Arhiva zilnică: 14 octombrie 2014

Cele 10 000 de piese ale Muzeului Sătesc din comuna Orlea (jud. Olt)…

Data: 10 mai 2026 by George V. Grigore

Orlea este o comună în județul Olt, Oltenia, România, formată din satele Orlea (reședința) și Orlea Nouă. Aici se află un muzeu sătesc cu aproape 10.000 de piese, fără muzeograf și vizitat rar, ce riscă să fie închis. Poate turiștii ce mai vizitează plaiuri românești cu frumusețile lor specifice vor trece și pe aici, spre a vedea ce fac acești oameni minunați. Comuna Orlea este așezată în partea de sud a județului, pe câmpia și fluviul Dunărea, care mărginește comuna în sud. Cel mai apropiat oraș este Corabia (la o distanță de 11 km), și se află la o distanță de 102 km față de Slatina (municipiul-reședință de județ). Suprafața totală a comunei este de 3429 ha. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna era parte a plășii Balta-Oltul de Jos a județului Romanați și era alcătuită ca și în prezent, din satele Orlea și Orlea Nouă (denumită și, Orlița), cu o populație de 1700 de locuitori. În comună funcționa o școală mixtă frecventată de 53 de elevi și o biserică cu hramul Sfântul Nicolae (1864). Anuarul Socec din 1925 consemnează comuna în plasa Dunărea din același județ, având o populație de 3254 de locuitori, în aceleași sate: Orlea și Orlea Nouă (sau Orlița). În 1931, satul Orlea Nouă nu mai este numit Orlița, devenind numele oficial al satului. În anul 1950, comuna a trecut în cadrul raionului Corabia din regiunea Craiova și (după 1960) din regiunea Oltenia. În anul 1968, comuna a trecut la județul Olt, preluând și satele comunei Gura Padinii, desființată. Comuna Gura Padinii se reînființează în anul 2004, comuna Orlea având de atunci, actuala compunere.

Șapte monumente istorice din comuna Orlea sunt incluse pe lista monumentelor istorice din județul Olt, printre acestea se enumeră, patru așezări din neolitic (din culturile Vădastra și Sălcuța, precum și din Hallstatt, Latène sau din sec. II – III d.Hr.), o necropolă, Situl arheologic de la Orlea și Biserica „Sf. Nicolae” din satul Orlea care datează din anul 1842. Situl Corabia – Turnu Măgurele (ROSCI0044) a fost declarat sit de importanță comunitară în decembrie 2007 pentru a proteja 16 specii de animale. Situl a fost protejat și ca arie specială de conservare în mai 2022. Planul de management a fost aprobat prin Ordinul ministrului mediului, apelor și pădurilor nr.909 din 2023 privind aprobarea Planului de management al ariilor naturale protejate ROSPA0024 Confluența Olt—Dunăre și ROSCI0044 Corabia—Turnu Măgurele, incluzând aria naturală protejată de interes național B10. Ostrovul Mare ca urmare a Proiectului MySMIS 102491. Aria protejată (încadrată în bioregiunea geografică continentală) reprezintă o zonă naturală (râuri, plaje cu nisip, lacuri, mlaștini, turbării, pajiști, păduri în tranziție, păduri de foioase) cu rol de protecție și conservare a unor habitate de interes comunitar, ce asigură condiții de hrană, cuibărit și viețuire pentru mai multe specii de păsări migratoare, de pasaj sau sedentare (unele protejate prin lege). În arealul sitului au fost identificate cinci tipuri de habitate naturale comunitare, astfel: păduri aluviale cu Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae); păduri ripariene mixte cu Quercus robur, Ulmus laevis, Fraxinus excelsior, Fraxinus angustifolia și (Ulmenion minoris) de-a lungul râurilor; pajiști aluviale cu Cnidium dubium; zăvoaie cu Salix alba și Populus alba și habitate cu ape oligo-mezotrofe și vegetație acvatică (Chara). La baza desemnării sitului se află mai multe specii protejate: amfibieni (2): buhai de baltă cu burta roșie (Bombina bombina), triton cu creastă dobrogean (Triturus dobrogicus); mamifere (2): vidră de râu (Lutra lutra), popândău (Spermophilus citellus); pești (12): scrumbie de dunăre (Alosa immaculata), avat (Aspius aspius), Cobitis taenia Complex, Gymnocephalus baloni, răspăr (Gymnocephalus schraetzer), țipar (Misgurnus fossilis), săbiță (Pelecus cultratus), boarță (Rhodeus amarus), porcușor de nisip (Romanogobio kesslerii), porcușor de șes (Romanogobio vladykovi), fusar (Zingel streber), pietrar (Zingel zingel). Printre păsări prezente în sit se află câteva specii protejate la nivel european prin Directia CE 147/CE din 30 noiembrie 2009 (privind conservarea păsărilor sălbatice); astfel: egretă mică (Egretta garzetta), egretă albă (Egretta alba), ciocântors (Recurvirostra avosetta), piciorong (Himantopus himantopus), chiră de baltă (Sterna hirundo), lopătar (Platalea leucorodia), chiră mică (Sterna albifrons), stârc de noapte (Nycticorax nycticorax) sau stârc galben (Ardeola ralloides).

Intorcându-ne la muzeul sătesc cu aproape 10.000 de piese, fără muzeograf și vizitat rar, ce riscă să fie închis, mai putem adăuga următoarele: colecția de aproape 10.000 de piese de istorie naturală, arheologie, numismatică și etnografie a Muzeului Sătesc din comuna Orlea, din sudul județului Olt, este în pericol de degradare în condițiile în care instituția nu mai are muzeograf de aproape 20 de ani, iar persoana care îl gestionează a ajuns la vârsta pensionării, potrivit reprezentanților Direcției Județene de Cultură (DJC). Primarul comunei Orlea, Viorel Oiță, a explicat că muzeul nu are muzeograf, însă nici vizitatori, în afara grupurilor de elevi din localitate și din comunele învecinate care vin în cadrul unor acțiuni organizate de școală sau de administrația locală. Muzeul Sătesc Orlea „Constantin Cumpănașu” a fost înființat în anul 1952 de învățătorul Constantin Cumpănașu, care a donat piese din colecția personală și apoi patrimoniul s-a mărit prin donații ale populației. ‘În anul 1952 este înființat și are o colecție impresionantă de piese începând de la perioada antică, arheologie, numismatică, tot ce ține numismatică, piese de perioada modernă, perioada contemporană și însumează aproximativ 10.000 de piese, deci foarte multe. Problema principală, pe care am ridicat-o de fiecare dată inclusiv în raportările noastre la Colegiul Prefectural, este că la acel muzeu nu există de câțiva ani buni de zile, cred că din anul 2007 încoace, o persoană angajată și să fie și specializată. Urmarea este că în anul trecut, când s-a făcut ultimul control inclusiv cu cei de la IPJ pe linia protejării patrimoniului cultural, s-a constatat o degradare din ce în ce mai accentuată a acestui muzeu și fizic și mai nou la nivel de inventor”, a declarat consilierul superior din cadrul DJC Olt, Laurențiu Comănescu. Acesta susține că muzeul are nevoie de o persoană specializată care să se ocupe de păstrarea corespunzătoare a obiectelor și expunerea lor. „Și iarăși problema principală, o repet, este cea cu personalul de specialitate care să fie angajat acolo. Adică cineva care să răspundă. Pentru că, în prezent, persoana care se ocupă este și are, practic, preluată gestiunea acestei obiecte, referentul de cămin cultural (…) Nu știu cum poate să funcționeze și una și alta. E și altă problemă, pentru că nu este întreținut așa cum trebuie’, a mai afirmat Comănescu. De gestionarea muzeului se ocupă, potrivit primarului, un angajat al Primăriei aflat la vârsta pensionării, care se ocupă și de Căminul Cultural, deoarece în ultimii ani nu au mai fost posibile angajări și s-a discutat chiar de reduceri în sistemul bugetar. „O să încercăm să facem ceva, nu știu, Conform Ordonanței, le-au scos (posturile din domeniul cultural n.r.) în afara organigramei. Persoana care s-a ocupat de muzeu și de cămin, ele fiind în aceeași incintă, deja de anul trecut are cam vârsta de pensionare. Am spus că trebuie să mai stea puțin, că nu știam de unde vor veni tăierile și de aceea i-am solicitat anul trecut: ‘mai ai răbdare, mai stai puțin, nu pleca acum, ca să vedem ce se întâmplă’. Domnul care se ocupă acum are vârsta de pensionare și probabil că foarte curând vom rămâne și fără dumnealui, dar o să anunțăm în cel mai scurt timp un concurs pe tema aceasta’, a afirmat edilul. Vizitatorii, dacă ar fi interesați, ar fi bine veniți și primiți cu siguranță, a punctat primarul. Primarul arată că deocamdată nu se poate pronunța în privința viitorului muzeului. Muzeul Sătesc de la Orlea funcționează de peste 10 ani într-o clădire reabilitată cu fonduri europene. Printre obiectele din patrimoniul muzeului, se numără, potrivit reprezentanților DJC Olt, o colecție de geme și cameee romane, numismatică din diferite perioade, monede romane, monede medievale, zeci de păsări și animale împăiate, fosile pietrificate, bucăți de calcar, cuarț, scoică de mare, sticlă vulcanică, numeroase elemente de etnografie, obiecte care indică ocupațiile și tradițiile localnicilor în timp. Situația Muzeului Sătesc din Orlea a fost prezentată de reprezentanții DJC Olt și la ședința din luna februarie a Colegiului Prefectural Olt. Sperăm ca un suflet bun de creștin, un tânăr aflat în căutarea destinului propriu să se aplece asupra situației acestui muzeu existent și să-i lungească viața, spre bucuria celor ce îi vor trece pragul în viitor. Iar turiștii să viziteze cu drag atât muzeul cât și mediul natural atât de ofertant al împrejurimilor acestei minunate comune din Oltenia.

