Arhiva zilnică: 17 iulie 2014

Înstrăinarea de glie a însăși țarinei țării…

Data: 6 februarie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Este al treilea „gigant” olandez care pleacă din România… Toți trei într-un interval de timp extrem de scurt raportat la costurile de a acapara segmente economice la noi în țară… Pentru că, dacă i-am analiza pe toți acești „investitori” din perspectiva managementului riscurilor, în fapt, ei nu au stat pe piața românească nici măcar cât să-și epuizeze planurile bugetare, fondurile, „de risc”, de mers pe pierderi, luat a priori în calcul în planurile de afaceri și cert acoperite încă de dinainte de a demara „afacerile” la noi. Că doar erau companii mari, nu?… Și nu ar fi început afacerile la noi, „la risc”, aidoma unui srl-butic de la colț de stradă… La ei, toate calculele erau clar făcute… Inclusiv ieșirea de pe piață la sorocul stabilit… Decis, cel mai probabil, de acela care le-a furnizat capitalul necesar pentru a cumpăra afacerile de pe piața noastră… Cu fabrici de producție ori de ambalare, cu piețele de desfacere, cu terenuri, clădiri, pământuri agricole… Și, da!, ar trebui să avem un mare semn de întrebare fie și doar față de prezența acestor companii olandeze… De ce au venit și de ce pleacă atât de repede?… În interesul cui au făcut acești pași și, mai ales, „ultimul”, ieșirea de pe piața românească, un „exit” aparent pragmatic („reducerea pierderilor”)… Răspunsuri pe care ar fi trebuit să ni le dea instituțiile noastre… Acele structuri sinecuri care, chipurile, veghează la patrimoniul și nedepatrimonializare ori jefuirea țării… Și care sunt destule… Și de supraveghere a competiției și concurenței loiale dintre firme, și de culegere și analiză informativ secretă… Și care au tot tăcut, fără a semnala public, ori măcar guvernamental-instituțional, hașurarea țării pe segmente de companii străine preluând, prăduind – căci au fost numeroase cazuri, pentru a „livra” apoi mai departe piețele noastre… Altor „jucători”… Nu am avut un minim semnal de alarmă nici măcar față de procentul de prezență (de monopol) al companiilor dintr-un anumit stat… Pentru că, dacă nu erau chinezești ori rusești – mai agârț, încoace, nu periclitau securitatea țării, nu-i așa?!; deși, mai degrabă, întotdeauna a fost vorba doar de liniștea sinecurilor, prea grețoase și aplecate de burdihanele umflate pentru a mai apăsa tastatura în redactarea unor rapoarte.

Or, acum avem în față acest risc de țară! Prezența conglomerat a unor companii de prin felurite state colonizatoare. Iar cele olandeze sunt doar o părticică, doar un alt petic ce „zboară” astăzi de pe infrastructura noastră, lăsând expuse gravele probleme de securitate națională, și economică, și alimentară, de mâine. Pentru că, deloc întâmplător, cele trei companii olandeze, ieșite sau în curs de a ieși de piața noastră, funcționau pe segmente cu atingere asupra securității ori a minimei independențe alimentare. De la prima plecată, care activa în domeniul produselor din carne, la cea de a doua, pe zona produselor lactate, iar astăzi, deși cu o fabrică în domeniul prelucrării cânepii industriale, una având mari resurse în sfera agroalimentară, prin pământurile deținute… Și ar fi trebuit ca, încă de la primele două companii în proces de „exitRo, spațiul public să se „agite”. Căci, nu firmele în sine prezentau importanță, ci „destinatarii” luați în calcul pentru preluarea afacerilor: companii ungurești!… Poate cea mai „vizibilă”, vizarea „Napolact” -ului… Și, în mod cert, și în cazul acestui de al treilea „gigant” olandez care pleacă din România, în final, tot despre intenții de preluări de către companii ungurești va fi vorba… Ceea ce ar fi trebuit să scoată din adormire serviciile secrete, pentru că este încă o dovadă a acaparării României de către mașinăria de maghiarizare de la Budapesta. Inclusiv în zona industrial-alimentară. Pentru că, oriunde unde se „retrage” o companie străină de la noi din țară, apare o firmă ungurească sau un interpus făcând jocurile Budapestei (prin maghiarimea de la noi sau chiar prin anumiți „români”). Și probabil că aceste companii, care se retrag de la noi, doar răspund ordinului de ieșire de pe piață, asumat la primirea capitalului de investiții în România… Produse din lapte, din carne, sarea pământului – toate acestea sunt deja mandatate de acești trădători ce ne conduc în interesul unor firme ungurești. Dar serviciile secrete, spațiul politic și cel public, tac… Deși retragerea recentă a grupului olandez având o fabrică de cânepă industrială, nu prin vânzarea fabricii și a utilajelor iese în evidență ca posibilă acaparare a intereselor noastre, ci prin felul în care terenurile pe care le are „în portofoliu”, pot fi preluate astăzi de oricine; inclusiv de către Budapesta…

Este însă pământul țării, români! Este țarina pentru care s-au luptat strămoșii noștri! Pentru care au murit Eroii Noștri! Este pământul pentru care s-au ridicat țăranii în vremuri! Și pentru care, astăzi, și noi trebuie să ne ridicăm! Pentru pământul țării ajuns pe mână străină! Și, da!, cinste sătenilor din Flămânzi pentru revolta fiscală împotriva perceptorului bolovănos din capul țării! Acest adevărat (Ilie) Jupuitu’! Dar, nu uitați săteni, nu doar terenurile și casele voastre contează astăzi, ci țarina întreagă! Pentru care s-au răscolit cândva bătrânii voștri! Inclusiv pentru cele opt sute de hectare de terenuri agricole pe care grupul olandez HempFlax le-a scos la mezat, ca vânzare în exclusivitate a portofoliului agricol din România! Doar că portofoliul agricol aparține țării! Iar chestiunea ar trebui nu discutată, ci blocată și îndreptată ca posibilități de astfel de „exclusivități” pe viitor!

Istoria în mers: Corolarul Trump la Doctrina Monroe

Data: 6 februarie 2026 by Tiberiu Tudor

Atacul Statelor Unite în Venezuela. Evenimentele din 3 ianuarie 2026

În 3 ianuarie 2026, în jurul orei 2.00 a.m. peste 150 aeronave americane (avioane de luptă de ultimă generație, F22, F35, bombardiere B1, elicoptere și drone) au atacat capitala Venezuelei, bombardând, după un bruiaj electronic intens, câteva aeroporturi de pe coasta de nord și infrastructura militară din zona capitalei. Rețeaua radar a fost anihilată, iar forțele militare venezuelene, dotate în general cu tehnică de luptă și de apărare de proveniență chineză și rusă, au fost surprinse la sol și complet paralizate. Sub această acoperire, forțele speciale de elită americane (în principal Delta Force) au pătruns în palatul prezidențial, capturându-i pe președintele Nicolás Maduro și pe soția sa. Aceștia vor fi judecați – și, desigur, condamnați – în Statele Unite, pentru narco-criminalitate. Nimeni nu are vreun dubiu că dincolo de această acuzație se află problemele de importanță strategică, a petrolului și zăcămintelor Venezuelei și cea a sistemului social al Venezuelei, anume socialist. Operațiunea, cu numele de cod „Rezolvarea Totală” («Absolute Resolve»), a fost autorizată de către președintele Donald Trump și urmărită în direct, „ca un show de televiziune” («like I was watching a television show»), de către acesta împreună cu un grup de oficialități civile și militare, printre care șeful CIA, John Ratcliffe, și secretarul de Stat, Marco Rubio.

