Arhiva zilnică: 12 octombrie 2015

Oare, chiar sunt vinovați pentru orice toți slujitorii sfintelor altare?!…

Data: 11 octombrie 2025 by Stelian Gomboș

Asistăm în ultima perioadă, la o campanie fulminantă și furibundă împotriva Bisericii, a slujitorilor ei, împotriva Patriarhului, a ierarhilor, a monahilor şi a preoţilor Ei!… Sunt de-a dreptul uluit de virulenţa cu care este atacată, pe toate fronturile, instituţia Bisericii, în orice context şi orice împrejurare, (de)sigur în special, Biserica Ortodoxă Română (BOR)!… În aceste condiții, în astfel de împrejurări, se generalizează, se speculează chiar foarte mult, plecându-se de la niște exemple punctuale, se fac tot felul de afirmații, care mai de care mai nefondate, neverificate, nedocumentate, neargumentate sau mai exagerate, că sunt de vină, că nu sunt, că s-a întâmplat ceva, din cauza lor sau nu, că au săvârşit ceva, cu premeditare, în mod intenţionat sau nu, clar şi limpede, adjudecat: ei sunt de vină!… Mai ales preoţii, ei sunt autorii, morali, ai tuturor relelor săvârşite, cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau fără, în Biserică!…Ce mai, sunt nişte adevăraţi inculpaţi şi, de-a dreptul, infractori!… Că, de, despre vinovaţi fără vină nici nu mai încape vorba!… De greşeală/eroare umană şi de iertare creştină nici că mai poate fi vorba!… Preoţii altarelor noastre, oarecând o categorie profesională şi socială ce se bucura de un anumit respect în societatea românească, au ajuns, astăzi, să fie arătaţi, pentru orice, oriunde şi oricând, cu degetul!…

Nu mai contează deloc lucrurile bune pe care le împlinesc, sfintele slujbe pe care le săvârşesc, misiunea, apostolatul, propovăduirea şi filantropia şi activitatea pe care o realizează, cu timp şi fără timp cei mai mulți dintre slujitorii sfintelor noastre altare!… Gata, nu mai ţinem cont de nimeni şi de nimic!… Nu mai ţinem seamă nici de faptul că putem foarte uşor afecta/altera imaginea, viaţa şi slujirea preotului, care este şi el, om, cu probleme, cu lipsuri şi greutăţi, cu familie şi copii, cu bune şi cu rele, cu bucurii şi cu necazuri, nuuu!… Nu ne mai interesează nimic din toate acestea!… Dăm în el cât ne ţin puterile!… La ce bun să mă intereseze dacă unul ca acesta suferă, pe (ne)drept sau nu, ce să mai zic de familia lui! Pe cine mai interesează acest aspect ori detaliu, că doar noi suntem îngerii luminii, ai dreptăţii şi echităţii, etice, sociale, înţelegeţi?!… Ce să mai, la deal la vale – noi vom restabili toată ordinea, socială, materială, culturală, naţională poate chiar cosmică, şi, îndeosebi, de ce nu, pe cea religioasă şi spirituală, cum n-a mai fost de când lumea şi pământul!… Ce să mai! Veţi vedea dumneavoastră, ce şi cum!…

Aşa că, vă rugăm frumos să nu vă jucaţi cu noi, ăştia, luminaţii şi purificaţii, sau purificatorii!… Nu mai stăm, prea mult, ori chiar deloc, să verificăm, să ne elucidăm/edificăm, nu, nici vorbă, că doar noi trăim într-o societate, absolut corectă, onestă şi cinstită, nu vedeţi, în care domină numai dreptatea, onestitatea, corectitudinea, echidistanţa, altruismul şi percepţia, absolut corectă, adevărată şi obiectivă a tuturor lucrurilor! Nu-i aşa?! În care ne amestecăm unii în treburile altora cu motivul şi scopul, sincer, de a le îndrepta şi corecta, căci până să intervenim noi, mărita societate liberă, democratică şi civilă, nimic nu era la locul şi la rostul lui!… Iar dacă ceva din toate acestea nu funcţionează la parametri maximi sigur, instituţia Bisericii cu slujitorii ei, sunt de vină, fără nici o discuţie, nu-i aşa?!… Poate că ar fi totuşi, foarte bine dacă ne-am vedea fiecare de treaba, de activitatea şi de acţiunile şi de problemele noastre, ale fiecăruia în parte, scoţându-ne, în primul rând, bârnele din proprii noştri ochi şi abia apoi, paiele din ochii altora, fie ei şi sacerdoţi, slujitori ai Sfintelor Altare, care, dincolo, de o pregătire/o calificare, de care pare-se că nu mai ţine nimeni seama, nicăieri, sunt oameni, ca şi noi, ăştia – ultracorecţii şi ultraobiectivii, care stăm, ca hienele şi jivinele, la pândă şi la vânătoare, de vrăjitoare ori, la pescuit în ape tulburi!… Poate că ar fi mai indicat să-i cercetăm şi să-i cunoaştem mai bine, pe toţi aceşti slujitori ai Bisericii, tineri sau bătrâni, preoţi (de) la ţară sau (de) la oraş şi, s-ar putea să ne bucurăm, realmente, de nişte surprize deosebit de plăcute, nemaivorbind de folosul spiritual al unei întâlniri/întrevederi/convorbiri sincere cu un Părinte Duhovnicesc!…

Haideți! Ce ziceţi? Încercăm? Eu vă asigur că merită, iar, după aceea mai stăm de vorbă!…

„Salvați Băile Herculane!”

Data: 11 octombrie 2025 by Mihai Ogrinji

Sub această dramatică chemare s-a petrecut Conferința de la Biblioteca Academiei Române. Evenimentul – inițiat de domnul prof. ing. Nicolae Noica, directorul însemnatei instituții naționale – a adunat mai multe voci reprezentând felurite ministere care, așa cum nu s-au ostenit să zăgăzuiască prăbușirea faimoasei stațiuni, tot așa nu se vor opinti, de miercuri încoace, să-i redea strălucirea de altădată. Și încă ceva pe deasupra… Exceptându-i pe domnii Nicolae Noica, unul dintre cei mai importanți și responsabili miniștri postdecembriști, și pe acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, ale căror intervenții s-au circumscris, cu toată căldura, ideii de recuperare și reconstrucției a unei inestimabile valori naționale și europene, cam toți ceilalți vorbitori păreau să fi venit la un fel de prohodire cu zâmbetul pe buze. Ceva de felul „mulțumim de invitație, suntem încântați să luăm parte, dar… mortul nu-i al nostru”. Cu ce idei s-au înfățoșat domniile lor la salvarea Băilor Herculane? Poftiți câteva exemple: „Salvarea unui simbol al culturii balneare europene: Băile Herculane – trecut glorios, prezent fragil, viitor posibil numai prin intervenție publică” (primarul orașului Băile Herculane); „Punct de vedere al autorității locale privind situația monumentelor din Băile Herculane” (președintele Consiliului județean Caraș-Severin); „Despre relevanța culturală a Băilor Herculane și posibilitățile de implicare ale Ministerului Culturii în protejarea identității acestora” (reprezentantul Ministerului Culturii). Dacă Ministerul Mediului a lipsit, și nu înțeleg de ce, reprezentantul Ministerului Economiei, Dezvoltării, Antreprenoriatului și Turismului a vorbit despre… „Băile Herculane în strategia MEDAT. Spre o stațiune de interes național”. Mai potrivit ar fi fost ca în loc de MEDAT să fie MEZAT… Râd și curcile de atâta impostură, mediocritate, prostie…