Despre oameni și viață…

Data: 10 mai 2026 by Zoe Dantes

Mă uit uneori la ecranele acestea mici și am senzația că privesc o lume care se construiește singură din fragmente de emoții. Nu mai știu dacă oamenii trăiesc și apoi postează sau postează ca să poată înțelege că au trăit. În câteva minute de derulare văd tot: râs, revoltă, reușite, disperări ambalate frumos, certitudini absolute, rugăminți nerostite, fericiri strălucitoare și oboseală care nu se mai ascunde complet, dar nici nu se mai recunoaște pe nume. Și mă surprind observând un lucru ciudat: aproape nimeni nu mai spune direct „așa sunt”. Se spune „așa ar trebui să fiu văzut”. Tristețea a devenit uneori ironie. Durerea a devenit uneori mesaj. Nevoia de iubire a devenit uneori demonstrație de independență și mult cinism. Și nu judec asta. O înțeleg. Cred că este o formă de protecție. Pentru că a fi văzut exact așa cum ești pare, în lumea asta, un risc. Ca și cum sinceritatea completă ar expune ceva ce nu mai poate fi controlat. Dar în toată această construcție de imagini și reacții, simt uneori că lipsește ceva foarte simplu și foarte greu în același timp: continuitatea omului. Nu viața ca spectacol, ci viața ca respirație. Fără martori. Fără confirmare.

Și apoi observ altceva, poate și mai tulburător: timpul nu mai are liniște. La orice oră din zi sau din noapte, oamenii sunt acolo. Online. Prezenți într-un spațiu care nu doarme niciodată. Și mă întreb, fără să găsesc un răspuns clar: de ce nu dorm? De ce nu se opresc?Ce anume îi ține în această formă de veghe continuă? Poate nu mai este vorba doar de comunicare, ci de o teamă de a lipsi. De a nu mai fi „în flux”. De parcă absența din ecran ar însemna absența din lume. Mă mai lovește o imagine simplă, aproape banală: doi oameni stau la aceeași masă și vorbesc, dar unul verifică constant notificările. Privirea i se rupe în bucăți. Jumătate este acolo, jumătate este în altă parte. Și mă întreb, fără ironie, fără superioritate: ce anume îi spune acel telefon despre viață pe care omul din fața lui nu i-o mai poate spune? Este asta încă trăire sau doar reflexul de a nu pierde ceva ce nici măcar nu știm dacă ne aparține? Poate că nu suntem dependenți de tehnologie în sine, ci de sentimentul că undeva, în altă parte, se întâmplă mereu ceva mai important decât clipa în care suntem. Și atunci încep să înțeleg ceva mai adânc, mai tăcut: nu e doar o lume conectată, ci o lume care și-a pierdut răbdarea de a fi prezentă în sine. Și poate că aici se ascunde toată tensiunea vremurilor pe care le trăim. Nu în lipsa informației, nu în lipsa comunicării, ci în lipsa liniștii dintre ele. În spațiul acela în care omul ar putea să se audă pe sine fără zgomotul celorlalți. Pentru că, în absența acestei liniști, totul devine reacție.

Viața devine reacție. Emoția devine reacție. Chiar și gândul devine reacție la alt gând, văzut pe un ecran. Și atunci mă întreb dacă nu cumva adevărata criză a prezentului nu este una de tehnologie, ci una de prezență. Nu mai știm să stăm în locul în care suntem fără să căutăm alt loc în același timp. Nu mai știm să fim singuri fără să simțim că lipsim de undeva. Nu mai știm să trăim o clipă fără să o traducem imediat în imagine. Și totuși… dincolo de toate aceste straturi, cred că omul rămâne același. Doar acoperit de mai mult zgomot decât înainte. Poate că nu e nevoie să ne întoarcem la o lume fără ecrane. Poate e nevoie să ne întoarcem la un mod de a fi în care ecranul nu mai ocupă locul conștiinței. Undeva, în tot acest flux continuu, încă există un punct de tăcere în fiecare om. Un loc care nu postează, nu reacționează, nu se compară. Doar există. Și poate că adevărata întrebare nu este cum ieșim din lume, ci cum revenim acolo unde suntem deja, fără să ne pierdem pe drum. Există, totuși, un lucru care mă frapează și mai mult. Sunt oameni care au curajul să scrie despre ei înșiși. Despre cum se văd, despre cum se simt, despre neajunsuri, despre dureri, despre căderi și ridicări. Despre viața lor reală, cu tot ce are ea luminos și greu. Și, paradoxal, acești oameni sunt adesea apreciați. Sunt ascultați. Sunt respectați pentru curajul lor de a fi autentici. Dar foarte puțini îi urmează. Se admiră sinceritatea, dar se evită expunerea ei. Și când întrebi de ce, apare aceeași justificare: „nu mă expun”. Dar ce anume expui, de fapt? Nu ești deja tu acela care trăiește, care simte, care cade, care se ridică? Autenticitatea nu este un risc inventat. Este singura formă de prezență reală pe care o avem. Și nu cred că are legătură cu genul, cu rolul social sau cu imaginea. Are legătură doar cu asumarea faptului că ești un om, nu o variantă editată a unui om. Și poate că, dincolo de toate filtrele, de toate vocile, de toate rolurile pe care le jucăm conștient sau nu, rămâne același adevăr simplu și greu de rostit: nu suntem ceea ce arătăm, nici ceea ce ascundem, ci ceea ce avem curajul să nu mai negăm în noi înșine. Acolo începe sufletul. Și tot acolo începe și liniștea.