Conferința de presă din 3 ianuarie

În conferința de presă de la Mar-a-Lago, care a urmat operațiunii, președintele Trump a spus că Statele Unite vor prelua conducerea Venezuelei: „Suntem acum acolo și intenționăm să rămânem până când tranziția adecvată poate avea loc” («until such time as the proper tranzition can take place») „Vrem să ne înconjurăm de vecini buni. Vrem să ne înconjurăm de stabilitate.”…„Intenționăm să extragem o cantitate enormă («tremendous») de resurse /bogății («wealth») ale subsolului și aceste bogății vor merge către poporul venezuelean…și, de asemenea, către Statele Unite ale Americii, ca rambursare a daunelor («damages») pe care ni le-a provocat această țară.” …”Vom avea acolo foarte mari companii petroliere, cele mai mari din lume…și suntem gata să înfăptuim («to stage») un al doilea atac, mult mai amplu, dacă situația o va cere”… „Am construit industria petrolieră cu ambiție, talent și pricepere americană, iar regimul socialist ne-a furat-o prin forță. Cel mai mare furt din istoria Americii, la care președinții de până acum nu au reacționat.”…„Am uitat de doctrina Monroe. Dominația Americană în emisfera vestică, în emisfera noastră natală, nu va mai fi pusă niciodată la îndoială”. Trump a dat cuvântul secretarului Apărării, Pete Hegseth, șefului Statului Major general, John Caine, și secretarului de Stat Marco Rubio, care au justificat acțiunea și l-au elogiat pe președinte. Secretarul de Stat, Pete Hegseth a plusat: „America își poate proiecta voința în lume, oriunde, oricând. Asta înseamnă «America pe primul loc» («America first») și «Pacea prin Putere».” Aceasta este , însă, Doctrina Wolfowitz (1992) redivivus. Una dintre întrebările puse la Conferința de Presă a fost asupra grațierii de către președintele Trump și eliberării dintr-o închisoare federală cu o lună în urmă, la 1 decembrie 2025, a fostului președinte al Hondurasului, Orlando Hernández, condamnat în Statele Unite, în timpul administrației Biden, la 45 ani închisoare pentru conspirație la trafic de droguri și deținere de arme automate pe vremea când era președinte. Trump a răspuns că Biden i-a înscenat acuzațiile lui Hernandez, care „a fost tratat așa cum administrația Biden l-a tratat și pe un om pe nume Trump”… „Dacă unii vând droguri într-o țară, aceasta nu înseamnă să arestați președintele și îl aruncați în închisoare pentru tot restul vieții” («You take any country you want, if somebody sells drugs in that country, that doesn’t mean you arrest the president and put him in jail for the rest of his life»). Desigur, astfel de detalii nu vor fi reținute de cursul tumultuos al istoriei acestei perioade. După cum se știe, reacțiile, în America Latină, în Statele Unite și în întreaga lume, au fost cele mai diverse. Probabil reacția negativă cea mai rapidă și tranșantă în Statele Unite a fost cea a comitetului editorial al ziarului The New York Times care, în editorialul din 3 ianuarie 2026, a condamnat atacul ca fiind „periculos și ilegal”, descriindu-l drept un act de „imperialism modern”, căruia îi lipsește „orice aparență de legitimitate internațională, autoritate legală validă, sau aprobare internă”.

Doctrina Monroe, Corolarul Roosevelt și Corolarul Trump

În 1823, la aproape o jumătate de secol de la încheierea Războiului de Independență, Statele Unite ale Americii și-au asumat statutul de principală putere locală în Emisfera Vestică, prin Discursul adresat Congresului privind starea Uniunii al celui de-al cincilea președinte american, James Monroe. Discursul întemeia separarea de principiu a celor două emisfere, ca sfere de influență, afirmând că orice tentativă a puterilor europene de a exercita control sau influență asupra statelor suverane din emisfera vestică va fi interpretată drept o amenințare directă la adresa securității Statelor Unite («dangerous for our peace and safety»). La data elaborării ei, doctrina Monroe a fost un sprijin pentru mișcarea de eliberare a țărilor Americii Spaniole de sub dominația colonială. Treptat, trupele imperiale spaniole au fost învinse în Noua Granada (1818), Venezuela și Panama (1821), Ecuador (1822), Peru (1824), Bolivia (1825). Personalitatea emblematică pentru războaiele de independență națională ale Americii Spaniole a fost venezueleanul Simón Bolivar – supranumit Liberatorul – care a ocupat, în diverse perioade, funcțiile de președinte al noilor state independente Venezuela, Republica Peru, Bolivia, Columbia Mare. Pe măsura întăririi puterii economice și capacităților militare ale Statelor Unite, Doctrina Monroe a fost transformată dintr-un element de descurajare pentru statele europene de a interveni politic sau militar în emisfera vestică, într-un instrument de impunere a hegemoniei americane în statele devenite independente din America Centrală și America de Sud. Punctul maxim al acestei escaladări doctrinare a fost atins în 1904, când președintele Theodor Roosevelt, tot în cadrul unui discurs anual privind starea Uniunii, a prezentat Congresului ceea ce va fi denumit în istorie Corolarul Roosevelt la Doctrina Monroe: „Tot ceea ce își dorește această țară [Statele Unite] este de a vedea țările vecine stabile, ordonate și prospere. Infracțiunile cronice sau o neputință care duc la o slăbire generală a legăturilor societății civilizate, pot necesita, în America sau în alte părți, o intervenție a unei națiuni civilizate iar, în emisfera occidentală, adeziunea Statelor Unite la Doctrina Monroe poate obligă Statele Unite, oricât de reticente, în cazuri flagrante de asemenea infracțiuni sau incapacitate, să exercite puteri polițienești internaționale.”

Avem aici și esența actualului Corolar Trump la Doctrina Monroe, care este unul dintre pilonii de bază ai Strategiei de Securitate Națională a Statelor Unite – 2025, cu diferența că varianta Roosevelt este mai tranșantă. În Strategia de Securitate – 2025, Statele Unite se autodefinesc ca o „soft power” doritoare să-și impună primatul în Emisfera Vestică prin prestigiu și atractivitate. Atacul din 3 ianuarie și tot ce a urmat și va urma denotă o cu totul altă strategie în aplicarea Corolarului Trump. Doctrina Monroe, succesivele ei amendări, corolarul Roosevelt sau actualul corolar Trump, sunt documente declarative unilaterale ale Statelor Unite, neînscrise în nici un tratat sau document de drept internațional. Ele au ghidat politica externă a Statelor Unite, motivând-o în fața celor dispuși sau a celor nevoiți să o accepte.

Chavismul. Republica Bolivariană a Venezuelei

În 1999, cursul politicii Venezuelei a virat spre un suveranism de stânga, în urma câștigării alegerilor prezidențiale din decembrie 1998 de către Hugo Chávez, fost ofițer de carieră cu un trecut revoluționar în cadrul armatei. Prin referendum s-a hotărât, cu o largă susținere (92%), schimbarea Constituției Venezuelei. În alegerile pentru Adunarea Constituantă partidele naționaliste și cele de stânga, unite în jurul lui Chavez, au obținut aproape 70 la sută din voturi. Constituția din 1999 („Constituția Bolivariană”) a fost considerată ca „una dintre cele mai avansate în privința drepturilor omului și a protecției minorităților indigene”, prevăzând, printre altele, dreptul la educație gratuită și la tratamentul medical gratuit. Ea a fost aprobată prin referendum, cu peste 70% din numărul voturilor exprimate. Unul dintre articolele fundamentale ale noii Constituții a fost schimbarea denumirii țării din Republica Venezuela în Republica Bolivariană a Venezuelei, subliniind astfel faptul că Venezuela constituie numai unul dintre teritoriile eliberate cu două secole în urmă sub conducerea lui Simón Bolivar și redeschizând perspectiva unei Federații a Statelor Bolivariene. Alegeri prezidențiale din 2000, conforme cu noua Constituție, au fost câștigate de către Chávez cu 60 la sută din voturi, iar cele parlamentare au adus 50 la sută din mandate partidului lui Chavez (Mișcarea pentru a V-a Republică), aliat cu Partidul Socialist, Partidul Social-democrat fiind următorul câștigător. În 2007, Chávez a înființat Partidul Socialist Unit al Venezuelei, aflat și astăzi la guvernare.

Toate aceste procente sunt relevante pentru sprijinul popular pe care Chávez l-a avut în renaționalizarea unor sectoare cheie ale economiei Venezuelei, începând cu 2001: petrolul și gazele naturale, telecomunicațiile și electricitatea, oțelul, cimentul și alte industrii de bază. În 2011, Chávez a anunțat naționalizarea exploatării și exportului de aur, forțând companiile străine să predea rezervele aurifere statului. Naționalizările s-au făcut pe bază de despăgubiri și compensații, dar procesele statului Venezuelean cu marile companii, în general nord-americane, durează până în zilele noastre.

Chavez a câștigat al patrulea mandat prezidențial în 2012, dar deja era grav bolnav. L-a desemnat ca succesor pe vicepreședintele Nicolás Maduro, cel mai fidel locotenent și admirator al său, care a devenit președinte în urma alegerilor din 2013, câștigate la limită (o marjă de 1,5 la sută) și contestate de opoziție.

