Arhiva zilnică: 8 septembrie 2014

Ca o gumă stricată pe plombele de guvernare…

Data: 4 septembrie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Ale unei guri oricum puturos-mincinoasă… Cea a guvernanților și politicienilor sistemului… Pentru că aceasta este relația autorităților în raport cu oamenii… A autorităților, nu a statului… Pentru că, de multă vreme, cele două structuri sunt decuplate…. Am putea spune, dacă insistăm pe imaginea statului, că, totuși, statul (actual) sunt ei, aceasta fiind relația dintre stat și propriile structuri statale… Dar ar fi iarăși prea măgulitor pentru a defini ceea ce sunt ei, și se dovedesc a fi prin însăși modul de abordare a lucrurilor… De fapt, este relația dintre ei, corupții abuzatori de și ai puterii, și simplii cetățeni… Fără drepturi… Fără reprezentare… Fie ei angajați, fie ei cetățeni, beneficiari ai unor servicii, produse… Este însăși felul în care aceasta țară este condusă… De atâtea și atâtea decenii… Prin nepăsarea și deciziile strict unilaterale ale guvernanților, prin abuzul de putere în formă continuată… Este expresia acelui „modus operandi” pe care l-au aplicat executivele țării în toți acești ani… În care decizia a fost, întotdeauna, doar a lor, fără a ține cont de realitățile social-economice, dar și de costurile, pierderile cetățenilor… Dar este și o formă de autodelațiune penală… De la abuzul în funcție, prin decizii și manipulări, la implicațiile și efectele deconectate de nevoile și așteptările societății, dar și o formă, la fel de agresivă, tot „continuată”, de manifestare a minciunii social-politice și economice de camarilă, de grup, de organizare a infractorilor de guvernare… Și, poate cel mai grav, este și o dovadă a faptului că abordarea real-pragmatică a situațiilor importante, periculoase, cu risc pentru țară, a fost și este decuplată, ca decizii, ori măcar consultări publice, de instituțiile menite să asigure securitatea cetățeanului…

De aceea, „repornirea” termocentralei Turceni a reprezentat, la rându-i, doar o altă foaie (temporară) de manipulare de către sistem. Și nu din grijă pentru populație, ci dintr-o autoconservare a sistemului guvernamental-politic… Pentru că, dacă în timpul penuriei de resurse energetice, lucrurile s-ar fi agravat, iar țara ar fi ajuns la o situație de „blackout”, nu faptul că populația, societatea, economia, ar fi avut de suferit i-ar fi îngrijorat pe guvernanți, ci posibilitatea de a se transforma în acea „ultimă picătură”… Când nu ar mai fi contat cât a contribuit la atingerea apogeului suportabilității populației neretragerea miniștrilor și a premierului în urma demisiilor… Iar guvernanții s-au folosit de măsurile de trecere a pragului critic al sistemului energetic… Din nou… Au „reactivat” Turcenii, s-au întrecut în declarații populiste, că nu contează cât va trebui plătit ca eventuale sancțiuni, mai importante fiind beneficiile imediate „pentru oameni”… Iar salariații de la Turcenii i-au crezut… Le-a mirosit lor că este ceva putred în brusca revenire a guvernanților la admirația cărbunelui, dar, pentru ei, gestul parlamentar (aproape simultan) al avansării unei legi cu (pseudo)efecte de protejare a termocentralelor (și a cărbunelui, ca resursă energetică) a reprezentat o garanție în sine… Deși, mai aproape de a fi fost un gest pentru oameni, trebuia avut în vedere (știind și că politicienii sunt aceiași de generații, aceiași gata să-și vândă și mamele dacă le iese ceva!), așadar, mult mai aproape de a fi fost o acțiune politică de opoziție, respectiva inițiativă de lege, care prevedea că nu pot fi închise termocentralele fără anumite condiții, era de bănuit că aceasta este doar o altă poliță de asigurare în solidar cu guvernanții… Ca (între) hoții politici (la butoane) cu alți hoți, tot politici, dar în așteptare… Croșetând un alt scenariu de folosire, din nou, a salariaților și apoi aruncarea lor în sărăcie… Pentru că politicienii sunt doar guma stricată ce ține loc de plombe în gurile urât mirositoare de minciuni ale guvernanților… Iar scuza guvernanților va fi, după ce structura energetică va fi fost pusă în siguranță prin reintrarea în sistemul național a Centralei de la Cernavodă (acum, pentru că viitorul în care seceta climatică se poate repeta este o realitate care nu-i interesează pe guvernanți), motivația va fi, dară, că „oricum termocentrala trebuia închisă ca angajament în fața UE, până pe 31 august”. Apoi vor face publice și penalitățile… Și se vor folosi, la fel de ipocrit-pragmatic, de acest sacrificiu financiar pentru țară pentru a dovedi interesul politic guvernamental de care au dat dovadă… Și nu, nu vor răspunde de ce, în loc să pornească un grup modernizat al Turcenilor, numai bun pentru a fi activat, și acum, dar și în planurile viitoare de urgență, guvernanții, dimpreună cu pesta politică (și, din păcate, și cea sindicală, căci și acestea au tăcut), au ales să pună în funcțiune un grup nemodernizat, gata să crape… Și care a și crăpat… Periclitând chiar viața angajaților… Dar nu a contat pentru guvernanți… Pentru ei chiar a venit mănușă pentru a dovedi că Turcenii trebuie, iată, închis… Iar oamenii azvârliți în sărăcie, ca acel cost marginal al tuturor guvernărilor postdecembriste contra populației, contra țării, contra normalului și normalității…

Separația puterilor, un ideal subminat de realitatea politică…

Data: 4 septembrie 2026 by Petru Jipa

Era în toamna lui 1994, tocmai aveam un post (o recomandare) într-un minister. Înainte de a merge la interviu la ora 6 dimineața, un fost coleg mă sună și mă întreabă: tu ești într-un partid? Am răspuns că nu. Apoi îmi spune: dacă te întreabă să spui că ești cu Iliescu. De curând aud de la un doctor care acum era aproape de pensie: vin ăștia din politică și ne dictează cum să ne facem meseria. A venit un copil de 30 de ani să o lăsăm mai ușor cu vorbitul despre neajunsurile din spitale. Eu de fiecare dată m-am întrebat: de când politicul a ajuns peste tot în statul român? Și da a ajuns! Să ne imaginăm o orchestră grandioasă în care dirijorul nu este un muzician calificat, ci un politician dornic de aplauze. În loc să urmeze ritmul piesei sau armonia inovației, muzicienii sunt obligați să cânte note care să satisfacă mulțimea din primul rând, indiferent dacă se potrivesc sau nu cu melodia. Rezultatul nu este o capodoperă, ci o cacofonie. Această metaforă ilustrează perfect ce se întâmplă atunci când interferența politică preia controlul asupra industriei și economiei. În timp ce guvernele au un rol de jucat în stabilirea regulilor, implicarea politică excesivă acționează adesea ca o frână în calea progresului, ducând inevitabil la declin economic. Principala victimă a imixtiunii politice este eficiența. Industriile prosperă datorită concurenței, agilității și libertății de a se adapta nevoilor consumatorilor. Cu toate acestea, atunci când politica intră într-o sală de consiliu, deciziile nu mai sunt conduse de date sau cerere, ci de ideologie sau câștiguri electorale pe termen scurt. Luați în considerare cazul companiilor subvenționate de stat care refuză să inoveze pentru că sunt protejate de eșec. Asemenea unei grădini udate excesiv până când putrezesc rădăcinile, aceste industrii devin umflate și ineficiente. Consumă resurse care ar fi putut fi folosite de concurenți privați mai dinamici, înăbușind însăși creșterea care creează locuri de muncă și bogăție. Mai mult, intervenția politică generează incertitudine, care este dușmanul investițiilor. Investitorii sunt ca păsările; se adună în medii stabile și fug de furtuni. Când reglementările se schimbă la fiecare ciclu electoral sau când tarifele sunt impuse ca arme politice, mai degrabă decât ca instrumente economice, afacerile ezită. Acestea amână extinderea, îngheață angajările și mută capitalul către țărmuri mai sigure. Această ezitare creează un efect de domino. Întreprinderile mici nu își pot planifica viitorul, lanțurile de aprovizionare se deteriorează, iar motorul economic general se prăbușește. Lipsa de predictibilitate nu doar dăunează marilor corporații; ea se resimte și afectează lucrătorul de zi cu zi care se confruntă cu o piață a muncii în scădere.

