Arhiva zilnică: 11 ianuarie 2016

Jurnaliştii…

Aflat în debaraua numită, nu se ştie pe ce criterii, Birou redacţional, domnul director Calistrat Cepoi (Sisi cum îi spun colegii) simte o nevoie imperioasă să se dea cu capul de pereţi. Ca să-şi mai tempereze impulsul apucă sticla cu trăscău de la piciorul mesei şi trage un gât zdravăn. Acest panaceu îşi face pe deplin datoria şi tendinţa suicidară intră în regres lăsând loc unei tragice introspecţii pe tema: cum dreacu’ de am ajuns aici? Chiar aşa! De mai bine de şase luni prestigosul hebdomadar Muncă şi Capital, o absolut necesară publicaţie economică, se afla cu încasările pe roşu, un roşu din ce în ce mai viu, iar speranţele de redresare păreau mult mai departe decât misterioasa planetă Pluto devenită între timp asteroid. Ideile briliante şi comentariile competente nu mai atrăgeau cititori, iar retururile erau foarte asemănătoare cu livrările! Cei zece reporteri şi cele cinci secretare de redacţie, de mai bine de jumătate de an munceau (aici este vorba de un eufemism!) fără nici o remuneraţie, iar rezultatele… În zadar pigmentase el analizele pestei porcine cu imaginile unor top modele fără sutien care ţineau un purcel în braţe, degeaba la comentariile despre calitatea produselor lactate alte fete se jucau într-un mod ispititor cu ţâţele vacilor, iar la abordarea creşterii inflaţiei alte imagini cu fete care stăteau cu fundul gol spre privitor sugerau ce ne aşteaptă în plan economic. Nimic! Părea că segmentul de piaţă al cititorilor unei reviste economice de prestigiu orbise sau cine ştie, cititorii aveau alte orientări sexuale, că şi la asta te poţi aştepta. Spectrul şomajului rânjea sumbru pentru colectivul redacţional, iar soluţii nu prea mai apăreau!

Şi cum se putea să fie altfel dacă într-o ţară unde sistemul de transport rutier se află cam tot la dimensiunile construite de romani şi este la concurenţă cu cel feroviar, o ţară în care sistemele sanitare sunt tot în vremea lui Hippocrates, mai puţin jurământul acestuia care nu mai are nici o valoare, de învăţământ, cultură, educaţie ori productivitate se vorbeşte doar la mitinguri sau la acţiunile sindicale, o lume întreagă, toată media, plus gospodinele aflate la coafor se dau de ceasul morţii să dezbată nişte plăcuţe de înmatriculare pe care un tip cu un umor cam dubios le afişase, iar partidul aflat la guvernare le considera jignitoare şi declanşase o adevărată vânătoare pentru a-l condamna pe glumeţul de ocazie?

Bă, ce dracu’!? În ce fel de ţară ne aflăm!? rosti gura cam încleiată a directorului, emiţând astfel interogaţia care frământa de aproape trei decenii întreaga populaţie… Cum nu vedea nici o şansă de a găsi un răspuns, mai ridică o dată sticla la gură, dar nu apucă să pună limba pe elixir. Uşa se buşi de perete şi în cameră intrară două fiare: un crocodil şi un şarpe! Camera deveni brusc sufocantă, iar bietul director al hebdomadarului retrase cu regret sursa de supravieţuire de la gură. Suspină din adâncul sufletului mai ales că pe crocodilul cu costum Armani îl şi cunoştea! Era avocatul firmei care patrona publicaţia! Şarpele, şi el cu costum de firmă, dar cu tăietură englezească, îi era necunoscut, dar după privirea cu care îl ţintuia nu prea păreau a fi şanse de un păhărel împreună…

– Băi, Calistrate, ce noroc pe capul tău! Băi, tu te-ai căcat în scăldătoare, că altfel nu se explică! De ieri ţi s-a aprobat concediul, inclusiv restanţele! Bine, e fără plată, dar sunt convins că ai pus tu ceva deoparte de când eşti director. Aşa că, hai, ia-ţi lucrurile, deşi nu prea văd ce ai putea să iei, şi tai-o pe Coasta de Azur, la vreun safari prin Africa ori, şi mai bine, la Olăneşti, până nu se răzgândesc şefii! Nu-ţi face griji, aici va prelua toată munca domnul Thibolt Chişcă, un om nou, de-al nostru, şcolit la Londra.

Numitul Thibolt era desigur un şarpe modificat genetic deoarece reuşi să arate că are buze pe care le şi întinse un milimetru atât cât să mimeze un rânjet ceva mai tăios decât o sabie de samurai. Lămurit acum în ceea ce priveşte scopul vizitei, directorul îşi luă sticla, le spuse, cu toată sinceritatea, celor doi: futu-vă muma-n cur şi plecă, cel mai probabil, în concediu la prima crâşmă din cartier. Crocodilul îi strânse mâna noului director şi îi aminti cam în treacăt că dacă în prima lună nu apar rezultate pozitive în balanţa de plăţi ar fi bine să se gândească şi el la un concediu pe Rivieră. Şarpele mai lăţi cu un milimetru despicătura unde oamenii au de regulă gură şi sâsâi:

– Şefu’, io am altă abordare bre, că nu digeaba făcui ziaristică pă la Londra.

– Ştii că eu ţin la tine, însă politica firmei…

Cutra dreacu’, gândi în acelaşi timp avocatul, parcă n-aş şti că te-a trimis mă-ta aia care face pe ministra şi încasează tot ce prinde, iar la Londra ai stat numai în cluburi timp de un an cu bursă de la minister…

Se despărţiră privindu-se cu prietenie, deschis, în ochi şi urându-şi o zi bună, aşa cum de altfel începuse… Directorul Thibolt se aşeză cu scârbă la birou şi în următoarele cinci minute redacţia se redimensiona. Acum mai rămăseseră pe ştatul de plată doar două secretare, tinere, cu mari abilităţi de a culege informaţii de pe internet şi suficient de motivate pentru a-şi păstra slujba cu orice preţ (alt eufemism!). Aici se putea observa destul de lesne strălucita strategie managerială a noului director! A doua mişcare a directorului a fost vizita de a doua zi la Facultatea de Știinţe Economice şi capacitarea cadrelor didactice pentru a publica articole pe aceste teme. Cu specificaţia că vor fi plătiţi pentru munca lor. La auzul cuvântului fermecat: plată, toţi au intrat în trepidaj şi încă de la prima oră a zilei următore la redacţie au început să curgă articole pe diferite teme mai mult sau mai puţin actuale ale economiilor lumii. În consecinţă, următorul număr al publicaţiei apăru într-o formă festivă, cu articole semnate de nume grele ale domeniului, dar şi cu fotografiile fetelor care ţineau la sâni viţei sau purcei de lapte. Doar prima pagină era cu totul diferită faţă de numerele anterioare. Afişa fotografia unui homeless peste care o pată sângerie scotea în evidenţă un text scurt scris mare, cu negru: Şocant! Dispar pensiile!

Brusc, publicul ţintă al publicaţiei se mută de la cei câţiva amatori de informaţii economice la milioanele de pensionari dispuşi oricând să moară pentru drepturile lor sacre. Ziarul dispăru din chioşcuri cu viteza de propagare a unei bârfe despre una din reginele micilor ecrane. Seara, în holurile blocurilor, în parcuri sau la cozile de circumstanţă pentru prinderea unui bilet gratuit la tratament în staţiunile Slănic sau Techirghiol, se discuta cu aprindere un mic text înserat în chenar negru pe pagina a treia. Conţinutul său era devastator: Din sursă absolut sigură şi de mare încredere, vă informăm că guvernul are în proiect o lege care va face posibilă dispariţia sistemului de pensii. Măsura este justificată de colapsul bugetului asigurărilor sociale, unul prelungit, care durează de ani şi ani. Pensiile vor fi înlocuite cu un circuit performant de asigurare a două mese calde la cantinele de cartier.