Chavismul (Bolivarianismul sau neo-Bolivarismul) este o ideologie ale cărei elemente de bază sunt: suveranitatea politică și economică Latino-Americană; integrarea Americii Latine; anti-imperialism; opoziția la neoliberalism, la globalizarea hegemonică și la controlul FMI și Word Bank; naționalizarea industriilor strategice; socialism cu elemente de economie de piață națională, deci toate ingredientele care o fac periculoasă prin contagiune pentru sistemul socio-economic capitalist nord-american. Această ideologie (denumită printre aderenți Socialismul Secolului XXI), susținerea ei de către clasele de jos și de mijloc în majoritatea statelor Americii Latine, pătrunderea Rusiei și în special a Chinei pe piața acestor state și imensa rezervă de petrol a Venezuelei, sunt motivele profunde ale activării doctrinare a Corolarului Trump la Doctrina Monroe și ale spectaculosului atac militar din 3 ianuarie al Statelor Unite în Republica Bolivariană a Venezuelei.

Viața a devenit confort, nu provocare…

Data: 6 februarie 2026 by Petru Jipa

Trăim într-o epocă în care confortul nu mai este doar un lux, a devenit un obicei, conducătorul tăcut al deciziilor noastre, cenzorul invizibil al dorințelor noastre. Dar ce se întâmplă când confortul nu ne mai însoțește doar, ci ne domină? Când ne conduce ușor, dar neobosit, departe de risc, de aventură, de viața reală? Căci da: omenirea devine din ce în ce mai dependentă de confort, mai degrabă decât de provocare, iar această dependență ne schimbă, mai profund decât vrem să recunoaștem. Confortul este ca un cuib moale: cald, sigur, reconfortant. Dar un cuib locuit prea mult timp împiedică zborul. Fiecare persoană poartă în sine dorința de creștere, dar creșterea nu izvorăște din stagnare, ci din rezistență. Provocarea este fierarul care ne modelează caracterul; transformă nerăbdarea în răbdare, îndoiala în determinare, frica în curaj. Fără ea, sufletul rămâne nelucrat, ca un câmp ne arat niciodată, fertil, da, dar nefolosit. Confortul, pe de altă parte, ne adoarme cu promisiunea invulnerabilității, dar rămâne doar o viață neîncercată? O viață fără rezistență este ca un râu fără pietre: calm, da, dar și fără curgere, nemișcat, fără sunet. Această dependență se manifestă zilnic: în derulare în loc să gândim, în consum în loc să creăm, în evitare în loc să îmbrățișăm. Ne optimizăm somnul, dieta, rutina, dar, făcând asta, uităm să ne optimizăm curajul. Construim plase de siguranță până când uităm cum este să cazi liber și să zbori liber. Tehnologia care ne oferă timp ne fură adesea timpul de a gândi; confortul care ne ușurează uneori ne înlătură povara care ne poartă, și anume, responsabilitatea pentru propria noastră devenire. Dar aici se află și speranța: căci dependența nu este soartă, este o alegere. Fiecare moment în care ne trezim conștient când ar fi mai ușor să stăm în pat; fiecare propoziție pe care o rostim, chiar dacă vocea ne tremură; Fiecare pas în incertitudine, chiar și atunci când calea părea mai clară, acestea sunt mici acte de rebeliune împotriva tiraniei confortului. Ființele umane nu sunt creaturi care prosperă în liniște, ci mai degrabă în tensiune: între dor și realitate, între siguranță și libertate, între ceea ce este și ceea ce ar putea fi. Așadar, nu ne mai întrebăm: „Ce este confortabil?”, ci mai degrabă: „Ce mă face să mă simt viu?”. Pentru că viața nu este un loc de locuit, este o expediție. Și fiecare expediție are nevoie nu doar de echipament, ci mai presus de toate, de curajul de a pune deoparte busola și de a lăsa inima să ne ghideze.

Ce-ar fi dacă o navă ar fi condusă nu de un căpitan, ci de un orb, iar echipajul ar privi în tăcere pentru că timona este în siguranță și cursul părea confortabil? Această predare tăcută față de responsabilitate nu este un experiment de gândire, ci realitatea care ne înconjoară zilnic: „Dacă se aude că este condusă de oameni de proastă calitate, nu mai mir pe nimeni. Prefer confortul de a suporta.” Căci uimirea a dispărut de mult, nu pentru că conducerea s-a îmbunătățit, ci pentru că am învățat să normalizăm inadecvarea. Acceptăm jumătăți de adevăr ca pâinea cea de toate zilele, ascundem nedreptatea ca o tuse supărătoare și rămânem tăcuți acolo unde ar trebui să vorbim, nu de frica furtunii, ci de frica propriului ecou. Puterea mediocrității nu constă în puterea ei, ci în tăcerea noastră: crește ca o buruiană discretă, persistentă, neobosită, atâta timp cât nimeni nu ridică o lopată. Dar ce înseamnă de fapt „proastă calitate”? Nu doar ignoranță sau incompetență, ci mai presus de toate, refuzul nostru, disprețul față de adevăr în favoarea plăcerii, suprimarea responsabilității în favoarea exonerării. Un lider prost nu este doar cel care greșește, ci cel care ridică eroarea la rang de metodă; cel care vede îndoiala nu ca pe o busolă, ci ca pe o tulburare; cel care citește critica nu ca pe un dar, ci ca pe un atac. Și noi? Aplaudăm nu din convingere, ci din epuizare. Nu alegem cele mai bune minți, ci cele mai liniștite voci. Nu preferăm liniile clare ale eticii, ci curbele moi ale confortului.

Dar confortul nu este o marfă neutră, este întotdeauna un pact cu tăcerea. De fiecare dată când ne întoarcem privirea, semnăm în tăcere o nouă clauză în acest contract: „Renunț să mă uit ca să nu fiu nevoit să văd ceea ce nu vreau să schimb.” Și astfel, lumea nu este distrusă de oameni răi, ci de o mie de mici acte de acord, de umeri care se relaxează în loc să se încordeze; de voci care se ridică să râdă în loc să avertizeze; prin ochi care se închid ca să nu vadă că lumina s-a stins de mult. Speranța nu constă în iluzia unor lideri mai buni, ci în hotărârea de a deveni cetățeni mai buni. Căci conducerea nu începe în palat, ci în conversație; nu pe podium, ci în contact vizual. Nu cu comenzi, ci cu curajul de a întreba: „Ce-ar fi dacă nu aș privi în altă parte? Ce-ar fi dacă aș vorbi, nu pentru a convinge, ci pentru a fi sincer?” Omenirea nu va fi salvată de eroi, ci de suma tuturor micilor și incomodelor „da”-uri la adevărul pe care l-am înțeles greșit atât de mult timp ca pe o povară.

Să fie pace!

Ar putea deveni muzeu Casa în care s-a născut Nicolae Ceaușescu?

Data: 5 februarie 2026 by George V. Grigore

Chiar dacă încercăm să ocolim subiectul despre segmentul temporal în care țara noastră s-a aflat sub un regim socialist, oamenii nu pot uita atât de repede istoria acelor momente și caută încă în cutia cu amintiri. Așa cum un anumit mormânt este căutat periodic, tot astfel și casa din Scornicești în care s-a născut Nicolae Ceaușescu a devenit loc destul de vizitat de turiști, pentru că aici s-a născut „cel mai iubit fiu al poporului”. Deși în prezent nu funcționează oficial ca muzeu, căsuța natală din Scornicești, județul Olt, este vizitată zilnic de numeroși români care doresc să vadă cu ochii lor locul în care s-a născut fostul lider comunist. Este o casă modestă, cu două camere și prispă, iar Nicolae Ceaușescu a venit pe lume în această locuință într-o familie numeroasă, printre cei zece copii ai părinților săi, Alexandra și Andruța. În perioada comunistă, casa a fost reamenajată, dar după 1989 mobilierul original și obiectele de decor au fost privite cu nepăsare și unele chiar s-au pierdut sau au fost furate. Nepotul liderului, care are grijă de acest patrimoniu, a declarat că există planuri serioase de transformare a casei într-un muzeu. El a precizat: „Muzeul se va face sigur, sunt discuțiile între noi nepoții. După Revoluție nu au mai existat îmbunătățiri sau renovări, însă până la inaugurarea muzeului le vom face. Este posibil să existe și un bilet de intrare, dar vom decide împreună. Însă ce pot să vă asigur că va fi inaugurată această casă memorială, sunt foarte mulți români care îi trec pragul și acum, lună de lună, există multă curiozitate și multă emoție”.

