omenirea se află astăzi într-un punct de inflexiune unde distanța dintre „bunăstare” și „amenințare existențială” este dictată de algoritmi. Printre schimbările epocale pe care le face Inteligența Artificială, este și ce prin care se face trecerea de la colonialismul teritorial, bazat pe pământ și resurse naturale, la colonialismul digital, bazat pe date și algoritmi. În acest context, securitatea cibernetică și reziliența proactivă nu mai sunt simple termene tehnice, ci forme de rezistență în fața unei posibile hegemonii algoritmice. Viitorul aparține acelor națiuni care vor înțelege că resursele digitale sunt la fel de vitale ca granițele fizice. Provocarea majoră pentru 2026 și anii ce vor urma rămâne echilibrarea puterii imense a IA cu un sistem de valori democratice, prevenind astfel ca această „cea mai de preț resursă” să cadă sub controlul unor dictaturi tehnologice sau al unor interese statale și/sau corporatiste transnaționale care ignoră binele comun al omenirii.

O documentare de N. Grigorie Lăcrița

„Peștera Mamutului” sau cel mai mare labirint carstic din lume cu 630 km de galerii

Data: 31 martie 2026 by George V. Grigore

Modelat în rocile planetei – cel mai mult în rocile carbonatice – avem un real relief subteran care ne uimește cu minunățiile sale. Dacă cea mai adâncă peșteră – aven din lume se află undeva prin Caucazul de est (Peștera Veryovkina sau „Peștera Morții”), cu o adâncime de aproximativ 2222, 90 metri pe verticală, cea mai mare peșteră – system ca întindere pe orizontală este Peștera Mamut din SUA, cu 630 kilometri de galerii subterane. Parcul Național numit „Peștera Mamutului” este un Parc Național din centrul statului Kentucky, SUA care cuprinde porțiuni din Peștera Mamutului, sistemul de peșteri cu cea mai lungă peșteră cunoscută din lume. Numele oficial al sistemului carstic subteran este Mammoth-Flint Ridge Cave System. Parcul a fost stabilit ca un parc național la 1 iulie 1941. A devenit un „World Heritage Site” pe 27 octombrie 1981, și o Rezervație a Biosferei Internaționale pe 26 septembrie 1990. Cei 21,382 ha ai parcului sunt situați în principal în Edmonson County, Kentucky, cu mici zone de extindere spre est, în Hart County și Barren County. Acesta este centrat în jurul Râului Green, cu un afluent, Râul Nolin, care se varsă în Râul Green în interiorul parcului. Cu incredibila dimensiune de peste 630 kilometri de pasaje, este de departe cel mai lung sistem de peșteri cunoscut din lume, fiind de peste două ori mai mare ca al doilea sistem de peșteri ca lungime, care este Peștera Jewel din Dakota de Sud, care are peste 240 kilometri de pasaje cunoscute.

Se spune că Peștera Mamutului a fost creată în urmă cu 25 de milioane de ani sub acțiunea Râului Verde și a afluenților săi. Din punct de vedere structural, Peștera Mamutului s-a format în straturi groase de calcar, acoperite de un strat de gresie ceea ce conferă stabilitate. Aceasta este dipusă pe cinci nivele, ce se întind pe o suprafață cu diametrul de numai 16 kilometri, însă lungimea sălilor și pasajelor depășeste 260 de kilometri. Până în prezent, s-au descoperit 225 de galerii 47 de cupole și 23 de avene. Principala peșteră măsoară peste șase kilometri lungime 6-42 metri lățime și până la 12 metri înălțime. Dintre toate, sala cea mai mare, „Sala Rotundă”, măsoară 43,3 metri lungime 42,4 metri lățime și 12,2 metri înălțime. Temperatura întregului sistem se situează în jurul valorii de 12C. Denumirea de mamut a început să fie folosită începând cu anul 1880, pentru a descrie imensitatea acestei cavități subterane. Pe 17 octombrie 1981, Peștera Mamutului a intrat în patrimoniul UNESCO si devine rezervatie a biosferei internationale in 1990. Din punct de vedere structural, complexul de peșteri cuprinde o serie de formațiuni precum „Templul lui Solomon”, „Coloanele lui Hercule” sau „Camera Stelei”. Tot aici biospeologii au descoperit peste 70 de specii aflate pe cale de dispariție, iar geologii formațiuni de stalactite, helictite și ghips, care aveau forme diferite și dintre cele mai variate. Printre acestea amintim: liliacul indian, liliacul gri, liliacul brun în număr mai redus, liliacul brun mare. Toate aceste specii de lilieci sunt pe cale de dispariție în alte habitate, de aceea se încearcă protejarea lor. Tot aici există salamandra de peșteră, peștele fără ochi, racul de peșteră, crevetele de peșteră. Organisme mumificate ale unor indieni americani, eventual, de origine pre-columbiene (apox. 6000 de ani), au fost găsite în Mammoth Cave prezentând exemple de înmormântare intenționată, cu dovezi ample de practici funerare pre-columbiene. În timpul războiului din 1812 peștera a fost exploatată pentru nitrați, aceștia fiind folosiți în realizarea prafului de pușcă. De altfel peștera a fost exploatată încă din vechime pentru cristale și săruri.

Peștera Mamutului s-a dezvoltat în straturi groase de calcar acoperite de un strat de gresie, ceea ce face ca sistemul să fie deosebit de stabil. Sistemul include mai mult de 630 km de culoare. Noi descoperiri și conexiuni adaugă mai mulți kilometri la această cifră în fiecare an. Parcul Național Peștera Mamutului a fost înființat pentru a păstra conservat sistemul de peșteri. Parcul oferă mai multe tururi de peșteră pentru vizitatori. Multe dintre caracteristicile cele mai renumite din peșteră, cum ar fi Grand Avenue, Frozen Niagara și Fat Man’s Misery, pot fi văzute în tururile de vizitare care variază de la o oră, până la șase ore. Sunt și două tururi luminate doar de lămpile de parafină cărate de vizitatori, ca alternative populare la rutele luminate electric. Sunt disponibile și tururi „sălbatice”, departe de părți dezvoltate ale peșterii, în noroi și tuneluri prăfuite. Numărul vizitatoriilor în 2009 a fost de 503.856. Parcului Național Peștera mamutului a fost deschis în mod oficial la 1 iulie 1941. Printr-o coincidență, în același an a apărut „Societatea Națională de Speologie”. Intrarea nouă, închisă pentru vizitatori încă din 1941, a fost redeschisă la 26 decembrie 1951, devenind intrarea utilizată pentru începutul turului „Frozen Niagara”.
Parcul Naţional este format din dealuri şi văi adânci ale râurilor care îl străbat. „Mammoth Cave” găzduieşte mii de ani de istorie a umanităţii, fiind, totodată, un loc ideal pentru drumeţii, ciclism, călărie, canotaj şi camping.

Parcul Naţional Peştera Mamutului reprezintă cel mai extins sistem de peşteri din lume, cu peste 458 km de pasaje de peşteră supravegheate în interiorul proprietăţii (şi cel puţin încă 128 km în afara proprietăţii). Parcul ilustrează o serie de etape ale istoriei evolutive a Pământului şi conţine procese geologice în curs şi faună sălbatică unică. Este renumit pentru dimensiunea sa şi reţeaua vastă de pasaje orizontale extrem de mari şi puţuri verticale. Pasajele lungi cu încăperi uriaşe, puţuri verticale, stalagmite şi stalactite, forme splendide de flori de gips, ace delicate de gips, flori rare de mirabilite şi alte caracteristici naturale ale sistemului de peşteri sunt toate exemple superlative de acest tip. Niciun alt sistem de peşteri cunoscut din lume nu oferă o varietate mai mare de minerale sulfat. „Mammoth Cave” prezintă 100 de milioane de ani de acţiune de formare a peşterilor şi aproape toate tipurile de formaţiuni de peşteri cunoscute. Procesele geologice implicate în formarea lor continuă în prezent. Astăzi, această reţea uriaşă şi complexă de pasaje din peşteră oferă o înregistrare clară, completă şi accesibilă a schimbărilor geomorfice şi climatice ale lumii.