A doua zi pieţele erau pline de protestatari, nu numai dintre cei vârstnici, dar şi de unii care aşteptau ieşirea la pensie, plus mulţimea de gură cască şi, inevitabil, mitingiştii de profesie, aceia cu bustul gol, tatuaje şi raşi pe cap! Sindicatele ieşiră şi ele la atac, iar ameninţările lor cu greve generale şi jos guver-nul ticălos au fost susţinute chiar şi de preşedinte care a acuzat guvernul de trădare şi distrugerea ţării. Nici guvernul nu a stat cu mâinile în sân! Pe toate posturile de televiziune au apărut miniştri şi oameni de la vârful partidului de guvernământ care au dat nişte explicaţii atât de tâmpite încât toată lumea a fost convinsă că ştirea era adevărată şi că de fapt se cocea ceva în spatele zâmbetelor de tip electoral sau al costumelor cu cravate asortate. Jale! Întreaga societate luă foc, iar mass-media începu să dezbată cu furie ştirile chiar dacă uitaseră de unde se plecase.

Următorul număr al hebdomadarului fu tipărit într-un tiraj de zece ori mai mare, iar pe prima pagină era o fotografie sumbră rămasă în arhive din vremea marii crize a secolului trecut. O coadă imensă de oameni sărmani care aştepta masa la cantină. Tot pe fond roşu sângeriu era un text scurt: Au apărut primele cantine de cartier care asigură două mese calde tuturor pensionarilor arondaţi. Atât! Nici nu mai spunem că universitarii se pliaseră ferm pe problemă, iar articolele lor, pline de argumente confirmau scenariul prognosticat. Grevele şi mitingurile de protest aruncară ţara în haos! Era şi timpul deoarece guvernul o ţinea sus şi tare că economia duduie, iar bugetele asigurărilor sociale sunt mai mari decât oricând în istoria acestei ţări. Fură schimbaţi nişte miniştri, inclusiv cel de la sănătate care nu avea nici o treabă cu pensiile, sperându-se că lucrurile vor intra pe un făgaş normal! Nimic! Poporul ştia ce are de făcut! Greve şi bătăi cu jandarmii care nu îi dădeau voie să intre în clădirea guvernului să stea el de vorbă, aşa ca de la om la om, cu prim-ministrul.

În context, mergându-se pe firul evenimentelor, se descoperi cine este la capătul agitaţiei. Prin urmare, preşedintele, care de mult voia să dea de pământ cu acest guvern care era din opoziţie, îi oferi directorului, foarte discret totuşi, medalia Serviciu Credincios cu Flamuri şi Spade, care avea şi unele beneficii materiale destul de consistente. Nici guvernul nu a stat deoparte! A oferit publicaţiei o serie de reclame excelent retribuite care au făcut ca bugetul propriu să treacă mult peste încasările din vânzări, şi ele foarte mari, dar şi să asigure sume consistente patronatului care a aprobat la rândul său mărirea cu un procent a sumelor pentru universitari. Lucru foarte bine văzut şi mobilizator deoarece ei nu puteau face comparaţii, fericite în acest caz, decât cu salariile lor. În fine, anul a trecut cu importante succese economice pentru o publicaţie de stânga cum era Muncă şi Capital, chiar dacă economia ţării atârna precum vestita sabie a lui Damocles peste capul tuturor.

*****

Uşa capitonată a luxosului birou, sediul de creaţie al managerului publicaţiei se deschise uşor şi prin ea se strecură avocatul trustului. La fel de bine îmbrăcat însă foarte timid şi respectuos:

– Stimate colega şi dragul meu prieten, vin din partea Consiliului de Conducere şi vom face puţină vorbire despre succesele remarcabile obţinute în acest timp de această publicaţie ce cu onoare o conduci. Este vorba de o bonificaţie pe care consiliul ţi-o acordă pentru bune rezultate! Fiind vorba de o cifră cu şase zerouri, ai toate motivele să te bucuri!

Totuşi, aşa, ca între prieteni, cum de ai reuşit acest miracol economic, mai ales că la început nu credeam că vei apuca primul salariu? Cu scuze pentru sinceritatea mea proverbială!

– Simplu! Le-am dat tuturor ceea ce de fapt îşi doreau: motive de scandal şi ură, dezordine şi mizerie morală! Este reţeta cea mai bună care nu dă greş niciodată!

– Domnule! Chapeau bas! Acum se vede înalta şcoală a occidentului civilizat!


Împărăteasa

La fiece 15 August sărbătorim Adormirea Maicii Domnului. Este una dintre cele mai mari sărbători creștine. O putem alătura Paștelui, Crăciunului și Bobotezei, dacă luăm în calcul popularitatea de care se bucură în rândul creștinilor. Nenumărate biserici și mânăstiri și-au ales-o ca hram, nedei și rugi sunt pretutindeni. Multe familii o au ca praznic al casei, ori sărbătoresc acum ziua onomastică a vreunui membru al lor. Maica Domnului este mai prezentă ca oricând în sufletul creștinilor în general și românilor în special. Celelalte sărbători ale Maicii Domnului nu se bucură de atâta popularitate ca aceasta. Se fac și atunci slujbe pretutindeni, se înalță rugăciuni și cântări, dar nu este ca la 15 August. Acum parcă se coboară cerul pe pământ, parcă se unesc viii cu cei de dincolo de perdeaua vremii, parcă Dumnezeu își întoarce fața spre lume și lumea spre El. Cultul Maicii Domnului în special și al sfinților în general de data aceasta se manifestă mai puternic decât oricând.

În mod firesc, ne întrebăm care sunt motivele ce au determinat neamul creștinesc să acorde atâta importanță acestei sărbători? Cred că aceste motive sunt numeroase. Unele sunt de origine creștină, altele sunt de origine folclorică, precreștină. Maica Domnului este Împărăteasa cerului și a pământului, pământeanca cea mai iubită de Dumnezeu, Fiul său. Nici un om din toate timpurile și din toate locurile nu a fost atât de apropiat de Dumnezeu, nu L-a iubit atât și nu a fost iubit atât. Maica Domnului a participat, prin durerea și prin lacrimile ei, la însăși jertfa adusă de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea lumii. Ea este cea mai apropiată nouă dintre toți sfinții și rugăciunile ei au cea mai mare putere pe lângă Fiul său și Dumnezeul nostru.

Pe vremea dacilor, din cinci în cinci ani era ales un tânăr din rândul poporului și „trimis” la Zamolxe, împăratul cerului și al pământului ca să spună doleanțele poporului. Era ales în urma unor concursuri foarte severe și cel ales era socotit cel mai bun din generația sa. De la alegere și până la ziua jertfei, ziua trimiterii, tânărul acela ședea cu regele la masă, participa la discuțiile regelui cu generalii săi, era instruit din aproape de înțelepții și diplomații regatului cu privire la problemele țării și ale populației. Mai mult, chiar oamenii simpli încercau să ajungă până la acel tânăr și să-i spună păsul ce-l aveau, rugându-l să intervină la Zamolxe pentru ajutorarea lor. El trebuia să meargă la Zamolxe ca ambasador, să obțină beneficii pentru fiecare și pentru toți laolaltă, respectiv pace, belșug, bunăstare, sănătate etc. Trimiterea se făcea vara, pe muntele Kogaion, care n-a fost localizat până acum. După slujbe și multe rugăciuni, în prezența regelui și mai marilor țării, marilor preoți, tânărul era aruncat de pe o stâncă în prăpastie. Pe fundul prăpastiei erau sulițe întoarse cu vârful în sus. Acestea trebuiau să-l străpungă imediat. Dacă tânărul murea, însemna că el fusese curat și de aceea fusese bine primit la Zamolxe. Mare era bucuria poporului. Însemna că li se vor împlini cererile. Se făceau iarăși slujbe, serbări, iar familia și rudele tânărului erau în mare cinste. Dacă tânărul nu murea imediat, era omorât cu pietre, poporul se întrista, iar familia tânărului era disprețuită și marginalizată pentru totdeauna. E posibil, ca motivul acesta al trimiterii solului pământean la Stăpânul Cerului și al Pământului să se fi transferat cu ușurință din religia dacică în cea creștină. Maica Domnului, prin Adormirea sa, devine ambasadorul neamului omenesc și al fiecăruia dintre noi în parte la Dumnezeu. Se roagă pentru noi și mijlocește să ni se împlinească rugăciunile. Poate că festivitățile creștine dedicate acestei sărbători să se fi suprapus peste cele păgâne, dacice, și așa să se explice amploarea și popularitatea de care se bucură sărbătoarea.