Un alt aspect important constă în faptul că Valentin Ceaușescu, singurul copil în viață al cuplului Ceaușescu, a refuzat să își revendice drepturi asupra bunurilor de la Scornicești sau să se implice în organizarea casei memoriale. Potrivit declarațiilor din presă, el nu ar fi dorit nici să deschidă procese pentru restituiri sau să participe la demersurile de transformare a locului natal într-un obiectiv muzeal. Istoria acestei locuințe a început cu o construcție tipică de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar în 1979, regimul comunist a decis să o reamenajeze și să păstreze mobilierul și obiectele care, până la Revoluție, puteau evoca viața lui Ceaușescu în copilărie. Casa include mobilă, tablouri, lăzi de zestre și alte obiecte ale familiei, dar, din cauza trecerii timpului și lipsa unor reparații constante, multe elemente s-au deteriorat. În paralel, în București, Palatul Primăverii, reședința oficială a familiei Ceaușescu, a continuat să fie promovat și întreținut — un contrast evident între opulența vilei din Capitală și starea modestă a casei natale de la Scornicești. Pe lângă valoarea istorică, casa din Scornicești exercită și o puternică componentă emoțională asupra vizitatorilor: mulți vin cu insigne, drapele, imagini sau mesaje cu simboluri ale fostului regim, reminiscenți ai nostalgiei pentru epoca Ceaușescu. Întreaga experiență a devenit un ritual informal pentru simpatizanții fostului dictator, care își exprimă astfel admirația sau nostalgie.

În ciuda popularității sale informale, casa natală nu este încă parte a circuitelor muzeale oficiale. Promovarea este redusă, administrarea este aproape exclusiv locală, iar restaurările au fost sporadice. Nepotul implicat dorește ca muzeul să fie deschis într-un interval rezonabil, iar vizitatorii să plătească un eventual bilet de acces în viitor. Așa cum locația din Târgoviște unde a fost judecat Ceaușescu a devenit muzeu, și casa în care s-a născut Nicolae Ceaușescu din Scornicești (jud. Olt) – parte a istoriei noastre contemporane – poate deveni muzeu.

Căruța cu putori, proști și curve…

Data: 5 februarie 2026 by Nicolae Bălașa

Oamenilor cu ochii după averi, dacă nu ştiți, vă spun eu: cei mai mulţi bani se fac din frica şi din suferinţa umană. „Şi dacă lipsesc?” – o să mă întrebe unii mai siguri sau mai puşi la adăpost în această lume a spaimei şi, de ce nu, a disperării. Dacă lipsesc?! Admit, oarecum, şi o astfel de chestiune, însă lipsa vine, în primul rând, din neputinţa noastră de a vedea. Acum să nu credeţi că tuturor ne-au crescut dioptriile şi musai să mergem la oftamolog. Nu! Povestea ţine de creieraş. Unora li s-a chircit într-atât încât au ajuns la stadiul de orbete şi se comportă conform demnităţii câştigate. Ţaca-paca, dau cu fleanca până îşi văd sacii în căruţă, haremurile adunate, bordelurile pe roate, limuzine aurite, nichelate… Ce s-o mai lungim?! Până ce sunt şi ei nababi, chiar dacă nu au în spatele curţii nici deşerturi şi nici sonde, câmpuri… Petrol, la ei, însă, berechet! Comerţ, nu glumă! Altora, de prea mult stat în faţa televizorului, li s-a pus praful pe cerebel, mai ceva ca pe ecranul, mijloc de prostit şi promovat prostituţia, la nivel planetar. Alţii – mulţi, desigur, indolenţi până peste poate – merg aproape ca vitele spre abator, inconştienţi şi de chinuri, şi de moarte. Tresar târziu când cuţitul este deja înfipt şi în spate, şi între coarne. Abia atunci strigă şi sar ca arşi, însă degeaba! Căderea în genunchi e fără de marşarier, adică fără de întoarcere. Mai ales când pofta celui ce a decis, e poftă şi de carne, şi de oase.

Ar mai fi destui! Nu-i mai pun la număr, fie şi numai pentru că nu vreau să vă sperii. Mă întorc la ce am acceptat, evident, în parte. Adică la frică, la suferinţă şi la spaima de detoate. Când ele, cele enumerate, încă nu şi-au făcut loc sau nu sunt la vedere, desigur, „un alt creier”, fie ni le arată (la televizor: „Au crescut peste măsură preţurile la!… Bla, bla, bla! Tocmai acum, în prag de iarnă, când nici de păscut nu mai avem unde! …Şi nici ce mânca!“ Au… Au! Au!), fie ni le toarnă în poală sau direct pe gât, încât durerea să fie şi spaimă, şi chin, şi moarte. Metoda nu e de ieri, de alaltăieri! Biruri au fost, sunt, și o să mai fie! Mă întorc în vremurile antice, când nici măcar eu, „Imperatore”, al Romei Antice, nu eram conceput şi vi-l aduc aminte iar pe Moise. Pe el şi partenerul „de afaceri”, faraonul exodului. „Nu vrei?” – i-ar fi zis primul, celuilalt – atunci, las’ că am eu ac de cojocul tău!”. Povestea o ştiţi. Au dat cu ciumă, cu lăcuste, cu de toate până ce faraonului i-a intrat moartea în palat şi i-a luat pe cel mai drag. Fiul! În consecinţă, nu degeaba am legat de aşa manieră chestiunile într-o triadă (frică-suferinţă-moarte), asemănătoare cu o altă celebră trinitate: Dumnezeu, eu şi lumea, formulată de Ţuţea – săracul! Ambele, pe post de stabilopozi, cu greutate.

La o scară mai mică, după cum spun sociologii, un fel de caz… Pentru convingere! Vine mai ieri, o echipă, specialişti, angajaţi la firma lui cutare, agreată de fel şi fel de instituţii (locale, judeţene, centrale sau invers), cu profite care mai de care, şi întreabă:

– Vreţi deratizare?

– Nu! – i-am răspuns, dintr-o eroare – „pe la noi, gângănii, ioc. Cei din bloc le-au strâns pe toate, au dat cu prafuri, au spălat, le-au pus pe foc!

– Da?! Ca să vezi?!. S-au mirat şi au plecat. Nu însă înainte de a împrăştia în bloc, când pe holuri, când pe scări, pe la uşi, pe la subsol, ouăle şi, desigur, gândacii lor. Doar în câteva zile, peste tot, doar arătări. Intră pe sub uşă, în dulap, prin pâine, noaptea mişună pe tine… Urli, sari din somn ca ars, te scarpini… „Iar am dat de dracu’ cu ăştia!” – îţi zici şi, în genunchi, îi chemi pe cei ce, nu de mult, să tot fie un ieri-alaltăieri, ai refuzat să le dai francul. Toată povestea asta, din perspectiva producătorului de gângănii, chiar costă, mai ales că ei, la mica ciupeală, nu au investiţiile necesare care să ajungă la productivitatea japonezilor ce produceau câteva tone de păduchi pe zi, în timpul războiului! În consecinţă, ghişeftul nu potoleşte pofta! Atunci „creierul“ schimbă strategia amintindu-şi de „babaul” ce i-a marcat chiar şi lui copilăria. Alţii însă îşi dezvoltă serviciile, pas cu pas, până la morgă, încât, dacă tot s-au pus pe luat, pentru rentabilitate, să ia şi pielea celui deja trecut în altă parte. Îi las pe ăştia cu ale lor. Oameni de afaceri, respectaţi, în limuzine, în palate cu piscine… Mă rog, nu mă bag! Ar trebui să o facă altcineva, însă tocmai aceia au dat buzna în prima categorie de care v-am vorbit mai sus.

Ce te faci însă tu, ca om, când „babaul” chiar există în natură?! Mitici ăl bătrân, din sud, apoi coana Joiţina lui, cu al său popor. Precizez că la asta au tras mulţi (un fel de sfârlogei, prieteni buni cu el, apoi… ehei, de-ai ei… Câţi?! Doar Cel de Sus o şti dacă nu cumva nu i-o fi dat şi Lui peste cap programul de numărat), chiar şi-n plinul răsărit de soare când lola-lola, scârţa-scârţa şi hopa-ţopa ar trebui să-şi schimbe măcar forma. Oamenii care sunt oameni, ca să aibă măcar ce pune pe masă, fireşte, se duc la muncă! Oho, vai de capul meu! Veşnic pierd din vedere că a sta aşa, precum vaca, cu duda în gură, e tot un fel de trudă. Ce să fac dacă ăştia, care se ocupă cu definirea meseriilor şi împărţirea funcţiilor nu sunt expliciţi?! Desigur, nu-mi pot continua discursul fără a aminti şi de Cioc(istă – Cioc, cioc, cioc, pe la mesele rotunde, cioc, cioc, cioc, pe la marile portiţe, apoi, cioc, cioc, cioc şi-n trocul cu tărâţe… Cioc!), de Urinela, o țineți minte,, e de-acolo, de la Sadova, de gaşca lui Păsăroi etc. şi mulţi alţii ca ei, veniți în București. Toţi un fel de helouuu! surd, absurd, un fel de hău, pe dinăuntru, în exterior, acelaşi drac, de data asta, însă drac bălţat, cu chip de om. Ferească-te Dumnezeu! Spaima-spaimelor! Spun şi chiar accentuez! Nu de alta, dar dacă de ăia cu gângăniile, până la urmă dai şi scapi, pe cei ce vând iluzii la te miri ce colţ de stradă sau ierburi de picioare, de cap, şolduri şi spinare, prin dughene, zis plafare, îi poţi ocoli, de dracu când ai dat, şansele-s puţine. Nu mai scapi! De dracul ăsta, de-aci, de pe pământ, vorbesc, şi despre care am pomenit mai sus, că de celălalt, mai cu un popă, mai cu oala cu tămâie şi cu un pic de şansă, fuge…