Până una-alta, Băile Herculane nu reprezintă o destinație culturală, ci un mega-pacient bolnav, care nu va putea fi pus niciodată pe picioare de „medici” nesănătoși. Nu-i un secret pentru nimeni, de multă vreme: stațiunea bănățeană – imperială, cum le place unora să spună – a fost vândută, pe 1,5 milioane de dolari, lui Iosif Armaș și Doru Ioan Tărăcilă. Oricât ar fi de învinovățit Dan Matei Agathon, ministrul Turismului de atunci, Băile Herculane au fost și au rămas o criminală afacere a PSD. Cel mai mare jaf care s-a făcut în România, cum spunea la Conferința de miercuri, 1 octombrie, d-l prof. ing. Nicolae Noica, care aducea ca reper și Combinatul siderurgic din Hunedoara, măritat contra a 40 milioane de dolari. Se sparie gândul, nu altceva…

Întâmplător sau nu, hotelul Roman – simbolul celei mai vechi stațiuni balneare din România (de circa 2.000 de ani) – este deținut de o familie tot de prin părțile Hunedoarei, evidențiindu-se prin servicii turistice absolut josnice; ne-am „bucurat” de ele toți cei 33 de membri ai AJTR, la sfârșitul lunii mai… Starea absolut tragică a Băilor Herculane – nu se poate, probabil, grației ei, o imagine mai fidelă pentru întreaga Românie – are făptași bine-cunoscuți, pe care nu-i scutură, nu-i ia nimeni la întrebări. Stațiunea – cândva o bijuterie a balneologiei românești și nu numai – se zbate între procese, hârtii și ruine. Va fi posibilă recuperarea acestui remarcabil patrimoniu național înstrăinat, în fel și chip, prin fraude de neimaginat? Cu actuala justiție, mira-m-aș… Este de-a dreptul chiar o iluzie deplorabilă. Bașca, totdeauna ruinele sunt pline de cucuvele mafiote. Ar fi păcat, pe de altă parte, ca hotelurile cu baze de tratament performant să fie preluate la pachet cu „stațiunea imperială”, cu imaginea ei de astăzi atât de împovărătoare. Neîndoielnic, este păcat să se întâmple ceea ce ne avertiza bătrânul cronicar Miron Costin: cu iarba uscată arde și iarba verde…

Silueta Turnului Chindiei sau Turnul de apă „Cetatea lui Țepeș Vodă” din București…

Data: 11 octombrie 2025 by Redacția

Turnul de apă numit „Cetatea lui Țepeș Vodă”, îndeobște cunoscut și sub denumirea de „Castelul Vlad Țepeș din București”, este un edificiu ridicat în anul 1906 în Parcul Carol I cu ocazia organizării „Expoziției Generale Române”, dedicată împlinirii a 40 de ani de la urcarea pe tron a regelui Carol I al României, 25 de ani de la proclamarea Regatului României și 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani. Clădirea, cu intrarea prin strada General Candiano Popescu, la numărul 6, realizată după planurile arhitectului Scarlat Petculescu (după alte surse, conform planurilor întocmite de Ștefan Burcuș, V. G. Ștefănescu, I. Berindei), reproduce, la o scară mai mică decât originalul, Cetatea Poenari, ridicată de Vlad Țepeș, domnitorul Țării Românești, în locul numit Cheia Argeșului, de pe Plaiul Loviștei, jud. Argeș. Arhitecții care s-au ocupat de amenajarea expoziției au prevăzut, în partea stângă a parcului, un turn de apă pe care pompierii să-l aibă la dispoziție pentru a asigura o intervenție promptă în caz de incendiu. Postul de pompieri a fost amplasat în zona dominantă a colinei pentru a asigura o supraveghere vizuală permanentă ziua și noaptea, găzduirea pompierilor și a remizei cu utilaje de intervenție precum și marele rezervor de apă. Deoarece forma rezervoarelor turnului de apă nu a fost una estetică, s-a adoptat soluția includerii lor într-o construcție care să întrunească pretențiile organizatorilor expoziției. Astfel, s-a hotărât includerea rezervorului într-o construcție cu aspect istoric. Inițial, în turnul castelului, înalt de 23 de metri și cu un diametru de 9 metri, se afla montat un rezervor din fontă, cu o capacitate de 200 m³. Bazinul a fost turnat în atelierele lui Oscar Maller și s-a montat în interiorul turnului cetății. Bazinul de apă nu a funcționat însă niciodată.

La vremea respectivă, castelul a fost destinat expunerii de obiecte de artă. Astăzi, în partea superioară a turnului a fost amenajată o platformă, până la care se putea urca pe o scară de lemn, în spirală, situată între rezervor și turn. De aici, se putea admira Parcul Carol și panorama Bucureștilor. După Primul Război Mondial, castelul a fost transformat într-o cazarmă destinată corpului de gardă de la Mormântul Ostașului Necunoscut, aflat în apropiere, în fața Muzeului Militar Național, găzduit în acea vreme în Palatul Artelor. Castelul Vlad Țepeș a avut mai multe funcții. În 1940 a devenit corp de gardă pentru o unitate militară. În 1945, camerele castelului au fost transformate în dormitoare pentru femeile care lucrau la amenajarea parcului Carol.

După ce „Mormântul Ostașului Necunoscut” a fost demontat în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958 și a fost strămutat la Mausoleul de la Mărășești, pentru a face loc Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism, inaugurat, la 30 decembrie 1963, spațiile Castelului Țepeș au fost utilizate pentru cartiruirea militarilor din paza mausoleului. După 1990, edificiul a fost utilizat drept corp de gardă pentru o subunitate de jandarmi care asigura paza la câteva bănci din București. La 30 septembrie 2004, prin HG 1585, Castelul Vlad Țepeș a devenit oficial sediul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor. A fost clasat ca monument istoric (cod LMI B-II-m-B-21011) prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2.653/2010, sub denumirea Turnul de apă „Cetatea lui Țepeș Vodă”. Astfel avem aici, în capitală, silueta elegantă a Turnului lui Vlad Țepeș, care împreună cu ruinele Curții Domnești și elementele specifice epocii sale aflate la Muzeul Național de Istorie ne poate face să înțelegem mai multe despre epoca sa și felul său de abordate a problemelor sociale la nivel de stat și de continent. Imaginea sa de bun legiuitor și eliberator face ca să îi iertăm modul sângeros în care aborda aceste probleme și să îi găsim un loc important în panoplia marilor domnitori români ai tuturor timpurilor. (G.V.G.)