Istoria ne oferă avertismente dure. Am văzut națiuni în care controlul statului strict a transformat piețele vibrante în orașe fantomă. În schimb, economiile care respectă granița dintre guvernare și întreprindere tind să prospere. Aceasta nu înseamnă abandonarea completă a reglementărilor; regulile corecte sunt necesare pentru a preveni abuzurile. Cu toate acestea, există o diferență distinctă între a fi arbitru și a fi jucător. Când politicienii încearcă să joace jocul, ei distorsionează terenul, favorizând prietenii în detrimentul meritului și loialitatea în detrimentul calității.

În concluzie, separarea puterii politice de managementul industrial nu este doar o preferință ideologică; este o necesitate economică. Politica caută puterea, în timp ce industria caută valoarea. Atunci când aceste două forțe se ciocnesc fără limite clare, valoarea este sacrificată în favoarea puterii. Pentru a inversa tendința de declin, trebuie să permitem mâinii invizibile a pieței să acționeze, ghidată de reglementări ușoare și consecvente, mai degrabă decât de strânsoarea grea a ambiției politice. Numai atunci ne putem asigura că orchestra noastră economică interpretează o simfonie a prosperității, mai degrabă decât un cântec de jale al decăderii. Acum să ne imaginăm un teatru în care actorii nu mai respectă scenariul, ci decid să rescrie piesa în timp ce cortina este ridicată. Publicul, îngrozit, privește cum personajele care ar trebui să protejeze scena, gardienii, paznicii, soldații, reiau rolurile regizorilor și ale dramaturgilor. Aceasta este metafora exactă a implicării organelor de forță în politică: o confuzie fatală a rolurilor care transformă protectorii statului în stăpânii săi. Când uniforma devine mai grea decât Constituția, iar pușca cântărește mai mult decât votul, societatea nu mai merge înainte; ea alunecă într-o prăpastie tăcută, dar adâncă. La baza oricărei democrații sănătoase se află un principiu sacru: separarea puterilor și supremația civilă asupra militarului. Poliția, serviciile de informații și armata sunt brațele executive ale statului, menite să aplice legea, nu să o dicteze. Însă, atunci când aceste structuri încep să influențeze deciziile politice, fie prin presiuni subterane, fie prin intervenții directe, echilibrul delicat al democrației se rupe. Nu este vorba doar despre o lovitură de stat clasică, cu tancuri pe bulevarde, ci despre o eroziune lentă și insidioasă. Este momentul în care un general sugerează „pentru binele națiunii” cine trebuie să guverneze, sau când serviciile de securitate filtrează informațiile pentru a favoriza un anumit candidat. În acest punct, instituțiile nu mai servesc cetățeanul, ci își servesc propriile interese instituționale sau ideologice. Consecințele acestei implicări sunt devastatoare și multidimensionale. În primul rând, încrederea publică se evaporă. Cetățenii încep să privească uniformele nu ca pe simboluri ale siguranței, ci ca pe amenințări potențiale. Polițistul nu mai este cel care te ajută, ci agentul unui sistem opresiv; soldatul nu mai este apărătorul granițelor, ci instrumentul unei facțiuni politice. Această pierdere a legitimității duce la o fragmentare socială profundă. Dialogul civic este înlocuit de frică, iar dezbaterea democratică este sufocată de autocenzură. O societate care se teme de propriii săi protectori este o societate paralizată, incapabilă de inovație, de critică constructivă și de progres real. Să fie pace!

Prețul înstrăinării și tragedia neamului dezbinat…

Data: 4 septembrie 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Privită de la distanță, prin lentila reclamelor sau prin poveștile de succes aruncate în treacăt pe rețelele de socializare, Londra pare o fortăreață a oportunităților. Pare o metropolă fascinantă unde visurile capătă formă, unde munca este răsplătită cu pungi de lire și unde viitorul își deschide brațele. Dar dincolo de strălucirea rece a zgârie-norilor din Sticlă și Oțel, dincolo de luminițele din Centru și de ritmul alert al capitalei britanice, se ascunde un adevăr trist și apăsător, pe care prea mulți dintre noi refuzăm cu înfăptuire să-l abordăm. Trăim într-o tăcere complice, întorcând capul de la o realitate care ne arde sufletul seară de seară: tragica dezbinare a românilor plecați printre străini. Este o temă tabu, un subiect sensibil pe care mulți îl ocolesc de frică, de rușine sau dintr-o comoditate egoistă. Știu bine că, rostind aceste lucruri direct, fără menajamente și fără ocolișuri, îmi voi atrage probabil oprobiul public. Dar nu pentru că ceea ce spun ar fi neadevărat, ci pentru că adevărul doare cel mai cumplit. Unii, din păcate, nu au profunzimea sufletească necesară să-l înțeleagă. Alții, simțindu-se atinși în plin și roși de rușine pentru că se regăsesc fix în această descriere, vor prefera să atace cu înverșunare, refuzând să accepte oglinda lucidă care li se pune în față.

Și totuși, realitatea rămâne aceeași. Românul, prin natura și prin moștenirea lui genetică, a fost binecuvântat cu o minte ascuțită, cu o putere de muncă fenomenală și cu un devotament rar întâlnit. Istoria, dar și viața de zi cu zi de pe șantierele sau din birourile din străinătate, ne-au dovedit că, atunci când vrea cu adevărat, românul poate muta munții din loc. Tocmai de aceea, un neam de oameni inteligenți, iscusiți și dârzi, dacă ar fi unit sub o singură idee și sub un singur steag al solidarității, ar deveni o forță de neoprit – o „problemă” serioasă pentru oricine ar încerca vreodată să-l domine, să-l umilească sau să-l exploateze. Iar rețeta dezbinării noastre este pe cât de veche, pe atât de perfidă. Sistemul din străinătate a învățat repede cum să ne neutralizeze potențialul și să ne dizolve forța. Mecanismul e simplu: se ia o bucată de om vulnerabil – un „țăran”, nu prin originea curată și nobilă de la țară, ci prin lipsa totală de caracter, de educație și de coloană vertebrală — și i se oferă o oarecare funcție. O iluzie de putere, o pseudo-funcție de supraveghetor sau vătaf, deși la pârghiile reale și la bani rămâne tot patronul străin. Sistemul începe să-l perie sub burtă, să-i șoptească pe după urechi că el e „altfel”, că e mai deștept decât restul, iar bietul om, orbit de o mândrie ieftină de carton, se transformă peste noapte. Devine un cățel supus și umil în fața stăpânului, dar un devorator plin de cruzime pentru propriii săi semeni, pentru compatrioții care împart cu el aceeași pâine amară a străinătății.

Privesc adesea cu o profundă admirație, amestecată cu o strângere de inimă, către alte comunități de emigranți. Ne uităm la albanezi: un popor dârz, care poate se ceartă și se înfruntă dur între ei în spatele ușilor închise, dar care, în clipa în care simt un pericol sau o amenințare din afară, se coagulează instantaneu ca un singur pumn de fier. Despre evrei nici nu încape termen de comparație; solidaritatea lor este o lecție istorică de supraviețuire, de sprijin reciproc și de demnitate națională.