„Domnule, nu te tot plânge ca muierea beată!” – mi-a zis, acum, de dimineaţă, un sociolog nevoie mare! Noi, după studii, ehe… Dacă-L avem iluzie, pe Dumnezeu, în dreapta, obligatoriu, în stânga, stă bine-merci, scaraoschi, chiar cu voia noastră! Păi, nu?! După votare şi iar votare, pentru echilibru!”. „Dragul meu, i-am zis, dacă ai fi avut de-a face cu ăştia, meşchetari, paraşute, fel şi fel de ordinari(re), îţi cădea până acum nu doar părul din nas sau cel dintre picioare, ci şi pielea şi se destrămau şi oasele. Râia-i apă de ploaie! Mai dai cu o leşie, mai freci cu o cărămidă, te înveleşti, ca pe vremea străbunicii, în lâna îmbibată în ţuică şi, până la urmă, ea, râia, tot se duce. Ori te iartă, ori te uită! De dracu’ împeliţat nici cu deteteu, nici cu naftalină, nici cu… nu mai scapi! Pe vremuri, exista verdele de paris. Îi dădeai cu el în nas, mai strâmba ceva din el, din nas, dar pân’ la urmă, se pleoştea. Acum, când au terminat ăştia industria, nimic! Ştiinţa dumitale nu mai face, aci, pe plaiul mioritic, nici măcar două parale! Urâtul, prin ‘năuntru, pe dinafară, oricum l-ai întoarce, e urât şi basta! Din el, frica, apoi moartea! Ia aminte, regândeşte-te, nu te mai da mare cu fel şi fel de chestii adunate în tratate de rahat. Că toată sociologia ta, după cum o tot lălăi, pe la noi, nu face nici măcar cât un pui de drac!”. „E, asta e şi nu e bine!” – mi-am zis, mai ieri, pe seară, când tocmai, tocmai mă gândeam… „Helăuuuu!”. Urlă Urinela! Joiţina tot aşa. Ăilalţi le ţin isonul. Toţi, în turmă şi în cor, pe-al lor trotuar. Centura-centurilor! Cică ar vrea acum să le dau până şi casa pentru tampoane şi un pumn de ploaie. Doamne, ce ţi-e şi cu seceta asta! Arşiţă mare! Şi, Sfinte, Sfinte, ce putoare!

Până la întâlnirea viitoare, dă Doamne o ploaie! Ba chiar un potop! Ce, Doamne iartă-mă, o face şi Ilie, ăsta, nu ştiu?! Să se mai curăţe pământul, că prea pute! Au tot trecut prin lume şi prin faţa casei mele, numai şi numai căruţe. Toate pline cu putori, proşti şi curve!

P.S.: Fraţilor, trebuie să recunosc faptul că dialogul acesta virtual cu voi, lumea de-a acum şi aceea ce va fi să fie, îmi face bine. Uneori, am sentimentul că îmi vindecă rănile dintr-un trecut parcă încă netrecut. Alteori, propriile-mi spuse îmi sunt cale spre lumile posibile, de atâtea ori pomenite. Vrem sau nu, într-o zi, tot ne desprindem de căruţa noastră cosmică, ce ne poartă şi ne rabdă oasele tocmai din primordii. Problema e cum plecăm? Una e să nimereşti în caleaşca cu Dumnezeu şi alta e să te urci în aia plină putori, de proşti şi fel şi feluri de curve! Pentru ele Sfâlogea și sfârlogeii, mari mitici, biruri și iar biruri!

Principatul Zeta sub conducerea familiei valahe Balșa în secolul XIV: O istorie românească din Muntenegru și Nordul Albaniei…

Data: 5 februarie 2026 by Ionuț Țene

Istoriografia românească a ignorat aproape în totalitate „Româniile” din evul mediu timpuriu, acele „țări românești” din sudul Dunării pe tot cuprinsul Balcanilor. Un astfel de exemplu, o „țară românească” din vestul Balcanilor, pe locurile locuite de Mauro-Vlahi, a fost Principatul Balșa, cunoscut și sub numele de Zeta, care reprezintă un stat medieval important, fondat în secolul al XIV-lea de Balșa I. Acesta a fost un nobil de origine vlahă, care a condus regiunea geografică Zeta, corespunzând unor teritorii ce fac parte astăzi din Muntenegru și Albania de Nord. Familia Balšić (slavizată mai târziu), fondată de Balșa I, a domnit în Zeta și în zonele de coastă adiacente din 1362 până în 1421, într-o perioadă marcată de declinul Imperiului Sârb. Balșa I, care a trăit între anii 1331–1362, este considerat fondatorul dinastiei Balšić. Majoritatea cercetătorilor sârbi și croați susțin că familia Balšić este de origine vlahă. Acești vlahi, cunoscuți și sub numele de români balcanici, constituie un grup etnic romanic ce trăiește în diverse regiuni din Balcani începând cu epoca Imperiului Roman târziu. Aceștia sunt descendenți ai populațiilor romanizate din perioada Imperiului Roman de Răsărit. Originea vlahă a familiei Balšić sugerează că aceștia își aveau rădăcinile în comunitățile de păstori și agricultori care vorbeau dialecte romanice și trăiau în zonele muntoase din Balcani. În Zeta de Jos (litoralul muntenegrean și nordul Albaniei), familia Balšić a fost cunoscută ca fiind înrudită cu familia Balș din Moldova, familie de români pământeni amintită în hrisoave din secolul al XV-lea. În Zeta, Balșicii „au provenit din vlahi, respectiv morlaci slavizați, care, datorită meritelor ca soldați, au fost ridicați la rangul de nobili și mai apoi au fost numiți domnitori ai Zetei” (Grga Novak, Povijest Splita I, Split, 1978, p. 335).

Familia Balšić, cu certe origini vlahe, a condus Principatul Zeta ca stat independent, controlând teritorii în actualul Muntenegru și Albania de Nord, precum și litoralul Adriaticii, făcând comerț cu venețienii. Ascensiunea familiei a fost favorizată de slăbirea Imperiului Sârb, permițându-le să-și consolideze puterea în Zeta și în zonele de coastă, extinzându-și influența spre sudul Bosniei și Croației, sudul Albaniei și Kosovo. Vlahii din Muntenegru și Albania de Nord, unde a dominat familia Balšić, au avut legături lingvistice și culturale cu alte comunități vlahe din Balcani, inclusiv cele din Grecia (viitorii aromâni), Macedonia de Nord (meglenoromâni) și Serbia. Aceste legături s-au manifestat prin dialecte similare, obiceiuri și tradiții comune. Vlahii erau adesea organizați în comunități autonome, conduse de căpetenii sau cnezi, și s-au impus politic în Balcani. Această structură socială a permis menținerea identității lor distincte și autonomia în cadrul statelor medievale. Familia Balšić, prin ascensiunea sa la putere, ar fi putut beneficia, cu siguranță, de sprijinul și influența acestor comunități vlahe.

Principatul Zeta s-a extins și în zone din Bosnia și Croația, Albania de Sud și Kosovo. Balșa I a fost un nobil și comandant militar în timpul domniei împăratului Dušan cel Puternic (r. 1331–1355). După moartea lui Dušan în 1355, Balșa I a reușit să-și extindă puterea, obținând controlul asupra insulei Mljet. Inițial, a ocupat terenuri deținute de Lordul Žarko în Zeta de Jos, fiind ulterior recunoscut ca „lord provincial” de împăratul Uroš cel Slab (r. 1355–1371). În 1362, fiii lui Balșa I au învins și ucis pe Conducătorul Zetei de Sus, Đuraš Ilijić, consolidând și mai mult controlul asupra Zetei de Sus. Balșa I a avut trei fii: Đurađ, Stracimir și Balșa II, dintre care Đurađ I și Balșa II au condus Principatul Zeta. De asemenea, a avut o fiică, Voisava Balșa, care s-a căsătorit cu Karl Thopia. Balșa Balšić (Balșa II) a fost conducătorul Zetei de Jos din 1378 până în 1385. El a continuat să conducă Zeta, inclusiv Scutari, ca membru al familiei nobile Balšić. Familia Balšić a stăpânit regiunea Zeta până în 1421. În timpul țarului sârb Dušan, Balșa avea în posesie doar o mică localitate, dar după moartea țarului, cei trei fii ai săi au ajuns stăpâni în toată regiunea Zeta în timpul domniei lui Uroš. După moartea țarului Uroš, familia Balšić a condus Macedonia împreună cu familia Mrnjavčevići până în 1421, când în Zeta a ajuns la putere despotul Ștefan. Există și alte diverse teorii privind originea familiei Balšić. Unii istorici consideră că familia este de origine franceză sau italiană, în timp ce majoritatea cercetătorilor sârbi și croați susțin totuși că Balșicii sunt de origine vlahă (Ćirković, Sima. The Serbs. Malden: Blackwell Publishing, 2004).