Ziua de mâine ca extensie spre marginea prăpastiei social-economice a logicii și rațiunii…

Data: 10 octombrie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

În paradigma acestei noi ordini mondiale se remarcă o „construcție”, și ca fundație dar și ca schelet a însăși zidirii de mâine, în care reflecția rațională este înlocuită de o gândire acuzatoare, ca acțiune strict punitivă… Și în care elementul rațional este dat de o parte cu un soi de imperativ a însăși existenței de mâine… A așezări ca „ordine mondială”, pentru că definirea ei ca noua ordine este incorectă, cel puțin pentru că această „zidire” a ei, ca structură definitorie, unic-definitorie chiar, a zilei de mâine trebuie recunoscută ca atare, fie prin acceptarea supus slugarnică a țărilor (renunțând la etalarea raționalului în numele propriului interes individual național, ce va fi atacat nu doar ca naționalism și extremism, ci poate chiar ca acel fundamentalism – axă a răului etichetat deja de astăzi, pradă de drept în războaiele de mâine), fie impusă prin forță, inclusiv în și prin aceleași războaie de mâine. Acum, însă, asistăm la o manifestare tot mai extinsă a unui mod de gândire critică, dar nu în sensul constructiv, ci doar al acuzării, distrugerii și impunerii (strict punitive) ce va strivi și va duce în dicționarul elementelor „incorecte politic” de mâine însăși gândirea rațională, prin acțiunile unor lideri cu forță de decizie… Și chiar dacă par a juca pe table diferite de șah, distincte ca dimensiuni și poziționare în ierarhiile pentru acea construcție a ordinii de mâine, între acțiunile unor lideri de stat, de țări, de guverne, sunt multe și deloc stranii coincidențe… Toate menite a redefini încărcătura logic-juridică în care sensul rațional pălește în fața impunerii, ca necesitate, a unor concepte ce vor fi etichetate, în acel mâine despotic, tiranic, totalitar, ca fiind învechite, periculoase, condamnabile, executabile fără drept de prescripție a faptelor în cazul unor subiecți…

Astfel, deși par că se manifestă pe „pătrățele” diferite, premierul Poloniei chiar la nivelul unei table de șah, cel al nostru pe o zonă în expansiune prin impunere, totuși între ei există un element de agresivitate comun…. Înlăturarea gândirii raționale, a argumentelor și impunerea unei acțiuni acuzatoare decizional-finale. Și poate fatale. Totul cu urmări juridice devastatoare… Pentru că, în timp ce premierul Poloniei decide că teroristul ucrainean care a aruncat în aer gazoductul „Nord Stream” din Marea Baltică nu trebuie extrădat în Germania, pentru a fi judecat, pentru că nu este vinovat, devastând conceptele juridice penale de la nivelul unui lider de stat, prin aserțiunea că acesta nu se face vinovat de distrugerea conductei pentru că… „acea conductă nu ar fi trebuit să existe, nu ar fi trebuit construită” (punând în dreptul internațional un concept grav, acela al dreptului de acțiune pentru argumentul că obiectivul vizat, acum obiectivul, dar mâine poate chiar un subiect, nu ar fi trebuit să existe), la noi, premierul forțează argumente juridice strâmbe prin tăierea unor drepturi fundamentale ale cetățenilor. În cazul lui, de acțiune, prin impunerea cotelor de CASS mamelor, veteranilor, pensionarilor, argumentând că „nu sunt bani la buget”. Iar abuzul juridic intră deja în formula de formă continuată în momentul în care, aproape despotic, acesta are și tupeul de a cere propriilor membri de partid parlamentari să nu voteze amendamentele unui alt partid care încerca (evident în scop populist electoral) să blocheze această prevedere abuzivă. Or, lucrul care l-a împins pe premierul nostru clar în sfera deciziei agresive a fost tocmai argumentul lui că partidul nu ar trebui să voteze așa ceva pentru că există un protocol (al răului, ar fi trebuit să precizeze) între respectivele formațiuni în cadrul guvernării. Aparent, un argument etic corect. Nu și moral. Și poate nu și juridic. Dar completarea făcută de către un alt liberal, avocat pe deasupra, care a mers mai departe (devoalând, în fapt, scopul abuziv dictatorial al măsurii de impunere a CASS -ului mamelor, veteranilor de război și unor categorii de pensionari), și care a argumentat fatalist că „nu sunt bani la buget”, denotă aplecarea spre abuz și dictatură guvernamentală. Pentru că, niciodată, lipsa resurselor financiare la buget nu ar trebui invocată (mai ales de către un avocat) ca justificare pentru impunerea unor abuzuri și desființarea unor drepturi fundamentale (fie și doar pentru părți ale segmentului social), pentru că însăși democrația nu poate fi legată de existența sau nu a banilor „la buget”.

Dar iată că există această tendință europeană (evident, dictată) de a ignora, persifla și chiar nega gândirea rațională (etichetă a unei democrații și unei ordini bazate pe normalitate) prin forțarea unor impuneri de judecată „de război”. În Polonia, prin considerarea drept nevinovat a unui terorist doar pentru că a acționat asupra unui lucru ce „nu ar fi trebuit să existe de la bun început” (!), premierul polonez deschizând o cutie a Pandorei a dreptului de a acționa în numele non-rațiunii pentru multe state! Și nu doar în situația Israelului ca drept de acțiune asupra a ceva ce, în concepția debilă a conducătorilor lui, nu ar fi trebuit să existe (Palestina, dreptul palestinienilor), ci, nu-i așa?!, și a Rusiei, pentru ceea ce și ea poate considera un drept de a acționa, fundamentat juridic acum de idioțenia premierului polonez, împotriva a ceva ce a considerat că „nu trebuia să existe” (Ucraina). Iar în cazul nostru avem acțiunile unui premier împotriva a ceea ce el consideră că nu trebuia să existe: drepturi financiare pentru mame și nou-născuți, scutiri pentru veteranii de război, pensionari, ba, practic, ținând cont de aberația impunerii administrației locale (prin OUG) a utilizării unui număr drastic limitat de… coli de hârtie (!), amănunt amuzant dar care a dus la imposibilitatea tipăririi unui număr de formulare peste cel decis central, inclusiv asupra dreptului de consemnare a nașterilor și deceselor (prin limitarea posibilității de tipărire a actelor specifice, nu?)… În fapt, un alt individ lăsat mult prea liber, și care urmează aceeași linie de desființare a raționalului. Și nu numai dintr-un analfabetism funcțional (și în cazul premierului nostru, și al aceluia polonez) vizând drepturile și libertățile civice, drepturilor pecuniare ori cele vizând scutirile de taxe și impozite etc, dar și din cel al răspunderii penale, chiar și în cazul motivării ca acțiuni „împotriva a ceva ce nu ar fi trebuit să existe”… Totul pentru a desființa logica raționalului și a trasa decizii de impuneri fără drept de apel… Și nu obligatoriu din rea voință ori frustrări așa cum pare acum…

Europa se pregăteşte de un conflict militar major în 2026…

Data: 10 octombrie 2025 by Maria Diana Popescu

Imediat după ce guvernul Marii Britanii a comandat mii de morgi mobile, autorităţile din Franţa au instruit toate unităţile spitaliceşti din ţară să fie pregătite pentru „ostilităţi pe scară largă în martie 2026”, scrie „Le Figaro”, luînd în calcul un posibil conflict între NATO şi Rusia. Guvernul francez vorbeşte despre un scenariu în care Franţa trebuie să capaciteze un număr cît mai mare de soldaţi răniţi din ţările europene şi din Franţa. Purtătorul de cuvînt la Ministerului francez de Sănătate a declarat pentru „Le Figaro” că are sarcina în desfăşurare de a pregăti un program de îngrijire a răniţilor. Concret, spitalele civile vor trebui să ajute serviciul medical al armatei în îngrijirea militarilor răniţi care ar putea apărea din supraîncărcarea spitalelor militare. „Spitalele civile sînt pregătite şi echipate pentru scenarii în care se vor confrunta cu un aflux semnificativ de victime”, a confirmat departamentul de urgenţă francez. Potrivit „Le Figaro”, armata franceză a întocmit hărţi ale zonelor de la graniţa României cu Moldova şi Ucraina. În acest scop, militarii celei de-a 28-a unităţi militare a Forţelor Terestre Franceze, singura unitate de topografi militari, au sosit în România.