În afara peşterii, topografia carstică este încântătoare, cu peisaje fascinante şi toate caracteristicile clasice ale unui sistem de drenaj carstic: zonă vastă de reîncărcare, reţea complexă de conducte subterane, gropi, fisuri, fisuri şi râuri şi izvoare subterane. Flora şi fauna peşterii este cea mai bogată faună sălbatică caverniculă cunoscută, numărând peste 130 de specii, dintre care 14 specii de troglobiţi şi troglofili există numai aici. O mică parte a Parcului Naţional Peştera Mamutului este în proces de dezvoltare (drumuri, facilităţi pentru vizitatori, infrastructură operaţională şi administrativă), dar cea mai mare parte a zonei rămâne nedezvoltată. Ca parc naţional, protecţia integrităţii proprietăţii are prima prioritate în deciziile de management. Integritatea peşterii a fost consolidată ca urmare a cinci măsuri semnificative care au fost luate de când Parcul Naţional a fost înscris în lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO, în 1981: un Plan General de Management, actualizat în 1983; înfiinţarea Rezervaţiei internaţionale a biosferei „Mammoth Cave Area” în 1990 şi extinderea ulterioară în 1996; un sistem regional de canalizare, instalat la începutul anilor 1990, care deserveşte atât parcul, cât şi trei comunităţi adiacente; înfiinţarea „Mammoth Cave International Center for Science and Learning”, în 2004; descoperirea şi cartografierea a 140 de mile suplimentare (225 kilometri) de pasaje din peşteră în ultimii 31 de ani.

Aleksander Stadnicki – primul istoric modern polonez care a scris despre valahii gorali din Carpații Păduroși, la 184

Data: 31 martie 2026 by Ionuț Țene

La începutul secolului XIX curentul cultural al romantismului a adus în prim plan redescoperirea unor populații etnografice ocultate de istorie și elita politică. Contele Aleksander Stadnicki a fost reputat avocat și istoric polonez și membru al Seimului de stat din Galiția, controlată de habsburgi în acea perioadă specifică romantismului literar. El a fost fiul istoricului, contele Antoni Stadnicki (1771–1836, proprietarul la Nowy Żmigród, și al lui Józefa, născută din familia de prinți Jabłonowski. Viitorul istoric a avut 3 frați: Kazimierz Piotr, Władysław (1810–1882) și Zygmunt (decedat în copilărie). În 1826 Aleksander Stadnicki a absolvit dreptul la Universitatea din Viena. Din 1838, a fost numit secretar suplimentar al guvernului în Guvernul Național din Liov. Printre magnați, contele a participat la Seimul de Stat în 1827 și din 1839. Și-a încheiat serviciul guvernamental în 1841 și s-a mutat la Trzcinica, unde s-a dedicate scrisului. În 1843, a apărut din nou în Parlamentul statului și a fost autorul proiectului de acordare a dreptului de proprietate asupra pământului utilizabil țăranilor și al goralilor. Mai târziu, în lucrările sale jurnalistice, a fost și un susținător al abolirii iobăgiei și un admirator al vieții tradiționale a valahilor gorali din Carpații Păduroși.

Din 1848, începe să publică lucrările sale științifice despre, printre altele, așezările rurale de drept valah – Jus Valachicum , istoria orașelor din fostul Voievodat al Ruteniei și despre statutele lui Cazimir cel Mare. Istoricul polonez a perceput că Jus Valachicum reprezintă sintagma prin care este desemnat vechiul drept românesc care a fost în vigoare în ţările române până la mijlocul secolului XIX. El considera că a apărut cu mult înainte de cristalizarea puterii de stat şi s-a perpetuat prin formele de organizare socială şi judecătorească ale românilor, pornind de la „obiceiul bun şi bătrân” şi a „legilor bune şi drepte” aplicate „din bătrâni”, trecând prin juzi, cnezi, voievozi şi până la domni. Normele de drept ale românilor au avut la început un caracter cutumiar şi s-au impus chiar şi acolo unde ei s-au aflat sub stăpânire străină, adică în Polonia sau Imperiul habsburgic. În Transilvania mai ales, stăpânirea străină a fost nevoită să recunoască dreptul românesc valah al populaţiei autohtone, pe când în statele româneşti independente s-a putut dezvolta fără obstacole. Jus Valachicum a fost de fapt legea românească la valahii gorali până în secolul XVII/XVIII. Istoricul polonez a decedat pe 19 decembrie 1861 la Liov și a fost înmormântat la cimitirul Lychakiv, azi Ucraina. Contele a fost astfel primul istoric polonez din perioada romantică și modernă, în afara cronicarilor medievali, care a scris despre valahii gorali din Munții Tatra, cu acribie și într-o manieră științifică.

Problema satelor poloneze cu rădăcini valahe a fost tratată de conte, încă din 1848, atunci când publica, în primul tom al Bibliotecii Ossoliński, studiul „Despre așa-zisele sate valahe din nordul Carpaților”, pornind de la conscripţiile din anii 1552-1629, redactate în latină, şi care „consacră o secțiune separată tuturor satelor valahe (wołoskim) și impun un impozit separat coloniștilor lor („Item valachi agros colentes, vel in agris, quae dworzyszyszcsa dicuntur, sedentes per duos grossos solven” – „De asemenea, valahii care cultivă câmpurile, stând pe câmp, care se numesc zvorişteni, plătesc cu doi groşi”), în 1552 -1559. Ulterior, dările pe câmp cresc la 15 groşi, cele pe oi, la 20 groşi, tot atât plătind pentru vite. Dările către seniorul locurilor le plăteau valahii de două ori pe an, de Crăciun şi de Paşti, drept „colindă” („Qui quidem in-colae villae ejusdem ad scultetum cum strenna, alias z Koliathka bis in anno ire tenebuntur: semel pro festo Nativitatis Domini cum gallis et tortis, secundo pro festo Paschae, cum ovis et tortis” – „Într-adevăr, locuitorii aceluiași sat vor fi obligați să meargă la bucătăria seniorului, cu „colinda”, de două ori pe an: o dată, pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, cu cocoși și capre, a doua oară, pentru sărbătoarea Paștelui, cu ouă şi capre”). Dările acestea mari, care tot sporeau în rândurile populaţiei valahe, explică, de fapt, de ce mulţi valahi sărăciţi şi mai ales ”zvorişteni”, „migrează spre răsărit”, adică spre nordul Moldovei, istoria consemnând, uneori, şi schimburi de fugari din ambele ţări (vezi Ion Drăgușanul, Urmașii lui Dragoș Voievod, Cluj-Napoca, 2024, pp. 71-72). Comunitatea valahilor gorali dar și a volohilor galițieni a fost într-o perpetuă mișcare datorită obiceiurilor pastorale și transhumanței, dar și a presiunilor mari prin taxele și impozitele impuse de regatul polonez și mai târziu de habsburgi, ceea ce a făcut ca numeorși gorali să se mute în Moldova, iar în urma insecurității și războaielor ruso-austro-turce românii să se refugieze în fostele teritorii poloneze. Pentru a-și păstra identitatea sub habsburgi, magnații polonezi au creat Fundația Institutului Național Ossolińskich, sau Ossolineum, care este una dintre cele mai importante și mai longevive instituții culturale din Polonia. La 1848 această bibliotecă academică s-a preocupat și de trecutul valahilor gorali, în concordanța cu specificul romantismului epocii.