Cea mai veche mențiune a unui membru al familiei poate fi urmărită într-o scrisoare din 1304, trimisă de Elena de Anjou la Ragusa prin intermediul administratorului său, Matija Balšić. Prima mențiune a familiei în sine se găsește într-o carte a împăratului sârb Ștefan Uroș al V-lea, datată 29 septembrie 1360, care menționează fondatorul său, Balșa. Potrivit savantului Thomas Fleming, Balșa a fost un magnat „destul de obscur” din zona din jurul orașelor Bar și Budva. Mavro Orbini îl descrie în 1601 ca pe un nobil mărunt care deținea un singur sat în zona lacului Skadar în timpul domniei împăratului Dušan cel Puternic. După moartea împăratului, Balșa și cei trei fii ai săi au câștigat puterea în Zeta de Jos, achiziționând pământurile domnitorului Žarko și ucigând voievodul Đuraš Ilijić (Fine, John V.A. Jr. The Late Medieval Balkans: A Critical Survey from the Late Twelfth Century to the Ottoman Conquest. Ann Arbor: University of Michigan Press, 1994).

Familia Balšić a reușit social, ca valahi bogați, să se ridice de la mica nobilime la stăpâni provinciali, creând astfel un stat valah, care cuprindea Zeta și orașele Shkodër, Drisht, Tivar, Ulqin și Budva. Desigur că elitele erau majoritar de origine valahă. Nu este exclus ca populația să fi fost mixtă vlaho-slavă. Ulterior, Balșa și-au extins stăpânirea asupra unei mari porțiuni din teritoriul albanez, devenind șefii celei mai mari entități feudale din nordul Albaniei până în secolul al XV-lea. Centrul administrativ și politic al entității feudale a fost orașul Shkodër, care a devenit un centru economic interregional important. De asemenea, membrii familiei Balšić au fondat și renovat numeroase mănăstiri și biserici ortodoxe orientale. Între 1368 și 1389, familia Balšić deținea propriile nave și opera ca pirați albanezi, fiind tolerată de Republica Veneția datorită atitudinii lor anti-otomane (Schmitt, Oliver Jens. Das venezianische Albanien (1392–1479). München: Oldenbourg Verlag, 2001).

Originea vlahă a familiei Balšić nu este lipsită de dezbateri nici în istoriografia actuală. Unii istorici argumentează teoretic că accentul pe originea vlahă ar putea fi o modalitate de a diminua importanța rolului familiei în istoria sârbă sau de a contesta legitimitatea lor ca și conducători. Alții susțin că identificarea cu o anumită etnie în perioada medievală era mult mai fluidă decât în timpurile moderne, și că familia Balšić ar fi putut adopta diverse identități culturale și politice în funcție de context (Malcolm, Noel. Kosovo: A Short History. New York: New York University Press, 1998). Conexiunile dintre familia Balšić, de origine vlahă și valahii din Balcani sunt multiple și complexe. Familia Balšić, de origine vlahă, a avut legături culturale, lingvistice și sociale cu alte comunități vlahe din Balcani. Aceste legături au contribuit la constituirea unei baze etnico-politice și economice care a dus la ascensiunea și menținerea puterii familiei în Zeta, dar și la integrarea lor în rețelele economice și politice mai largi din Balcani. Interpretarea acestor conexiuni rămâne totuși un subiect de dezbatere în istoriografie, reflectând complexitatea identităților etnice și culturale din regiune. Vlahii au lăsat atunci, când s-au aflat la putere, numeroase urme ale existenței lor, mai cunoscute fiind monumentele funerare numite stećci, construite între secolele XII-XV. Vlahii din Zeta au fost în cele din urmă slavizați și astăzi nu mai vorbesc limba lor, care se asemăna cu limba română. Monumente funerare asemănătoare se găsesc în număr mare și în sudul Bosniei, unde de asemenea au trăit vlahi care au fost în final slavizați (John V. A. Fine, The Late Medieval Balkans: A Critical Survey from the Late Twelfth Century to the Ottoman Conquest, University of Michigan Press, 1994, p. 19).

Inclusiv în politica eclezială și confesională ortodoxă, această familie de vlahi a lăsat o moștenire puternică. În Episcopia și Principatul Muntenegrului, susținătorii dinastiei Petrović-Njegoš susțineau că sunt descendenți din familia Balšić, precum și din dinastiile Nemanjić și Crnojević. Înainte de Al Doilea Război Mondial, familia a dat numele clubului de fotbal GSK Balšić Podgorica. Inclusiv stema acestei familii care a condus Principatul Zeta cuprindea un lup, totemul vechilor populații iliro-geto-dace. Cercetarea trecutului acestui Principat vlah Zeta reprezintă un comandament istoriografic astăzi. Principatul este una dintre acele „țări românești” din sudul Dunării care au supraviețuit etnic și politic până în secolul al XV-lea, liderii și nobilii vlahi pierzându-și treptat puterea și identitatea în fața slavizării. Se poate observa o similaritate cu Țaratul românesc de la Târnovo din secolele XII-XIII. Aceste țări românești au colaborat cu frații lor de la nord de Dunăre, conform hrisoavelor vremii. Cercetarea lor face parte din noua paradigmă a etnogenezei românești.

Aparență și realitate…

Data: 4 februarie 2026 by Petru Jipa

„Doar idioții ajung în vârful puterii”. Această frază, atribuită lui Machiavelli, nu este o afirmație istorică, ci un fulger de ironie care străpunge iluzia autorității. Nu apare în „Principele”, dar vibrează cu aceeași intensitate ca o frază ascunsă în fiecare pagină: puterea nu este o recompensă pentru virtute, ci un labirint în care inteligența se răsucește, nu se îndreaptă. Machiavelli nu glorifică idioțenia, o expune ca o iluzie periculoasă. Cine crede că puterea se câștigă prin onoare necondiționată, prin loialitate cenușie sau prin morală rigidă, este, în ochii săi, nu un erou, ci un naiv care se îndreaptă spre prăbușire ca un păsărele spre o fereastră de sticlă, cu încredere, dar fără viziune. Puterea, pentru Machiavelli, este un râu turbulent, nu un lac liniștit: cel care încearcă să-l împiedice cu mâinile goale se înecă, iar cel care îl înțelege, cu toate meandrele, aluviunile și pericolele îl navighează. Așadar, „idioții” nu sunt cei lipsiți de inteligență, ci cei care refuză să vadă lumea așa cum este: fără morală absolută, fără promisiuni sacre, fără justiție garantată.

Această afirmație nu este cinism, ci luciditate. Machiavelli nu spune „fii crud”, ci „înțelege că cruțarea nechibzuită poate fi mai crudă decât o decizie dură”. Nu spune „minți întotdeauna”, ci „adevărul nu este întotdeauna un instrument de guvernare, uneori este o armă îndreptată spre tine”. El personifică puterea ca pe o zeiță capricioasă: nu se supune rugăminților, ci se lasă cucerită de cei care o studiază, o respectă și o manipulează cu răbdare, nu cu devotament orb. Și totuși, întrebarea rămâne suspendată ca un cuțit deasupra mesei: dacă idioții sunt cei care ajung în vârf prin ignoranță, atunci cine sunt cei care rămân jos? Oamenii înțelepți? Sau cei care refuză să-și împărtășească conștiința ca pe o monedă de schimb? Aici, Machiavelli ne lasă singuri cu oglinda, nu cu un tratat, ci cu o întrebare care nu se lasă închisă într-o pagină: câtă realitate suntem dispuși să sacrificăm pentru a ne menține integritatea, și câtă integritate suntem dispuși să sacrificăm pentru a ne menține puterea?