Biserica din piatră de la Râmnicu Vâlcea, posibil ctitorie a lui Mircea cel Bătrân

Data: 10 mai 2026 by Redacția

Săpând sub o biserică aflată în centrul municipiului Râmnicu Vâlcea, arheologii au descoperit recent fundația unui locaș de cult despre care se crede că datează din perioada domniei lui Mircea cel Bătrân și care ar putea chiar să fi fost ridicat la inițiativa acestuia. Descoperirea a fost făcută într-o zonă unde istoricii presupun că ar fi existat și o curte domnească a acestui domnitor. Arheologii Ion Tuțulescu și Carol Terteci au investigat actualul lăcaș de cult cu hramul Buna Vestire, un monument istoric de interes național datând din secolul al XVIII-lea. Cercetările au fost realizate în cadrul unui proiect de consolidare și restaurare finanțat din fonduri europene, pornind de la o legendă locală care susține că biserica actuală ar fi fost ridicată pe ruinele unei construcții mult mai vechi, atribuite unui domnitor pe nume Mircea. În urma săpăturilor arheologice, specialiștii au descoperit nu doar urmele unei astfel de construcții, ci chiar vestigiile a două biserici străvechi, suprapuse în timp.

Actuala biserică a fost construită în anul 1747, în perioada în care episcop era Climent. Potrivit istoricilor, edificiul ar fi fost ridicat pe rămășițele unei biserici mai vechi, atribuite lui Mircea cel Bătrân, în timp ce alte surse plasează originea acesteia în timpul domniilor lui Mircea Ciobanul sau al lui Mircea voievod, fiul lui Mihnea cel Rău. Se consideră că acea construcție ar fi fost distrusă în perioada conflictului austro-turc din 1716–1718, însă documentele istorice nu oferă suficiente repere pentru a stabili cu exactitate etapele cronologice. Cercetările recente indică existența a încă două faze constructive anterioare în interiorul actualului locaș. Prima biserică, de dimensiuni reduse, a fost identificată exclusiv prin fundații realizate preponderent din piatră. A doua fază constructivă se suprapune peste aceasta și combină piatra cu cărămida în structura fundațiilor. Monumentul păstrează și o porțiune de elevație de până la aproximativ 40 de centimetri, pe care se pot observa două sau chiar trei straturi de pictură murală. Pe baza acestor descoperiri, arheologii au apreciat că una dintre biserici datează din secolul al XIV-lea, contemporană cu perioada ridicării Mănăstirea Cozia, iar cealaltă din secolul al XVI-lea. Datarea exactă urmează să fie stabilită în urma analizelor de laborator speciale ale probelor de mortar recoltate. „Cele mai multe artefacte descoperite provin din faza a doua, din secolul al XVI-lea, precum și din biserica actuală, datată în secolul al XVIII-lea. Zidurile primei construcții se află la o adâncime de aproximativ 2,5–3 metri, iar din motive de siguranță nu am săpat mai jos, zona fiind instabilă. Practic, am surprins doar fundațiile, unde am identificat altarul, catapeteasma și, cel mai probabil, pronaosul primei biserici, care avea o lungime de circa șapte-opt metri. Încă din etapa de pregătire a proiectului știam, pe baza legendei, că ar putea exista două biserici, dintre care una atribuită lui Mircea cel Bătrân. Descoperirile noastre par să confirme această tradiție, iar prima biserică aparține, cel mai probabil, epocii acestui domnitor”, a precizat arheologul vâlcean.

„Această biserică ne arată acum, în urma cercetărilor arheologice, a descoperirilor recente, că a fost unul dintre cele mai vechi lăcaşuri din Râmnic şi, de ce nu, din eparhia Râmnicului. Este o biserică paraclis a Arhiepiscopiei, deci de importanţă evidentă. Descoperirile în jurul ei ne arată, de asemenea, că aici a fost şi o curte domnească, unde s-ar fi îngrijit de sănătate chiar şi tatăl lui Mihai Viteazul, domnitorul Pătraşcu cel Bun. Avem multe trimiteri documentare şi de cronici care vorbesc nu despre un aşezământ simplu, ci despre o adevărată curte domnească, mai ales că Mircea cel Bătrân a fost şi zugrăvit, mai târziu sigur, aici alături de alţi ctitori, cum ar boierii Socoteni, pe care N. Iorga îi considera cel mai vechi şi cel mai important neam boieresc, din care se trage şi Vica Socoteanu, ultima descendentă a familiei, care este înmormântată aici şi care a avut conacul Socoteanu-Lahovari, astăzi Palatul Copiilor”, a adăugat directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, istoricul Florin Epure. Actuala biserică, monument de categoria A, a fost construită în stil brâncovenesc, al cărui exponent de seamă este ansamblul mănăstiresc de la Hurezi, aflat în patrimoniul UNESCO. Are un plan triconc, iar naosul ei este evidenţiat prin două turle înalte. Pridvorul e deschis şi susţinut pe opt stâlpi de piatră sculptaţi, în timp ce uşa de la intrare este încadrată de o sculptură în piatră cu ornamente florale. Pictura originală a bisericii este executată în tehnica fresco, cu o cromatică în stil bizantin şi datează din perioada 1751-1753. Biserica – putând fi prima biserică de piatră ridicată în Râmnicu Vâlcea – este cunoscută şi sub numele de „Maica Domnului” datorită unei vechi icoane a Fecioarei Maria cu Pruncul, cu ferecătură de argint, despre care se spune că ar fi făcătoare de minuni. Aceasta este atestată la 1789, anul în care s-a construit o raclă pentru ea, însă se crede că ar fi mult mai veche. Domnitorul Mircea cel Bătrân cu fiul său, Mihai voievod, ce ţin în mâna stângă un pergament cu istoricul bisericii, au fost zugrăviţi în interiorul bisericii în timpul ultimei restaurări a picturii, din anul 1998. Sperăm că ultimele analize de laborator asupra probelor de mortar recoltate din această „nouă” descoperire ne va elucida misterul scos la lumină prin această investigație arheologică. (G.V.G.)

Nu mai fiți invidioși și meschini…

Data: 9 mai 2026 by Diana Maria Brăgaru

Există oameni care, în momentul în care văd că alții știu mai multe decât ei despre un anumit subiect, se simt amenințați. Frustrați. Inferiori. Nu pentru că cel care le explică niște lucruri ar fi arogant. Nu pentru că s-ar da mare. Ci pentru că, undeva într-un colț al subconștientului, sunt invidioși. Haideți sa va spun încă ceva! Dacă vă lezează textele mele nu e pentru ca as fi eu într-un fel sau altul. Vocea pe care o auziți în minte citindu-le e chiar vocea voastră interioară. Nu e a mea. Tonul pe care îl auziți, e tonul vocii minților voastre. Nu al meu. În psihologie se numește „proiecție”. Nu vă mai frustrați pentru ce va închipuiți ca ar fi alții pe baza a ce nu sunteți voi! Înțelegeți odată pentru totdeauna că nu toți suntem croiți pe aceeași măsură. Dar toți putem învăța, fără să ne simțim jigniți că alții, din voia Domnului, știu mai multe decât noi. E loc, fraților, pentru toți pe planeta asta. Nu mai fiți invidioși și meschini! Nu vă oprește nimeni să învățați. Nu vă oprește nimeni să creșteți. Nu vă oprește nimeni să renunțați la frustrările pe care singuri vi le creați! In loc ca atunci când aflați lucruri pe care nu le știați sa luați totul drept un afront personal, remediați neajunsul.