Ucraina: un nou caz de corupție la nivel înalt…

Încă un caz major de corupție în Ucraina care implică procurorul general… Dacă nu ar fi dramatic, căci este vorba de bani destinați războiului și ajutorării victimelor, ar fi caraghios: ar fi ca pe vremea când Zelensky era actor și făcea bășcălie la tv de cazurile de corupție. Sunt rețele întregi de call center – uri în Ucraina menite a colecta și canaliza bani pentru necesitățile războiului sau pentru ajutorarea victimelor. Mare parte din acești bani sunt deturnați și spălați prin tranzacții imobiliare cu cash, bijuterii, cazinou-uri etc. Multe astfel de call center -uri sunt escrocherii. Aceste rețele sunt protejate de oficiali, care comisionează substanțial colectele. Sunt grupuri infracționale mafiotice constituite după principiul „mâna întinsă care nu spune nicio poveste, nu primește niciun ban: fiți profesioniști, ce dracu’” și având la vârf oameni ai puterii lui Zelensky sau chiar din cercul restrâns al acestuia. Un înalt funcționar din Parchetul General este indicat drept capul unei astfel de rețele, fiind arestat ieri: Serghei Kropiva. Au fost identificați, pentru moment, 700 de mii de euro, sume care înseamnă o mică parte din ceea ce i se cuvenea cu titlu de taxă de protecție „Cancelarului”, adică lui Serghei. Ironia cruntă este că operațiunile se derulau și protecția se exercita din biroul procurorului general. În conversațiile interceptate se vorbește de Șeful, adică de procurorul general. Acuzațiile, deocamdată, nu se extind asupra procurorului general (și, evident, nici asupra lui Zelensky), dar aprigul procuror general e dat dispărut. A fugit, ca și predecesorul său

Când o organizație criminală operează din biroul tău, cu oameni din instituția pe care o conduci, și apar înregistrări care coincid cu numele tău, întrebarea de responsabilitate de comandă este legitimă. În sistemele post-sovietice, șeful rar „nu știe” când subordonații protejează afaceri de milioane. Ruslan Kravchenko este procurorul general al Ucrainei din iunie 2025. A fost numit de Zelensky după demisia lui Andriy Kostin (în urma unui scandal cu certificate de invaliditate false printre procurori). Este șeful instituției care ar trebui să coordoneze urmărirea penală, inclusiv în cazuri de corupție. Este numit politic, fără proceduri de selecție, direct de Zelensky. E bine să ne reamintim că anul trecut Zelensky a emis o lege care punea sub controlul direct al procurorului general (numit de el) întreaga structură anti-corupție. Legea a fost retrasă la protestele populației, dar nimeni nu își imaginează că Zelensky nu controlează, prin procurorul general, exact așa cum vrea, întreaga structură anti-corupție. Anchetele pe care le vedem făcute publice sunt doar ceea ce Zelensky vrea să vedem, ca să ne mințim singuri că Ucraina chiar luptă contra corupției. Uneori, Zelensky se folosește de aceste structuri ca să își elimine foști adversari.

Operațiunea Midas, de anul trecut, unde s-a vorbit de circa o sută de milioane de dolari deturnați din Energoatom, implicând apropiați ai lui Zelensky precum Timur Mindich, care a fugit, și Andriy Yermak, acuzat ulterior de spălare de bani, a fost un bun prilej pentru reclamă și pentru debarasarea de foști aliați, deveniți competitori ai lui Zelensky. În acele cazuri s-au găsit saci cu bani și obiecte de lux (inclusiv toalete aurite). Nimeni nu se îndoiește că aisbergul este mult mai mare. Zeci de miliarde cash circulă cu tonele dinspre băncile din UE (în special, Austria), prin Ungaria și România, cu avionul cargo, cu camionul sau cu geanta particulară, către Ucraina. Nimeni nu verifică nici proveniența, nici destinația acelor bani cash, motiv pentru care suntem obligați să presupunem că miliardele se regăsesc în cămările cu șobolani ucrainene sau în conturi, spălate și plăcut uscate. Sub Zelensky (al cărui mandat a expirat de mai mult de doi ani) puterea s-a concentrat excesiv, loialitatea contează mai mult decât integritatea, iar anchetele independente sunt tolerate doar până când lovesc prea aproape de Zelensky. Acesta este un sistem clientelar, iar nu o democrație funcțională. Corupția la vârf slăbește argumentul pentru banii occidentali, indiferent cine îi cere. Faptele arată o instituție-cheie infiltrată și un președinte care a numit oamenii și a încercat să slăbească controlul independent asupra lor.​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​ Iar noi nu știm nici acum câți bani pompăm în acest regim mafiot. Inteligenții care ne conduc au decis că e secret de stat…


A face bani din „piatră seacă”; din cele ale nevoințelor noastre, din albiile tot mai secate ale vieții…

Până la urmă, Starea de alertă energetică declarată la noi pare a fi însemnat doar facilitarea marilor jucători de a cumpăra energie electrică din import și a face ei profituri din revânzarea către alți actori din piață. A fost și cazul „Nuclearelectrica”, compania trebuind să cumpere energie mult mai scumpă de la „Hidoelectrica” și „C.O. Oltenia”, din cauza debitului mic al Dunării care a dus la închiderea Centralei nucleare de la Cernavodă, pentru a-și onora contractele bilaterale semnate în avans. Cam la asta s-a „limitat” starea de alertă… Și nu a vizat în nici o clipă protejarea, la nivelul costurilor, în condițiile în care se știa că orice megawatt importat se va reflecta în facturi, a românilor… O stare de alertă care doar a îngroșat conturile unora. Și care nu a atins, nici măcar simbolic, cea mai importantă componentă social-economică specifică unei astfel de stări, nu doar din perspectiva necesarului de energie, ci și dinspre partea ascunsă a „aisbergului” energetic, cea a condițiilor, promisiunilor, facilităților comisionare, dar și a angajamentelor înalt politice: prețul final plătit de populație. Fără a se vorbi o clipă despre ceea ce au însemnat și înseamnă aceste importuri pentru nivelul social-economic al românilor… Nimic din perspectiva metodelor de supraveghere a „libertăților” „stării de alertă” date jucătorilor de a importa… Necontrolați de nimeni, nici de autorități (complice, de altfel), nici de feluritele agenții de protecție a consumatorului (la fel părtașe), nici de „ong” -uri (poate și mai „ajutătoare”)… Și s-a importat masiv, fără nici un control pentru protejarea plătitorului final: cetățeanul… Da, poate că a fost nevoie de un import masiv. Și totuși, la ce prețuri?! Care a fost costul real pentru noi? Și nu privind din direcția importului în țară a energiei la prețuri de bursă internațională ar trebui poate începută discuția, ci dinspre modul în care proprii actori energetici au „fandat” cu aceste importuri, în mare parte achiziționate de la alți actori energetici tot interni, care le-au cumpărat de pe piața externă. Și ar trebui vizat inclusiv modul în care chiar principala piesă căzută în dominoul energetic provocat de scăderea debitului Dunării („Nuclearelectrica”), deși pe pierderi, a făcut bani din vânzarea pe viitor a curentului electric încă neprodus. Practic, bani din albia seacă, și a Dunării, dar, mai ales a secătuirii buzunarului nostru.