Biblioteca a fost fondată în 1817 (cu acordul împăratului Francisc I) de bibliofilul și colecționarul Józef Maksymilian, contele Ossoliński (1748-1826). Contele a ales Liov ca sediu al Ossolineumului. În 1823, a semnat un acord cu colecționarul și patronul de artă, Henryk Prințul Lubomirski (1777-1850). În acest fel, în Ossolineum a fost înființat Muzeul Lubomirski, iar Ossoliński nu numai că a îmbogățit colecțiile fundației, ci și-a asigurat și finanțarea din moșiile aristocraților mai bogați. Biblioteca Națională Ossolineum este cea mai veche parte a Institutului Național. Principală sarcină a fost să colecteze și să multiplice bunurile culturale legate de Polonia prin administrarea unei biblioteci, publicarea propriei reviste științifice tipărite în propria tipografie și punerea la dispoziția publicului a lucrărilor colectate. În cadrul acestei biblioteci de renume în epocă, contele polonez s-a implicat în cercetarea și popularizarea valahilor gorali și a volohilor, ca parte a patrimoniului cultural polonez cu origini românești. De apreciat că Aleksander Stadnicki a fost primul istoric modern polonez care s-a preocupat științific de viața valahilor gorali și de originea, precum și de obiceiurile pastorale și juridice specifice arcului carpatic. El a pus bazele cercetării științifice asupra valahilor gorali din Tatra, încă de la 1848.

Între „Gomora” și „Sodoma” înarmării lumii: omul, biată piesă-paiață pe tabla de șah a acestor nebuni…

Data: 30 martie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Este tot mai clară forțarea extinderii războiului din Iran… Și nu doar la nivelul întregului Orient Mijlociu, ci pe plan mondial… Cu acești nebuni (știuți) ai lumii dând foc întregului mapamond… Și cu alți demenți (mulți încă neștiuți, nevăzuți) gata să iasă pe scenă în rolurile de jucători globali „decisivi” pentru soarta lumii… Ca lachei… Ca mișei… Căci rolurile de „împărați” sunt luate… Luate, nu primite… Și este o lume în care pare că întreaga istorie a conflictelor „moderne” ale omenirii se reiau și se suprapun pe retina unui timp ce nu mai are răbdare… Cu tot mai multe degete îndreptate spre ultimul buton… Într-o ultimă competiție a demenței, orgoliilor și frustrărilor bolnave, închipuirilor și preamăririlor netratate… Primul dintre acei ultimi, nu țintind, ci apăsând… De parcă ar mai conta cine a fost ultimul… De parcă ar mai avea pe cine să impresioneze, deja postexistență, această „mărire”… Dar așa sunt demenții care ne conduc… Dacă nu au fost cei dintâi în orice altă semețire a schizoidului lor, măcar să fie cei din urmă…. Chiar dacă toți cei „din urmă” nu doar că nu vor mai fi cei dintâi în analele istoriei, ci nu vor mai fi… Căci istoria este pentru cei ce vin dacă mai au unde să mai vină…

Războiul se extinde… Conflictele escaladează… Iar unica țintă a războiului nebunilor este chiar omul… Omul devenit biată piesă paiață pe tabla de șah a acestei (ne)lumi… Dar tocmai escaladarea războiului ne mai dă și un ultim răgaz… Nu spre a privi spre ultimele rădăcini nearse, necalcinate, nezdrobite, ci spre a vedea cât de mult a contat neveghea din noi… Din pacea războinică dintre războaiele lumii… „Astăzi”, poate cel de al treilea… Decisiv… Ultim… „Cunună” de orgolii, frustrări, demențe, paranoide lăsate libere să circule în lume, mai libere decât cei nebolnavi, transformând-o prin contagiunea morbidă din aceste ultime decenii… Ale „gomorei” și „sodomei” înarmării lumii…

Și nu, nu mai este vorba despre „butoaiele de pulberi” balcan-europene și chiar paneuropene (Ucraina)… Nu mai este vorba doar despre incendierea, „de departe”, a Orientului Mijlociu… Ci, despre toate acestea, dimpreună, pârjolindu-ne într-un ultim război… Și mai sunt poate „cărți” nejucate în mânecile celor ce ne conduc… Mai sunt poate și șanse pentru, dacă nu o pace, măcar o liniște de după furtuna mondială ce va veni… Pentru că va veni… Căci, și dacă mâine ar fi întroienite conflictele actuale, și de ar fi topite armele lumii, furtuna nu mai poate fi evitată… Este aici, suntem în ea, împresurați în mâzgă pentru mulți ani de acum înainte… Pentru că atâta rău a fost făcut deja încât doar reconstrucția a ceea ce a fost distrus va însemna decenii de privațiuni și resemnări pentru un ipotetic bilet al păcii dintr-un orizont nedescătușat de perspectiva sângelui…

O criză mondială în care economia lumii va fi dată cu multe decenii înapoi… Și în a cărei perspectivă, binele de acum înainte ar putea să nu mai însemne nici măcar acceptarea răului celui mai mic de până mai ieri… O criză mondială în care se va produce o întoarcere masivă a țărilor către vechile tehnologii și resurse energetice… Acelea pe care noi le desființăm, ca industrii, le vindem, ca resurse… Acum și prin decizia dementă, cea a propriilor nebuni ce ne conduc, de a impune obligarea dărâmării, nici măcar a conservării, industriei energetice „vechi”, totul sub spectrul sancțiunilor, punitivității… Cu uzine ce devin „memoriale” ale pedepsirii acelora ce refuză a le rade din temelii: Turceni, Rovinari… Cu amenințări pentru cei ce nu le pun la pământ… Poate și închisoare… Poate chiar „zidirea” lor în aceste ruine-memoriale ale neputinței unui popor…

Războiul?… El este (și nu doar cel economic) deja, nu doar aici, ci peste tot… Iar apariția unor noi intrigați puși să tragă de colțurile deja sfâșiate ale cortinei Lumii nu este o stranie coincidență… Și nici doar „o surpriză”… Pentru că sunt lucruri pregătite de mulți ani… Din acei ani în care noi ne dedulceam în nepăsare… Și chiar și implicarea Africii pe această scenă de teatru în război era doar o chestiune de timp… De o așteptare a unui alt bufon primind un rol de incendiator… Să rămână, la rându-i, undeva într-o neistorie… Iar faptul că Uganda (!) se alătură Israelului în lupta acestuia „pentru dreptatea sa istorică” (!) nu este un gest de compasiune… Ci un rol din scenariul tablei de șah a lumii… Cu marile întrebări ce ar trebui să ni le punem de acum… Căci oare ce resurse militare au fost „depozitate” în țările din Africa?… Înarmate departe de ochii noștri pentru a fi folosite de cei ce ne-au adus sub ploaia de funingine a lumii…

România este poezia care nu se termină niciodată!

Data: 30 martie 2026 by Zoe Dantes

Există țări care impresionează prin forță. Altele prin bogăție. Unele prin disciplină, altele prin putere militară sau rigoare administrativă. România, însă, pare să fi fost alcătuită dintr-o altă substanță: o combinație de geniu tăcut, frumusețe melancolică, suferință istorică și o inexplicabilă capacitate de a merge mai departe. Dacă nu ar fi existat, lumea ar fi fost nevoită să o inventeze pentru a explica un cuvânt imposibil de tradus: „dorul”. România nu este doar un teritoriu. Este o succesiune de revelații. Este locul unde Petrache Poenaru a pus bazele stiloului modern, unde Henri Coandă a deschis drumul aviației cu reacție și unde Nicolae Paulescu a contribuit decisiv la descoperirea insulinei. Substanța care a salvat milioane de vieți. O țară care a oferit lumii minți strălucite fără să-și strige meritele. Dar România nu înseamnă doar laboratoare și brevete. Înseamnă gustul tradiției păstrat în Brânza de Sibiu, aroma vinurilor domnești din vremea lui Vodă Ștefan și culorile vii ale sufletului popular care răzbesc din crucile sculptate ale Cimitirul Vesel și strigătul Mocăniței. Este albastrul imposibil de reprodus al frescelor de la Mănăstirea Voroneț, o nuanță care pare coborâtă direct din Cer peste istorie. Este sunetul viorii lui George Enescu, ecoul baladei lui Ciprian Porumbescu și vibrația horelor care adună sufletele în cerc, unde timpul nu se măsoară în ceasuri, ci în bătăi de inimă. România este poezia care nu se termină niciodată. Este universul metafizic din Luceafărul și melancolia adâncă din versurile lui Eminescu, unde „plopii fără soț” devin simboluri ale singurătății cosmice. Dar această țară nu a fost clădită doar din lumină. A trecut prin dictatură, prin tăceri forțate și prin cenușiul apăsător al regimului comunist. A învățat să supraviețuiască în frig și în frică, să vorbească în șoaptă și să spere în tăcere. Iar după prăbușirea zidurilor, nu ura a rămas moștenirea principală, ci dorința de libertate.