Învățați. Tot timpul. În fiecare zi! Nu lăsați o zi fără să învățați ceva nou. Un cuvânt nou, al cărui sens nu îl știați. Un vers. Un dicton. Citiți cărți de istorie, filosofie, articole de psihologie, articole de sociologie. Citiți zilnic Sfânta Scriptură – evanghelia zilei! Sunt doar câteva pasaje. Le găsiți și explicate de mari teologi pe înțelesul tuturor. Dacă nu înțelegeți un cuvânt, în loc sa acuzați autorul că „o face pe deșteptul”, deschideți dicționarul! Mulțumiți-i în gând „înfumuratului”! Dacă nu l-ar fi utilizat, nu ați mai fi învățat ceva! Învățând, câștigați. Vă câștigați libertatea gândirii, a conștiinței, vă lărgiți orizonturile! Încercați să vedeți lucrurile și din alte puncte de vedere decât o fac ceilalți. Dumnezeu ne-a dat tuturor un creier. Folosiți-l! Dumnezeu ne-a dat tuturor minte! Antrenați-o! Nu vă mai simțiți lezați de cunoștințele altora! Nu fiți supărați că măgarul pe sat că alții sunt mai buni într-un domeniu decât voi. Supărați-vă pe voi că nu sunteți ca ei, ca să nu încercați măcar să fiți mai buni. Autosuficiența în raport cu propria persoană e toxică. Criminală. Vă ține pe loc. Vă ține mintea ca într-o celula de doi pe doi, fără ferestre, fără uși, fără lumină. Spargeți zidurile! Eliberați-vă mai întâi mințile, pentru ca apoi să vă eliberați cu adevărat! Aduceți-vă aminte de Sfinții Închisorilor. Erau oameni din diferite pături sociale. De la simpli muncitori și țărani, oameni fără carte, la cele mai strălucite minți ale acelei vremi! Istorici, filosofi, teologi, medici, ingineri, jurnaliști, preoți, profesori… Toți țineau adevărate cursuri în pușcării. Și cei care nu avuseseră parte de școală nu se simțeau „jigniți”, cum o fac unii astăzi, confundând propria proiecție cu realitatea. Deschideți-vă mințile cu nădejde la Dumnezeu și nimeni nu vă va putea înrobi sau speria vreodată!

„Podul Transilvania” – cel mai lung pod hobanat din România…

Data: 9 mai 2026 by Redacția

Așa cum autostrăzile de întind astăzi în România pe sute și sute de kilometri, tot astfel se înmulțesc și podurile ce unesc maluri de ape, fiind inaugurate sau aflându-se încă în procesul de planificare sau de construcție. Dintre toate acestea, Podul Transilvania, considerat cea mai importantă investiție publică din ultimele trei decenii în Satu Mare, a fost inaugurat de curând, în luna mai 2025. Construcția impresionantă peste râul Someș devine un nou simbol al orașului și promite să îmbunătățească semnificativ traficul și conectivitatea regională. Potrivit companiei Strabag, cu o lungime de 644 de metri, noul pod este unul dintre cele mai complexe și ambițioase proiecte de infrastructură din România, fiind totodată cel mai mare pod hobanat din România ca lungime. Proiectul de construcție, în valoare de aproximativ 200 de milioane de lei, a fost început în mai 2020. Podul are un design în formă de harpă, fiind susținut de doi piloni de 73 de metri înălțime și 56 de cabluri de oțel special de înaltă rezistență (hobane). Ansamblul hobanat, care susține podul, are o greutate de 227 tone și este compus din 56 de hobane. Cablurile vor susține o greutate de 12.000 de tone.

Podul are patru benzi de circulație, cu câte două benzi pe sens, două trotuare prevăzute cu parapet pietonal și o pistă pentru bicicliști. Pentru accesul de pe diguri pe trotuarele podului se prevăd patru scări, câte două scări pe fiecare dig, iar pentru siguranța circulației pietonale se vor amplasa parapete metalice de protecție pe rampe, viaducte și pod precum și pe scările de acces de pe diguri. Astfel s-a inaugurat nu doar un pod, ci un simbol al progresului, al unității și viziunii pe termen lung. Podul Transilvania este mai mult decât o structură din beton, oțel și fier. Este un nou simbol al Sătmarului, o minune a ingineriei și un reper economic pentru întregul nostru oraș. Putem spune cu mândrie că acesta este cel mai mare pod hobanat din România, un proiect care va rămâne în memoria noastră pentru generații și generații. Podul Transilvania este cel de al II-lea pod hobanat din România, Podul de la Agigea, aflat peste Canalul Dunăre – Marea Neagră fiind prima construcție de acest fel din țară (1983). Podul peste râul Someș – amplasament str. Ștrandului este o investiție istorică pentru Satu Mare, iar constructorul austriac Strabag a depus toate eforturile și resurse importante pentru ca termenul de finalizare să fie respectat, iar calitatea lucrării să fi una superioară. (G.V.G.)

Ultimul condamnat…

Data: 9 mai 2026 by Petru Jipa

Ultima persoană condamnată la moarte într-o jurisdicție în care pedeapsa capitala tocmai a fost abolită, acești oameni nu au fost niște ticăloși, nici martiri, paradox viu: relicve legale suspendate între finalitate și ștergere, între dreptatea îndeplinită și dreptatea suspendată la jumătatea respirației. Existența lor nu este doar procedurală; este ironie constituțională făcută trup. În timp ce statuile sunt modificate și hotărârile instanțelor se predau ca niște piese de domino, ei au rămas neexecutați, necomutat, netransferat, ancorat într-un limbaj juridic pe care nicio reformă nu l-a anticipat. Legea a avansat; ei nu. Celula lor nu răsună de strigăte sau suspine, o rezonanță goală a precedentului care se dizolvă sub ei. Ei sunt, în esență, ultima propoziție scrisă într-o limbă care nu mai este predată, corect gramatical, dar semantic învechită. Ce spunem despre ei? Nu ceea ce au făcut, acele fapte aparțin instanțelor, nu conștiinței, ci ceea ce reprezintă prezența lor. Ei impun o regulă: nu doar cu brutalitatea sau failibilitatea pedepsei, ci și cu violența tăcută a inerției birocratice. În timp ce politicienii declară victoria asupra statutelor privind pedeapsa cu moartea, el îndură eroziunea lentă a timpului într-un sistem care nu mai știe ce să facă, doar ceea ce „amenința” cândva să facă. Încarcerarea sa continuă nu este o pedeapsă; este un ritual fără sens, o sentință fără sintaxă. Mai mult, ei întruchipează asimetria progresului juridic: reforma este adesea prospectivă, nu corectivă. Legile se schimbă pentru viitor, nu pentru trecut; statuile îi cruță pe inculpații nenăscuți, nu pe cei deja condamnați. Aceasta nu este neutralitate, este ierarhie. Privilegiul abstracției în detrimentul individualității, principiul în detrimentul personalității. A-l lăsa neatins de clemență înseamnă a trata viața umană ca pe o notă de subsol a jurisprudenței, lizibilă doar la marginea reformei, niciodată în centrul acesteia. Și totuși aici rezidă vertijul moral, el este și testul suprem al curajului unei societăți. A-i comuta pedeapsa nu înseamnă a scuza, ci a „întruchipa” chiar valorile pe care mișcarea aboliționistă pretinde că le susține: failibilitatea recunoscută, demnitatea afirmată, răscumpărarea prezumată. A nu face nimic înseamnă a lăsa vechea lege să persiste în privirea sa finală, neclintită, mai puțin o pedeapsă decât un monument al ezitării. Așadar, ce spunem despre ei? Spunem că nu este sfârșitul poveștii, ci balamaua.