Puterea nu alege pe cei mai buni, alege pe cei mai pregătiți să trăiască în umbra ei. Și în acea umbră, nu lumina virtuții, ci claritatea vederii face diferența. Imaginați-vă un om care tratează națiunea ca pe curtea lui din spate , au tuns pădurile ca și cum ar fi garduri vii, vânzând râurile la licitație ca pe fântâni arteziene și numind prieteni în posturi ministeriale așa cum ai numi unui nepot să ude roșiile. El nu guvernează; el „grădinărește”. Nu administrează; el „posedă”. Și când cetățenii protestează, el oftează, ca și cum ar fi deranjat de vrăbii care ciugulesc gălbenelele sale premiate. Aceasta nu este satiră, este realitatea liniștită și corozivă a unui politician care confundă țara cu propria curte. O astfel de figură nu poartă un singur nume, nu, el este un sindrom, un arhetip recurent peste timp și granițe. El vorbește despre „ministerul meu”, „parlamentul meu”, „poporul meu”, ca și cum suveranitatea ar fi un drept din naștere, nu un bun câștigat de popor. Bugetul său nu este un legământ cu cetățenii, ci un registru de favoruri: drumuri construite acolo unde locuiesc verii săi, școli modernizate lângă vila sa, spitale extinse doar în districtele care l-au votat. Aparatul statului se supune, nu legii, ci capriciului; nu pentru a avea nevoie, ci pentru proximitate. Asemenea unui grădinar care smulge grâul pentru a face loc ciulinilor ornamentali, el sacrifică binele public pe altarul confortului personal.

Ceea ce face ca această figură să fie deosebit de periculoasă nu este lăcomia sa, este „gramatica” sa. Vorbește pentru el, nu la plural. „Țara mea”, nu „țara noastră”. „Decizia mea”, nu „deliberarea noastră”. Limbajul aici nu este un pod, ci o barieră, o frânghie de catifea care înconjoară bunurile comune și transformă democrația într-o proprietate privată. El uită că o națiune nu este un sol care trebuie arat pentru o singură recoltă, ci un sol care trebuie îngrijit generații întregi; nu un gard care trebuie vopsit în alb, ci un orizont care trebuie extins. Și totuși, aici rezidă paradoxul, omul care confundă națiunea cu curtea sa nu se simte niciodată cu adevărat acasă în niciuna dintre ele. Grădina sa este bântuită de fantomele școlilor neglijate, ale clinicilor subfinanțate, ale jurnaliștilor reduși la tăcere. „Curtea” sa crește buruieni ale neîncrederii, spini ai inegalității, rugină pe porțile justiției. Căci niciun gard, oricât de înalt ar fi, nu poate ține departe vântul importanței, sau furtuna liniștită, care se adună, a memoriei colective.

Așadar, cum îl numim? Nu „președinte”, nu „premier”, nu „onorabil”. Îl numim ceea ce este: un arendaș care a uitat că este închiriat. Un administrator care a confundat cheia cu regatul. Un grădinar care, lustruindu-și poarta, a lăsat grădina să se ofilească. Și când istoria îi va scrie epitaful, acesta nu va purta un nume, ci o întrebare gravată cu litere sobre, neclintite: „Cine ți-a dat dreptul să confunzi harta cu teritoriul, oamenii cu proprietatea, republica cu curtea din spate?”…

Să fie pace!

Migranții… Spre un posibil sfert din populația Capitalei…

Data: 4 februarie 2026 by Gheorghe Piperea

Până în 2030 străinii non-UE vor reprezenta un sfert din populația Capitalei. Știrea este reală și se bazează pe declarații oficiale recente ale autorităților române responsabile de imigrație. Potrivit datelor furnizate de Inspectoratul General pentru Imigrări și Direcția pentru Imigrări București, numărul străinilor (în special non-UE) din Capitală a crescut semnificativ în ultimii ani: de cinci ori față de 2016 și de trei ori față de 2020. Anul trecut, peste 144.000 de străini locuiau în București, dintre care aproximativ 100.000 sunt cetățeni non-UE (cei mai mulți din Nepal, Turcia și Sri Lanka, angajați în construcții, ospitalitate sau alte sectoare), reprezentând circa șapte la sută din populația totală estimată la aproximativ două milioane de oameni. Străinii non-UE care s-au stabilit deja în București își aduc și familiile aici. Unii dintre ei au șapte-opt copii. Comisarul-șef Ionuț Cîrdei, directorul Direcției pentru Imigrări București, a declarat că, dacă trendul actual de creștere se menține (bazat pe analiza datelor din ultimii ani), străinii ar putea ajunge să reprezinte un sfert (25 la sută) din populația Capitalei până în 2030. Această proiecție se fundamentează pe ritmul accelerat de imigrație, motivat de salariile medii din București (care depășesc media europeană) și prezența multinaționalelor cu sedii aici. Nu este o certitudine absolută, ci o extrapolare condiționată de continuarea tendinței actuale, dar vine de la o sursă oficială și este raportată consistent în mai multe publicații românești. Totul este judicios pregătit pentru a primi cum se cuvine și mai mulți migranți – un departament special în cadrul Primăriei Generale s-a organizat recent, iar Bolojan are pe mână în mod nemijlocit un miliard de euro de la UE alocați în scopul de a consolida fluxul de migranți economici (și demografici…) din țările non – UE către România.

Personal nu am nimic contra migranților. Mulți vin cu chin din țările lor, cu intenția de a-și depăși condiția umilă sau fugind de persecuții de la ei din țară. Problemele vin din altceva:

(i) există ONG – uri și grupări de crimă organizată care aduc în flux continuu și crescător migranți care își riscă viața și micile averi pentru a ajunge în UE; sute de mii de oameni dispar anual în drum spre UE; de aici rezultă și extrem de mulți bani murdari și cash, și extrem de mulți infractori și teroriști*, pe care nu îi mai verifică nimeni, pentru că…;

(ii) există ONG – uri care, cică, se ocupă cu drepturile omului și care, cu miliarde colectate de la contribuabilii și donatorii europeni, asigură aducerea și consolidarea prezenței migranților în UE, inclusiv prin sufocarea instanțelor cu cereri de apărare a migranților și a migrației contra legilor sau măsurilor administrative de reducere a fluxului de migranți și de sancționare a ilegalității migrației;

(iii) extrem de multe sute de mii de cazuri de migranți sunt ilegale; în 2024, la nivel UE, peste 450 de mii de migranți au primit ordin judecătoresc de deportare, doar cca 110 mii fiind efectiv deportați; restul a rămas și fie inundă strada ca oameni fără adăpost, fie stau pe bani de ajutoare sociale; de această anomie sunt vinovate ONG – urile mai sus enunțate, care cheltuie vagoane de bani din taxele, impozitele și donațiile noastre pentru a ne asigura de un flux constant de migranți ilegali;

(iv) capitalele europene au ajuns să aibă zone de mare risc, unde este contra-indicat să te plimbi teleleu după ora 22; cam asta se vede zilnic în Bruxelles, de exemplu; siguranța relativă și curățenia decentă din București vor dispărea până în 2030, dacă se menține trendul de mai sus;

(v) marea majoritate a statelor UE au scăderi demografice abrupte; migrația nu mai este doar economică sau politică, este și demografică; sub ochii noștri, europenii devin non-europeni; cultural, religios, politic, până în 2050 riscăm să devenim non-EU; nu vom mai avea CEDO, nu vom mai lupta contra schimbărilor climatice, nu vom mai turna bani în protecția și bunăstarea complexului industrial al cenzurii sau în supraviețuirea regimului mafiot kievean; nu vom mai avea timp și bani pentru protecția fondului cultural și turistic european, bisericile și catedralele se vor gestiona singure (ori se vor transforma în cluburi și hoteluri, ca în Franța, Belgia sau Irlanda, unde e deja moda asta); nimic din ce știm și simțim nu va mai fi permis, căci trendul în lume nu e libertatea, ci e supunerea.

Indivizii și entitățile auto-destructive de la guvernare, din România sau UE, speră că migranții non-UE vor vota pentru ei, pentru a se menține la putere, că vor fi de acord cu federalizarea UE, că vor fi de acord să achite taxe și impozite pentru nebunia climate change sau pentru gender balance. Bieți naivi… Nici nu știu ce îi așteaptă… Idioții utili ai totalitarismului de la „factual”, „funkycitizens”, „declic”, AI (de noi) etc., toți cei care vor comite nelipsitul „fact checking”, nici nu știu ce îi așteaptă. Așa-zisa lor muncă și sursele de finanțare a pateticelor lor entități de turnători vor fi demantelate în secunda doi consecutivă instalării primului regim teocratic islamic în UE, califatul de la Bruxelles.