Din afară, România pare adesea un paradox: o țară bogată în resurse și cultură, dar din care milioane de oameni au plecat în căutarea unei vieți mai bune. Un stat privit uneori ca un experiment social, prins între crize politice, neîncredere publică și dezamăgiri repetate. Și totuși, în profunzime, România funcționează după alte legi decât cele politice. Aici, de secole, comunități de etnii și credințe diferite au conviețuit firesc, nu pentru că așa au decis strategiile vremelnice, ci pentru că viața de zi cu zi i-a învățat respectul reciproc. În satele românești, identitatea nu se negociază ideologic. Ea se trăiește cu fiecare bătaie de clopot care străbate văzduhul și transformă vremelnicia în eternitate. Este țara unde pruncii sunt botezați în credința creștină de preoți simpli, unde biserica rămâne adăpost de suflet, iar duminica nu este doar zi liberă, ci zi de legătură cu Cerul. Unde bătrânele satelor, adevărate „regimente tăcute”, umplu bisericile și rostesc rugăciuni pentru neam, pentru cei plecați și pentru cei care încă nu s-au născut. Ele nu apar în statistici, dar țin aprinsă o lumină nevăzută.

În contrast cu valurile ideologice moderne și cu disputele culturale ale lumii grăbite, România profundă nu trăiește în lozinci, ci în ritualuri, în pomeniri, în colinde și în mesele de sărbătoare unde generațiile stau împreună.

România nu este doar un stat. Este o stare de spirit. Este locul unde trecutul nu moare și viitorul nu se grăbește. O țară care a dăruit lumii nu doar invenții și artiști, ci o formă aparte de sensibilitate. Fără România, poate că lumea ar fi fost mai eficientă, dar cu siguranță ar fi fost mai săracă sufletește. Pentru că fără ea nu ar fi existat dorul. Nu ar fi existat melancolia care îndulcește suferința. Nu ar fi existat frumusețea care se naște din imperfecțiune. Nu ar fi existat Pasărea Măiastră a lui Brâncuși și nici cântecele Mariei Tănase care tăie și acum durerea ca o lamă. România trebuia inventată pentru ca lumea să înțeleagă că fragilitatea poate fi forță, că răbdarea poate fi rezistență și că tăcerea poate spune mai mult decât discursurile. România nu este doar o întâmplare a istoriei și nici un desen trasat pe hărțile puterilor vremelnice. Ea este o taină care respiră prin oameni simpli, prin lacrimi nerostite și prin iubiri care nu se pot explica.  România este locul unde cerul coboară în suflet fără să ceară permisiune. A fost zdrobită de imperii, trădată de vremuri, rătăcită prin ideologii și împovărată de propriile greșeli. Și totuși, de fiecare dată, s-a ridicat. Nu prin forță, nu prin cuceriri, nu prin mândrie. Doar prin răbdare, prin credință și prin puterea tăcută a oamenilor care nu renunță la rostul lor. Pentru că România nu trăiește prin zgomotul istoriei mari, ci prin respirația istoriei mici: o lumânare aprinsă pentru cei plecați, un copil însemnat cu semnul crucii, o rugăciune șoptită într-o biserică de sat, o mamă care își învață pruncul să rostească Tatăl nostru. Și poate că menirea ei nu a fost niciodată să domine lumea, ci să o învețe ceva mai greu: cum să rămâi om când vremurile te dezumanizează. Cum să păstrezi lumina când istoria se întunecă. Cum să ierți când ai fost rănit. Cum să speri când totul pare pierdut.

România trebuia inventată pentru ca lumea să nu uite că sufletul unui popor nu poate fi cucerit. Că identitatea nu se negociază. Că rădăcinile nevăzute țin mai puternic decât zidurile văzute. Și poate că destinul acestui neam stă ascuns într-o făgăduință rostită demult, care nu aparține doar Scripturii, ci fiecărui popor care știe să renască, așa cum spune Biblia în Psalmul 102: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile tale”. Pentru că România nu îmbătrânește niciodată. Ea se ridică. Din fiecare rană. Din fiecare exil. Din fiecare umilință. Se ridică prin cei care pleacă și o poartă în dor. Se ridică prin cei care rămân și o țin în rugăciune. Se ridică prin cei care încă mai cred că un neam nu se măsoară în statistici, ci în inimă. Iar dacă va veni vreodată clipa în care vom uita cine suntem, nu istoria ne va trezi. Ne va trezi dorul. Pentru că dorul este felul în care Dumnezeu ne amintește că aparținem. Și atunci vom înțelege: România nu este un loc pe hartă. Este o cruce de lumină între cer și pământ. Este un legământ. Iar legămintele adevărate nu se șterg. Niciodată!

Nu fiți vremelnici pentru că sunteți eterni!

Ce țară ați luat în primire, domnule președinte?

Data: 30 martie 2026 by Mircea Chelaru

De mai bine de zece ani, în România nu se guvernează. În România se administrează Ordine primite de afară și Ordonanțe făcute dinăuntru. În România, Statul a primit o lovitură dezintegratoare prin demolarea Constituției sale, „pas cu pas”. S-a trecut la confiscarea instituțiilor și funcțiilor publice de către coaliții subversive, grupări obediente și indivizi descalificați moral. De mai bine de zece ani, societatea românească trece prin rafale de crize diferite, fără a fi găsite soluțiile de reziliență, de ridicare pe verticală! „Piloții orbi” ai guvernărilor succesive s-au transformat în mimeții de serviciu ai directivelor diferite, făcând din interesul național o subsidiaritate neglijabilă. Trecută prin crize politice catastrofale, de conveniență și coabitare doctrinară, năpădită de calamități sanitare, sufocată de deficite economice înspăimântătoare și corupție pandemică, dar și prinsă între falii geopolitice fracturate, România pe care ați preluat-o, d-le președinte, este pe punctul de a fi internată la terapie intensivă. Cei care au accidentat-o, atât de grav, sunt acum lângă Dumneavoastră. Feriți-vă, precum Odiseu, de Corul acestor sirene mincinoase și perfide. Păziți-vă de capcanele promisiunilor venite de aiurea și demascați-i!!

Vă cer să veniți în fața acestui popor, „blând și omenos” după cum îl alinta Eminescu, dar îngrijorător de tolerant și docil, și să-i faceți o mărturisire sinceră asupra Stării Națiunii Române. Nici un președinte nu a făcut-o! Azi, Europa ne privește cu condescendență, ca pe o margine de continent! Așa o fi?! Eu resping o asemenea plasare! Tocmai de aceea: spuneți românilor adevărul despre starea morală a societății și voința de luptă a românilor; spuneți românilor adevărul despre discernământul politic al guvernanților improvizați; spuneți românilor adevărul despre coruperea la comandă a actului de justiție; spuneți românilor adevărul despre anomia instituțiilor și prăbușirea încrederii în acestea; spuneți românilor adevărul despre starea de sănătate ajunsă la limita morbidității ireversibile; spuneți românilor adevărul despre corupția pandemică cvasigeneralizată întreținută de grupări oligarhice non-statale; spuneți românilor adevărul despre supra-legiferarea și mutilarea libertăților garantate de Constituție, ea însăși agresată! Spuneți-ne Adevărul despre stare reală de pregătire a națiunii pentru apărarea armată! Arătați de ce suntem în toate clasamentele educaționale pe ultimele locuri în Europa, atât de des invocată. Dar, mai ales, de ce trebuie să umblăm cu capul în pământ, a rușine și abandon! Spuneți-ne, în numele Adevărului care ne face liberi, tot ce credeți că merită acest popor să știe! Faceți un „Audit al realității”. Faceți un „Audit de conștiință” și adresați-vă Națiunii. Pentru că nu avem timp de pierdut, atâta timp cât în joc este însăși soarta noastră existențială.

Dacă aveți simțul istoric, nu ratați acest moment unic!