Or, ce fel de stare de alertă, ca mijloc de sprijin în interesul propriei țari, al propriului popor, este aceea în care doar mari jucători și actori de pe piața energiei au un folos? Unde au fost CSAT -ul, organele de supraveghere a drepturilor consumatorilor? Și cum a fost conturat însuși mecanismul stării de alertă, ca mijloc „de protecție”, dacă tocmai protecția finală, financiară (cu urmările socio-economice predictibile asupra populației) nu a contat? Unde sunt „mecanismele” de sprijin energetic pe care România le are pentru alte state? Dar, iată, nu pentru sine! Pentru că baza unei stări de alertă, pentru a-și atinge condiția „sine qua non” de protejare a populației, nu are un singur pilon. Acela al importul „la liber”, nereglementat, nesupravegheat, fie și în numele acoperirii necesarului energetic cu orice preț… Ci și pe cel al urmărilor, la nivel de costuri finale, pentru populație! În fond, noi, ca stat, avem un mecanism consistent de sprijin, și nici măcar prin declararea de „stări de alertă”, pentru alții… Cărora le-am dat și le dăm gratis curentul necesar, chiar dacă, adesea, noi ajungem să importam, și nicidecum la costuri modeste, simbolice. Pentru că asta înseamnă un mecanism de sprijin, nu?! Dar noi, pentru noi? De ce „Nuclearelectrica”, pentru a-și respecta angajamentele de livrare de curent pe piața internă, a trebuit să cumpere de la doi jucători de pe piața noastră energetică și nu direct și integral de pe piața internațională? Iar toate acele justificări, de la maximul posibilității tehnice de transport a liniilor de interconectare transfrontalieră ale României, la riscul afectării stabilității Sistemului Energetic Național, pot fi invocate și ele până la un punct! Mai ales când, livrând masiv și continuu pentru alții (Ucraina, Moldova), gratis chiar, astfel de limitări și periclitări nu au reprezentat niciodată o problemă. Iar dacă „Nuclearelectrica” avea un acces limitat la importul direct de afară, neputând, pe același motive oficiale, importa la nesfârșit cantități uriașe de energie fără a destabiliza rețeaua sau fără a provoca blocaje de capacitate (dar putând exporta gratis, nu-i așa?!), de ce entitățile parte ale aceluiași sistem și interes energetic, măcar în timpul stării de alertă, de protejare și a populației, i-au vândut megawații la preturi umflate? De ce nu a fost blocat prețul tocmai în numele stării de alertă? Și de nu s-a aplicat mecanismul de protejare prin livrarea megawaților sub costurile, nu doar „de piață”, ci și de producție, atât de des invocat în relațiile energetice ale României cu Moldova și Ucraina? Nu ar fi putut „Hidroelectrica” și „Complexul Oltenia” să livreze, nu gratis, dar măcar în sistem de împrumut energetic către „Nuclearelectrica”?! Megawați pe care aceasta să-i „restituie” după stabilizarea lucrurilor. Sau, în acest fel, nu se mai puteau face anumite jocuri?… Inclusiv pentru principala piesă de domino „afectată”, care a vândut curent pe viitor în folosul propriilor acționari și nici măcar pentru a strânge bani pentru investițiile de mai târziu…

Privind scena jocurilor energetice de astăzi vedem iarăși cât de ticăloși pot fi unii…. Bunăoară, termocentrala de la Mintia (vândută pe nimic de statul roman tocmai pentru ca noul proprietar, irakian, să asigure retehnologizarea, prin trecerea de la producția curentului electric din arderea cărbunelui la cea a gazelor naturale) a fost forțată să producă, în aceeași perioadă de secetă (pentru unii!), sub presiunea declarării stării de alertă, la maximum, chiar dacă era în retehnologizare. A trebuit să asigure, la „foc continuu”, peste 600 MWh,  pentru a acoperi ieșirea din sistem a centralei de la Brazi. Forțată deși se afla în reconfigurare tehnologică, prin schimbarea radicală a materiei prime (prin trecerea la arderea gazelor naturale în locul cărbunelui). Și totuși, nimeni nu i-a venit în sprijin! Nici „Hidroelectrica”, nici „C.O. Oltenia” care vindeau curent către „Nuclearelectrica”. Iar Mintia a trebuit să-și forțeze instalațiile vechi (fiind blocată la acel moment în finalizarea trecerii „pe gaze” de întârzierea aducerii unei turbine pentru compresia acestora), totul pentru a livra megawații pe care centrala de la Brazi (închisă în aceeași perioadă) nu îl mai asigura. De ce nu s-au luat megawații necesari de la  „Hidroelectrica”  și „C. O. Oltenia” (care vindeau lejer curent către „Nuclearelectrica”)? De ce a fost forță Mintia să producă la costuri uriașe tocmai pentru că se afla în faza nefinalizată a modernizărilor, fiind știut lipsa unei turbine de compresie a gazelor natural nu era doar o „chichiță” tehnică, fără de care nu se poate obține randamentul de producție, ca preț scontat, ci una de esență în lipsa căreia continuarea forțării producerii de energie pe tehnologia veche a arderii cărbunelui putea avea consecințe catastrofale? Dacă în sistem, nu ar fi existat atâta ticăloșenie, poate că „Hidroelectrica” și „C.O. Oltenia” ar fi fost lăsate să livreze curent, dar nu pe bani, ci în restituire viitoare de megawați. La fel și pentru „Nuclearelectrica”, pentru că, în fond toate sunt parte a aceluiași „sistem”, e drept, ciumă pentru unii, urcior de aur pentru alții.  Căci, se puteau găsi soluții de compromis, de  împrumuturi tehnologice, de furnizare de megawații cu returnări viitoare. Pentru că asta înseamnă declararea unei stări de alertă, de urgență energetică. Sigur, în acest caz, direcția ar fi trebuit să fie tocmai furnizarea unui curent „social” către țară, asigurat și ca parametri tehnici, și ca total de megawați, cât mai  ieftin posibil. Numai că, atunci, nu mai puteau fi umflate tarifele cu comisioane. Acelea ale trădării și vânzări de țară, care par a nu seca niciodată…


România în marș forțat către inexistență…

Au trecut 80 de ani de la asasinarea Mareșalului Ion Antonescu și 37 de ani de la asasinarea primului Președinte al Țării, Nicolae Ceaușescu. Doi conducători patrioți care au fost victime ale trădării de Țară a regelui Mihai I și al doilea, de „Cina cea de taină” a lui Gorbaciov și George H. W. Bush Sr. de la Malta, din decembrie 1989. Am mai amintit și cu alt prilej de acel blestem care se abate asupra unei țări care și-a ucis conducătorii. În cazul României, iată se împlinește. După acel blestemat decembrie 1989, la cârma unei țări fără datorii externe cu industrie și economie care exporta produsele în peste 100 de țări ale lumii și o o flotă apreciată ca fiind a patra din lume, cu fabrici, uzinei și tot ce avea trebuință românul, au venit la conducere javrele trădătoare: Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus Johannis și acum, clovnul universal Nicușor Dan. Cel mai distrugător trădător de țară din istoria României a fost-este Ilie Bolojan, slugă prea plecată a lui Macron & Ursula von der Leyen via Bruxelles-Davos și a „Bilderbergilor”, care a distrus Țara și a transformat-o în teritoriu sub ocupație militară americană și franceză. Culmea cinismului este că toate aceste acte de obediență sunt prezentate drept reformă, responsabilitate și modernizare, în timp ce românilor li se cere să strângă cureaua, să accepte sacrificii și să privească neputincioși cum suveranitatea națională devine o simplă lozincă de discurs. În numele unui europenism de paradă, țara este administrată ca o anexă, iar interesul național împins la periferia deciziilor. Când conducătorii uită că sunt în slujba propriului popor și confundă guvernarea cu executarea unor ordine externe, nu mai vorbim despre „leadership” (că tot ne-au îndopat DOO-mul cu englezisme), ci despre o gravă criză de demnitate politică. Iar istoria, mai devreme sau mai târziu, va judeca nu după comunicatele triumfaliste, ci după ceea ce au lăsat în urmă aceşti trădători: o Românie cu spatele plecat. Bolojan, acest criminal, după ce, cu mare greutate, s-a dezlipit de scaunul din care fusese demis, a lăsat în urma sa o marionetă numită Luca Niculescu despre care, același Bolojan a spus: „…este un coleg de Guvern bun și îl consider un profesionist al diplomaţiei române”. Asemenea catastrofei Țoiu, nu? Zic eu.

În jalnica situație în care ne aflăm noi, românii, noul trădător afirmă că trebuie să sprijinim Ucraina cu bani și armament. De ce? Poporul român suferă de pe urma măsurilor luate de dictatorul distrugător Bolojan, după stoparea funcționării surselor de energie (zeci de hidrocentrale, cazul Vidraru și Centrala Nucleară de la Cernavodă), cerând poporului român să facă economie la consumul de energie pentru a da bani escrocului internațional Zelensky. Acesta, cu banii românilor făcuți cadou de Bolojan, și-a cumpărat surse de afaceri în România. Niculescu, după cum se vede, și el slugă a sorosist-globaliștilor repetă trădarea.