Ultimul condamnat nu este o concluzie; el este punctuația care își așteaptă clauza. El este tăcerea dintre „vinovat” și „acordat”, dintre „moarte” și „demnitate”, dintre ceea ce „a fost” legea și ceea ce ”îndrăznește” să devină. A vorbi despre el nu înseamnă a rămâne în trecut, ci a sta, tremurând, la pragul maturității morale unde dreptatea se măsoară nu doar în statutele abrogate, ci și în sufletele eliberate.

Mircea Răceanu (1935–2026), născut Bernat, a fost un diplomat român activ în perioada regimului comunist, cunoscut pentru rolul său complex și controversat la finalul dictaturii. A jucat un rol semnificativ în relațiile externe ale României, fiind asociat cu oportunități de deschidere diplomatică, dar și cu critici din cauza implicării în mecanismele de supraveghere ale Securității. După 1989, viața sa a fost marcată de exil și reevaluare publică, fiind văzut ca o figură importantă. A decedat în 2026, în Virginia, SUA. El a fost ultimul condamnat la moarte în regimul Ceaușescu. Publicistul și poetul, Domnul Dorin Tudoran, spunea acum câteva zile: „S-a stins Mircea Răceanu, ultimul condamnat la moarte (20 iulie 1989) din timpul dictaturii comuniste. La trei luni după sentință, Nicolae Ceaușescu îi comuta sentința la 20 de ani de închisoare. Eliberat din închisoare la intervenția președintelui George H. Bush, transmisă prin ambasadorul american Alan Green Jr., se stabilește în Statele Unite. În 2002, președintele Ion Iliescu l-a decorat cu Ordinul Național “Pentru Merit” în grad de Comandor. Îmi amintesc foarte bine ziua respectivă, așa cum îmi va fi imposibil să uit lungile noastre întâlniri washingtoniene. Fostul diplomat nu a ținut să-și justifice acțiunile de subminare, din interior, a regimului comunist. Ce scria într-un text publicat în 2005 în România liberă, cum i-am spus atunci, ca un singur testament de care avea nevoie: ”Eu nu am nevoie de reparații. Istoria mi-a dat dreptate. N-am nimic pe conștiință. Pot spune că în toți acești ani am dormit liniștit. Drum bun și odihnă liniștită, dragă Mircea.”

Să fie pace și să sperăm că astfel de „istorii nu se mai repetă”.

Geopoliticul ca monedă a iudelor bruxeleze și nu ca talant al națiunilor suverane…

Data: 8 mai 2026 by Cezar Adonis Mihalache

„Mecanismul colectiv pentru stabilitatea prețurilor” ar putea fi pus în practică de către Bruxelles chiar sub forma unui instrument agresiv de naționalizări de resurse… Și chiar dacă toate statele membre vor intui despre ce este vorba, vor alege să tacă… Din nou… Cei privați, de facto, de posibilitățile lor de a se dezvolta pe seama resurselor pe care le au (vizate agresiv de acest mecanism „de drept comun european”), pentru că vor fi controlați prin guvernanții lor servili (dar și prin europarlamentarii din sferele de partid, de grupuri parlamentare europene, „lobbyiste”), iar beneficiarii pentru că nu echitatea în cadrul „familiei” europene va mai conta, inclusiv din perspectiva principiilor fondatoare ale CE/UE, ci puterea de a dicta de la masa deciziilor… Pentru că Bruxelles -ul pregătește un nou mecanism de impunere a deciziilor sale de grup infracțional organizat peste suveranitățile și drepturile statelor de a dispune de propriile resurse, evident, asupra membrelor „mai sărace”, sărace în managementul propriului interes de țară, sărace în demnitatea conducătorilor lor, dar bogate în resurse (și naturale, dar și de cumul nesfârșit parcă de slugi-sinecuriste, corporatist-trădătoare)… Și face acest lucru printr-un instrument de control, nu neapărat direct asupra producțiilor, ci, acolo unde, în final, contează orice marfă (ca resursă, ca materie primă ori ca produs finit): pe piață… Ca vânzare… Pentru că nu cine deține „fabrica” (recte, resursele exploatabile) are cuvântul decisiv, ci acela care controlează piețele de desfacere (ca prețuri, tarife, stocuri)… Iar UE își creează un adevărat sistem de control al preluărilor (în fapt, cedări de guvernanță dinspre statele slugarnice) ale managementului „de țară” al resurselor prin invocarea necesității unui „mecanism european colectiv pentru stabilitatea prețurilor”… Adică, justificarea impunerii unei descărnări violente (violent antidemocratică, violând suveranitățile naționale și drepturile de a decide pentru sine ale statelor în privința resurselor lor) prin marotele deja verificate în pandemii, și doar extrapolate acum, inclusiv energetic, sub pretextul dificultăților datorate unei neaprovizionări (cu resurse) strict centralizată.

Bruxelles -ul își conturează, dară, următoarea filă de parcurs antieuropean (antieuropean cel puțin din perspectiva minimei obligații de a respecta destinul Europei vizat de părinții fondatori ai CE/UE), prin decizii unilaterale, inclusiv prin jocurile geo-strategice în care geopoliticul va fi devenit moneda (de argint) a iudelor, și nu talant al libertăților de dezvoltare, de afirmare, a țărilor membre pe scena economică și politică europeană… Pentru că, Bruxelles -ul nu este preocupat de zonele (mai ales dacă este vorba de statele a priori etichetate „de mâna a doua”) de unde sunt procurate resursele pe care le-a declarat de drept ale întregii Europe, ci de locul unde vor fi scoase la mezat pentru a le putea controla prețurile/tarifele, stocurile… Precum și asigurarea faptului că statele care le produc nu vor invoca nici un drept de „preempțiune”, dat de deținerea fizică a resurselor, fiind, la nivel de consumator (practic, al propriilor resurse) „la rând”, ca disponibilitate de stocuri și prețuri de achiziție, cu „toate” celelalte țări… La acel rând, dar nu de la masa celor mari, ci de la aceea a acelora ce mereu vor fi considerați, și tratați, ca rude mai sărace doar prin raportarea la momentul aderării lor… Iar discuțiile au avansat la acel nivel în care nimeni nu contestă ideea în sine a unui „mecanism colectiv pentru stabilitatea prețurilor” (ce va funcționa, evident prin, jaloane, stegulețe roșii, „infringementuri”, chemări în fața curții europene de justiție a statelor ce au resurse și nu le pun la dispoziția Bruxelles -ului după diktatul acestuia ca opis și cantități), ci doar se asistă, generalizat, la punctarea datelor calendaristice de aplicare… Și chiar dacă suntem direct vizați, nu avem absolut nici o reacție… Nu ne protejăm resursele țării (nici măcar cele viitoare, ca producție de gaze naturale din perimetrele din Marea Neagră) prin crearea propriilor mecanisme de punere pe piață… De asigurare, nu a unor piețe de desfacere (pentru că acestea nu mai trebuie căutate, „cucerite”, când nevoia de resurse este deja stringentă), ci a condițiilor în care ar trebui noi să le ofertăm, cedând această acțiune unui Bruxelles pe care l-am „înstăpânit” peste deciziile noastre, peste resursele, peste fabricile, peste drepturile de a mai ființa în vreun domeniu (și poate chiar de a mai ființa noi, în sine, ca națiune)…