Se fac pregătiri intense pentru război, se aţîţă liderii vulnerabili, stocul de armament al puterilor mondiale este imens şi trebuie consumat. Tot pe fondul obsesiei de război o reuniune a „Coalition of the Willing” (Coaliţiei de Voinţă) a avut loc la Paris la începutul lui septembrie. Generic numită coaliţia de voinţă, mai degrabă a războiului nu a păcii, a avut faţă în faţă pe Macron, premierul britanic Keir Starmer şi aproximativ 35 de lideri europeni care au căzut de acord cu privire la avansarea pregătirilor tehnice privind consolidarea forţelor armate „ucrainene” şi desfăşurarea unei forţe internaţionale de reasigurare în zonele fără contact.

De peste tot şi cu orice prilej Trump care, imediat după investire, s-a lăudat cu pacea la minut în lume, face declaraţii bombastice fără acoperire şi va continua aşa pînă la finalul mandatului. SUA, prin senilul Biden au regizat războiul din Ucraina şi oprirea centralelor pe cărbune din Europa. Bruxellesul a început să perceapă economia de război ca fiind soluţia cea mai convenabilă de ieşire din criză, statele membre (nu toate) au executat ca roboţii, iar noi plătim escrocheriile lor. SUA sînt hămesite, trebuie să mănînce şi cum? Prin menţinerea războaielor existente şi crearea altora conform „Mariii Resetări”, economia americană fiind ţinută în viaţă de industria de armament şi cea farmaceutică. Cel mai mare exportator de petrol şi gaze din lume este SUA. Cît timp războaiele merg ca pe roate, nu contează unde, prin rotaţie, în lume sau în Europa, Uniunea Europeană va fi şantajată de SUA să achiziţioneze de la americani armament şi tehnică de luptă, petrol şi gaze. Trump nu este interesat de încheierea imediată a războiului pentru că SUA au posibilitatea de a vinde Ucrainei armament şi tehnică de luptă plătite de statele Europei.

Cum să stopeze Trump războiul din Ucraina, cînd este mană cerească pentru americani? De aceea joacă statele europene pe degete, în condiţiile în care SUA fac afaceri cu ruşii şi chinezii. Trump impune taxe ţărilor aliate, inclusiv celor din Uniune, iar Rusiei, taxe zero, minţind că Rusia nu face afaceri cu SUA. Gazul şi petrolul nu au steag şi nici guvern, toată Europa le cumpăra de la ruşi. Turcia n-are gaze, India n-are petrol, Arabia Saudită cumpără de la ruşi şi revinde. India a declarat că prietenia dintre poporul rus şi indian este mai strînsă ca niciodată, şi că nu va îngenunchea în faţa SUA. Cu „Power of Siberia 1” şi „Power of Siberia 2”, Rusia acoperă toată cantitatea pe care o vindeau prin Nordstream. Uniunea noastră cea beteagă nu vrea nici măcar să conecteze ţările membre cu conducte de petrol şi gaze şi cu infrastructură electrică. Bruxellesul continuă să bage sute de miliarde în propaganda pentru susţinerea războiului din Ucraina, în arme pentru Kiev, continuă să jupoaie statele membre şi ceţăţenii uniunii. Prea mulţi ignoranţi care s-au îmbolnăvit de „slavă Ucraina”, o boala grea şi fără leac, nu ştiu că Ucraina a fost creată de URSS cu teritorii poloneze, ungureşti şi româneşti, Iar Zelenski (preşedinte expirat şi frate geamăn al escrocului plecat cu greu de la Cotroceni) aberează ca noi, românii, am atacat Bucovina „lor”.

În istoria cinică a geopoliticii nu au existat decît doua principii: afacerile murdare între state şi pumnul în gură, adică, războiul. Sînt mulţi care cred că războiul se cîştigă prin manipulări şi minciuni aruncate din birourile puterilor mondiale. Pînă una alta, lozinca soroşistă deja ruginită „vin ruşii” face multe victime în rîndul naivilor adormiţi de la noi, iar arsenalul militar inepuizabil cu care Bruxellesul îl înarmează pe Zelenski, care schelălăie după armament (vivat contrabanda cu arme – s.n.) ca un cîine flămînd şi jigărit, a ciuruit crunt portofelul românilor. Regina corupţiei universale Ursula aţîţă la război cu Ursul Mişa, care, de fapt, nu-şi doreşte vizuină în pădurile României şi n-are nicio o treabă cu cît de tari de cap şi viteji ca oile sîntem. Mai mult ca sigur se distrează pe seama lui Mucuşor, aruncat ca o muscă în dregătoriile ţării, un fel de Mickey Maus al Cotroceniului, valet al Bolo(j)vanului-monstru, la rîndul său, slugă a execrabilului. Ursul Mişa se distrează şi pe seama Uniunii care are doar pocnitori stricate la conducere, cumpărate şi vîndute pe „Temu”.

Asia, Eurasia și unitatea geopolitică a viitorului…

Data: 10 octombrie 2025 by Cristi Pantelimon

Definiția cea mai clară, cultural, geografic și geopolitic a Eurasiei a fost dată de lingvistul rus Nikolai Trubețkoi („Moștenirea lui Ginghis Han” – 1925). Acest eseu sclipitor trebuie să ne dea și nouă, azi, de gândit. În 1925 România lucra, teoretic, la sincronizarea cu Vestul, în vreme ce Rusia, vecina noastră incomodă, vedea, prin savantul rus, originea statului de la est de noi în filosofia aristocratică, eroică și militaristă a imperiului celebrului cuceritor asiatic. Toată forța energetică ce a stat la baza constituirii Rusiei era, așadar, tributară acestui model estic de tipar politic. Nu Rusia Kieveană, zice Trubețkoi, este centrul simbolic al statului rus, ci misiunea unificatoare pe care Ginghis Han o îndeplinește în raport cu marea masă de pământ a Eurasiei, acea întindere urașă ce pleacă din Basarabia (zice savantul rus – noi vom traducem Sudul Basarabiei, Bugeacul) și merge până în Extremul Orient. Eurasia NU cuprinde, însă, Asia – un lucru esențial, de care trebuie să ținem seamă și azi. Această imensă limbă de pământ care se întinde de la Est la Vest cuprinde patru tipuri de structuri geografice: în Sud este zona muntoasă, urmează stepa, apoi, mai la nord, pădurile și, finalmente, neprimitoarea tundră. Doar stepa este propice procesului de unficare a acestei mase de pământ. Din punct de vedere al sistemului hidrografic, apele curg perpendicular pe aceste linii Est-Vest, adică de la Nord la Sud. Nicio formațiune statală constituită în jurul acestei direcții, Nord-Sud, nu avea șanse să unifice toată Eurasia.

Rusia kieveană avea fix acest handicap: ca punte între Baltica și Marea Neagră, era un nucleu statal minor, sortit eșecului (a se compara cu viziunea geopolitică a României interbelice, în care, la geografii și gepoliticienii români Istmul Ponto-Baltic era alfa și omega destinului nostru geopolitic…). Așadar, lupta dintre formațiunile statale ce urmau cursul Nord-Sud și cele care urmau cursul Est-Vest era deja decisă de structura geografică a Eurasiei. Ginghis Han era cel destinat să unifice Eurasia și să dea un sens peren statului rus până azi.