Poporul român rabdă, dar până când? Demonstrația din București a oierilor cărora li se iau oile pentru a fi ucise sau îngropate de vii, arată că se poate. Globaliștii vor foamete și decimarea populației planetei și vor aduce apa în stare de raritate. Treziți-vă români, altfel nu vom mai exista nici ca Țară, nici ca popor. Degradarea calității actului de guvernare, a sistemului de învățământ și de sănătate, a infrastructurii critice sunt elemente care au slăbit coeziunea socială și încrederea cetățenilor în stat. Toţi cătăraţii pe fotolii ministeriale ne vorbesc de ajutor pentru Ucraina, despre progres, tranziție verde, reforme și solidaritate europeană, în timp ce românul este tot mai sărac, mai bolnav, mai prost instruit și mai lipsit de speranță. Apa, hrana, energia și resursele vitale nu trebuie să devină instrumente de șantaj economic și social! Nu avem nevoie de scenarii apocaliptice și nici de profeți ai catastrofei, ci de vigilență, responsabilitate și conducători care să apere interesul național. Când școala se prăbușește, spitalele se sufocă, infrastructura se degradează, iar guvernarea pierde încrederea propriului popor, nu mai vorbim despre simple eșecuri administrative, vorbim riscul major în care se află ţara. Treziți-vă, români! Suveranitatea nu este o relicvă a trecutului, hrana și apa nu sunt privilegii, iar România nu este o proprietate de înstrăinat. O țară ai cărei cetățeni își pierd încrederea, demnitatea și speranța riscă să-și piardă, încetul cu încetul, viitorul. Iar indiferența de astăzi poate deveni dezastrul de mâine! Sculați-vă români și cereți-vă drepturile de om, iar, voi, jandarmilor, nu uitați că faceți parte din acest popor pe care l-ați tratat cu gaze lacrimogene, tunuri de apă și lovituri de bastoane.. El, poporul vă plătește pentru a-l apăra, nu pentru a servi guvernele trecătoare.

Cred că primele versuri din „Internaționala” lui Eugène Pottier, scrisă în 1870 în timpul Comunei din Paris se potrivește perfect cu starea gravă a României de azi și cu ceea ce ar trebui să facă poporul român. Iată forma actualizată și adaptată stării de fapt în care se află Țara: „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii,/ Voi, osândiţi la foame, sus!/ Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,/ Să-nceapă al javrelor apus!/ Sfârşiţi odată cu prezentul negru,/ Sculaţi, popor de osândiţi!/ Azi nu sunteţi nimic în lume/ Luptaţi ca totul voi să fiţi!”. Cine ar fi crezut că, după atâtea decenii de speranțe și sacrificii, România va ajunge din nou în situația de a avea nevoie de un asemenea strigăt de trezire? Primele versuri ale „Internaționalei”, scrise de Eugène Pottier în 1870, par astăzi un avertisment peste timp. Atunci când nedreptatea devine regulă, iar conducătorii sunt surzi la vocea poporului, vine vremea ca cetățenii să-și recapete demnitatea și să-și ceară drepturile. Nu prin ură și răzbunare, ci prin solidaritate, curaj civic și acțiune democratică. România nu este moșia guvernanților, nici tabla lor de șah și nici o simplă cifră în registrele Bruxelles-ului. Este țara noastră, iar viitorul ei nu poate fi negociat peste capul propriului popor. Destul cu resemnarea! Un popor care tace în fața degradării propriului stat riscă să devină spectator la propria-i dispariție politică.

Auzi, Ursula von der Leyn? Auzi saltimbancule, Nicușor Dan? Auzi Niculescule, premier de trei parale? Voi trădătorii, feriți-vă de furia mulțimii când aceasta se va răscula și va vrea „sânge, nu pământ!”, cum a zis Coșbuc! La rândul său, riscându-și viața, Eminescu scria articole în ziarul „Timpul”, în care critica guvernul, pe care îl considera că era împotriva națiunii române. Închei cu celebrul lui salut „Trăiască Nația! – Sus cu dânsa!”.


Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor…

Când puterea se schimbă, cei care au cel mai puțin de pierdut aclamă adesea cel mai tare, sau cel puțin așa pare la prima vedere. Proverbul românesc „Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor” este mai mult decât un comentariu cinic asupra instabilității politice; este un diagnostic sociologic ascuțit al naturii umane în fața incertitudinii. El pune întrebarea dacă schimbarea la vârf semnifică cu adevărat progres sau este doar o nouă punere în scenă a aceleiași vechi drame, în care masele, cu un entuziasm miop, își celebrează propria subjugare. Pentru a înțelege această teză, trebuie să depășim euforia superficială și să pătrundem în structurile profunde ale istoriei, unde tiparele de înșelăciune și amnezie colectivă se repetă constant. Din punct de vedere istoric, fenomenul „schimbării gărzii” este rareori o ruptură cu continuitatea structurilor puterii, ci mai degrabă o corecție cosmetică. Să luăm ca exemplu Revoluția Franceză. Cucerirea Bastiliei a fost determinată de o populație care a văzut abolirea monarhiei ca fiind nașterea libertății. Însă ceea ce a urmat nu a fost stabilitate imediată, ci mai degrabă Regimentul Terorii sub iacobini, urmat de ascensiunea lui Napoleon. „Nebunii” în acest context erau cei care credeau că înlocuirea regelui cu un comitet sau cu un împărat ar aduce automat dreptate. Aceștia au trecut cu vederea faptul că puterea evită vidul și se reformează constant, adesea în forme și mai autoritare. Bucuria cauzată de căderea lui Ludovic al XVI-lea s-a transformat rapid în teama de ghilotină, o dovadă amară a faptului că o schimbare de conducător nu echivalează cu o schimbare în logica guvernării. Un alt exemplu, mai recent, poate fi găsit în prăbușirea Blocului Estic în 1989. În România însăși, țara de origine a proverbului, răsturnarea lui Ceaușescu a fost întâmpinată cu o euforie nestăvilită. Străzile s-au umplut de oameni care blestemau dictatura și tânjeau după democrație. Dar anii următori au arătat cum vechile elite s-au îmbrăcat în noi haine democratice și cum tranzițiile economice au dus adesea la o nouă inegalitate socială. „Bucuria nebunilor” s-a manifestat aici prin presupunerea naivă că răsturnarea politică ar garanta și un nou început moral și economic imediat. În schimb, mulți cetățeni au văzut corupția și clientelismul persistând sub noi etichete. Structura a rămas; doar actorii și-au schimbat măștile.

Așadar, de ce înțelepciunea populară se referă la sărbătoriți ca la „nebuni”? Nu este aceasta o denigrare elitistă a speranței? La o inspecție mai atentă, critica nu este îndreptată spre speranța în sine, ci spre miopia perspectivei. „Nebunul” de aici este, metaforic, cineva care confundă simbolul cu substanța. El celebrează capul care se rostogolește fără a lua în considerare cine controlează corpul. Această orbire provine dintr-o nevoie psihologică de cauzalitate simplă: dacă răul (vechiul stăpân) a dispărut, binele (noul stat) trebuie să urmeze automat. Acest mod de gândire ignoră complexitatea sistemelor sociale în care puterea operează într-un mod descentralizat, birocratic și adesea invizibil. Adevăratul nebun nu este cel care se bucură, ci cel care abandonează vigilența critică în momentul în care confetti-ul începe să cadă. Există însă o altă interpretare, mai puțin cinică, dar la fel de realistă. Poate că „bucuria nebunilor” este o modalitate necesară de exprimare. În vremuri de opresiune prelungită, jubilația colectivă este un act de revendicare a propriei acțiuni, chiar dacă pare naivă din punct de vedere politic. Fără această energie inițială, poate chiar „nebună”, nicio schimbare nu ar fi posibilă. Pericolul apare doar atunci când această energie nu se traduce într-o participare constructivă, pe termen lung, ci se solidifică în anticipare pasivă. Dacă cetățenii cred că datoria lor este îndeplinită odată cu schimbarea elitei, vor deveni într-adevăr victime ale următoarei preluări.

În concluzie, acest proverb nu este un apel la apatie politică, ci un avertisment împotriva naivității istorice. Ne amintește că instituțiile sunt mai puternice decât indivizii și că problemele structurale nu pot fi rezolvate prin schimbarea personalului. Adevărata inteligență nu constă în condamnarea oricărei schimbări, ci în combinarea bucuriei unui nou început cu disciplina perseverenței. Cei care doar sărbătoresc schimbarea conducătorilor fără a pune la îndoială mecanismele puterii rămân prinși într-un ciclu al înșelăciunii. Istoria ne învață că atâta timp cât ne concentrăm doar asupra capetelor și nu asupra mâinilor care trag sforile, nu vom avea întotdeauna motive să sărbătorim. La ce mă gândesc? Mă gândesc la nebunii care sărbătoresc în politica noastră schimbarea din America. Până la urmă, ce este schimbarea politică? Este un proces prin care aceiași groapă din drum primește o nouă abordare: cei care au făcut groapa spun că este de la cei din urmă, iar cei care vin spun că este o moștenire de la cei vechi. Groapa rămâne. Să fie pace!