Nu facem nici un pas, chiar dacă Bruxelles -ul avansează agresiv cu acest stereotip al zilei de mâine… Acela în care, „pentru nevoile și securitatea UE”, va trebui să ne vindem resursele, ba poate să le și cedăm, din nou pentru a nu veni cumva rușii, ori alți actori deciși între timp ca fiind paria în același joc geo-strategic al lumii în care talanți au fost înlocuiți cu arginții trădării… Iar UE a desemnat deja și zona de careu a „donatorilor” de resurse de mâine, deciși de ea, prin hașurarea României și a Ciprului… Pentru că, importând peste 80 la sută din necesarul de gaze, Europa trebuie să accepte prețurile de piață decise practic în afara UE. Și vrea să „îndrepte” acest lucru prin preluarea mecanismului de formare a prețurilor de vânzare a resurselor, sub pretextul obținerii independenței față de prețurile internaționale, iată, printr-un mecanism colectiv (centralizat!) pentru stabilitatea prețurilor prin controlul resurselor din Europa. Cele ale României și Ciprului, care dețin cele mai mari producții (viitoare) – noi și rezerve – Cipru. Iar pentru a se impune, Bruxelles -ul va miza inclusiv pe jocul murdar făcut prin avantajarea unor jucători (actori) din afara UE… Precum Norvegia, care, deși nu este membră UE (prin decizia suverană a propriei națiuni!), dar livrând masiv gaze naturale Germaniei (dar și altor membre UE), poate fi considerată furnizor esențial de resurse energetice. Și care este pe cale a fi folosită de către Bruxelles pe post de pârghie de presiune asupra statelor producătoare și depozitare din cadrul „mecanismului colectiv pentru stabilitatea prețurilor”, pentru ținerea prețurilor la nivelul stabilit de valoarea „de piață” a arginților trădării, prin extinderea producției de gaze din Marea Nordului, prin redeschiderea a trei mari zăcăminte la mai bine de patru decenii după ce, din rațiuni ecologice, acestea au fost „închise”! Lucru care ar putea să ne încurce teribil, fie și pentru faptul că zăcămintele de acolo pot fi reactivate într-un orizont de timp chiar mai scurt decât cel necesar pornirii exploatării noastră din Marea Neagră. Situație în care chiar va trebui să livrăm gazele naturale, nu la prețul dat de necesitatea lor pentru UE, ci la acela impus prin supraproducția Norvegiei. Care nu ascunde faptul că vrea să se poziționeze drept furnizor principal pentru Europa „pentru a obține anumite concesii de la Bruxelles”…

Cine (va) pierde, cine câștigă?!…

Data: 8 mai 2026 by Gheorghe Piperea

Inițiativa Băncii Centrale Europene de a introduce euro digital, ca alternativă la euro sau la monedele naționale ale statelor membre UE care nu fac parte din zona Euro redistribuie putere în sistem, iar orice redistribuire produce și perdanți. Ințiativa vine cu garanții (verbale) de securitate, anonimitate, libertate, proprietate. Dar dincolo de promisiuni, pe care le putem crede sau nu, trebuie să avem curajul să punem întrebările incomode. Este euro digital un „ban” în adevăratul sens al cuvântului? Știe cineva ce anume este eurodigital și cum arată? Un instrument de schimb, un mijloc de plată și liberare de datorie, un etalon de valoare și un mod de tezaurizare și economisire, așa cum este dintotdeauna banul, trebuie să fie ceva simplu, atât de simplu încât până și cel mai puțin sofisticat membru al societății, ba chiar și un copil de cinci ani, să fie capabil să știe ce este banul. Iar lumea nu știe nimic despre ce este euro digital. De asemenea, banul înseamnă încredere. Trebuie ca omul sau compania să aibă încredere că banul are toate funcțiile de mai sus. Iar lumea nu are încredere în euro digital. Mai ales, nu are încredere pentru că autoritățile au fost ezitante, insidioase, parcimonioase cu informațiile, secretoase… Lumea se teme de euro digital pentru că presupune, cel puțin în mentalul colectiv, programare, limitare, control.

Cine pierde din această transformare?

În primul rând (și paradoxal), pierd băncile comerciale, urmând a fi confruntate cu riscul unei dez-intermedieri bancare. Odată cu euro digital, cetățeanul (sau întreprinderea) își va putea muta economiile direct către Banca Centrală Europeană. Ce înseamnă asta pentru creditare, pentru economie, pentru stabilitate? Șoc și groază? În al doilea rând, ce efecte (geo)politice va avea euro digital? Ce se întâmplă cu statele din afara zonei euro? Nu riscăm o pierdere tăcută a suveranității monetare, o integrare forțată într-un mecanism pe care nu îl controlăm? Ce se va putea întâmpla cu funcția euro de monedă de plată internațională, dacă SUA, China și restul lumii nu vor accepta euro digital? În al treilea rând, cetățenii pot fi cei mai mari perdanți, urmând a fi expuși unor riscuri reale prin pierderea anonimatului în plăți, prin creșterea supravegherii financiare si dependența totală de un sistem digital. Organizații precum European Digital Rights ridică serioase dubii în privința euro digital, cu privire la protecția datelor si limitele trasabilității. Poate exista cu adevărat anonimat într-un sistem complet digitalizat? Eu estimez că nu. Eu mă tem că există riscul de a transforma moneda într-un instrument de control social și economic.

Ce se poate întâmpla cu cetățeanul, cu drepturile și libertățile lui, cu intimitatea lui, odată cu generalizarea euro digital? Vorbim despre eficiență, dar la ce cost? Putem accepta o lume în care fiecare tranzacție devine potențial trasabilă? Unde este limita între siguranță și supraveghere, între inovație și control? Cât de pregătit este, de fapt, cetățeanul obișnuit pentru euro digital? Pentru el, beneficiile invocate – plăți mai rapide și mai ieftine, siguranță sporită, acces facil la un instrument garantat de banca centrală – sunt reale doar în măsura în care infrastructura și educația financiară țin pasul cu ambiția politică. Altfel, această inovație nu este o oportunitate, ci o nouă distanță între politicile europene și realitatea de zi cu zi a oamenilor.

În altă ordine de idei, pentru statele din afara zonei euro, precum România, euro digital poate deveni un instrument de integrare forțată sau accelerată. Există riscul unei erodări a controlului național asupra politicii monetare, chiar înainte de aderarea formală la zona euro. Întrebarea crucială este: cine controlează, în final, moneda digitală – statele sau structurile supranaționale? Țările din Europa de Est pornesc de la un nivel mai scăzut de alfabetizare digitală, infrastructura financiara mai fragilă si vulnerabilități mai mari la fraude și atacuri cibernetice. Una dintre temerile mele este faptul ca euro digital riscă să accentueze decalajele economice, iar nu să le reducă. Se poate crea o dependență tehnologică și financiară față de centrele de decizie din Vest. Temerea mea este cu atât mai mare cu cât azi se vorbește de o „Europa cu două viteze”… Indiferent de traseul acestui proiect al Băncii Centrale Europene și de destinul cetățenilor și al întreprinderilor, sub impactul acestui nou experiment social și economic, consider că: • Introducerea euro digital trebuie să respecte specificul economic și social al fiecărui stat membru si să nu devină un instrument de uniformizare forțată atât timp cat resursele si capacitatea de adaptare a fiecărui stat membru este diferita; • Statele membre trebuie să aibă dreptul de a decide ritmul și condițiile implementării; • Europa trebuie să evite transformarea unei inovații tehnologice într-un mecanism de centralizare excesivă; • Viitorul monedei nu trebuie să vină în detrimentul libertății economice și al suveranității naționale.