Interesantă pentru zilele noastre (a trecut un secol de la scrierea lui Trubețkoi) este raportul dintre Eurasia și Asia propriu-zisă: China, Persia, India. Trubețkoi crede că, în ciuda importanței pe care Ginghis Han a dat-o Asiei, raportul dintre cele două structuri nu a fost unul favorabil. Asia, ca element civilizațional bine definit, a suferit din cauza cuceririi eurasiatice. Rusia care ar fi cucerit China, traducem noi azi, ar fi dezechilibrat statul civilizațional chinez. Dar așa a și fost. Afghanistanul este și el mărturie. Această idee poate fi, însă, azi, răsturnată: cum se va comporta Eurasia dacă va fi cuprinsă în expansiunea civilizațională și geopolitică a Asiei? Dacă preeminența Rusiei asupra Chinei sau Indiei ar fi dăunătoare, vom avea de urmărit dacă nu cumva preeminența Chinei asupra Rusiei nu va fi benefică. Viitorul va spune dacă va fi așa, dar, deocamdată, lucrurile sunt, cel puțin până la acest moment, favorabile acestei sinteze. Prin urmare, noua sinteză nu este Eurasianistă, ci Asianistă, cuprinzând și Eurasia în energetismul chinez, ceea ce va dezechilibra complet sistemele statale europene, obișnuite să-și conceapă destinul geopolitic exclusiv în raport cu Vestul. Nu există provocare geopolitică mai mare decât această schimbare de ax civilizațional.

Cascada de apă termală Toplița – o minune cu ape schimbătoare…

Data: 9 octombrie 2025 by George V. Grigore

Cascada cu apă termală de la Toplița a fost declarată monument al naturii, ce corespunde categoriei a III-a IUCN, arie protejată de interes național și rezervație naturală de tip biologic și peisagistic, situată în județul Harghita, pe teritoriul administrativ al orașului Toplița. Rezervația naturală (aflată pe strada Cascadei din orașul Toplița) a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Nr.152 din 12 aprilie 2000, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate și se întinde pe o suprafață de 0,50 ha. Aceasta reprezintă o cădere de apă termală (cu o temperatură de cca. 27oC) cu un conținut ridicat de carbonat de calciu, ce își schimbă în permanență aspectul datorită depunerii de travertin. Aspectul deosebit al cascadei se datorează culorilor schimbătoare cu care-ți încântă privirea. Culorile deosebite reflectate de apă (de la alb, la brun închis) se explică prin prezența travertinului din straturile inferioare, aflat într-un proces continuu de depunere. Cascada este alimentată de izvoarele stațiunii Bradul. Una dintre caracteristicile sale unice este că apa cascadei îngheață foarte rar sau chiar deloc, păstrându-și temperatura caldă chiar și în mijlocul iernii. Cu toate acestea, în iarna anului 2014, când în regiune s-au înregistrat -29 de grade Celsius, cascada a înghețat, iar ulterior, pentru că a avut loc o creștere bruscă de temperatură, s-a rupt o parte din stânca de travertin, prăbușindu-se.

În România mai există o singură cascadă cu apă termală, cea de a doua fiind Cascada Clocota din Geoagiu-Băi, jud. Hunedoara, care adună izvoare termale și minerale locale. Aceste cascade termale sunt un fenomen rar, în Europa fiind cunoscută Cascada Saturnia, din Italia. Dacă vorbim de atracții turistice în Toplița, e obligatoriu să menționăm și Cascada cu apă termală, care este cea mai deosebită atracție a sa. Rezervația geologică din care face parte se află în sud-vestul orașului. Nu prea ai cum s-o ratezi, pentru că este vizibila chiar și din tren, dacă circuli cu el de la Miercurea-Ciuc spre Târgu Mureș. Însă nu veți avea aceeași senzație de căldură și de emoție pe care o încercați atunci când alegeți să o vizitați cu mașina. Este adevărat, drumul din Toplita spre cascadă nu este chiar plan, însă merita puțină agitație. Așa că luați-vă inima-n dinți și porniți de la Casa de Cultură pe strada Nicolae Bălcescu, treceți podul peste Mureș și calea ferată și urmați indicatorul spre stațiunea Bradul. După vreo 150 de metri, veți ajunge la o răscruce de drumuri: unul asfaltat, care urcă, și unul neasfaltat – care coboară. Ei bine, ați ghicit, trebuie să-l urmați pe cel neasfaltat, care vă va duce însă (dupa doar 200 de metri) direct la cascadă. Imediat ce veți ajunge la ea, veți înțelege de ce a fost declarată monument al naturii, arie protejată de interes național și rezervație naturală de tip biologic și peisagistic. Dacă tot ați ajuns în Toplița, e bine să știți că pe lângă această cascadă minunată mai există alte două izvoare de apă termală, cunoscute de turiști ca Băile Urmanczy și Băile Banffy. Zona este privilegiată, în ciuda temperaturilor extrem de reci din timpul iernii, și datorită prezenței masivelor muntoase (Munții Gurghiului, Munții Călimani și Munții Giurgeului) și a pădurilor de conifere care înconjoară localitatea și îi dau un farmec aparte. Merită să vizitați și Mănăstirea Sfântu Ilie, Castelul Urmanczy, noua biserică Greco-Catolică, Biserica Ortodoxă din cartierul Călimanel, sau Conacul Lazăr. Nu puteau lipsi, la așa temperaturi scăzute de iarnă nici pârtiile de schi. În zona Topliței există două pârtii de schi amenajate la marginea orașului. Dacă vă doriți a vizita un asemenea monument la naturii, dar și a vă relaxa ca niciodată, nu trebuie decât să ajungeți aici.

Apocalipsa, în varianta de astăzi… în cea de mâine!…

Data: 9 octombrie 2025 by Nicolae Bălașa

Zi de zi, pentru a fi cu ochii în lume, dar mai ales pentru a fi informat, privesc la televizor, ascult un post de radio sau răsfoiesc unul sau altul dintre tabloidele încă reavăne, gata să îmi mân­jească degetele cu cerneală. Şi asta nu ar fi mare dandana! Săpun, slavă Domnului, este! Apă, la robinet, mai limpede, mai cu rugină, dar este! Aşa că, fără prea mare efort, în măsura în care vrei să fii sănătos, te speli şi mâinile îţi sunt iar curate. Plumbul, otrava nevăzută din cerneală, se duce pe apa sâmbetei. E, nu chiar pe-acolo, câtă vreme circuitul existenţei noastre înseamnă, în mare parte, recircuit. Apa mea reziduală e captată, mai la vale de o instituţie, să-i zicem, primăria cutare (în al cărei statut de funcţionare stă grija faţă de om!) primărie care ţi-o toarnă din nou, val-vârtej, pe gât că vrea, domnule, parale! În ziua de azi, mai ales de bani, foame mare! Mă întorc la cuvânt. Nu fiţi aşa de pretenţioşi, nu despre cel Biblic e vorba, ci de cele de mai sus, „circuit“ şi „recircuit“, în care, chior să fiu şi tot nu pot sări peste grupul de litere „c“, „i“, „r“, „c“. Fără ghilimele, virgule şi o idee mai alăturate, adică puse în rândul lumii, literele, bineînţeles (ştiinţific s-ar chema într-o logică a limbajului) şi spectacolul e la el acasă. Nu vă grăbiţi, nu e pe gratis! Plătim cu vârf şi îndesat. „Lucru dracu, bă nene!“, vorba lui Moş Gogu, unul de pe la mine din sat, „e că circul noi l-am vrut, noi îl avem! Iar după aceea, ce să mai zici?!“. Problema se complică rău, dar rău de tot, când, vorba aceluiaşi gălbejit, fără dinţi şi cu gândul dus la ştreangul deja pregătit în podul casei: „vai de mamă de om, când alegi până culegi!“. Doamne, fereşte! Piei, satană, şi lasă-ne măcar nădejdea, că ea, nădejdea, nu e de la pământeni, ci de la Cel de Sus, îmi zic şi eu cu gândul la un alt fel de mâine.