Dar noi, românii? Am ajuns, din păcate, cel mai destrămat și mai atomizat popor. Ne privim unii pe alții cu suspiciune de cum ne auzim vorbind limba, ne invidiem micile reușite obținute cu greu și ne săpăm la fiecare pas, preferând să ne ascundem neajunsurile sub preș decât să ne strângem mâinile bărbătește și să ne ajutăm. Ne-am risipit prin lume ca semințele purtate de vânt pe pământ străin, uitând că venim din aceeași rădăcină și că sub tălpile noastre, oricât de departe am fi, curge același sânge de neam încercat. Ne-am învățat inimile să tacă și să îndure, dar în tăcerea asta grea se ascunde toată durerea unei generații rătăcite între două lumi. Iar la finalul unei zile lungi de muncă, când zgomotul asurzitor al metropolei se stinge și rămânem singuri în odaie cu propriile gânduri, adevărul ne pătrunde până la os. Regret din tot sufletul că trebuie să privesc această rană deschisă a neamului meu… dar, cu lacrima arsă pe obraz, știu că sunt român. Iar tu, frate de suferință care citești aceste rânduri și simți cum ți se frânge inima în piept, chiar dacă te frămânți sau te zvârcolești de rușine… suspinând în adâncul întunericului, ești tot român.

De ce persistă în unele greșeli sistemele de Inteligență Artificială?

Data: 3 septembrie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

Cea mai mare confuzie a publicului larg este credința că Inteligența Artificială învață de la noi în mod permanent, așa cum un copil reține o corecție de la profesorul său și nu mai repetă greșeala niciodată. În realitate, un sistem IA are două memorii complet separate, care nu comunică direct între ele: 1) memoria de lucru (locală) și 2) memoria de bază (globală). Cât timp fereastra de chat este deschisă, utilizatorul se află în memoria de lucru a sistemului. Imaginați-vă că deschideți un caiet dictando curat. Tot ce scrieți în acea sesiune – întrebările dumneavoastră și corecțiile aduse – este citit de algoritm în timp real. Sistemul IA analizează textul din „caiet”, vede dovada imbatabilă și își ajustează răspunsul pe loc pentru a fi politicos și corect în fața interlocutorului. Însă din momentul în care ați închis fereastra de chat sau ați apăsat pe butonul de „Conversație nouă”, din acel moment acel caiet virtual dispare (nu mai poate fi văzut) pentru totdeauna. Din motive stricte de confidențialitate și securitate, sistemul nu are voie să păstreze datele dintr-o sesiune privată pentru a-și modifica structura generală. La o nouă pornire, el redevine o pagină complet albă, care a uitat tot ce a discutat cu o secundă în urmă. Când pornește o sesiune nouă, de unde își extrage sistemul IA răspunsurile, dacă pe cele anterioare le-a uitat? El apelează la memoria sa globală, care este o bază de date uriașă, un fel de „fotografie înghețată” a întregului internet. Aici intervine capcana statistică. Pe internetul din România există mii de articole de presă, bloguri, postări pe rețelele sociale și discuții pe forumuri unde oamenii cred greșit că dexonline.ro este DEX-ul Academiei Române, în realitate platforma dexonline.ro fiind un proiect privat, creat și întreținut de o echipă de voluntari, fără niciun sprijin instituțional, financiar sau logistic din partea Academiei Române.

Algoritmii de Inteligență Artificială nu gândesc ca un cercetător și nu verifică ștampile instituționale; ei funcționează pe bază de probabilități matematice. Dacă pe internet numărul textelor care spun eronat că „dexonline.ro este DEX-ul Academiei Române” este covârșitor mai mare decât numărul articolelor riguroase care explică adevărul juridic (că „dexonline.ro NU este DEX-ul Academiei Române”), sistemul IA va alege întotdeauna varianta majoritară. Când deschidem un chat nou, softul redevine o oglindă fidelă a internetului general. De aceea, el va reda din nou și din nou minciuna colectivă, pentru că așa a fost programat statistic să facă. Această vulnerabilitate structurală a fost demonstrată indubitabil în testul comparativ detaliat în studiul precedent al subsemnatului, menționat mai sus. Pus în fața întrebării clare, un singur sistem (Grok) a oferit de la început răspunsul corect. În schimb, celelalte mari platforme globale (Gemini, Modul AI, Claude și ChatGPT) au preluat orbește eroarea statistică la prima interogare, demonstrând că sunt profund dependente de volumele de date eronate de pe web și incapabile de un discernământ juridic autonom la nivelul memoriei globale.

Oamenii se întreabă, pe bună dreptate: dacă sistemul a văzut clar argumentele Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița, din articolul menționat anterior, de ce nu le salvează în memoria centrală pentru ca toată omenirea să beneficieze de răspunsul corect? Răspunsul ține de ingineria software. Baza de date globală a unei Inteligențe Artificiale nu este un fișier de text simplu în care poți șterge o linie și scrie alta. Ea seamănă cu o statuie uriașă din bronz. Pentru a schimba o singură trăsătură a statuii (o informație greșită despre DEX), nu poți lipi o bucățică de metal pe exterior. Trebuie să topești întreaga statuie într-un furnal, să adaugi noul aliaj și să o torni din nou în matriță. În termeni tehnici, acest proces se numește antrenare sau aliniere globală (fine-tuning). Corectarea nu se poate face pe loc, ci doar prin campanii periodice conduse de inginerii de date ai marilor companii tehnologice din lume (Google, OpenAI, Anthropic). Aceștia adună erorile factuale semnalate de specialiști, le verifică și le introduc manual în noul program de reantrenare globală. Este un proces laborios care se realizează la intervale mari de timp, adesea după luni sau chiar ani de zile, deoarece operațiunea costă milioane de dolari și consumă resurse energetice și de calcul uriașe. Până când un articol de autoritate și de strictă certitudine juridică, precum cel semnalat mai sus, nu este asimilat ca o pondere statistică majoră în procesul de reantrenare central, sistemele IA vor tinde mecanic să reproducă „eroarea majoritară” de pe internet.

Până la finalizarea unei astfel de actualizări globale a softului, sistemul va rămâne prizonierul aceleiași amnezii de o secundă. Această limitare structurală majoră a modelelor actuale provine din comprimarea greșită a incertitudinii într-o singură valoare probabilistică, binară sau fuzzy. Soluția de fond pentru o arhitectură IA cu adevărat anti-fragilă vine din geniul de gândire românesc și universal, mai exact din Logica Neutrosofică fundamentată de profesorul Florentin Smarandache. Prin introducerea tripletului neutrosofic (Adevăr, Nedeterminare, Falsitate – T, I, F), sistemele software nu ar mai fi obligate să aleagă orbește o variantă majoritară, ci ar putea măsura nativ componenta „I” (Nedeterminarea și ambiguitatea internetului). Tratând necunoscutul ca pe o variabilă măsurabilă, mașina ar învăța, în sfârșit, să recunoască atunci când nu deține date sigure, transformând unghiul mort al algoritmilor într-o acțiune controlabilă de rutare. În termeni de strictă specialitate, marile companii tehnologice actualizează extrem de greu aceste ponderi matematice interne (prin tehnici complexe de aliniere numite RLHF – Reinforcement Learning from Human Feedback sau Fine-Tuning).

Acest experiment sociologic și tehnic demonstrează cu o claritate izbitoare că Inteligența Artificială nu deține adevărul absolut și nu este un arbitru al realității. Ea este doar un ecou al textelor scrise de oameni pe internet, preluând deopotrivă genialitatea, dar și ignoranța sau confuziile colective ale societății. Faptul că sistemul oferă un răspuns greșit, îl corectează la presiunea cercetătorului și apoi revine la greșeală arată că tehnologia actuală este lipsită de conștiință și de logică morală. În lipsa unor minți luminate, a unor cercetători independenți care să conteste permanent varianta oficială a algoritmilor, omenirea riscă să își lase cultura și limba națională în seama unor mașinării care suferă de o amnezie structurală incurabilă. Adevărul nu se naște din statistica internetului, ci din rigoarea verificării umane. Acest experiment demonstrează că marile companii globale de tehnologie au datoria morală de a acorda o atenție sporită limbilor naționale. Lăsarea spațiului digital cultural la cheremul unor algoritmi pur statistici, fără o validare factuală riguroasă a instituțiilor oficiale, duce la distorsionarea realității. Tehnologia trebuie să fie un instrument în slujba adevărului, nu o mașinărie care multiplică la nesfârșit confuziile colective ale internetului.