Frica şi somnul poporului român…

Data: 30 martie 2026 by Maria Diana Popescu

Proştii de azi sînt mai proşti decît proştii lui Cragiale. Prostia şi toleranţa au ajuns în punctul în care celor inteligenți şi moral li se interzice opinia ca să nu-i jignească pe imbecili şi penali. Cît îl priveşe pe preşedintele jucăuş, oricine se poate întreba: cum au putut medicii lăsa un asemenea pacient fără supraveghere prin curtea palatului Cotroceni? De cînd s-au diversificat medicamentele şi ne-au inundat farmaciile, preşedinţii şi premierii români sînt tot timpul pe arătură. Şi nu numai ei. Chiar şi susţinătorii lor ies din tipare şi sînt o ruşine pentru demnitatea poporului. O mînă de netrebnici au îndreptat România cu faţa spre război. N-au avut nevoie de votul nostru, ci de frica şi somnul nostru. Şi poporul doarme prosteşte somnul nepăsării. Schema lor profitabilă se sprijină pe lipsa de acţiune, pe somnul şi tăcerea poporului. Fac ce vor cu poporul, nu pentru că sînt deştepţi. Pentru că li se permite să ţină cizma pe grumazul poporului. Ei decid cît să mîncăm, cît mărunţiş să avem în buzunar. Ei decid cînd şi cît să ne buzunărească. Decid cînd vine criza, cînd să ne confişte haina din spinare, cînd se scumpeşte viaţa, cînd să ne pregătim de război. Ei sînt mîna care semnează ceea ce dictează străinii. În spatele acestor netrebnici stau alţi netrebnici, cu minţi de autoservire: analişti, televiziuni, jurnalişti, experţi, manipulatori plătiţi.

Dresat cu ameninţări să fie ascultător, poporul se mulţumeşte cu firmiturile de la masa guvernului. E necesară alegerea urgentă între somn şi trezire în conştiinţă, altfel, această mînă de netrebnici ne va impozita aerul, soarele, auzul, văzul… Clasa politcă românească circulă de decenii pe contrasens, cautînd disperată bani în buzunarele românilor săraci, sătui să plătească pensie alimentară unor antiromâni risipitori şi corupţi. Nivelul de trai nu va creşte decît atunci cînd va fi înmormîmtată corupţia, cînd statul va avea o arhitectură capabilă să stopeze accesul parveniţilor la robinetul banilor publici, cînd în guvern şi în parlament nu vom mai vedea faţa niciunui politician rotit de de atîtea ori, cînd la putere cînd în opoziţie. Statul finanţează o armată de ONG-uri care au făcut atîtea nenorociri României.

România e sufocată de atîtea organizaţii, organisme şi direcţii, de zeci de instituţii şi autorităţi naţionale de control, de zeci de instituţii de evaluare şi supraveghere, de ministere noi de adăpostit tovarăşii de hoţie, dar la un Minister al Siguranţei Naţionale nu s-au gîndit, lipsa siguranţei fiind cea mai mare ameninţare la adresa naţiunii române. Este sufocată de un număr prea mare de politicieni şi partide flămînde, care cheltuiesc bugetul de stat pe cumetrii străine şi privilegii. Cine-i guvernul? Alde Cațavencu, Trahanache, Pristanda și ciracii lor. Conform Legii finanţării partidelor politice, de la bugetul de stat este alocată lunar partidelor o sumă în funcţie de ponderea parlamentară. Să terminăm odată cu apucăturile clasei politice! Şi-a urzit tot felul de alianţe şi galerii subterane! De cîteva decenii ni se cîntă „Deşteaptă-te române” şi n-a ajuns încă la urechile noastre mesajul! Nu vă mai lăsaţi impresionaţi de minciunile lor electorale! Ei se înfruptă cu nesimţire din banii voştri, fără să dea ochii cu „Pravilniceasca condică”, abdatată pe pohtele lor, pentru a le spăla faptele de corupţie şi interesele.

România suferă ca un pacient în urma unui traumatism cerebral, lovită metodic de clasa politică. Noi n-avem o criză, ci o ruinare, o demolare metodică sub pretextul reformei premierului-călău, care a strîns cureaua poporului pînă s-a rupt. A tăiat contracte, a paralizat investiţii, a îngheţat pieţele, a îngropat micii antrepenori. România stă pe gaze, românii tremură în case. Gazele şi petrolul pleacă din ţară şi se întorc la preţuri uriaşe. Bolojan şi Nicuşor au vîndut resursele pe nimic şi le cumpăram înapoi la preţuri de lux. Gazele extrase de la noi nu alimentează centralele noastre, ci interese financiare străine. Aceasta este strategia economică şi reforma lui Bolojan. România are rezerve, nebunii deţin puterea şi fac ce-i taie mintea. Cu rezervele noastre am putea fi liderii Europei, dar Bolojan şi Nicuşor ne menţin statutul de colonie. Cum poate România, o ţară cu resurse să importe de la ţări fără resurse? Cum e posibil ca un popor cu zăcăminte dedesubt să accepte facturi uriaşe şi sărăcie energetică? Niciodată n-a contat poporul în reformele lor de furat. Ne vor proşti, obedienţi şi adormiţi. Resursele au fost furate la pachet cu suveranitatea ţării. Guvernul nu-şi mai protejează cetăţenii. Românii vor ajunge la faliment şi la lampa cu gaz. Fără control şi fără nici o protecție a populaţiei furnizorii străini stabilesc cît să plătească românii pentru lumina aprinsă. România nu mai are dreptul de la UE să-şi protejeze ceteţenii. Doar să le încaseze facturile stabilite de străini, să-i împingă spre faliment. Aceasta este o lichidare a clasei de mijloc, a pensionarilor, a familiilor vulnerabile şi sărace. Trădarea legalizată este impusă ca politică energetică într-o Românie care stă pe gaze şi energie. Bolojan n-a redus aparatul politic şi de stat, n-a tăiat un cent din veniturile lor de nabab. A tăiat de la români ca să le dea guvernanţilor şi specialilor. În acest an cheltuielile lor au fost dublate.

Doar primăriile vor cheltui, în 2026, 160 de miliarde de lei. Nu pentru şcoli, spitale, nu pentru modernizarea oraşelor. Pentru salariile lor neatinse de criză, pentru pile şi sinecuri angajate în administrații, pentru posturi inventate. 30% din bani primăriilor se duc pe salarii, bonusuri, în timp de românii opresc caloriferele ca să nu plătească mai mult. Şi nu există niciun plan de audit sau curăţenie de personal în administraţiile locale şi centrale. Primăriile sînt nişte istituţii umflate care înghit taxe. România n-are administrații locale şi centrale, ci reţele care papă banii statului. Un aparat parazitar care trăieşte din frica cetăţenilor siliţi să plătească tot mai mult, de la an la an. O ţară întreagă plătește cu capul plecat unui aparat parazitar. Au supraimpozitat cetăţenii, dar nu şi-au redus privilegiile financiare, şi nici n-au închis robinetul cu bani publici pentru partide, pentru mii de agenţii şi firme de casă. Românii sînt ţinuţi la dietă, politicienii mănîncă ca nişte nesimţiţi. În țara primarilor, primăriile funcționează cu bani de la buget, ca agenții electorale. O bună parte din primării n-au bani nici pentru plata propriilor salarii.

Situația e păstrată de partidele de guvernămînt din rațiuni politice. România cheltuiește enorm cu administrațiile: 3% din PIB, la egalitate și pe primul loc cu Ungaria. Reformă administrativă? Nici vorbă! Un număr de 651 de comune din România (23% din primăriile rurale) n-au avut venituri proprii anul trecut, nici pentru salarii. Bugetele a 412 comune (15% din primăriile rurale) din România au consemnat venituri proprii mai mici decît subvențiile primite de la bugetul central, pe baza datelor deținute de Ministerul Dezvoltării. 15% din localitățile României au mai puțin de 1.500 de locuitori, dar au primari cu vile şi bolizi de lux. În aceeaşi situație se află și unele orașe ce nu se diferențiază de comune nici prin venituri, nici prin numărul de locuitori și nici prin serviciile oferite populației.