Cine mai are încă gramul de minte dat de Dumnezeu (restul cică ar fi un fel de materie bună de pus în tigaie), gândeşte, cine nu, pune de o mămăligă şi întinge cu cocoloşul în obiectul sugerat, că timp, după aceea, de înghiţit în sec, slavă Domnului, patru ani, berechet! Acum, de ce să nu fiu sincer, cam fac din ţânţar armăsar, invocând otrava din cine mai ştie care jurnal, intrată prin buricul degetelor în sufletul omului. Lumea nu prea mai citeşte. Moş Gogu, cu jurnalul adus de poştaş, minus, fără voia sa, din pensie, aprinde focul, câtă vreme gaz ia dacă ai de unde!

Ce ne facem însă cu imaginea şi trăncăneala (veşnicul fel de a bate câmpii), de pe micul ecran, unde otrava are şi nuanţă („Filosofia nuanţelor“ – Ţuţea) şi culoare. Făcând abstracţie de gânditorul român, nu mă judecaţi greşit! Semantica celor două cuvinte, chiar tautologie dacă ar fi, tot ar spune ceva. Ba chiar mai mult decât vă închipuiţi. Nu degeaba se zice: „aţi prostit poporul cu televizorul“, iar de aici, telembizarea, ca maladie cu formă de manifestare, la nivel naţional, nu este o glumă. „Lucru dracu’n casa popii!“– îmi zice iar Moş Gogu, „câtă vreme nu mai e vaccinul. Pe vremea mea, când dădea boala în tine, venea unul, Gorici, făcut sanitar pe front, îţi arunca, din pragul uşii, o seringă plină cu penicilină, în cur, şi te vindecai. Toţi, de toate! Mai puţin ăia, îi ştii dumneata, activiştii, securiştii… Ai focului, dar nici că se îmbolnăveau de ceva! (La Lilieci, Marin Sorescu).

Astăzi, nici ierburile nu mai dau rezultate. Faci un ceai şi… neam! Doar te umfli în burtă. Le-au otrăvit şi pe ăstea! Peste tot, otravă!“ Otravă, îl aprob şi eu, până şi în sufletul omului, numai că, el, omul, este şi producătorul, şi negustorul. Culmea, inconştient, şi consumatorul! Circuitul (circuitul) în forma sa naturală sau în alt fel, tot circ se cheamă!

Să nu credeţi că sunt atât de ipocrit încât să mă exclud din lanţul anterior expus. Gluma lui Caragiale „ori toţi să trăim, ori toţi să muriţi“, în cazul de faţă, e bună, cât să mai facem haz de necaz! Şi asta în măsura posibilului. În rest, doar ştreanguri pregătite în podul casei şi punere pe gânduri! Pentru că tot am rostit cuvântul „gând“, mă instalez în el (,,din ce este cel mai mult gândul este“– Socrate, concept cu greutate pentru care nici măcar Albert Einstein nu a găsit o formulă matematică de exprimare) şi dau o clipă fuga la începuturile decăderii umane. Evident în Biblie, însă nu la izgonirea din Rai, întâmplare ce vine să exprime şi să explice în acelaşi timp, conceptul de existenţialism formulat în secolul trecut (în special de către Jean-Paul Sartre), ci în capitolul Cain şi Abel. Chiar dacă, să zicem, tot omul cunoaşte povestea, o reamintesc fie şi numai pentru împros­pătarea memoriei.

„Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, Eva ; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain“ […] A mai născut şi pe fratele său, Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar“. Ambii au adus lui Dumnezeu o jertfă pentru viaţă (sau una pentru păcat, cu sau fără conştiinţa lui. Încă nu se ştie!). Jertfa celor doi, evident diferită (Cain, lucrător al pământului, a adus o jertfă de bucate din roadele lui, ale pământului, Abel, păstor, a adus o jertfă din oile întâi născute), nu este privită în acelaşi fel de către Dumnezeu. De aici, din această pildă a unei inegalităţi de tip moral (să nu vă imaginaţi că aş vrea să reinventez comu­nismul!), mai întâi mâhnirea, apoi frământarea (în ziua de astăzi, frustrarea etc.), şi, în ultimă instanţă, omorul. Prima crimă din istoria omului şi, cred eu, prima cădere din îndumnezeire, cădere ce stă sub semnul întrebării lui Dumnezeu către Cain: „unde este fratele tău Abel?“. Cu alte cuvinte, într-un plan mai pământean, unde este aproapele tău, omule? Surprinzător însă, pentru oricine îşi apleacă mai mult fruntea asupra textului, este faptul că Dumnezeu nu-l pedepseşte imediat pe criminal. El are răbdare şi speră că omul va fi om.

A doua cădere a noastră vine din nerecunoaş­tere, din minciună, din lipsa de responsabilitate sub acest „Nu ştiu“ şi fals, şi ipocrit, şi perfid etc. „Domnul a zis lui Cain:

– Unde este fratele tău Abel?

El a răspuns:

– Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?

Şi Dumnezeu a zis:

– Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.

Cum era şi firesc, când responsabilitatea pen­tru aproapele tău stă sub semnul unui „nu ştiu“, cu alte cuvinte sub semnul indolenţei, nepăsării şi mai ales a minciunii, iar glasul sângelui să strigă, vrei sau nu, pedeapsa! „Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău.“

Nu este cazul să mai nuanţez acest „nu ştiu“. Îl gustaţi (dulcea otravă!) inconştient, de la tri­bună, de la cine mai ştie ce întâlnire cu aleşii, dar, mai ales, îl savuraţi seară de seară, de pe ecran, spus în fel şi chip: „nu eu, ci el, nu noi, ci ceilalţi, nu noi, ci toţi“ (mai ales când vorbitorul e de pe tărâmurile neoliticului) etc. Cu alte cuvinte nu noi, ci poporul, pentru că el, săracul, poporul, ca noţiune, concept, chiar şi la o analiză mai rigu­roasă, tot gol de conţinut e! Iar de aici, din lipsa de conţinut, spânzură dacă ai pe cine!

Înainte de a-mi pune singur ştreangul, că doar asta mi-a mai rămas, ca nu cumva să ajung năuc pe lumea cealaltă (oricum nu ştim de unde venim şi încotro o luăm, dar mai ştii că mă ia ăia la rost?!!), mă întreb: – dacă obrazul celui de la tribună, celui pus în pagina de ziar, celui de la radio sau de pe micul ecran, drept „personalitate“, a devenit mai gros decât şoricul porcului scăpat netăiat la primul Ignat? Întrebarea e valabilă şi pentru cei ce o fac; – dacă nu cumva ar trebui reînviat Gorici, sanitarul de pe vremea lui Moş Gogu, şi seringa lui? (Doamne, fă o minune şi pentru noi, păcă­toşii! Poate ne-o mai veni mintea la cap!); – în condiţiile recirculării, dacă a mai rămas ceva din mine, omul căzut din dumnezeire?