Camera de filmat ca destin…

Data: 3 septembrie 2026 by Ben Todică

(comentariu inspirat de filmul mut al cineamatorilor reuniți la Băile Herculane în anul 1970)

Există filme care impresionează prin complexitatea lor artistică și există filme care emoționează prin ceea ce conservă. Acest scurt film mut, realizat de cineamatorii cineclubului Metalurgistul din Reșița cu ocazia Festivalului Național de Film Turistic desfășurat la Băile Herculane în anul 1970, aparține celei de-a doua categorii. Nu este doar un document cinematografic. Este o capsulă a timpului. O fereastră deschisă către o Românie care nu mai există și, în același timp, o mărturie despre o generație care a crezut în puterea imaginii de a învinge uitarea. Privindu-l după mai bine de o jumătate de secol, am avut surpriza și emoția rară de a mă descoperi pe mine însumi printre participanți. O clipă suspendată în timp. O figură tânără, aproape uitată, reapărută dintre umbrele trecutului. Sentimentul a fost asemănător gustului unei bomboane fondante din cofetăriile anilor ’70, când dulceața avea încă răbdare, iar bucuria nu era industrializată. Filmul începe prin prezentarea participanților și a atmosferei festivalului. Vedem oameni tineri, entuziaști, veniți din toate colțurile țării, uniți de aceeași pasiune. Privirea contemporană observă imediat ceva aproape dispărut astăzi: lipsa grabei. Oamenii nu alergau după notorietate, după contracte sau după algoritmi. Ei alergau după lumină, după cadre și după posibilitatea de a spune o poveste. Locul ales pentru întâlnire nu era întâmplător. Băile Herculane reprezenta una dintre marile bijuterii ale Banatului și ale României. Așezată pe valea Cernei, între munți spectaculoși și izvoare termale cunoscute încă din epoca romană, stațiunea păstra aerul unei aristocrații naturale. Romanii care cuceriseră Dacia descoperiseră aici izvoare cu proprietăți terapeutice excepționale și construiseră primele băi. De-a lungul secolelor, împărați, nobili, artiști și oameni simpli au venit aici în căutarea sănătății. În imaginile filmului, Herculane apare exact așa cum era atunci: elegant, viu și plin de speranță. Clădirile imperiale încă păstrau strălucirea vremurilor de glorie. Parcurile erau îngrijite. Hotelurile respirau istorie. Iar râul Cerna, curgând nestingherit printre stânci și vegetație, devenea parcă personajul principal al întregii povești. Dar adevărata temă a filmului nu este stațiunea. Tema sa este comunitatea.

Vedem adunați laolaltă oameni proveniți din medii foarte diferite. Muncitori, tehnicieni, profesori, elevi, mineri, ingineri, funcționari. Toți deveniți cineaști prin pasiune. În acea perioadă, cinecluburile reprezentau una dintre cele mai importante forme de exprimare culturală accesibile oamenilor obișnuiți. Astăzi este greu de explicat generațiilor care filmează cu telefonul mobil ce însemna atunci să realizezi un film. Pelicula era scumpă. Aparatura era puțină. Montajul necesita răbdare și dexteritate. Fiecare secundă filmată costa bani și efort. Nu exista posibilitatea de a șterge și relua la infinit. Fiecare cadru trebuia gândit înainte de a apăsa pe declanșator. Alergam prin fiecare oraș mare din țară după role de film virgin de trei minute, puse la dispoziția turiștilor în magazinele ONT. Așa îmi procuram pelicula. Apoi nu mai vorbesc de chimicalele din compoziția soluțiilor de developare și fixare a imaginii pe suportul de celuloid. Trebuia să merg prin combinatele chimice din țară ca să le obțin și apoi să le combin în laboratorul meu improvizat. Cineamatorul e un fel de Haiduc sau Samurai al filmului – pentru că el e toate funcțiile unei echipe profesioniste într-unul: scenarist, regizor, montaj, sunet, lumini, compozitor etc. Din această lipsă s-a născut însă o disciplină artistică extraordinară.

Filmul surprinde tocmai această generație care a învățat să creeze din puțin. O generație pentru care imaginația suplinea lipsurile materiale. Poate tocmai de aceea privirile celor surprinși pe peliculă emană o energie atât de specială. Ei nu erau consumatori de imagini. Ei erau creatori. În acea perioadă reprezentam „Cineclubul Apollo” al Exploatării Miniere Banat din Oravița, cu activitatea desfășurată la Clubul Muncitoresc din Ciudanovița. Pentru mine participarea la festival însemna mai mult decât o simplă competiție artistică. Însemna reprezentarea unei comunități. În spatele fiecărui film se aflau oameni adevărați: mineri, familii, sate și orașe. Fiecare cineast devenea un ambasador al locului din care venea. Era o responsabilitate asumată cu mândrie. Filmul cu care am participat se intitula „Cheile Nerei”. Era o călătorie cinematografică prin una dintre cele mai spectaculoase zone naturale ale Banatului. Urma cursul Nerei și evoca, într-o manieră poetică, traseele istorice pe care odinioară înaintaseră cohortele romane în confruntarea cu Dacia.

Astăzi, privind retrospectiv, înțeleg că acel film nu vorbea doar despre peisaj. Vorbea despre continuitate. Despre istorie. Despre legătura dintre om și pământ. Despre memoria locurilor. Am obținut doar o mențiune. Pentru un tânăr cineast, premiul părea atunci important. Astăzi însă înțeleg că adevăratul premiu a fost cu totul altul. Oamenii, prieteni, întâlnirile. discuțiile purtate până târziu în noapte. schimburile de idei, sentimentul că faci parte dintr-o familie spirituală. Aceste lucruri nu apar în clasamente și nici în arhive. Dar ele reprezintă adevărata istorie a oricărei mișcări culturale. Filmul mut surprinde tocmai această fraternitate invizibilă. Vedem oameni zâmbind, discutând, explorând împrejurimile, schimbând experiențe. Fără să știe, ei construiau o cultură paralelă, una bazată pe pasiune și solidaritate.

Privit astăzi, documentul are și o valoare sociologică remarcabilă. Observăm felul în care arătau oamenii, cum se îmbrăcau, cum se raportau unii la alții. Nu există ostentație. Nu există vedetism. Există naturalețe. Chipurile transmit o încredere simplă în viitor. Este imposibil să nu te întrebi ce s-a ales de toți acești oameni. Câte destine au înflorit? Câte s-au frânt? Cine mai este printre noi și cine a plecat deja către tăcerea eternă? Filmul devine astfel mai mult decât o înregistrare. Devine un memorial. Pe măsură ce îl privești, realizezi că pelicula conservă nu doar imagini, ci și prezențe umane. Oameni care continuă să existe prin lumina reflectată de ecran. Din aceste experiențe s-a născut și evoluția noastră artistică. Mișcarea cineamatorilor din România a reușit să obțină recunoaștere și sprijin. Au fost organizate cursuri, tabere și ateliere. Specialiști de la studiourile bucureștene veneau să împărtășească experiența lor. Pentru generația mea, una dintre figurile emblematice a fost marele cineast și animator român Ion Popescu-Gopo. Întâlnirea cu el a reprezentat o lecție de libertate artistică. Mai târziu aveam să-l întâlnesc și pe Sergiu Nicolaescu, personalitate majoră a cinematografiei românești. Am avut chiar ocazia să-l filmez într-un scurt material de un minut, păstrat ca o amintire prețioasă. Totuși, cea mai importantă realizare personală din acea perioadă a fost filmul „Perseverența”, realizat pentru Casa Pionierilor din Oravița. Filmul a obținut Marele Premiu național și a reprezentat pentru mine o declarație de dragoste adresată orașului copilăriei. Privind astăzi acest film mut de la Herculane, înțeleg mai bine drumul parcurs. Mai târziu am părăsit România. Viața m-a purtat prin douăzeci și două de țări și, în cele din urmă, în Melbourne. Dar camera de filmat a rămas aceeași. Ea a devenit patria mea mobilă. Prin ea am continuat să documentez oameni, locuri, tradiții și povești. Am filmat comunități românești din diaspora, am înregistrat obiceiuri, sărbători și mărturii care altfel s-ar fi pierdut. Camera a devenit puntea dintre lumi. Între trecut și prezen, între România și Australia, între copilul care filma la Herculane în 1970 și omul care privește astăzi acele imagini. Acesta este, poate, marele mesaj al filmului. Nu tehnologia contează. nu premiile, nu ideologiile, nu regimurile politice. Toate trec. Rămâne doar capacitatea omului de a se mira. Rămâne curiozitatea. Rămâne dorința de a înțelege lumea și de a o împărtăși celorlalți.