România între instabilitatea politică și cea economică…

Data: 8 mai 2026 by Grigore Stamate

Dacă ar fi să aprofundăm în ceea ce se întâmplă, în prezent, cu stabilitatea românească, categoric, ar trebui să recunoaștem că, de peste trei decenii și jumătate, haosul economic anume instalat sub presiune externă roade și mai mult în adâncimea bunului trai al populației noastre. Iar pentru a demonstra aceasta nu trebuie să fi nu știu ce mare analist sau expert de renume, ca să constați că, începând cu anii ’90, nimic în țara aceasta nu mai merge în avantajul românilor. Dimpotrivă, cu fiecare an în adaos, pauperizarea reprezintă emblema de țară. O pecete, sub paravanul căreia se ascund interesele unora, care nu au nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce majoritatea covârșitoare și-a dorit, atunci, în însângeratul decembrie 1989. Și, care și-a pus toată nădejdea în cei care au guvernat sau guvernează peste destinul unui popor îndeajuns de obidit și umilit, de-a lungul timpurilor de grea încercare. Păi, cum altcumva, când, la nivelul anilor 2025-2026, asistăm neputincioși la degradarea societății, în mai toate componentele sale de bază, între care cea economică reprezintă structura cea mai afectată. Raportul INS fiind mai mult decât edificator, când ne informează că „România a intrat oficial în recesiune tehnică”, începând cu ultimele două trimestre ale anului trecut. De altfel, scăderea accentuată a nivelului de trai – indicatorul de bază al evoluției/involuției oricărei societăți – este evidențiată concret de date statistice, care indică o accelerare a inflației și o erodare accentuată a puterii de cumpărare. Iată și câțiva parametri, care susțin afirmațiile: la finele anului 2025, inflația a devenit o presiunea majoră înregistrând o rată de 9,7 la sută (aproape dublu față de anul anterior), în timp ce evoluția prețurilor a crescut spectaculos (numai la alimente, în medie, cu 6,76 la sută, la mărfurile nealimentare cu 7,24 la sută, iar la servicii cu 8,44 la sută).

Totodată: „În trimestrul IV-lea al anului 2025, PIB-ul a scăzut în termeni reali cu 1,9 la sută față de trimestrul precedent. În plus, și trimestrul al III-lea al anului trecut a fost pe minus (-0,1 la sută, revizuit de la -0,2 v) față de trimestrul anterior, iar în aceste condiții România îndeplinește definiția recesiunii tehnice: două trimestre consecutive de scădere economică” (14.02.2026). Timp, în care analiștii de la „Euronews România” au reținut cel mai pesimist record. Adică, doar 20 la sută dintre români mai speră la un trai mai bun în perioada următoare. Potrivit acelorași surse, preluate de specialiștii de la „România actualități”, rata sărăciei relative a afectat aproape 3,6 milioane de persoane, România rămânând „una dintre țările UE cu cele mai ridicate riscuri de sărăcie”. Și cu asta, se pare că am sus tot ce era substanțial pentru starea în care se află țara.

În concluzie, ca să depășim și această fază – potrivit declarației lui Claudiu Cazacu, expert autorizat în materie și consultant de strategie XTB România – trebuie să înțelegem că: „Datele trimestrului IV și cele ale întregului an 2025 sunt ușor sub așteptări. Pierderea de tracțiune pare, potrivit indicatorilor de consum, să fi continuat în debutul anului. Încrederea este esențială pentru investiții și consum, și diminuarea puterii de cumpărare are un efect distribuit în timp. O scădere a consumului via importuri ar putea comprima suplimentar deficitul comercial, însă viteza de ajustare e relevantă. Va fi nevoie de un mix echilibrat și de o adaptare la datele viitoare ale politicilor, monetară și fiscală, pentru a menține șansele unui an curent în creștere”. Așadar, vrem, nu vrem să acceptăm, trebuie recunoscut că: „România se numără printre ţările membre (UE) unde deficitul guvernamental s-a adâncit de la un trimestru la altul, de la șapte procente din Produsul Intern Brut (PIB) în trimestrul al treilea, până la 7,9 la sută din PIB în perioada octombrie-decembrie 2025 (potrivit datele publicate în 22 aprilie a.c., de Oficiul European de Statistică). În asemenea condiții, a ne pronunța cât de mult s-a echilibrat și cât s-a adaptat, în prima parte a lui 2026, economia românească (politicile monetare și fiscale) la o creștere rezonabilă, cu efecte reale în bunul trai al populației, numai de presupus. Asta, desigur, dacă am pune bază și am lua în considerare declamațiile unora dintre politicienii, ce perorează în necunoștință de cauză. Rupți de realitatea din ce în ce mai împovărătoare pentru marea masă a poporului român. Iar, pentru a fi mai exacți, vă informăm că, dacă la nivelul UE ponderea în PIB a deficitului guvernamental pentru anul 2025 s-a menținut la 3,1 la sută, cel din România a înregistrat cea mai scăzută pondere (peste dublul mediei europeane). Mai mult, pentru primele luni ale anului 2026 „țara noastră continuă să poarte coroana de regină a deficitului bugetar” (Mediafax).

Or, a veni azi și a pune dezastrul economic pe seama instabilității politice din prezent – din cauza acelorași formațiuni, care au gestionat avutul național și potențialul economic al țării – înseamnă a nu recunoaște, că în fruntea guvernelor, ca și a ministerelor din ultimile decenii am avut și o serie de incompetenți. Din mai toate punctele de vedere; dar, în primul rând, din cauza nepriceperii, ca să mă feresc a spune că dintr-o nepermisă obediență față de interesele monopolului străin, care ne-a îndepărtat atât de mult de interesul general al poporului român, în slujba căruia ar fi trebuit să rămână. Așa cum, la investire, au jurat pe Constituția România și pe Sfânta Biblie. Dar, unii (nu toți, desigur) dintre cei care trebuiau să ne reprezinte au ales, ulterior, să ne desconsidere, să ne amăgească și să inducă discordia și animozitățile în masă, să ne depărteze de morala și credința strămoșească, de tot ce a avut mai sfânt și mai corect acest popor minunat. O țară rămasă, până și în prezent, ca un ghimpe în coasta celor ce au jinduit la bogățiile și frumusețile sale și care încă ne mai vor la cheremul lor.

Deci, domnilor guvernați, nu mai faceți nicio paralelă între dansul „ielelor” politice și ce se întâmplă – chipurile, de urmare – în economia românească, pe care, în majoritate (ca să nu spun cu toții), ați terfelit-o și ați pus-o, pe rând, la dispoziția altora. Terminați cu PNRR-ul (în fapt, un act strategic, prin care România ar trebui să acceseze fonduri de la UE pentru reforme și investiții, cu scopul real de a redresa economia după pandemia de Covid-19, iar nu pentru altceva și în folosul altcuiva) și alte forme de împrumut (chiar și pentru a satisface nevoile și interesele altora) și concentrați-vă pe datoria externă a României, care ne înglodează cu fiecare an în plus (datoria externă totală a României a crescut în prima lună din 2026 cu 1,986 miliarde de euro și a ajuns la 229,33 miliarde de euro, potrivit datelor BNR). Nu vă mai lăudați cu ce-ați făcut voi pentru români, căci, precum rezultatele, găunoase sunt și susținerile voastre, ca și acele lamentări puse în sarcina partenerilor de guvernare. Toți sunteți în aceeași găleată, de parcă v-a născut aceeași mumă vitregă de folosul neamului românesc. Sincer, văzând cum se prezintă starea Țării, eu cred că și fără voi, cei care sugeți din sudoarea acestui popor răbdător, țara ar evolua mai bine. Niciunul nu sunteți de neînlocuit. Dimpotrivă.