Istoria și-a deschis ultima filă a globalismului. Se sfârșește minciuna!

Când guvernele scot armata în stradă, ar trebui să se întrebe de ce au ajuns să se teamă atât de mult de propriii cetățeni. Europa fierbe. Franța, Italia, Albania, Spania, Portugalia. Mii de oameni în stradă, poliție antirevoltă, gaze lacrimogene, arestări, militari desfășurați în orașe. În Franța au fost mobilizați zeci de mii de polițiști, iar Italia a trimis sute de militari suplimentari la Milano. În Albania, protestele au degenerat în confruntări violente. Nemulțumirile diferă de la o țară la alta, dar întrebarea care se ridică este aceeași: cât mai poate fi împinsă o populație înainte să refuze să mai accepte? Oamenii nu ies în stradă fiindcă le-a venit dor de bastoane și gaze lacrimogene. Ies pentru că viața devine tot mai scumpă, locuințele inaccesibile, salariile insuficiente, pensiile nesigure, iar promisiunile politicienilor nu mai țin de foame. Ies din cauza corupției, a neîncrederii, a deciziilor luate departe de realitatea lor și a sentimentului că drepturile lor cântăresc tot mai puțin în fața intereselor celor care conduc. Iar răspunsul? Mai multe forțe de ordine. Mai multe restricții. Mai multă presiune. Bătaie în piețele publice. Generalizată va fi cât de curând. Se desfășoară sub ochii noștri ultima filă a globalismului care a fost un cancer pentru societățile europene sub individa Ur.Sula care adulmecă sfârșitul fiarei ue cât de curând. Desigur, violențele trebuie sancționate, iar poliția are obligația să protejeze populația. Dar nici un guvern nu poate confunda ordinea publică cu liniștea socială. Poți goli o stradă. Nu poți goli și buzunarele oamenilor de facturi. Poți dispersa o mulțime. Nu poți dispersa sărăcia. Poți aresta protestatari. Nu poți aresta motivele pentru care alte mii vor ieși mâine.

Aici începe căderea unui sistem: în clipa în care puterea mai are instrumente de constrângere, dar pierde capacitatea de a convinge. Și pe noi toți, BX ul nu mai are cu ce să ne convingă. Corupția și mizeria morală a ajuns la cote inimaginabile. Guvernele nu cad toate în aceeași zi. Unele pierd alegerile, altele se destramă sub presiunea străzii, altele sunt obligate să-și schimbe politicile. Dar când nemulțumirile se adună în mai multe țări, iar oamenii văd că nu sunt singurii care au ajuns la capătul răbdării, se poate produce efectul de domino. Ceea ce părea imposibil într-o capitală devine posibil în alta. Iar liderii care ieri își proclamau stabilitatea descoperă că puterea nu vine cu garanție pe viață. Nimeni nu poate spune astăzi că întreaga construcție politică europeană nu se va prăbuși. Este doar o chestiune de timp. Al istoriei. Drumul spre groapa de gunoi este cert. Dar ar fi o greșeală să se creadă că actualele tensiuni pot fi rezolvate la nesfârșit prin dispozitive de securitate și declarații triumfaliste. Istoria are un obicei neplăcut pentru cei care se cred intangibili: îi anunță rareori când li se termină timpul.

Și România? Privește. Așteaptă. Se ceartă. Se împarte în tabere, în timp ce propaganda îi convinge pe oameni că adversarul lor este vecinul care gândește diferit, nu mecanismul care le afectează viața. Frica, dezbinarea și neîncrederea întârzie orice reacție comună. Dar nu anulează realitatea. Facturile nu întreabă cu cine votezi. Sărăcia nu ține cont de etichetele politice. Iar stomacul gol nu se satură din talk-show-uri. Valul va sosi și aici, indiferent de ce se speră de către oamenii sistemului. În 1989, România a venit târziu în valul schimbărilor din Europa de Est și a plătit un preț cumplit. Istoria nu se repetă identic, dar nici nu oferă imunitate celor care se cred feriți de consecințele propriilor decizii. Dacă în Europa se vor schimba guverne, politici și raporturi de putere, România nu va putea rămâne la nesfârșit o insulă în mijlocul furtunii. Întrebarea este dacă va înțelege schimbarea la timp sau va aștepta din nou până când nu va mai avea de ales. Pentru că există un moment în care oamenii nu mai cer promisiuni, nu mai cred explicații și nu mai așteaptă salvatori. Cer socoteală. Iar când acel moment vine, nici propaganda nu mai poate acoperi realitatea, nici uniformele nu pot fabrica legitimitate și nici funcțiile nu mai reprezintă o garanție.

Istoria și-a deschis cartea. Este finalul unei epoci urâte, demente și fără nici o noimă. Iar cei care astăzi își trimit armatele să păzească liniștea străzilor ar face bine să citească atent ultimul capitol. S-ar putea ca, atunci când vor ajunge la semnătură, numele lor să nu mai fie pe ușa biroului. Vor rămâne în pagina pe care istoria o întoarce fără să ceară voie nimănui, și, capitolul se va numi : trădătorii Europei. Toți cei aflați la putere în Europa azi, își vor făsîi acolo numele. Să nu uităm totuși faptul că acest val a început în 6 decembrie 2024, o dată cu anularea alegerilor și se va sfârși tot în România cu zgomotul asurzitor al căderii șobolanilor de la putere. A tuturor!


Insurecția stângistă cuprinde Europa…

Zilele acestea asistăm la o revoluție neomarxistă globală. Protestele din Europa au adus în spațiul public steagul roșu sovietic, cu secera și ciocanul, precum și steagul Palestinei, folosite ca simboluri ale marxismului islamist, finanțat de organizații civice transnaționale, dezvoltate de Soros, și de multinaționalele care întrețin, în mod paradoxal, virusul comunist în lume. Scena politică internațională traversează un moment de cotitură tenebros. Ceea ce observatorii superficiali ar putea cataloga drept coincidențe electorale sau revolte spontane reprezintă, în realitate, o ofensivă globală coordonată a curentelor de extremă stângă și neomarxiste. De la urnele din America Latină până la străzile incendiate ale marilor capitale europene, asistăm la un atac concertat împotriva libertății economice și de expresie, a valorilor tradiționale și a stabilității instituționale. În America Latină, victoria lui Luiz Inácio Lula da Silva în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 25 octombrie 2026 constituie un pas major înapoi pentru libertate și democrație. Conform datelor oficiale furnizate de Tribunalul Superior Electoral (TSE), Lula a obținut 51,79% din voturi, învingându-l pe reprezentantul dreptei, Flávio Bolsonaro, care a acumulat 48,21%. Un bătrân de 80 de ani învinge în alegeri un tânăr de 46 de ani. Marxismul sud-american, cu tradiția sa castristă și che guevaristă, s-a impus în subconștientul american. Acest al patrulea mandat al lui Lula nu reprezintă doar o schimbare de administrație, ci și consolidarea unui pol neomarxist periculos în emisfera sudică. Agenda sa, axată pe un intervenționism statal sufocant, promovarea politicilor identitare divizive și redistribuirea agresivă a bogăției, amenință fundamentele proprietății private și libertatea economică a Braziliei. Contestarea rezultatelor de către tabăra lui Bolsonaro subliniază temerile legitime că această agendă socialistă vizează subminarea valorilor fundamentale pe care se clădește o societate liberă. Parcă aceste procese electorale și demonstrative violente sunt coordonate de un centru global care finanțează revoluția neomarxistă în lume și protestele agresive din Europa, cu sprijinul ONG-urilor soroșiste.