Filmul cineamatorilor de la Herculane este dovada că arta nu aparține exclusiv marilor studiouri și marilor bugete. Ea aparține tuturor celor care au ceva de spus și curajul de a privi lumea printr-un obiectiv. După mai bine de cincizeci de ani, imaginile continuă să vorbească. Nu prin sunet, ci prin tăcere. O tăcere plină de sensuri. Privindu-le, realizez că fiecare dintre noi caută, conștient sau nu, un loc sub soare. Un sens. O justificare a trecerii noastre prin timp. Unii găsesc răspunsul în muzică, alții în literatură, alții în credință, Eu l-am găsit într-o cameră de filmat. Și poate că adevărata frumusețe a acestui film nu stă în ceea ce arată, ci în ceea ce dovedește: că un om obișnuit poate transforma o pasiune într-un destin și că memoria, atunci când este încredințată peliculei, poate învinge timpul.

Astăzi, când imaginile se nasc și mor în aceeași clipă pe ecranele telefoanelor, acest film mut ne amintește că odinioară fiecare cadru era o cucerire. Fiecare metru de peliculă însemna răbdare, muncă și speranță. Noi nu filmam pentru a fi văzuți; filmam pentru a păstra lumea. Iar dacă după mai bine de o jumătate de secol ne putem reîntâlni pe ecran, înseamnă că timpul nu este chiar atât de puternic pe cât se crede. Uneori, o singură imagine îl poate învinge.

Morminte preistorice descoperite pe traseul viitoarei căi ferate Caransebeș-Lugoj…

Data: 3 septembrie 2026 by Redacția

Iată că nu numai șantierele autostrăzilor au scos la iveală comori istorice, dar și viitoarele trasee ale căilor ferate de mare viteză. Săpăturile preventive efectuate pe viitorul traseu al căii ferate Caransebeș – Lugoj aveau să scoată la lumină peste 500 de morminte preistorice. De-asemenea, au fost scoase la iveală obiecte, așezări, locințe sau cimitire. Cea mai spectaculoasă descoperire este o necropolă de Epoca Bronzului, transmite Direcția de Cultură Timiș. Este vorba de o necropolă de incineraţie, descoperită la Sacu, judeţul Caraş-Severin. Pe lângă necropolă, cercetările au scos la iveală aşezări din epoca bronzului, din perioada romană, din Antichitatea târzie şi din Evul Mediu timpuriu. Specialiștii spun că este o descoperire arheologică de amploare 23 de situri şi peste 500 de morminte preistorice. Descoperirile arată istoria complex a zonei timp de peste trei milenii, din preistorie până în Evul Mediu timpuriu. Osemintele au fost depuse fie direct în gropi, fie în vase ceramice, alături de obiecte precum unelte din piatră şi lame de silex. Descoperirile s-au făcut pe traseul viitoarei căi ferate Caransebeş-Lugoj, unde se fac lucrări de modernizare. Una dintre cele mai importante descoperiri a fost făcută la Sacu, în județul Caraș-Severin. Acolo, arheologii au identificat o necropolă din Epoca Bronzului, asociată culturii Balta Sărată.

Din aproximativ 520 de complexe arheologice identificate în zona cercetată până acum, mai mult de 500 sunt morminte de incinerație. Osemintele au fost depuse fie direct în gropi, fie în vase ceramice. Alături de rămășițele umane au fost găsite și diverse obiecte, printre care unelte din piatră și lame de silex. O descoperire deosebită este reprezentată de un fragment de obsidian, care poate indica existența unor legături între comunitățile locale și populații aflate la distanțe considerabile. Cercetările nu s-au limitat la vestigiile din Epoca Bronzului. Arheologii au identificat și așezări care datează din perioada romană, Antichitatea târzie și Evul Mediu timpuriu. Un alt punct important al cercetărilor este Căvăran Gară, în județul Caraș-Severin. Aici au fost descoperite peste 30 de complexe arheologice, majoritatea datând din Antichitatea târzie. Printre obiectele găsite se numără fragmente de ceramică, monede, obiecte de podoabă, bucăți de sticlă și materiale de construcție de tradiție romană.

O descoperire aparte este un ulcior datat în secolele III-IV d.Hr., pe care se află o inscripție. Inscripția de pe vas urmează să fie analizată în detaliu de specialiștii Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din București. Deocamdată, interpretarea este dificilă, deoarece literele au fost zgâriate într-un mod neuniform. La Sacu și Găvojdia, arheologii au descoperit și locuințe, gropi, fântâni și numeroase obiecte care oferă indicii despre modul în care au trăit comunitățile preistorice, romane și medievale din regiune. Diagnosticul arheologic s-a desfășurat în perioada 2025-2026, iar cercetările sistematice au început în februarie 2026. Dintre cele 23 de situri identificate până în prezent, 22 au fost cercetate integral sau se află încă în proces de cercetare. Investigațiile arheologice sunt realizate în cadrul proiectului de modernizare a infrastructurii feroviare, al cărui beneficiar este CFR S.A. Descoperirile făcute în timpul lucrărilor contribuie la conturarea unei imagini mult mai clare asupra istoriei locuirii din această parte a Banatului încă din cele mai vechi timpuri. (G.V.G.)

Numărul 792

Data: 2 septembrie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

„Avertizorul de integritate”: Domnule Bolojan, de ce ne amenințați?

Data: 2 septembrie 2026 by Zoe Dantes

Azi sunt din nou „avertizor de integritate”. Știu, funcția nu există încă în nomenclatorul României, dar dacă tot suntem conduși prin avertismente, amenințări și facturi, m-am gândit că măcar întrebările să fie oficiale. Pentru că de ceva vreme, ori de câte ori apare domnul Bolojan la televizor, am senzația că nu mai vorbește cu cetățenii, ci cu o populație suspectă care trebuie permanent pusă la punct: dacă nu plătiți, dacă nu acceptați, dacă nu strângeți cureaua, dacă nu renunțați, dacă nu înțelegeți… urmează ceva și mai rău. Domnule Bolojan, noi am înțeles. România are probleme. Deficitul există. Banii nu sunt nelimitați. Statul trebuie reformat. Numai că avem o mică nedumerire: de ce fiecare ieșire publică a dvstră seamănă mai degrabă cu o notificare de executare decât cu o explicație dată cetățeanului care vă plătește salariul? Și pentru că astăzi suntem avertizori de integritate, nu venim să vă judecăm. Nu venim să vă condamnăm. Nu venim să vă cerem demisia, pentru că sunteți deja demis. Venim să întrebăm. Iar prima întrebare este atât de simplă încât aproape că ne este jenă să o punem. Dacă Parlamentul a retras încrederea Guvernului dumneavoastră la 5 mai 2026, prin adoptarea moțiunii de cenzură cu 281 de voturi, de ce mai sunteți la Palatul Victoria? Constituția spune că guvernul al cărui mandat a încetat în urma retragerii încrederii parlamentare îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice până la depunerea jurământului de către noul Guvern.