Luați bine aminte! Instabilitatea politică actuală este doar o formă sau – dacă acceptați – o formulă, care vă zdruncină vouă interesele și, în adaos, vă accentuează temerea de a răspunde în fața națiunii pentru tot ce ați risipit din încrederea cu care electoratul va învestit. În ce mă privește, cu riscul asumat de a mă transfera cu peste un secol și jumătate în urmă, mă raliez la opinia indubitabilă a unuia dintre marii vizionari ai intelectualității românești, atât de valabilă și pentru zilele, pe care, politico-economic, suntem împovărați să le suportăm: „Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi“ (Mihai Eminescu, Operă politică, 1870).

Doamne, ocrotește-i pe români!

Muzeul Tradițiilor Militare Dâmbovițene. Școala de Cavalerie

Data: 7 mai 2026 by George V. Grigore

Municipiul Târgoviște, fostă capitală a Țării Românești, ne surprinde prin multitudinea spațiilor muzeale ce sunt propuse iubitorilor de istorie și artă. Chiar de curând, pe 31.05.2025 un nou muzeu și-a deschis porțile pentru doritori. Într-o zonă cu o deosebită semnificație istorică, la intersecția Bulevardului Carol I, inaugurat în 1897, cu noul Bulevard Regele Ferdinand, în imediata vecinătate a Gării Târgoviște (1884), se află clădirea în care a fost organizat „Muzeul Tradițiilor Militare Dâmbovițene. Școala de Cavalerie.” Un muzeu al tradițiilor militare găsește un cadrul excelent de punere în valoare la Târgoviște, deoarece aici au existat, de-a lungul timpului, instituții și autorități care au marcat nu doar istoria militară a locului, dar chiar istoria României. Avem în vedere, în primul rând, existența curții domnești vreme de mai multe secole începând cu finalul veacului al XIV-lea. Pentru epoca modernă putem enumera Arsenalul Armatei, Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu, dar și garnizoanele unor regimente: Regimentul III Dâmbovița, Nr. 22 Infanterie, Regimentul Carelor de Luptă, Regimentul 62/70 Infanterie. Construirea propriu-zisă a clădirii Şcolii de Cavalerie din Târgovişte a început în 20 octombrie 1907 când, în prezenţa Ministrului de Război, general Alexandru Averescu şi a principelui moştenitor Ferdinand, în acel moment Inspector General al Cavaleriei, dar și oficialităților locale, s-a pus piatra de temelie a instituției de învățământ militar. Ca și în trecut, astăzi admirăm o clădire monumentală, bine proporționată, sobră, cu săli înalte și spațioase. Școala adăpostea biroul comandantului, sălile de clasă, cazinoul ofițerilor și dormitoarele elevilor. Deviza Şcolii de Cavalerie a fost, „Ofițerul de cavalerie trebuie să fie călăreț și cavaler”, încă poate fi citită pe frontispiciul clădirii. Instituția a funcţionat aici între 1910 şi 1948, dar a fost a fost inaugurată ceremonial abia în 1919, în prezenţa regelui Ferdinand I, şcoala purtându-i, de altfel, numele. Alături de Liceul Militar „Nicolae Filipescu”, fondat în 1912 în imediata apropiere a Mânăstirii Dealu, Școala de Cavalerie a înscris oraşul în elita centrelor învăţământului militar românesc. De aici a pornit cariera unei părți a elitei cadrelor militare ale ţării, ofițeri care vor activa în al Doilea Război Mondial. Ca o dovadă a înaltei ţinute şi a pregătirii excepţionale care se făcea în cadrul acestei instituţii, amintim nume precum Felix Ţopescu, Henri Rang, Toma Tudoran, Victor Isăceanu, multipli campioni ai întrecerilor hipice din perioada interbelică din Regatul Unit, Germania, Austria, Polonia, Italia. După 1948, spaţiul fostei Şcoli de Cavalerie va rămâne legat de activitatea militară servind drept cazarmă mai multor unităţi militare.

Destinul avea să îi rezerve un rol esenţial în timpul evenimentelor revoluționare din decembrie 1989, care au scos România de pe orbita unui regim totalitar şi au plasat-o pe drumul anevoios către libertate şi democraţie. Aici a avut loc procesul soților Ceaușescu și execuția acestora. Muzeul nou înființat este structurat în două mari secţiuni, fiecare având repartizat un nivel al clădirii: prima, la parter, reconstituie atmosfera de la sfârșitul anilor comunismului. S-au păstrat nealterate toate elementele decorative ale interioarelor în forma şi cromatica existente în 1989, iar mobilierul este cel original. Din holul central, se pot vizita biroul de atunci al comandantului Unității Militare 01417, col. Andrei Kemenici, locul detenției celor doi (Biroul Servicii – Logistică/Biroul Șefului de Stat Major), precum și Sala Procesului (Biroul Organizare – Mobilizare). Acestora li se adaugă două săli în care este reconstituită viața cotidiană în comunism, iar în curtea interioară se află zidul execuției cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu. Tot la parter, în sala de conferințe, este disponibilă vizionarea video a procesului din 25 decembrie 1989.

Cea de a doua secțiune, organizată la etajul clădirii, prezintă trecutul militar al orașului și se centrează pe importanta moștenire a Școli de Cavalerie din Târgoviște. Muzeul deține o colecție impresionantă de fotografii (instituții militare, ofițeri, vizite ale oficialităților, etape de pregătire militară ale regimentelor etc.). Se adaugă uniforme militare originale, la care se adaugă unele care au fost reconstituite special pentru acest proiect muzeal, accesorii vestimentare, arme albe și de foc, medalii, ordine, obiecte personale ale ofițerilor, albume și publicații militare. Elementul de atractivitate multimedia este reprezentat de existența a 11 holograme care înfățișează personalități istorice legate de istoria orașului medieval Târgoviște, capitală a Țării Românești, așa cum sunt Mircea cel Bătrân, nepotul său Vlad Țepeș, apoi, pentru secolul XVII, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu, pentru a-i aminti pe cei mai reprezentativi.

În ceea ce privește epoca modernă și istoricul Școlii de Cavalerie, vizitatorul îi va întâlni pe regele Ferdinand, dar și pe Nicolae Portocală, unul dintre primii comandanți ai școlii. Lor li se adaugă un cavalerist care a adus glorie hipismului, Toma Tudoran, care vă întâmpină într-o sală dedicată, dar și doi comandanți de regimente, ambii atașați de orașul Târgoviște: col. Ioan Nicolin, comandantul Regimentului III Dâmbovița Nr. 22 Infanterie, pentru o perioadă și comandantul garnizoanei Târgoviște, și col. Virgil Bianu, comandantul Regimentului 62/70 Infanterie, apoi al Liceului Militar și al Regimentului Carelor de Luptă din Târgoviște. Vizitatorul interesat de istoria mai recentă a armatei României, va găsi o expoziție dedicată unui ofițer de tancuri, generalul dâmbovițean Marius Harabagiu, născut în localitatea Iedera, comandantul Comandamentului Forţelor Întrunite „General Ioan Emanoil Florescu’’ și Comandantul Statului Major al Forţelor Terestre. Cei preocupați de evoluția jandarmerie, regăsesc nu doar uniforme și alte obiecte specifice, dar și Registrul Istoric al Legiunii de Jandarmi Dâmbovița (1894-1947), grației colaborării cu Inspectoratul de Jandarmi Județean ,,Mircea cel Bătrân” Dâmbovița. Un nou muzeu aduce amintiri și speranțe, aduce un nou suflu și o nouă speranță. Vizitați „Muzeul Tradițiilor Militare Dâmbovițene. Școala de Cavalerie” din Târgoviște.