Mda! Greu de răspuns, mai ales la ultima întrebare şi mai ales când „oglinda retrovizoare a unui eu“ (ca să amintim de Amurgul zeilor… olografi – Marian Barbu, Ed. SITECH, Craiova, 2011), versativ, mai tot timpul, îmi refuză imaginea. Greu de răspuns şi câtă vreme omenirea ar număra vreo 6,5 miliarde, însă în ea, Oamenii mai rar. Pe alocuri, chiar neam! Adică, de niciun fel, ca să le înţelegeţi oful şi ăstora de pe la mine din sat. Dar mai ales greu, câtă vreme Apocalipsa e în noi şi o trâmbiţăm care mai de care şi pe unde apucăm: se scumpește aia, se scumpește ailaltă, vin rușii, vine dracu’ de la Balta Verde…

Drumul Victoriei Lipan din „Baltagul” lui Sadoveanu, „Drumul Talienilor”…

Data: 9 octombrie 2025 by Redacția

În această vară am urcat spre nord-estul României, oprindu-mă la Suceava. În zona Moldovei există foarte multe trasee turistice, unele mai frumoase și atrăgătoare decât altele. Greu să faci o ierarhie a drumurilor pe care să le străbați mai întâi. Am trecut prin Mălini, localitate de unde a pornit poezia lui Nicolae Labiș, iar apoi mai departe, pe Drumul Talienilor. Acesta, descris atât de frumos de Mihail Sadoveanu în romanul „Baltagul”, este unul cu o istorie dintre cele mai interesante. El a atras tot timpul atenția a numeroși turiști, chiar dacă nu toți aveau posibilitatea să îl parcurgă, deoarece nu era accesibil oricărui mijloc de transport. Dacă în anii ’70 exista inclusiv un autobuz pe ruta Borca-Mălini-Fălticeni, la începutul anilor ’90 tot mai puține persoane au circulat pe acest drum. Istoria drumul județean 209 B dintre Mălini și Borca a început în 1902, când Regele Carol I al României a hotărât construirea unei rute care să răspundă necesităților economice și militar-strategice ale Domeniilor Coroanei, o șosea care să lege Domeniul Borca de Domeniul Mălini. Regele Carol I a decis construirea unui drum prin munţi, între comuna Borca (jud. Neamţ), şi Mălini (jud.Suceava), în primul rând din considerente militare, pentru a face legătura între Valea Moldovei şi Valea Bistriţei şi în al doilea rând comercial.

Realizarea lui a durat 12 ani, între 1902 şi 1914, iar „drumarii“ au fost aduși din Italia (italieni), de unde şi denumirea de „Drumul Talienilor”, după cum i-au zis localnicii. Toată piatra pe care au folosit-o la poduri și la fundații a fost cioplită manual și au adus-o din cariere până aici cu care cu boi. Ca liant au folosit nisipul cu var. Timpanele podurilor au fost toate rotunjite manual, iar fundația drumului este la -5,30 metri. Acum, pe hărţile rutiere el figurează ca fiind DJ 209B şi i se mai spune „Drumul Vitoriei Lipan”, femeia din Tarcăul Neamţului şi eroina din „Baltagul“ lui Mihail Sadoveanu găsindu-şi soţul ucis într-o prăpastie de pe marginea lui. Proiectarea viitorului drum a fost făcută de către specialişti austrieci, iar construcţia efectivă a aparţinut meşterilor italieni, dar a fost folosită şi mână de lucru din localităţile zonei, adică români.

„În raport cu tehnologia de la vremea respectivă lucrările de artă rutiere au fost realizate foarte bine din punct de vedere tehnic, astfel că podurile metalice sunt un etalon în ceea ce priveşte o lucrare de calitate. Materialul, piatra pentru cioplit, s-a adus de la carierele de la Râşca şi Podul Baciului. S-au construit şi şase cantoane rutiere, câte trei pe fiecare parte a muntelui, din care se mai păstrează doar două. Acestea erau normate ca locuinţe pentru câte două familii în vederea susţinerii personalului care îngrijea şoseaua“, precizează Wikipedia. Lungimea drumului e de aproximativ 55 de kilometri, 33 fiind pe teritoriul judeţului Suceava şi 23 pe cel al judeţului Neamţ, iar cel mai înalt punct este în Pasul Stânişoara, la o altidudine de 1.235 de metri, unde cumpăna apelor (linia de demarcare a două bazine hidrografice), separă cele două judeţe. Este locul unde trecătorilor sau turiştilor li se oferă o perspectivă neasemuit de frumoasă asupra orizontului. După terminarea lucrărilor, drumarii italieni au construit în Pasul Stânişoara o cruce din piatră, cu dimensiunea de 16/18 metri, pentru a dăinui şi a aduce aminte despre cine a lucrat la edificarea drumului dorit de Carol I, o parte dintre însemnele sculptate pe edificiu fiind inspirate din însemnele regale române. După decizia României de la 23 august 1944, când a fost ruptă alinţa cu Axa, zona montană a şoselei a fost teatrul unor lupte înverşunate între beligeranţii conflagraţiei mondiale.

În timpul confruntărilor, „Crucea Talienilor” a fost distrusă de bombardamente, iar cazematele au fost aruncate în aer, după ce soldaţii germani şi ungari au fost nevoiţi să se retragă spre Ardeal. Din monumentul „talienilor“ au mai rămas doar treptele de piatră pe care se urca spre soclul crucii, ulterior fiind montată alta, de metal, luată de la o biserică mutată, fiind construită şi o troiţă. În amintirea soldaţilor din Regimentele 3 Grăniceri, 6 Grăniceri şi a Companiei a 11-a conduse de căpitanul Vasile Teodoreanu ucişi în luptele pentru cucerirea zonei strategice din Pasul Stânişoarei la poalele muntelui a fost construit un alt monument, o veche cruce din piatră marcând poiana în care şi-au pierdut viaţa câteva sute de ostaşi. În urmă cu câțiva ani, administrațiile județene din Suceava și Neamț au decis că „Drumul Talienilor” merită pus în valoare și modernizat. Au făcut proiectele pentru a obține bani de la Guvern și în decembrie 2017 Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene a aprobat finanțarea prin Programul Național de Dezvoltare Locală. Astfel, „Drumul Talienilor” a intrat în plin proces de modernizare. Lucrările au fost finalizate în 2025. Podurile şi podeţele ridicate de meșterii italieni pe acest drum care urcă până la altitudinea de 1.235 de metri au fost trainice, nu au avut nevoie până acum de nici o consolidare sau de restricţii de tonaj. Cele trei poduri metalice de pe pârâul Suha, din grinzi cu zăbrele cu calea sus, şi podeţele în boltă din zidărie de piatră cioplită sunt adevărate lucrări de artă, aproape neatinse de trecerea timpului. Lățimea părții carosabile este de 6 metri, iar platforma drumului este de 8 metri. 120 de curbe are acest drum. De asemenea, sunt aproximativ 9.000 de metri liniari de parapeți, peste 6.000 de metri liniari de șanțuri, 4.700 de ziduri de sprijin – lucrări de artă. Sunt 8 poduri, care vor fi consolidate și 58 de podețe. O lucrare care ajută ca județul Suceava să se lege de județul Neamț, prin Borca, și de Autostrada 8. Practic, acest drum modernizat leagă județul Suceava de județul Neamț, dar și de Ardeal, prin Borsec, și de Autostrada Unirii. „Mi-am dorit enorm să fac acest drum și, în sfârșit, îl văd cu ochii mei cum prinde contur, alături de drumul de la Bilbor, care ne leagă de Harghita, de drumul de la Coșna – Grădinița, care ne leagă de Bistrița – Năsăud, de drumul de la Boroaia, care ne leagă de Timișești, Neamț. Sunt câteva investiții mari făcute în mandatul meu, care au avut ca scop legarea Sucevei de celelalte județe și dezvoltarea traseelor turistice extraordinare.