Numărul 762

Data: 4 februarie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Democrația, ca obiect de muzeu…

Data: 4 februarie 2026 by Zoe Dantes

În afară de discursul Președintelui Donald J. Trump, pe mine personal nu m-a interesat decât ce a avut de spus ideologul „gurii iadului”, cum îl numesc eu, pe Yuval Noah Harari. Profesor de istorie parcă, dar de istoria „predictivă după Iad”. Plin de „intenții bune”. Precum calea spre a cui „gură este”! Viitorul explicat pe un ton calm, ca să nu protesteze nimeni. De Y.N. Harari. La Davos 2026, Yuval Noah Harari a vorbit din nou despre viitor cu acea liniște impecabilă a omului care știe totul despre destinul umanității și nu se grăbește nicăieri. Nici noi nu ne mai grăbim. Oricum, ni s-a spus elegant, că timpul deciziilor umane a cam trecut. Suntem perimați, precum legile făcute de ei. Discursul său nu a avut nevoie de dramatism. Apocalipsa, în versiunea Harari, nu țipă și nu lovește ușa: intră discret, își așază paltonul și începe să ne explice, cu exemple istorice, de ce n-ar trebui să ne atașăm prea tare de ideea că mai contăm. Chiar deloc. Noi ca și ființe vii. Aidoma unui medic care-ți spune că mâine vei muri, că nu mai e nimic de făcut. Cu zâmbetul pe buze! Omul, ne-a reamintit Harari, este o ființă fascinantă, dar profund ineficientă. O eroare frumoasă a evoluției, tolerabilă în secolele trecute, dar cam zgomotoasă pentru prezentul algoritmic. Al AI ului. Liberul arbitru nu e negat pentru că ar fi nepoliticos. Este doar reinterpretat, ca un concept vintage, apreciat estetic, dar inutil practic.

Democrația apare și ea în discurs ca un obiect de muzeu: venerabil, emoționant, dar fragil. O invenție care a funcționat atâta timp cât oamenii credeau că gândesc singuri. Astăzi, ni se sugerează calm, că gândirea poate fi delegată. Cu beneficii măsurabile. În AI. Harari nu a vorbit despre putere, ci despre competență. Nu despre control, ci despre coordonare. Nu despre supraveghere, ci despre siguranță. În fibră optică! Diferențele sunt subtile, dar esențiale: ca între un gard și o balustradă elegantă, peste care nu-ți vine să sari. Dar nici de care să te sprijini.

Publicul a ascultat cu atenție. Nimeni nu s-a simțit amenințat. Când viitorul e prezentat ca inevitabil, dispare și nevoia de opoziție. Iar când inevitabilul e rostit cu un zâmbet blând, aproape că pare o favoare. Cu zâmbet rece, ivit dintr-un costum extrem de scump și elegant, făcut de oameni. Nu de AI. La final, aplauzele au fost lungi și inteligente. De salon fin, cu „imigranți de etichetă”. Fără AI. Genul de aplauze care confirmă că mesajul a fost înțeles corect: nu e vorba de sfârșitul omului, ci de optimizarea lui. Nu de pierdere, ci de tranziție. Nu de excludere, ci de selecție. De către AI. Și totuși, în tăcerea elegantă a sălii, rămâne suspendată o întrebare pe care nimeni n-a considerat-o oportună: dacă omul e atât de depășit, de ce mai trebuie convins cu atâta grijă? Prin AI. Dar la Davos, politețea e o virtute. Iar viitorul se anunță întotdeauna pe un ton calm, ca să nu deranjeze trecutul… înainte de a-l închide definitiv. Cu un click pe tasta Delete. În AI. Yuval Noah Harari la Davos 2026 ne-a vorbit despre omul redus, libertatea pierdută și ispita unei lumi fără chip. Ca AI.

Privit din perspectiva teologiei ortodoxe, discursul lui Yuval Noah Harari la Davos 2026 nu este doar o analiză a viitorului tehnologic, ci o provocare directă la adresa antropologiei creștine și, implicit, la adresa sensului mântuirii. Nu prin agresivitate, ci printr-o liniște seducătoare. Nu prin negare explicită, ci prin înlocuire. Cu „imigranții AI”. În gândirea ortodoxă, omul nu este „definit prin funcționalitate, eficiență sau utilitate socială, ci prin faptul că este creat după chipul lui Dumnezeu și chemat la asemănare” (Patristica). Chipul nu poate fi cuantificat, măsurat sau administrat. El este Taină. Or, discursul lui Harari propune, fie și indirect, o lume în care taina este suspectă, iar ceea ce nu poate fi controlat trebuie depășit. Cu AI. Reducerea omului la date biologice și informaționale contrazice frontal această viziune. În Ortodoxie, omul „nu este suma proceselor sale, ci o persoană”, adică o existență relațională, liberă, capabilă de comuniune cu Dumnezeu. A transforma persoana în obiect de analiză predictivă înseamnă a o coborî din planul ființei în cel al funcției. În sistem binar. Adică, AI. Un punct de maximă îngrijorare este subminarea liberului arbitru. Harari sugerează că voința umană este o iluzie utilă, iar deciziile pot fi luate mai corect de sisteme care „înțeleg” omul mai bine decât se înțelege el însuși. În speță, AI. Din perspectivă ortodoxă, aceasta este o afirmație devastatoare. Fără libertate, nu există păcat, implicit nici o căință. Nu există rău, dar nici bine. Nu există cădere, dar nici mântuire. Ortodoxia nu vede libertatea ca pe o problemă ce trebuie corectată, ci ca pe un dar periculos și sfânt.(din Sfinții Părinți). Dumnezeu Însuși respectă libertatea omului până la capăt, chiar și atunci când omul o folosește împotriva Lui. Orice sistem care consideră libertatea un defect ce trebuie optimizat se plasează, teologic, în opoziție cu logica lui Dumnezeu. Implicit cu Creația în sine.

Discursul lui Harari vorbește despre siguranță, stabilitate și prevenirea haosului. Însă în tradiția ortodoxă, siguranța nu este valoarea supremă. Hristos nu promite siguranță, ci Cruce. Nu promite control, ci Înviere. O lume care vrea să elimine orice risc elimină, de fapt, și posibilitatea jertfei. Iar fără jertfă, iubirea devine imposibilă. Ca în AI. Mai mult, ideea unui viitor inevitabil, deja stabilit, contrazice însăși eshatologia creștină. Istoria, în Ortodoxie, nu este un mecanism care se desfășoară autonom, ci un drum al libertății, deschis permanent pocăinței și schimbării. A declara viitorul ca fiind fixat înseamnă a închide ușa convertirii și a transforma omul într-un simplu pasager al propriei vieți. Unul care tastează. În AI.

Se poate observa și o absență aproape totală a suferinței ca realitate mântuitoare. În discursul tehnocratic, suferința este o eroare de sistem. 404, de principiu! Ca o anulare de matriță print-un 0 între doi de patru. Sau un opt în care 0 face trecerea de la „turmă” la „elită”. Pe verticală! În Ortodoxie, suferința, asumată în Hristos, poate deveni loc și chiar este, al vindecării. Nu suferința în sine mântuiește, ci sensul ei trăit în libertate. Care poate folosi AI ca instrument, niciodată ca și stăpân. O lume care vrea să anuleze suferința cu orice preț riscă să anuleze și compasiunea, și mila, și Crucea. Și mai ales Învierea. Din această perspectivă, discursul lui Harari nu este o simplă reflecție intelectuală, ci o ispită contemporană: promisiunea unei ordini perfecte, raționale și sigure, în schimbul renunțării la libertate, conștiință și taină. Nu o dictatură brutală, ci una blândă, acceptată voluntar, pentru că pare logică.

Ortodoxia avertizează însă că orice ordine construită fără Dumnezeu, chiar dacă este eficientă, devine în cele din urmă dezumanizantă. Când omul încetează să mai fie persoană și devine resursă, istoria intră într-o zonă de mare pericol spiritual. În cele din urmă, întrebarea fundamentală nu este ce va face tehnologia cu omul, ci ce va alege omul să facă cu libertatea sa. Pentru că, din perspectivă ortodoxă, viitorul nu aparține algoritmilor, ci sfințeniei. Nu AI-lui ci doar sufletului. Iar aceasta nu poate fi nici programată, nici anticipată, nici controlată. Acolo unde libertatea este abandonată în numele siguranței, nu se naște pacea, ci o liniște rece, străină de Duh. Iar tăcerea conștiinței este întotdeauna semnul unei lumi care a început să-L uite pe Dumnezeu. Dacă nu L-a și uitat. Cu ajutorul AI lui! Stăpâna lui Yuval Noah Harari. Ideologul iadului! Doar că „La început a fost Cuvântul”. Nu tasta, domnule Harari! Habar nu am de ce, dar în urma discursului mi se pare oportună o singură întrebare? Sigur nu vă înrudiți cu șarpele din Geneză? Domnul să vă miluiască.