Cea mai alarmantă evoluție din Europa de Est a avut loc tot pe 25 octombrie 2026, odată cu înfrângerea liderului populist de dreapta, conservatorul Aleksandar Vučić, în alegerile parlamentare anticipate. Câștigătoarea surprinzătoare, „Lista Studenților” (Studentska lista), a obținut o majoritate zdrobitoare: 52,65% din voturi, echivalentul a 141 de mandate, față de aproximativ 39,2%–40,4% obținute de formațiunea Serbia Unită (SNS) a lui Vučić, care ar fi obținut circa 105 mandate. Deși este prezentată ca o platformă civică ce pretinde că luptă împotriva corupției, structura descentralizată și retorica profund antisistem ale noii formațiuni trădează tacticile clasice neomarxiste de subminare a instituțiilor statului. Această „revoltă studențească” nu este un semn de maturizare democratică, ci o schimbare radicală de paradigmă, menită să fragilizeze ordinea constituțională sub pretextul „epurării” aparatului de stat. Despre înfrângerea lui Vučić știam de câteva săptămâni, când un lider al vlahilor din sudul Serbiei mi-a spus că toți tinerii și minoritățile vor vota cu neomarxiștii de la Lista Studenților, sprijiniți de ONG-urile soroșiste, UE și agenții secreți sârbi care au schimbat tabăra. Să fim serioși: haosul din Serbia va ajuta la preluarea țării, cu tot cu activele ei, de către marile companii transnaționale. Acestea nu sunt interesate de prea multă stabilitate în Serbia, ci de cum s-o prăduiască, așa cum au făcut cu sora ei din est, România. Avem de a face cu o ordine imperială prin haos popular. Nu întâmplător ateismul este exacerbat de stângiști, ca și atacul împotriva Bisericii. Avem de-a face cu o revoltă a imanentului împotriva transcendentului. Biserica e un factor de stabilitate morală și astfel o piedică în care revoluției progresiste globale. Stânga nu are nevoie de oameni liberi și de cetățeni, care cred în Dumnezeu și o societate ierarhică prosperă, ci de o populație fără repere și ușor de manipulat.

În timp ce stânga cucerește puterea executivă, străzile Europei — din Franța, Italia, Spania și Grecia — sunt scena unei insurecții violente. Imaginile cu baricade în flăcări la Paris, corturi instalate fără autorizație în fața Parlamentului din Atena sau ocuparea unor monumente emblematice, precum Colosseumul din Roma, demonstrează că „insurecția neomarxistă” a trecut de la teorie la acțiune. Toți tinerii cântă „Internaționala”, flutură steagul roșu sovietic și arată pumnul marxist. În Spania, legea ocupașilor a introdus naționalizarea de facto, spre spaima clasei de mijloc. Este naiv să credem că aceste revolte sunt generate exclusiv de criza locuințelor, de inflația persistentă sau de măsurile de austeritate. Deși problemele economice există, ele sunt instrumentalizate de un nucleu dur format din sindicate studențești, colective ecologiste radicale și mișcări de extremă stângă. Discursul lor nu cere soluții economice pragmatice, ci atacă frontal capitalismul global, cerând naționalizarea locuințelor și desființarea arhitecturii financiare tradiționale. În fapt, asistăm la crearea unei noi ordini mondiale din haos, de tip neomarxist. Păpușarii par tot aceiași care l-au adus pe V. I. Lenin cu trenul blindat și plumbuit în Rusia țaristă, străbătând Germania.

În esență, toamna anului 2026 confirmă că status quo-ul politic global este sub asediul unor forțe care disprețuiesc libertatea individuală și ordinea conservatoare, bazată pe libera inițiativă, valorile familiei și ierarhia democratică. Fie că vorbim despre urnele din Brazilia, despre parlamentul din Serbia sau despre străzile din Europa, ne confruntăm cu un val ideologic care folosește furia socială pentru a promova o agendă radicală, punând în pericol însăși temelia civilizației occidentale creștine. Este un asalt al alianței neocomuniste cu islamismul roșu, cu binecuvântarea Bruxelles-ului, care tace complice, pentru ca mișcarea violentă să fie folosită ca pretext pentru introducerea controlului digital, biometric și a lagărului electronic în noua Uniune Europeană, care se aseamănă tot mai mult cu fosta URSS în ultimii ani de existență. Cererile de naționalizare a locuințelor, de extindere a controlului public asupra economiei sau de desființare a structurilor financiare existente sunt exemple mai concrete de politici anticapitaliste. Retorica împotriva „capitalismului global” și ocuparea spațiilor publice pot fi prezentate drept elemente ale unei mobilizări radicale, finanțate de marile corporații transnaționale, care se folosesc de noul lumpenproletariat, format din imigranți și tineri fără studii, ușor de manipulat, pentru a introduce agenda globală a progresismului marxist. Ne îndreptăm spre un nou totalitarism de factură neomarxistă, având aceiași parametri ideologici ca pe vremea lagărului comunist, care nu se va numi așa acum, ci doar „lagărul digital”, care va exclude, prin creditele sociale, liberul arbitru și democrația din Europa și din lume. Europa va deveni o „chinezărie”. Interpretarea conflictelor sociale prin opoziția dintre clase sau grupuri dominante și grupuri oprimate amintește clar de tradiția marxistă. Pentru a o numi neomarxistă, ar trebui însă să arătăm cum se leagă de revendicările și organizarea concretă a mișcărilor. Criticii conservatori văd în unele revendicări — naționalizarea locuințelor, extinderea controlului statului asupra economiei și contestarea radicală a instituțiilor — influențe neomarxiste. Aceste asemănări ideologice trebuie însă deosebite de cauzele imediate ale mobilizării, precum costul vieții, accesul la locuințe și nemulțumirea față de corupție. Eticheta nu poate înlocui analiza programelor și a faptelor. Cei care vor instaura dictatura globală se folosesc de tinerii naivi, de populația needucată și de imigranți ca de un berbece pentru a înfrânge opoziția societăților deschise, democratice și libere, pentru a elimina democrația și libertatea, în vederea construirii unei societăți utopice de tip neomarxist, un stat federativ totalitar în Europa, după modelul fostului defunct Imperiu Sovietic, dar cu alte tehnologii de control și securitate, adaptate vremurilor. Se lovește, ca în 1917, în democrație, liber-arbitru, libertate, biserică și familie.

Noua „revoluție culturală” de tip maoist a tinerilor din Europa, cu steaguri roșii și palestiniene, este formată din batalioanele de asalt ideologic – similare cu cele ale Republicii Sovietice Spaniole din 1936 și ale lui Rosa Luxemburg din Bavaria Roșie a anului 1919 sau poate ale lui Béla Kun, coordonate de Lenin, dar finanțate de marii bancheri de pe Wall Street și din City-ul londonez. În România, partida soroșistă se pregătește de atac în viitorul apropiat. Astăzi, MAGA lui Trump este în poziție de ofsaid. America republicană nu a reușit să stopeze filiera „soroșistă” și neocomunistă, îndreptată împotriva democrației, spiritului întreprinzător și libertății. Retragerea USR/REPER și PNL într-o pseudo-opoziție, în timp ce își păstrează, cu sprijinul președintelui Nicușor Dan, o parte dintre structurile de stat și instituțiile locale și centrale, este doar o reîncălzire a paradigmei neomarxiste în vederea unui asalt progresist și de stânga peste doi ani. Revoluția neomarxistă se îndreaptă cu pași repezi spre România, care este total descoperită pe latura suveranistă (patriotică), pentru a răspunde ideologic, spiritual și cultural acestei agresiuni a totalitarismului, care folosește alte metode, dar are aceleași năravuri vechi, de sorginte bolșevică. Neomarxismul va aduce sărăcirea celor mulți și îmbogățirea excesivă a celor foarte puțini și puternici. Pentru cei din elitele politico-bancare, revoluția haosului-controlat neomarxist le aduce și mai multă putere și mai mulți bani. E paradoxul revoluției comuniste făcută de cei mulți și săraci în favoarea celor foarte puțini și foarte bogați. Acesta e viitorul distopic de tip UE (s)?


Configurații ale prezentului”. O întâlnire cu arta contemporană la Sala „Constantin Brâncuși” din București

Angelica Alexa și Costin Brăteanu expun la Palatul Parlamentului, într-un dialog artistic despre identitate, culoare, sensibilitate și sensurile profunde ale existenței. Vernisajul va avea loc marți, 3 noiembrie 2026, de la ora 18:00, în prezența criticului de artă dr. Constantin Hostiuc. Expoziția „Configurații ale prezentului” repreintă un proiect artistic care reunește universurile vizuale ale Angelicăi Alexa și Costin Brăteanu, doi artiști ale căror lucrări propun o explorare a realității, dincolo de aparențele sale imediate. În lectura lui Constantin Hostiuc, arta autentică nu este doar un exercițiu de expresie, ci o formă de confruntare cu sine și cu tensiunile existenței. Artistul nu creează exclusiv pentru a reprezenta lumea, ci pentru a-i descoperi fisurile, contradicțiile și sensurile ascunse, transformând experiența interioară într-o mărturie vizuală. Această perspectivă se regăsește în analiza lucrărilor Angelicăi Alexa și ale lui Costin Brăteanu, în care detaliul capătă o importanță aparte, iar fundalul devine un spațiu viu, încărcat de semnificații. Criticul remarcă bogăția planurilor secundare, dinamica elementelor cromatice și prezența unor structuri vizuale care depășesc rolul pur decorativ.