Potrivit Recensământului din 2021, peste 900 de localități/comune/sate au mai puțin de 2.000 de rezidenți, dar nu s-a demarat reorganizarea administrativ-teritorială a României, care ar fi alipit comunele cu mai puțin de 1.500 de locuitori la UAT-uri învecinate mai dezvoltate. Interesul politic este de a conserva aceste puncte electorale, pentru că în comunele sărace și cu locuitori puțini primarii pot mobiliza ușor electoratul în favoarea partidului din care fac parte. Reorganizarea ar trebui începută cu localităţile care au pînă în 1.500-2.000 de locuitori. În România chiar este nevoie de o reformă administrativă. Reorganizarea administrativ-teritorială a fost înghețată în stadiul de proiect de peste un deceniu de guvernele pasagere. Contextul bugetar actual oferă o șansă realizării reorganizării administrativ-teritoriale, pentru că lucrurile nu mai pot continua în acest fel. Trebuie refăcută întreaga administrație publică. Instituții întregi trebuie să dispară! Avem aproape 3.000 de comune, România nu mai poate suporta costurile administrative! Circa 315.000 de salariaţi lucrează, unii se fac că lucrează, în aparatul administrativ local – primării, consilii județene și instituții subordonate. Trai neneacă pe banii statului!

Lumea își ține respirația; nu de uimire, ci de groază…

Data: 30 martie 2026 by Petru Jipa

Ard războaiele, nu pe hărți atât de îndepărtate, ci în pragul nostru… Unul, un jar mocnit de agresiune chiar dincolo de granița de est, celălalt, un foc lent, sufocant, de dezinformare, polarizare și eroziune instituțională chiar aici, între propriile noastre ziduri. Și la cârmă? Un președinte care vorbește despre putere ca și cum ar fi un trofeu, nu cu încredere; care confundă volumul cu viziunea, spectacolul cu strategia și tăcerea în fața crizei cu măiestria de stat (la stat). El nu „guvernează” el performează. Nu „conduce” se odihnește. Nu-și „cunoaște rolul” îl rescrie zilnic, ca un copil care desenează liniile pe o hartă până când continentele dispar și busola se învârte. Aceasta nu este simplă incompetență, este o ruptură a legământului dintre funcție și obligație. Președinția nu a fost niciodată menită să fie un podium pentru nemulțumire, un megafon pentru mit sau un scut pentru impunitate. Este un vas gol fără umilință, fragil fără echilibru, inert fără integritate. Când vasul are scurgeri, potopul nu așteaptă permisiunea. Când busola se învârte, corabia nu se oprește să ceară direcția plutește în derivă, apoi se scufundă. Vedem deja asta: în golirea diplomației, unde tratatele sunt sfărâmate ca niște chitanțe; în destrămarea alianțelor, unde încrederea este schimbată pe „tweet”-uri; în renunțarea tăcută la norme, unde precedentul este respins ca „gândire veche”, iar responsabilitatea este transformată în „persecuție”.

Și totuși, războiul nu negociază. Nu-i pasă de conferințe de presă sau de cifrele sondajelor. Sosește cu tancuri sau algoritmi, cu bombe sau roboți, cu aceeași indiferență rece. Două războaie, așadar nu doar de teritoriu și tehnologie, ci de adevăr și timp. Unul cere curaj pe linia întâi; celălalt cere claritate în sala de clasă, convingere în sala de judecată, conștiință în camera de consiliu. Pentru a le înfrunta pe amândouă, nu avem nevoie de un salvator, ci de un administrator; nu „olimpic” o celebritate, ci de un cetățean care se întâmplă să dețină o funcție; nu de un monarh în costum, ci de un servitor la vedere. Așadar, ce urmează? Nu destinul, alegerea. Nu cădere, corectare de curs. Nu tăcere, discurs care numește putregaiul și unește pe cei rătăciți. Nu disperare, disciplină: disciplina de a citi profund, de a asculta pe larg, de a vota cu înverșunare și de a rezista „neîncetat”. Democrația nu este un monument, ​​este un mușchi. Se atrofiază în confort și se întărește în competiție. Nu supraviețuiește pe baza sloganurilor, prosperă prin examinare amănunțită. Nu dăinuie prin loialitate față de lideri, doar prin dragostea de lege, respectul pentru rațiune și respectul pentru curajul tăcut, colectiv al oamenilor obișnuiți care refuză să lase lumina să se stingă, nu pentru că li s-a promis salvarea, ci pentru că își amintesc: flacăra nu a fost niciodată dată unei singure mâini. A fost încredințată tuturor. Și încă arde, cu înverșunare. Lumea privește, nu cu speranță, privește cu o alarmă crescândă, cum două crize distincte, dar profunde, legate, escaladează: una, un conflict militar convențional care se desfășoară de-a lungul flancului estic al Europei, cealaltă, o criză internă de eroziune democratică, alimentată de dezinformare, polarizare politică și slăbirea constantă a barierelor instituționale.

În centrul acestei duble provocări se află două țări, dar nu, sunt trei: patru, și ce mai urmează. Consecințele sunt deja vizibile. Diplomația a devenit tranzacțională și imprevizibilă, angajamentele SUA față de NATO și Ucraina au fost puse sub semnul întrebării public, chiar dacă adversarii testează coeziunea alianței. Încrederea în instituțiile federale, de la Departamentul de Justiție până la comunitatea de informații, s-a erodat pe fondul atacurilor repetate la adresa credibilității lor. Iar mecanismul responsabilității democratice, raportarea bazată pe fapte, administrarea alegerilor imparțială, supravegherea se confruntă cu o presiune politică fără precedent. Între timp, războiul din Ucraina continuă. Președintele Ucrainean cerea ieri, liderilor occidentali, arme nucleare, de parcă acest război și celălalt război trebuie să distrugă lumea. Dar după cum a spus un constituționalist: „Democrația nu funcționează pe inspirație. Funcționează pe participare, vigilență și munca discretă, zilnică, de a fi prezent, chiar și atunci când titlurile din ziare strigă contrariul.” Dar noi nu mai suntem prezenți, suntem plecați în disperare. Să fie pace!

In memoriam: Dr. Gheorghe Brătescu (1922-2017)

Data: 29 martie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

O fericită întâmplare a făcut să-l cunosc pe Prof. Dr. Gheorghe Brătescu. Am participat împreună la unul din simpozioanele de istorie de la Tr. Severin, am purtat o discuție cu dânsul și așa s-a stabilit o relație de prietenie, care mi-a fost de un real folos. Dar, să vedem cine a fost Gheorghe Brătescu! S-a născut în 1922. A absolvit Facultatea de Medicină în 1947 și și-a luat doctoratul în medicină și chirurgie în 1948. În anul următor, la Moscova, s-a căsătorit cu Tatiana Pauker (1928-2011), fiica Anei Pauker. Datorită acestui fapt cariera sa politică se încheie în 1953, odată cu căderea soacrei, care, din acel moment, a locuit în casa lor. Ulterior a fost șef de lucrări la Centrul de Organizare a Ocrotirii Sănătății și Istoria Medicinii, absorbit mai apoi de Institutul de Igienă și Sănătate Publică (1953-1962), asistent la catedra de biologie și parazitologie a Institutului pentru Perfecționarea și Specializarea Medicilor și Farmaciștilor (1953-1955) și preparator la Clinica Medicală a Spitalului „Colentina” (1956-1967).

Printre angajamentele sale ideologice s-a numărat susținerea „științei miciurinist-pavloviste” contra „teoriilor obscurantiste mendelist – morganiste”. În februarie 1953, după arestarea Anei Pauker, locuința i-a fost percheziționată de securitate, în anul 1954 a fost anchetat de partid, iar în august 1956 exclus din acesta. I s-au adus acuzațiile că, în tinerețe, a fost legionar sau simpatizant legionar și, după 23 august 1944, a promovat legionari în munci de răspundere. Brătescu le-a contestat, dar fără vreun rezultat. În 1957 i-a apărut prima carte, care va inaugura o vastă operă în iatroistoriografie și în filosofia istoriei medicinii. Va traduce, de asemenea, din Claude Bernard, Jacques Nicolle, La Mettrie, Avicenna, Descartes.