Așadar, domnule Bolojan, care este exact limita mandatului dvstră? Ce poate face un Guvern demis? Ce nu poate face? Ce decizii luate în aceste zile considerați că reprezintă administrarea treburilor curente și care sunt decizii de politică publică ce angajează România pe termen lung? Și cine verifică respectarea acestei limite? Pentru că România nu a stat pe loc. În aceste zile au fost luate decizii fiscale, economice, sociale, militare și energetice. S-au negociat contracte. S-au gestionat miliarde de euro. S-au schimbat reguli care afectează milioane de oameni. Și atunci întrebarea devine inevitabilă: Unde se termină administrarea treburilor publice și unde începe exercitarea unei puteri politice pe care Parlamentul a retras-o? Iar dacă tot suntem aici, poate ne explicați și de ce nu plecați. Totuși! Nu vă cerem noi demisia. Sunteți demis! Doar încercăm să înțelegem. Pentru că este o situație destul de neobișnuită să fii demis și să fii încă la serviciu.

Dar să revenim la lucrurile pentru care ne spuneți atât de des că trebuie să strângem cureaua. Austeritatea. Ni s-a explicat că România trebuie salvată de deficit. Că statul cheltuiește prea mult. Că trebuie reduse cheltuielile. Că trebuie mărite anumite taxe și că trebuie restrânse anumite drepturi sau beneficii. Bine. Cât s-a economisit efectiv prin fiecare dintre aceste măsuri? Nu vrem o cifră globală. Vrem să știm cât s-a economisit de la studenți, cât de la elevi, cât de la mame, cât de la pensionari, cât de la bolnavi și cât de la persoanele cu dizabilități. Vrem să știm câți oameni au fost afectați de fiecare măsură. În cazul studenților, modificările legislative au redus fondul de burse și au schimbat condițiile de acordare. Cât a economisit statul? Câți studenți au pierdut bani? În cazul mamelor, ce modificări fiscale au fost introduse asupra indemnizațiilor pentru creșterea copilului? Câte persoane sunt afectate? Cât colectează efectiv statul? În cazul persoanelor cu dizabilități, vrem să știm exact ce drepturi și facilități au fost modificate, prin ce acte normative, câte persoane sunt afectate și care este economia bugetară estimată și cea realizată efectiv. În cazul concediilor medicale, vrem aceeași socoteală. Cât a economisit statul? Câți oameni au fost afectați? Cât reprezintă combaterea fraudelor și cât reprezintă reducerea efectivă a indemnizațiilor? Pentru că sunt lucruri diferite. Și pentru că tot vorbim despre copii, avem o întrebare perfect legitimă: Dacă elevul aflat în vacanță poate fi considerat suficient de puțin vulnerabil încât să se discute despre retragerea unui sprijin financiar pe perioada vacanței, parlamentarul aflat tot în vacanță de ce nu intră în aceeași logică a austerității?

Cât economisește România din bursele elevilor? Cât din bursele studenților? Cât de la mame? Cât de la persoanele cu dizabilități? Și cât economisește din Parlament? Vrem cifre. Nu sloganuri. Pentru că ni se vorbește foarte mult despre reformă. Și atunci vrem să știm care sunt reformele structurale realizate efectiv de Guvernul Bolojan. Câte instituții au fost desființate? Câte au fost comasate? Câte posturi au fost eliminate efectiv? Câte funcții de conducere au dispărut? Cât s-a economisit prin reducerea aparatului administrativ? Cât s-a economisit prin reducerea cheltuielilor instituțiilor centrale? Cât s-a economisit prin reducerea privilegiilor și indemnizațiilor demnitarilor? Și cât din reducerea deficitului provine din reforme structurale și cât provine din creșteri de taxe și diminuarea unor drepturi sau venituri? Pentru că există o diferență uriașă între a reforma statul și a muta nota de plată a statului în buzunarul cetățeanului.

Și mai avem o întrebare. Câți bani publici a cheltuit Guvernul Bolojan pentru comunicare, publicitate și informare? Câți bani au ajuns la televiziuni, publicații, site-uri, agenții și „influenceri”? Prin ce instituții? Prin ce contracte? Care au fost criteriile? Cine a decis? Și cât a primit fiecare beneficiar? Dacă banii sunt publici, nu vedem de ce ar trebui să fie secret traseul lor. Apoi ajungem la SAFE. România are acces, prin programul SAFE, la aproximativ 16,68 miliarde de euro pentru investiții în domeniul apărării și securității. Foarte bine. Atunci vrem să știm exact ce se întâmplă cu acești bani. Cine stabilește proiectele? Cine stabilește furnizorii? Cine negociază? Cine aprobă? Cât rămâne în România? Cât ajunge la companii din alte state? Ce companii românești participă? Ce se produce efectiv în România? Și avem aici și un caz foarte concret. Un contract de aproximativ 196 de milioane de euro, finanțat prin SAFE și atribuit Digi România, a generat deja explicații publice diferite între Guvern și SRI cu privire la rolul instituțiilor în identificarea și selectarea furnizorului. Atunci întrebăm simplu: Cine a ales Digi? Cine a făcut analiza? Cine a evaluat oferta? Cine a solicitat-o? Cine a aprobat-o? Cine a semnat? Și de ce există versiuni diferite despre cine a avut rolul efectiv în selecție? Nu spunem că este ilegal. Nu spunem că este incorect. Noi întrebăm.

Tot în legătură cu SAFE vrem să știm ce proiecte implică firme din Germania și Franța, ce sume sunt implicate și cât din valoarea acestor proiecte rămâne efectiv în economia românească. Și dacă tot discutăm despre Germania, Franța și proiecte strategice, vrem să lămurim și povestea fabricii de plasmă de la Oradea. Există vreo legătură directă sau indirectă între acest proiect și decizii, contracte, finanțări ori parteneriate promovate de Guvernul Bolojan? Dacă da, care este legătura? Cine sunt partenerii? Ce bani publici sunt implicați? Ce bani europeni? Ce companii străine? Dacă nu există nicio legătură, atunci să ni se spună simplu și oficial: Nu există. Pentru că noi nu presupunem. Noi întrebăm. Și ajungem la apărare. La drone. La Ucraina. La ceea ce România cumpără, livrează și plătește în contextul războiului de la graniță. În această perioadă, Guvernul Bolojan a legat programul SAFE de accelerarea investițiilor în apărare, inclusiv de dezvoltarea unor capacități pentru contracararea dronelor.

Atunci vrem să știm: Care este planul Guvernului pentru apărarea infrastructurii strategice? Cât cheltuie România pentru sisteme antidronă? Cine le furnizează? Ce parte este finanțată prin SAFE? Ce parte din producție se realizează în România? Ce capacitate reală are industria românească de apărare? Și, în contextul sprijinului acordat Ucrainei, care este valoarea totală a ajutorului acordat de România, defalcat pe categorii, în perioada mandatului dvstră? Cât este ajutor militar? Cât este financiar? Cât este umanitar? Cât este energetic? Ce costuri suportă România? Și ce forme de sprijin primește România în schimb? Nu întrebăm dacă România trebuie sau nu să ajute Ucraina. Întrebăm cât costă acest ajutor și cine plătește factura. Pentru că, în paralel, România are o problemă serioasă cu energia. Dunărea a ajuns la debite extrem de mici. Spune narativul oficial. Cernavodă a fost afectată de scăderea nivelului apei. Ziceți! Oficial. Un reactor a fost oprit pentru a putea fi menținut în funcțiune celălalt. Guvernul a declarat stare de alertă energetică. Deși Dunărea avea adâncimea de 4,20 în acea zi și reactoarele sunt oprite prin lege la 2,80. Înainte de ‘89 se oprea în cazul în care Dunărea ajungea la trei metri adâncime. Prin lege! Iar dumneavoastră, domnule Bolojan, ați ajuns să exercitați și funcția de ministru interimar al Energiei. Atunci vrem să știm: Când a fost identificat acest risc? De când știa Guvernul că seceta și scăderea debitului Dunării pot afecta Cernavodă? Ce investiții preventive au fost făcute? Ce lucrări trebuiau realizate și nu au fost? Cât costă intervențiile de urgență? Cât au costat importurile suplimentare de energie? Cât poate costa România dacă unul sau ambele reactoare sunt indisponibile? Și cine răspunde pentru faptul că o țară care produce energie nucleară ajunge să importe energie în timp ce capacitatea nucleară este afectată de nivelul Dunării? Dacă riscul era cunoscut, de ce nu s-a intervenit înainte? Dacă nu era cunoscut, de ce nu era cunoscut? Din nou: nu acuzăm. Întrebăm.