În lucrările Angelicăi Alexa, detaliile și secvențele intens colorate construiesc un discurs paralel cu imaginea principală, adăugând noi niveluri de interpretare. În cazul lui Costin Brăteanu, liniaturile, senzorii și vectorii vizuali devin repere ale unei ordini interioare, sugerând relații și tensiuni care organizează subtil compoziția. Cele două universuri artistice se întâlnesc astfel într-un teritoriu al complexității, unde ceea ce se vede la prima privire reprezintă doar începutul unei explorări. Unul dintre punctele centrale ale interpretării propuse de dr. Constantin Hostiuc este contrastul dintre viteza și uniformizarea vieții contemporane, pe de o parte, și bogăția experienței interioare, pe de altă parte. Într-o lume dominată de imagini rapide și tipare recognoscibile, arta poate deveni un spațiu al încetinirii, al observației și al recuperării nuanțelor. Detaliile, ritmurile cromatice și structurile aparent secundare îi oferă privitorului posibilitatea de a descoperi ceea ce trece adesea neobservat în experiența cotidiană.

La cei doi artiști, această căutare este însoțită, potrivit criticului, de o discretă dimensiune a însingurării și a introspecției. Imaginea artistică devine locul unei confruntări cu sine, al limpezirii și al desprinderii de aparențele care aglomerează percepția.Din această perspectivă, simplitatea nu înseamnă sărăcirea expresiei, ci rezultatul unui proces interior de selecție și asumare. Ea presupune curajul de a renunța la ceea ce este redundant pentru a păstra ceea ce este esențial.

Expoziția „Alexa & Brăteanu” propune, prin asocierea celor două demersuri artistice, o reflecție asupra relației dintre individualitate și lumea înconjurătoare. Culoarea, linia și forma nu sunt doar elemente ale limbajului plastic, ci instrumente prin care experiența personală dobândește sens și se deschide către ceilalți. În interpretarea lui Constantin Hostiuc, transfigurarea artistică a realității presupune și o dimensiune etică: asumarea propriei identități, recunoașterea singularității și capacitatea de a discerne între esențial și secundar. Arta devine astfel nu doar o formă de expresie, ci și o cale de clarificare interioară. Eseul criticului se încheie printr-o formulare concisă, cu valoare de mărturisire și îndemn: „Să vrem (,) să fim.” Dincolo de jocul subtil al punctuației, aceste cuvinte concentrează una dintre întrebările fundamentale pe care le poate ridica întâlnirea cu arta: în ce măsură avem curajul de a ne asuma propria identitate și de a da sens propriei existențe?

Prin expoziția „Alexa & Brăteanu”, publicul este invitat să descopere două universuri vizuale și să intre într-un dialog cu imaginile, detaliile și sensurile lor. Nu este vorba doar despre contemplarea unor lucrări, ci și despre posibilitatea unei experiențe personale, în care fiecare privitor își poate construi propria interpretare. Expoziția poate fi privită ca o invitație la redescoperirea detaliului, la încetinirea privirii și la recuperarea sensurilor care se ascund dincolo de suprafața lucrurilor. Într-o lume preocupată de aparențe și de ritmul accelerat al imaginilor, Angelica Alexa și Costin Brăteanu propun, fiecare prin propriul limbaj plastic, un prilej de reflecție asupra identității, interiorității și libertății de a fi.


Îngerul toreador…

Începusem să învăț prima mea rugăciune: „Înger, îngerașul meu,/ Ce mi te-a dat Dumnezeu!/ Totdeauna fii cu mine/ Și mă-nvață să fac bine./ Eu sunt mic, tu fă-mă mare/ Eu sunt slab, tu fă-mă tare,/ În tot locul mă-nsoțește/ Și de rele mă ferește! Amin.”/ O spuneam seara, așa cum mă învăța mama. Ședeam în genunchi, în pat, cu fața la icoana din perete, mă închinam și o rosteam mai în șoaptă, mai cu voce tare. Îmi plăcea rugăciunea. Care copil nu ar vrea să fie tare, să fie mare, să fie apărat de cineva de relele ce-l amenință la tot pasul. Nu prea înțelegeam bine cine este îngerul, unde șade, cum arată, dar spuneam rugăciunea cu toată tragerea de inimă, convins fiind că îngerașul meu mă aude și mă ascultă. Era toamna. Între Ogașul Buciumului și șosea, pe acolo pe unde astăzi mai sunt resturile fostei plantații de meri a fermei, fuseseră porumbi. Se recoltaseră știuleții, se tăiaseră cocenii, se luaseră țuțele și eliberaseră terenul. Rămăseseră însă pe loc multe și de toate. Puzderie de știuleți în pene sau curățați ședeau ascunși în iarbă, coceni verzi netăiați, coceni uscați, căzuți, frunze și pene, ici-acolo chiar vreji cu dovleci. La acestea se adăuga costreiul, potroaca, volbura, lăptuca și multe alte buruieni crescute în umbra porumbilor. Toate acestea acopereau terenul. Peste câteva zile trebuiau să vină plugurile să înceapă aratul, așa că se dăduse voie particularilor să pască vitele. Atât le trebuise acestora. Vestea se răspândise ca fulgerul în Bârda și Colibași, ba chiar și în Bobaița și vitele veneau buluc din toate părțile. Vaci, boi, cai, oi, capre, ba chiar și porci, toate amestecate, de nu mai știai care și ale cui sunt. Păzitorii vitelor nu mai încercau să și le izoleze de mulțime. Totul era în devălmășie în acele zile până la arat. Toate aveau însă ce să mănânce. Nu lipseau loviturile, împunsăturile, apucăturile, zbieratul, icnitul. Păzitorii se adunau grupuri-grupuri, fie la marginea tarlalei, fie printre vite, în locurile mai puțin aglomerate și ședeau de vorbă, mulțumiți că satură vitele repede și bine în zilele acelea.

Într-o astfel de zi, eram și eu cu mama acolo. Ne dusesem cu vitele, mai bine-zis cu Stela, vaca pe care mama o adusese de zestre de la părinți și cele două oi. Mama găsise un neam de-al ei de la Colibași. Discutau. Eu m-am desprins încetișor de mâna ei și am vrut să merg acolo unde erau alți copii și se jucau, la câteva zeci de metri depărtare. Am luat-o printre vite. Boii mai ales mi se păreau niște monștri uriași. Îi ocoleam sfios. La un moment dat, un bou s-a slobozit spre mine. Am încercat să fug. Am făcut doi-trei pași. Sandala mi s-a prins de teșul unui cocean și am căzut. Eram cu fața în sus. Nu mai avem nici o scăpare. Boul s-a apropiat fulgerător până la câțiva centimetri de trupul meu. I-am simțit răsuflarea, i-am simțit firele de păr de pe frunte cum m-au atins pe pieptul dezgolit. Putea să mă strivească fie cu capul, fie cu copitele; putea să-și înfigă cornul în mine și să mă arunce ca pe o zdreanță cât colo. Nimic din toate astea. Ceva parcă l-a oprit. O forță nevăzută l-a ținut suficient de departe de mine, ca să nu-mi facă nici un rău. Poate chiar îngerul a fost acea forță. El a făcut în acele momente pe toreadorul. Se știe doar că toreadorii sunt acei bărbați spanioli curajoși, care se luptă pe stadioane și-n arene cu taurii.

Așa s-a luptat și îngerul meu și m-a apărat de rele, așa cum îl rugasem în rugăciune seara. Boul a stat câteva clipe cu capul deasupra mea, apoi s-a retras cuminte și și-a văzut de păscut. M-am ridicat și eu și m-am strecurat tiptil, printre vite, până la mama și nu m-am mai dezlipit de dânsa. Cred că niciodată nu a bănuit prin ce pericol am trecut în ziua aceea, fiindcă nimeni n-a observat întâmplarea, iar eu am evitat întotdeauna să i-o povestesc, pentru ca să o feresc de emoțiile ce i le-ar fi provocat aflarea unei asemenea posibile nenorociri. De câte ori am spus acea rugăciune și de câte ori am învățat și pe alții s-o spună, mi-am amintit întâmplarea aceea de pomină, care putea însemna sfârșitul groaznic al vieții mele.