Desființându-i-se postul de cercetător al istoriei medicinii, devine epidemiolog la Sanepid (1962-1969), fără însă a întrerupe activitatea de cercetare și publicare. Discipol al lui Valeriu Bologa (1892-1971), își ia în 1966 doctoratul în științe medicale (specialitatea istoria medicinii) la Universitatea din Cluj. În urma acțiunilor de reabilitare a victimelor perioadei dejiste, Brătescu e reprimit în partid la începutul anului 1969, iar apoi revine la vechiul său post de cercetător de la Institutul de Igienă și Sănătate Publică. Refuză totuși poziția de secretar general al nou înființatei Academii de Științe Medicale, propusă de Miron Constantinescu, dar reia activitatea ideologică comunistă și începe chiar să publice într-un nou sector, cel al propagandei ateiste. Între 1970 și 1973 ține și cursuri facultative de etică medicală la facultățile de medicină și medicină veterinară (în cadrul catedrei de socialism științific). A fost președintele Societății de Istoria Medicinii și Farmaciei din România, din 1977 până în 1986, renunțând la această poziție în urma pensionării.

După căderea comunismului, a devenit membru al Academiei de Științe Medicale.

Activitatea sa publicistică intră acum într-o nouă etapă, și mai bogată, care nu s-a limitat la iatroistoriografie. Ultimii ani ai vieții i-a petrecut la Barcelona, unde locuiau cele două fiice ale sale, căsătorite cu comuniști spanioli întâlniți la București. L-am cunoscut la un simpozion „Mehedinți. Istorie. Cultură și Civilizație” de la Tr. Severin din mai 1988. Din vorbă-n vorbă, între noi s-a stabilit repede o relație de prietenie și stimă reciprocă. În baza acestei relații mi-a trimis apoi multe cărți ale sale privind Istoria Medicinii, cărți care mi-au fost de folos în valorificarea arhivei Protoieriei Mehadiei, atât în ceea ce privește pregătirea tezei de doctorat, cât și pentru alcătuirea mai multor studii și cărți privind Istoria Banatului și Istoria Medicinii (A se vedea, spre exemplu, Studii și documente privind istoria României, vol. I-III (Banatul). În baza prieteniei ce se înfiripase între noi, la 23 mai 1988 îi mulțumeam pentru un colet cu cărți pe care mi le trimisese și îndrăzneam să-l rog să mă coopteze și pe mine într-un eventual colectiv de editare a unui nou volum de Istoria Medicinii. Atunci i-am trimis un exemplar din cartea mea Coloana Infinită. Nu era omul care să se lase așteptat, fiindcă la 7 iunie am primit scrisoare de la dânsul, în care-mi mulțumea pentru cartea trimisă, mă felicita, fiindcă lucrarea era, după aprecierea dumnealui, „o realizare deosebită, vădind deopotrivă pasiune de cercetare, erudiție și alese simțăminte patriotice”. Mă asigura atunci, că în momentul în care se vor întrevede speranțe privind publicarea unui volum colectiv de Istoria Medicinii în cadrul Institutului Național de Igienă, mă va solicita să devin colaborator.

Pe lângă cărțile mai vechi de istoria medicinei, pe care mi le trimisese mai înainte, la 18 sept. mi-a trimis proaspăta sa lucrare, Grija pentru sănătate. Primele tipărituri de interes medical în limba română(1581-1820)(București, Editura Medicală, 1988, 114 pag.). Era o lucrare de excepție!

Mă simțeam foarte îndatorat față de dânsul. Am găsit soluția ca să echilibrez situația. Eram abonat pe atunci la 36 reviste culturale. Aducea poștașul zilnic câte un maldăr de ziare și reviste. Apăreau destul de des în revistele respective referiri la Domnul Brătescu. M-am hotărât ca să-i decupez acele materiale și să i le trimit. Făceam lucrul acesta și cu alți corespondenți ai mei și știam câtă bucurie le fac asemenea piese. Așa s-a întâmplat și cu Domnul Brătescu. Aflând mai multe despre preocupările mele privind Istoria Medicinei, ca urmare a conspectării arhivei Protoieriei Mehadia din perioada 1780-1918, mi-a recomandat cu generozitate revista „Igiena”, ca una care publică materiale de Istoria Medicinei. Dacă am posibilitatea să fac un articol de acest gen, să i-l trimit dânsului. Nu m-am lăsat mult așteptat, fiindcă la 26 sept. 1989 i-am trimis la București, pentru revista „Igiena”, articolul Boli și remedii în proverbele românești. Articolul n-a mai apărut în „Igiena”, ci în „Viața Medicală” (București, an. XXXVIII(1990), nr. 3 (mart.), pp. 67-71).
La sfârșitul lui 1989, în zarva revoluției, mi-a apărut la Craiova, la Scrisul Românesc”, Zidina, în volumul colectiv de debut, Reliefuri. I-am trimis și Domnului Brătescu un exemplar. Mi-a răspuns că admiră în Zidina ,,meșteșugul povestirii, simțul sugerării tragicului, măiastra evocare a peisajului”. Mă asigura atunci că mă va coopta pentru orice volum comun, pe care-l va edita. Avalanșa evenimentelor derulate după Revoluție, respectiv înființarea Editurii „Cuget Românesc”, implicarea în învățământ, doctoratul și multe-multe altele, au făcut ca relația mea cu Domnul Brătescu să se întrerupă. Nu era însă omul pe care să-l poți uita. Îți rămânea în memorie prin seriozitatea sa, prin cultura vastă, prin generozitatea ce-o dovedea la tot pasul față de tinerii ostenitori într-ale condeiului. Au trecut anii, dar figura Domnului Brătescu îmi este vie în memorie, fiindcă a știut să clădească o prietenie pentru o viață.

Portretele domnitorilor Matei Basarab și Vasile Lupu pictate în Sala Dietei din Castelul Corvinilor