Traseul turistic de la Mălini, zis și Drumul Baltagului, este unul dintre cele mai frumoase trasee care se conturează atât pe partea județului Suceava, cât și pe cea a județului Neamț și, în sfârșit, putem să bifăm, nu că sunt hârtii sau mormane de hârtii, ci fapte rămase în urma noastră. Numai în 2024, 14 drumuri, sunt 102 kilometri de drumuri județene modernizate”, a spus Gheorghe Flutur, președintele CJ Suceava. Traseul este unul dintre cele mai frumoase drumuri, atât pe partea județului Suceava, cât și pe cea a județului Neamț. Românii și străinii au astfel posibilitatea să se bucure de cele mai frumoase locuri cu care s-ar putea întâlni vreodată, ținuturi ce au inspirat una dintre cele mai cunoscute cărți din literatura noastră națională, „Baltagul” (tradusă în 17 limbi: engleză, germană, franceză, cehă, slovacă, finlandeză, italiană, maghiară, bulgară, suedeză, portugheză, daneză, spaniolă, sârbă, slovenă, rusă, ultima fiind olandeza). Cei sosiţi aici putând străbate traseul făcut de Vitoria Lipan în căutarea soţului, îngrijorată de întârzierea peste obicei, de 73 de zile, a lui Nechifor Lipan, „dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani“, plecat la Dorna să cumpere oi. Şi tocmai la Crucea Talienilor, într-o râpă, avea să-l descopere mort, lovit de baltag. Sau turiștii vor găsi răgazul pentru câteva clipe de reculegere și rugăciune la schitul construit în vârful muntelui Stănișoara, la mijloc de cale, acolo unde este și un popas pentru turiști. Pe lângă noua cruce apar în poiană pirostriile ciobanilor ce ne oferă o tocăniță făcută la foc de lemne cu mămăliguță, mesele pline cu caș și brânză și nelipsitele suveniruri. Unii cumpără liguri de lemn pentru nu știu de treburi prin bucătărie. Lumea se adună curioasă și laudă Drumul Talienilor, acum modernizat, apoi fac poze cu telefoanele. Frumos și spectaculos pot spune. După ce ne-am „aerisit” pe vârful Stânișoara, am coborât spre Neamț „o țâră”, să vedem și partea cealalată a traseului. Apoi ne-am întors la Mălini, unde Pensiunea Măgura ne aștepta cu mesele întinse. Dacă iubiți drumurile spectaculoase și cu ceva povești posibil adevărate, urcați pe Drumul Talienilor. Să fie o zi de sărbătoare, să ascultați și slujba de la schit, să gustați și din produsele stânei din apropiere. Nu o să vă pară rău! (G.V.G.)

Războiul din Ucraina și „idealismul” neoconservator…

Data: 8 octombrie 2025 by Cristi Pantelimon

Când războiul din Ucraina este judecat în termeni idealiști, morali, e marcă neoconservatoare. Cele mai abil mascate interese sunt cele care se ivesc după idealismul cel mai „pur”. „Putin dictator” și „Trump dictator” sunt tot termeni neoconservatori. La fel, preferința mărturisită cu candoare pentru apărarea democrației peste tot în lume inclusiv pe calea armelor, prin războaie. Neoconservatorii sunt iacobinii zilelor noastre, îndreptați cu abilitate împotriva „dictaturii”, fie ea rusească, chineză sau de altă natură. Puterea lor stă în aceea că statul american poate fi tentat la un moment dat să creadă că e dator să facă o revoluție mondială pentru a se menține la putere, fiind cel mai aproapiat de Idealul Republicii Universale. Iată un caz interesant, un anume Bret Stephens, care mărturisește aderența la această „sectă” a neoconservatorilor. Dușmanii lor cei mai aprigi sunt realiștii, cei care văd că SUA nu mai poate duce idealismul până la punctul de fierbere al războiului mondial și caută soluții de adaptare. Neoconservatorii (care se măgulesc a fi ținta atacurilor antisemite, foarte mulții fiind evrei) au și ei limitele lor în materie de idealism. De exemplu, același Bret Stephens, care nu-i iartă lui Trump discuțiile cu dictatorul Putin, e convins că în Gaza nu este genocid (în comentarii). Idealismul devine brusc… realism?

Pe de altă parte, Rusiei i se oferă un os de ros, numit iliberalism, antiglobalism sau trumpism. Dihotomia globalist/naționalist trebuie degrabă abandonată, altfel Rusia și cei care vor să elimine „globalismul” vor pierde exact Sudul Global, în numele căruia se așază (zic ei) la cârmă. Noțiunile occidentale de globalism/naționalism nu trebuie abandonate fiindcă sunt occidentale (deși și acesta ar fi un motiv suficient), ci pentru că sunt atât de epuizate, încât nu mai spun nimic despre nimic. De exemplu, China NU vorbește în acești termeni. Atentă, ea dezvoltă o noțiune, de „stat civilizațional”, care vine pe filiera lui Carl Schmitt, dar gâdilă și orgoliul și realitatea unei Europe civilizate, dominată, în plus, de ideea (cât de reală azi?) a Statului.

Aș zice chiar că cei care luptă împotriva „globalismului” ar trebui nu să respingă realitatea globală/globalistă, ci să și-o aproprie, iarăși luând ca exemplu China, care nu are nicio problemă să lucreze cu globaliști ca Bill Gates. A-l prelua pe Gates nu înseamnă a da un gir globalismului, ci a schimba lumea după chipul și asemănarea ta. Invers, a rămâne suspendat în lupta oarbă dintre globalism și naționalism înseamnă a sta pe loc. Dughin (The Trump Revolution, Arktos, London, 2025), din nevoi tactice, aduce un omagiu lui Trump, redefinind termenii clasici ai geopoliticii. Puterile uscatului și ale mării nu mai sunt globale, ci regionale, locale, zice el. SUA e împărțită între globalismul de coastă și naționalismul ariei interioare, al Americii Profunde. La fel India, la fel China. În acest mod, crede Dughin, vechea luptă dintre SUA și Rusia se estompează. E o luptă între facțiuni, care stinge conflictul geopolitic clasic. E posibil ca rușilor să le convină ideea unei fracturi la nivelul SUA, în interior, dar cât de reală e această fractură? Nu cumva tocmai America Profundă a fost cea care a dus la „globalism”? Și nu cumva niciodată China sau India nu vor fi globaliste în sens occidental, fie ele cât de bogate în anumite arii (interesant, că, indirect, Dughin întărește ceea ce neagă la prima vedere, relația dintre mare, coastă, afaceri, bani și praxisul „globalist”)?

Să renunțăm, deci, la iluzia acestei dihotomii. Măcar noi, românii, atât de puțin „naționaliști” și atât de puțin „globaliști” în același timp! Și să vedem cum vor evolua cei mari, dacă nu cumva, odată cu alunecarea Occidentului în irelevanță, vom scăpa cu toții și de această tensiune terminologică inutilă!