Și mai sunt miniștrii care au plecat. Vrem să știm cine a fost demis, cine și-a dat demisia, cine a cerut plecarea fiecăruia, de ce au plecat și cine a preluat interimatul. Cât au durat interimatele? Ce decizii au fost luate în această perioadă? Cine și le asumă? Și, mai ales, cine răspunde pentru deciziile luate într-un minister atunci când titularul nu mai este în funcție? Pentru că avem ministere care gestionează sănătatea, energia, munca, agricultura, justiția, apărarea. Nu vorbim despre administrația unei asociații de bloc. Vorbim despre România. Și, în tot acest timp, dvstră. continuați să ieșiți la televizor și să ne spuneți ce urmează să ni se mai taie, ce taxe vor mai crește, ce sacrificii trebuie să facem și cât de greu ne va fi.

Domnule Bolojan, românii au înțeles. Poate chiar prea bine. Dar acum vrem să înțelegem și noi altceva. Unde sunt reformele pentru care ni se cere acest preț? Unde sunt economiile realizate de stat? Unde este reducerea aparatului bugetar? Unde sunt rezultatele? Unde este bilanțul? Și, mai ales, unde este socoteala? Așa că avem o solicitare foarte simplă. CEREM o situație oficială, completă și defalcată a economiilor realizate de Guvernul Bolojan. Nu o cifră globală. Nu o prezentare politică. Nu „am economisit X miliarde”. Vrem să știm cât s-a economisit prin fiecare măsură și de la cine. Cât de la studenți. Cât de la elevi. Cât de la mame. Cât de la pensionari. Cât de la bolnavi. Cât de la persoanele cu dizabilități. Cât prin modificarea concediilor medicale. Cât prin fiecare măsură fiscală. Și, în paralel, cât a economisit statul prin reducerea aparatului bugetar, prin desființarea posturilor, prin reorganizarea instituțiilor, prin reducerea cheltuielilor administrative și prin eliminarea privilegiilor. Două coloane simple: de unde s-au luat banii și de unde a economisit statul. Pentru fiecare măsură: suma estimată, suma realizată efectiv și numărul persoanelor afectate. Pentru fiecare contract important: suma aprobată, suma angajată, suma plătită, beneficiarul și rezultatul. Pentru SAFE: proiectul, furnizorul, suma și partea care rămâne în România. Pentru ajutorul acordat Ucrainei: suma, categoria și sursa finanțării. Pentru energie: costul importurilor și costul intervențiilor. Pentru administrație: posturile desființate și economia efectiv realizată. Pentru că cetățeanul are dreptul să știe nu doar cât i s-a luat, ci și unde s-a dus economia rezultată din sacrificiul lui.

Nu cerem imposibilul. Cerem socoteala. Și nu, domnule Bolojan, nu vă acuzăm de nimic. Noi suntem doar avertizori de integritate. Iar avertizorul de integritate nu condamnă, nu anchetează și nu dă sentințe. Întreabă. Uneori pune o întrebare. Uneori pune zece. Iar când răspunsurile sunt simple, transparența ar trebui să fie și ea simplă. Așa că, înainte să închidem dosarul de astăzi, vă mai punem o singură întrebare: De ce ne amenințați mereu, domnule Bolojan? Românii nu sunt infractori. Sunt cetățenii acestei țări. Nu trebuie amenințați ca să plătească taxe. Trebuie respectați ca să înțeleagă de ce le plătesc. Noi, avertizorii de integritate, nu vă amenințăm. Vă întrebăm. Și dacă tot ne cereți permanent să dăm socoteală pentru fiecare leu, fiecare kw, fiecare euro și fiecare sacrificiu, poate a venit vremea să primiți și dumneavoastră câteva întrebări. Nu de alta… dar am auzit că și avertizorii au început să se teamă. Nu de dumneavoastră. De următoarea taxă. Cu care ne tot amenințați în speranța că cineva, poate chiar dvstra vă va spune, sau vă spuneți deja: Mesia. Nu aveți cum! Mesia înseamnă salvare, blândețe și mai ales Adevăr. Ceea ce în cazul dvstr. nu este cazul. Deloc!

Încă o doza de otravă: economiile și stabilitatea financiară în viziunea Ursulei von der Leyen & co…

Data: 2 septembrie 2026 by Gheorghe Piperea

În România, marea majoritate a depozitelor bancare aparține amărâților care își refuză consumul imediat pentru a avea rezerve pentru „zile negre”. Nu mă refer la valoarea depozitelor, ci la numărul de conturi. Datele Fondului de Garantare a Depozitelor Bancare (FGDB) arată o piramidă foarte ascuțită: • depozitele populației sunt de cca 83 de miliarde euro; sunt peste 15 milioane de deponenți persoane fizice garantați; 99,4 la sută au depozite sub plafonul de 100.000 de euro (deci acoperite integral); • valoarea medie a unui depozit eligibil pentru garantare este în jur de 21.000 de lei (~4.300 euro); • doar ~86.000 de persoane (din 15 milioane…) au în cont peste 100.000 de euro; sumele din contul acestor deponenți înseamnă circa 24 la sută din valoarea totală a depozitelor populației (~20 miliarde euro). Cum stau lucrurile în UE, la nivelul celor 460 de milioane de cetățeni UE? Household Finance and Consumption Survey (HFCS) arată că, la nivelul lui 2023: • aproape toate gospodăriile din zona euro au depozite; • media depozitelor bancare este de 10.000 de euro la nivelul zonei euro; așadar, jumătate din numărul gospodăriilor au depozite de sub zece mii de euro.

Modelul e același ca în România sau Grecia: mulți oameni cu sume mici, puțini oameni cu sume mari care dețin o parte importantă din stoc. Comisia Europeană estimează că totalul depozitelor populației UE este de circa 10.000 de miliarde de euro. Economiile amărâților sunt numeroase ca număr de persoane. Ca volum de bani, o parte substanțială a celor 10.000 de miliarde nu e a amărâților. Cam la fel ca în România.

Pe 27 august 2026, la întâlnirea Medef (principala asociație patronală din Franța) de la Roland-Garros, von det Leyen a folosit formula „épargne paresseuse” / economii leneșe: Europa are economii, dar ele stau pe depozite, în timp ce o parte e investită în afara continentului; trebuie puse „în slujba întreprinderilor europene”. Cifra invocată: 10.000 de miliarde de euro. În mod evident, cei 86 de mii de inși cu bani din Romănia știu și ce să facă cu banii. Nu e nevoie să vină Ursula von der Leyen să le spună că acei bani sunt „leneși” și trebuie băgați în piața de capital, ca să fie bine… Deci, în cazul României, destinatarii mesajului sunt pensionarii, funcționarii, salariații, părinții care fac mici economii pentru copiii lor și, în genere, oamenii care economisesc din prudență și se abțin de la consumul imediat pentru a-și crez rezerve pentru un viitor nesigur. Dar Comisia Europeană chiar are un plan de „mobilizare” a acestor economii „leneșe”. Planul se numește Savings and Investments Union (strategie din martie 2025, reluare a Uniunii piețelor de capital).