Data: 29 martie 2026 by George V. Grigore

Un mister al Castelului Corvinilor din Hunedoara ar putea fi dezlegat după mai multe secole, odată cu lucrările de restaurare a picturilor din Sala Dietei. Printre frescele secolului al XVII-lea care au apărut de sub tencuiala veche, se află și două chipuri ce ar putea fi ale domnitorilor Matei Basarab și Vasile Lupu. „De câteva zile, o echipă de specialiști în domeniu (restauratori atestați) a demarat restaurarea frescelor existente pe arcadele din latura vestică a Sălii Dietei. Restauratorii au de făcut o muncă extrem de migăloasă, deoarece frescele originale (din secolul al XVII-lea) se află sub mai multe straturi de tencuială aplicate succesiv până în secolul al XIX-lea”, a informat Primăria Hunedoara. Printre picturile care înfățișează castele și personaje ale epocii în care Castelul Corvinilor se afla sub stăpânirea principelui transilvan Gabor Bethlen (1580–1629) se află și două portrete care, potrivit tradiției, i-ar înfățișa pe Matei Basarab (1580–1654) și pe Vasile Lupu (1595–1661), doi dintre domnitorii străluciți ai secolului al XVII-lea – rivali, dar apreciați pentru contribuțiile culturale și religioase la dezvoltarea țărilor române. Vasile Lupu, domn al Moldovei în perioada 1634–1653, este amintit de istorici pentru Pravila lui Vasile Lupu, un cod de legi aspre al Moldovei medievale. S-a remarcat și prin luxul vieții de palat, însă este mult mai cunoscut ca unul dintre marii ctitori de biserici din Moldova. Potrivit istoricilor, în cele aproape două decenii de domnie, a ridicat din temelii 15 biserici și a refăcut alte 14 edificii religioase. Cea mai cunoscută dintre ele este Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, pe care a înzestrat-o cu moaștele Sfintei Parascheva. Matei Basarab, la rândul său, a domnit în Țara Românească în perioada 1632–1654 și este remarcat de istorici ca fiind un mare susținător al culturii și tiparului. A fondat tipografii, a încurajat apariția de cărți religioase și de legi și a ctitorit peste 40 de biserici și mănăstiri. A fost rival al lui Vasile Lupu, pe care l-a învins în Bătălia de la Finta, din 27 mai 1653, punând capăt ambițiilor acestuia de a controla Moldova și Țara Românească. Considerați de unii istorici drept adversari, cei doi domnitori ar fi fost înfățișați alături în portretele din Sala Dietei. Frescele au fost cercetate de istorici la mijlocul anilor ’50, când Sala Dietei a fost restaurată. Atunci se aflau într-o stare avansată de degradare, după ce, cu un secol în urmă, în 1854, Castelul Corvinilor a fost devastat de un incendiu. Istoricul de artă Oliver Velescu a arătat atunci că legenda conform căreia portretele i-ar putea reprezenta pe cei doi domnitori naște îndoieli. „O tradiție mai nouă a atribuit, fără temei, două dintre portrete lui Matei Basarab și Vasile Lupu. De la început trebuie însă spus că domnia lui Gabriel Bethlen nu a fost contemporană cu a celor doi domni. Bethlen moare la 15 noiembrie 1629, iar Matei Basarab ocupă scaunul domnesc după 25 octombrie 1632, iar Vasile Lupu în 1634. Totuși, tradiția, credem, are un anumit temei istoric. Dacă se ține seama de faptul că, între portrete, se distinge și figura unui pașă, înțelegem că nu poate fi vorba aici de o galerie de familie, cum se obișnuia la alte castele feudale, ci de personalități politice contemporane cu principele Bethlen. În felul acesta, ipoteza existenței, între portretele de la Hunedoara, a unor domnitori români este foarte plauzibilă”, informa Oliver Velescu, în 1968. În sprijinul acestei ipoteze, adăuga istoricul de artă, pare mai degrabă să figureze aici chipul lui Radu Mihnea, domnul Țării Românești, și al lui Ștefan Tomșa, domnul Moldovei, „care au sprijinit cu trupele lor pe Gabriel Bethlen în lupta pentru ocuparea tronului”, sau al lui Gavril Movilă, următorul domn – din 1616 – al Țării Românești, cu care se încheiase și un tratat de alianță. „Această galerie ar putea confirma, într-un fel, și una dintre concepțiile politice ale lui Bethlen, care a dus lupte cu habsburgii – având și sprijinul domnilor români – pentru consolidarea principatului autonom al Transilvaniei, urmărind unirea celor trei țări române sub sceptrul său, într-un regat al Daciei. Care dintre figurile respective l-ar reprezenta pe unul dintre domnii români amintiți este greu de spus. Inscripțiile nu se mai păstrează, fiind distruse în timpul marelui incendiu, iar detaliile de costum vizibile în medalioane nu sunt concludente”, afirma Ovidiu Velescu. În secolul al XVII-lea, costumul domnesc din Țările Române nu era deosebit de cel al nobililor, iar portretele puteau reprezenta și figurile unor feudali din Transilvania, contemporani cu Gabriel Bethlen, arăta istoricul. Restauratorii nu au ajuns încă la portretele din secolul XVII, acestea fiind la nivelul superior al Sălii Dietei.

În ultimii ani, lucrările de restaurare derulate la Castelul Corvinilor au însemnat refacerea unora dintre cele mai vechi portrete ale lui Ioan de Hunedoara. Pictura murală în care este înfățișat voievodul, în vremea adolescenței sale, datează din secolul al XV-lea și decorează Loggia Matia, de la etajul castelului medieval. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, a stat vreme îndelungată ascunsă sub câteva straturi de tencuială. Tencuiala a salvat-o de cele cinci incendii care au cuprins, de-a lungul timpului, Castelul Corvinilor. Cel mai puternic dintre ele a avut loc în 1854 și a mistuit o mare parte din castel. Potrivit reprezentanților Muzeului Castelului Corvinilor, pictura din vremea regelui Matia este singura frescă laică din secolul al XV-lea care se păstrează într-o stare atât de bună în Transilvania. Ioan de Hunedoara și mama sa sunt personajele principale înfățișate în scenele care redau povestea Corvinilor. Aflată la primul etaj al Castelului Corvinilor, deasupra Sălii Cavalerilor, Sala Dietei a fost construită în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în vremea Huniazilor.

Meșterii francezi ar fi înălțat aripa de apus, care cuprinde cele două mari săli gotice, cunoscute sub numele de Sala Cavalerilor și Sala Dietei, iar în partea de răsărit, capela castelului. Această ipoteză nu a putut fi confirmată încă prin documente, afirma Oliver Velescu. Sala, spațioasă și înaltă, cu arhitectură gotică și renascentistă, cu bolți cu nervuri ogivale, coloane masive și ferestre înalte, a fost locul unde se țineau întruniri oficiale, recepții și consilii. Denumirea „Sala Dietei” este improprie, arată istoricii, deoarece Dieta Transilvaniei, adunarea nobililor care lua decizii politice și economice, nu s-a întrunit niciodată la Hunedoara. „Sala Dietei a fost botezată astfel în secolul al XIX-lea de un autor care, plin de fantezie, scria că, în timp ce bărbații dezbăteau problemele de actualitate, jupânițele se retrăgeau în logii, de unde asistau la dezbateri – o imagine inspirată, desigur, din aspectul parlamentelor moderne, dar care nu își are locul aici. În realitate, sala de la etaj era locul de consiliu al seniorului cu vasalii săi, numiți în actele medievale servientes. Vasalii, în schimbul protecției acordate de suzeran, erau datori să-l slujească cu credință, ajutându-l cu sfatul și spada ori de câte ori acesta o cerea”, afirma Oliver Velescu. Pereții săi au fost decorați cu fresce și medalioane pictate (unele încă vizibile), reprezentând personaje istorice și castele. Pe partea superioară a pereților s-au păstrat urmele arcelor ogivale (arce frânte), care dovedeau că și această sală a avut un aspect gotic, cu bolți pe nervuri de piatră ce se sprijineau pe coloane, la fel ca în Sala Cavalerilor, adăuga istoricul Oliver Velescu. În secolul al XVII-lea, Sala Dietei a fost distrusă pentru a fi recompartimentată pe două niveluri, fiecare cu câte trei încăperi. La etajul nou format existau camere simple, despre care nu se cunoaște nimic deosebit. În schimb, despre cele de la parter, cărturarii din trecut arătau că aici se aflau, în succesiune, camerele numite „a Doamnei”, „a Domnului” și „sufrageria”. „Pereții acestor încăperi au fost împodobiți, potrivit gustului epocii, cu elemente de stucatură, din care s-au păstrat pe pereți doar fragmente prea mici pentru a permite o evaluare a valorii lor artistice. Fiind un material foarte puțin rezistent, stucatura s-a deteriorat mai întâi în timpul folosirii necorespunzătoare a castelului în secolul al XVIII-lea, și ulterior, din cauza incendiului și a intemperiilor, în perioada în care castelul a rămas fără acoperiș”, arăta Oliver Velescu.

Sala Dietei a fost refăcută între 1956–1957 pe baza urmelor arhitecturale și a fragmentelor originale găsite în castel, iar în prezent se află într-un nou proces de restaurare, concentrat pe vechile sale picturi. Începută în 2024, cu fonduri europene, etapa a doua de restaurare a Castelului Corvinilor vizează lucrări complexe de consolidare și de reabilitare a unor monumente care nu au putut fi cuprinse în proiectul derulat începând din 2019 la castel. Printre acestea se numără restaurarea mai multor fresce interioare și exterioare, cele mai importante fiind cele din Sala Dietei și de pe Turnul Buzdugan. De asemenea, este vizată înlocuirea pardoselii din Sala Cavalerilor, refacerea celor două poduri de acces, restaurarea Gropii Urșilor și punerea acesteia în circuitul de vizitare, realizarea unui planșeu pe Terasa de Artilerie, refacerea armurii Cavalerului din vârful Turnului Buzdugan, repararea acoperișului (acolo unde este nevoie), curățarea fântânii din curtea interioară, refacerea instalațiilor electrice și de iluminat.