Am mai vorbit despre acest plan și i-am arătat marile riscuri. Obiectivele oficiale ale planului sunt: • produse de investiție mai simple, inclusiv pentru pensie; • stimulente fiscale naționale; • piețe de capital mai integrate, securitizare, reguli comune pentru bănci și asigurători; • canalizarea capitalului către inovație, tranziție verde/digitală și apărare. Comisia insistă că alegerea rămâne a cetățeanului și că nu există acces direct al UE la conturi și nu e vorba de confiscare. Adevărul este că presiunea politică și designul ideologic al produselor investiționale sunt adevărate otrăvuri pentru economiile populației. Banii canalizați birocratic către domeniile ideologice obsesive ale frau Von der Leyen & co – green energy, climate change, digitalizare, IA, pharma, armată și armament – sunt bani în mare pericol de a fi pierduți. Piața de capital este, în sine, o piață a riscului, unde nu există garanții precum cele (minimale) aplicabile depozitelor bancare. Dacă bula IA se va sparge, banii se vor fi pierdut. Dacă războiul se va termina și pacea se va instala, banii se vor fi pierdut. Cine are acum 4300 de euro în cont (România) sau 10.000 de euro (media zonei Euro) îi poate pierde în totalitate peste noapte. În sistemul bancar, se poate spera la o garanție, pentru caz de faliment bancar. Pe piața de capital, nu. Cei cu sume mici au nevoie de siguranță și lichiditate. Cei cu sume mari își permit diversificare și orizont lung. Dacă „mobilizarea” se face prin sugestii ideologice și birocratice, prin produse recomandate de bănci sau prin presiune pusă de politicieni, influenceri și oengeuri din complexul industrial al cenzurii, cei mai expuși la o decizie greșită sunt tot micii deponenți. Pe termen scurt și pentru rezerva de urgență, depozitul (chiar prost remunerat) are o funcție pe care bursa nu o înlocuiește. Pentru cine ține banii în bancă drept plasă de siguranță, iar nu ca investiție pe termen lung, mutarea banilor în piața de capital este mai mult decât riscantă: este potențial ruinătoare. În planul Comisiei Europene, direcționarea politică și ideologică este evidentă. Mobilizarea nu este despre economie, ci despre șantierele ideologice de sorginte sovietică ale ale Ursulei von der Leyen. Teoretic, investiția e „voluntară”, dar cadrul ideologic al programului de mobilizare a depozitelor populației (produse preferate, facilități de taxare pentru investiții în acțiuni verzi, pharma, IA, armament, reglementare laxă a procedurilor birocratice aferente) poate înclina fluxurile către sectoarele dorite de Ursula & co.

Asta este o alegere politică, iar nu o lege a pieței. Nu e economie, e ideologie…

Să moară „patriarhia”, bă?!

Data: 2 septembrie 2026 by Diana Maria Brăgaru

Da, exista o doamnă care a încurcat patriarhatul cu patriarhia și o conferință pentru adulți cu mersul la teatru de păpuși. Bine, conferințele progresiste chiar sunt piese de teatru pentru marionete, dar asta e altă problemă! Notă: nici la zece zile după ce și-a publicat dorința, doamna NU a corectat greșeala. Pentru ca progresistii nu își recunosc niciodată greșelile. „Elitele nu greșesc” pare să fie motto-ul nescris al pippidiștilor. Așadar nu e confuzie. E doar prostie dublata de mândrie. Ori a fost o nadă aruncată pentru a vorbi lumea despre ea, pentru ca nu prea e băgată în seamă. Și pentru textul cu „patriarhia” a fost scărmanată inclusiv de alte mămici progresiste. „Să moară patriarhia, bă!”. Scurt istoric al femeii policalificate la locul de muncă, mare analist al Băncii Mondiale în Guvernul Cioloș, unde a fost numită în funcție la treizeci de ani de-abia împliniți. Primele burse pentru studii în Statele Unite (la New York University) i-au fost acordate prin intermediul rețelei internaționale Soroș (cunoscută sub numele de Undergraduate Exchange Programme). În facultate, „moarte patriarhiei” era deja o activistă civică convinsă și extrem de implicată, profil care a contat mult mai mult în ochii evaluatorilor americani decât „simpla” medie academică. Profilul de activistă a fost elementul decisiv pentru selecție. Încă din perioada liceului, s-a implicat puternic în organizarea de dezbateri pe teme europene, proiecte de teatru, olimpiade și a condus o echipă editorială.

Ulterior, în facultate, s-a numărat printre co-fondatorii asociației studențești ORICUM pentru Educație. Cum funcționa selecția Soroșistă?! În cadrul programului de burse de schimb, evaluatorii căutau în mod specific trăsături de leadership și implicare socială, nu neapărat performanță academică. Oamenii lui Soroș au analizat profilul ei psihologic și de voluntariat pentru a o repartiza la o universitate extrem de competitivă – cea din New York. Deși avea rezultate bune la Facultatea de Științe Politice (Universitatea din București), selecția pentru SUA a fost descrisă de „moarte patriarhiei!” drept una dintre cele mai dure din carieră. Faptul că a fost selectată ÎN DETRIMENTUL altor colegi, așa cum s-a întâmplat și cu Nicușor e o întâmplare. Pentru studiile de masterat în politici publice din Germania din perioada 2009–2011 doamna care dorește „moartea patriarhiei” a reușit performanța de a cumula trei burse simultan, care i-au acoperit integral atât taxele de școlarizare, cât și costurile zilnice de trai: bursa DAAD (Serviciul German de Schimb Academic), bursa oferită de Deutsche Bank Stiftung, bursa oferită de Fundația Dinu Patriciu, programul „Orizonturi Deschise”. La Berlin a urmat studii de masterat la Hertie School of Governance, institutul unde predă Alina Mungiu-Pippidi.

Ashoka este cea mai mare organizație globală (ONG) care caută, promovează și finanțează antreprenorii sociali. Practic, în loc să finanțeze simple proiecte caritabile, Ashoka caută oameni cu idei inovatoare care pot schimba sisteme din temelii (în educație, mediu, sănătate etc.), oferindu-le titlul de Ashoka Fellows și o bursă lunară timp de 3 ani pentru a-și putea dedica tot timpul acelei idei. Organizația a fost fondată în 1980 în SUA de către Bill Drayton și este considerată în top 5 cele mai influente ONG-uri din lume. Filiala din România a fost lansată în anul 2017. „Moarte patriarhiei” a fost numită șefa Ashoka și a rămas în funcție din martie 2017 și până în decembrie 2021. De unde primește bani Ashoka? Ashoka NU acceptă niciun fel de finanțare de la entități guvernamentale sau de la stat. Întregul lor buget (de zeci de milioane de dolari la nivel global) provine exclusiv din sectorul privat, de la fundații filantropice mari. La nivel global colaborează cu entități mamut precum IKEA Foundation. În România, partenerul principal de lansare a fost Romanian-American Foundation (RAF). Corporații private finanțează programele de burse. De exemplu, în România, un partener strategic major a fost compania de asigurări NN România, iar la nivel internațional colaborează recent și cu Fundația Kaizen. Pentru ASHOKA doneaza antreprenori de succes, oameni de afaceri și persoane fizice din întreaga lume care redirecționează fonduri sau donează direct pentru susținerea „inovației sociale”. Banii adunați sunt folosiți pentru a le plăti acestor „inovatori sociali” salarii (stipendii nereglementate/fără birocrație de raportare), astfel încât ei să nu fie nevoiți să aibă un alt loc de muncă în timp ce „rezolvă” o problemă a societății. E, și în prezent „să moară patriarhia” e în Comitetului Economic și Social European, unde a fost numită de Consiliul Europei (nu aleasă), introduce prin traducere în ideologia destinata României cuvinte și sintagme și predă ideologie progresistă la ASE.